Decizia civilă nr. 1347/2013. Acțiune în pretenții comerciale
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL MARAMUREȘ
cod operator 4204
SECȚIA A II-A CIVILĂ DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._ *
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1347/R
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: C. G.
J. ecător: M. P.
J. ecător: M. H.
G. ier: A. H.
Pe rol fiind soluționarea recursului formulat de recurenta-reclamantă S.
R. DE R., cu sediul în B., str. G. B. nr. 60-64, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 478/_ pronunțată de J. ecătoria Vișeu de Sus, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC V. SRL, cu sediul în Vișeu de Jos nr. 1043, județul M., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsesc părțile. Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:
Instanța având în vedere actele și lucrările dosarului, precum și faptul că se solicită judecarea cauzei în lipsă, consideră cauza lămurită și o reține în pronunțare.
T.
Prin sentința civilă nr. 478/_ pronunțată de J. ecătoria Vișeu de Sus în dosar nr._ s-a respins acțiunea civilă intentată de reclamanta S.
DE R. ,cu sediul în B., str. G. B., nr. 60-64, sector 1, împotriva pârâtei SC V. SRL,cu sediul în Vișeu de Jos, nr.1043, județul M.
.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță reține în considerente următoarele:
Instanța, văzând susținerile părților, respectiv, actele și lucrările de la dosarul cauzei, facturi fiscale depuse de reclamantă, Decizia civilă nr. 607/2011 a I.C.C.J., secția contencios administrativ, prin care s-au respins recursurile declarate de Guvernul României și S. R. de R. împotriva Sentinței civile nr.185/2010 a Curții de Apel C., instanța, urmează să respingă acțiunea de față, prin prisma considerentelor menționate în Decizia nr. 607/2011 după cum urmează:
Potrivit art. 40 alin-3 din Legea nr. 41/1994 rep., persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele… au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul de televiziune, în calitate de beneficiar al acestor servicii";.
Nicăieri în cuprinsul Legii nr. 41/1994, se menționează în considerentele deciziei de mai sus, nu se regăsește o definiție a noțiunii de beneficiar astfel încât sensul acestei noțiuni nu poate fi decât cel comun, respectiv, "cel care
beneficiază de ceva";, sau "o autoritate, instituție, societate, pentru care se face o lucrare";.
Instanța supremă interpretează Decizia nr. 297/2004 a Curții Constituționale, cu motivarea că, obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază în diferite modalități de serviciile publice respective.
O cu totul altă interpretare în răspunsul la întâmpinare, este dat de reclamantă acestui text.
I.C.C.J. în considerentele deciziei de mai sus argumentează soluția dată, și prin legislația comunitară și recomandările europene cu privire la taxa radio, însă obligativitatea acestei taxe reprezintă numai o opțiune a statului membru și nu o obligație, continuând cu reținerea prev. Constituției României, prin care se arată că nu s-a impus plata radio- TV indiferent de existența calității de beneficiar, iar componentele dreptului la informare prev. de art. 31 alin.15 Constituție, trebuie interpretate în favoarea cetățeanului, instanța concluzionând în considerentele deciziei de mai sus, că " se constată, astfel că, prev. art.3 alin2 din H.G. nr.977/2003, respectiv art. 3, alin2, din H.G. nr. 978/2003, adaugă la prev. art. 40 alin-3 din Legea nr. 41/1994 motivele de recurs formulate împotriva sentinței de fond, nu sunt întrunite urmând să respingă respingerea recursurilor împotriva Sentinței civile nr. 185/2010";.
Din considerentele Deciziei civile menționate mai sus Curtea de Apel C., reține printre altele că noțiunea de beneficiar din cadrul art. 40 al Legii nr. 41/1994 rep., include persoanele fizice sau juridice în folosul cărora se prestează efectiv cele două servicii și că doar aparent excepția de la plata acestei taxe este instituită numai pentru persoanele fizice, deoarece nu este exclusă aplicarea acestei excepții și pentru persoanele juridice.
Reclamanta S. R. de R. a formulat recurs prin care a solicitat modificarea sentinței și admiterea în tot a cererii
.
Prin motivele de recurs sunt invocate următoarele critici de nelegalitate și netemeinicie ale sentinței :
Prima instanță a respins în mod eronat cererea pe motiv că nu se impune obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând taxa pentru serviciu public de radiodifuziune, deoarece pârâta nu beneficiază de aceste servicii, raportând soluția dată la Decizia ÎCCJ nr. 297/2004, fără a avea în vedere în mod corect rațiunile pentru care s-a pronunțat decizia menționată și nici punerea acesteia în aplicare, în sensul modificării și completării prevederilor HG nr. 977/2003.
Recurenta invocă în acest sens Decizia nr.297/2004 prin care Curtea Constituțională a înlăturat criticile cu privire la "; …obligativitatea plății de către toate persoanele juridice române a taxei pentru serviciul public, independent de condiția deținerii de receptoare, este nejustificată, întrucât textul de lege criticat nu ia în considerare că unele dintre acestea să nu dețină receptoare…"; și a respins excepția de neconstituționalitate..
Se mai susține că prin pronunțarea deciziei, Curtea Constituțională a clarificat problema obligativității plății taxei, indiferent de deținerea sau nu de receptoare, iar prevederile HG nr. 977/1994 art. 3 alin. 2 nu contravin cu nimic celor prevăzute de art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994.
Recurenta mai susține că prin HG nr. 1012/2009, au fost modificate și completate normele cuprinse în HG nr. 977/2003, fiind întregit cadrul legal privind plata taxei pentru serviciu public de radiodifuziune de către personale juridice care se încadrează în categoria microîntreprinderilor. Prin HG nr. 1012/2009 a fost instituită o exceptare la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune pentru persoanele juridice care se încadrează în categoria microîntreprinderilor și care au activitatea suspendată conform legii.S-a răspuns în acest mod atât hotărârilor judecătorești menționate cât și necesității sociale că microîntreprinderile aflate în dificultate, care au ales să-și suspende activitatea, să nu mai fie supuse unor obligații de plată suplimentare.
Prin urmare, se mai invocă în motivarea recursului, toate persoanele juridice, inclusiv microîntreprinderile, au prezumată calitatea de beneficiar în accepțiunea Legii nr. 41/1994 art. 40 alin.3, iar în cazul de față nu se poate da o altă interpretare termenului de beneficiar, față de cea pe care a avut-o în vedere legiuitorul la momentul adoptării legii, precum și Curtea Constituțională la momentul când a stabilit prin Decizia nr. 297/2004 că textul de lege este constituțional.
Recurenta mai face trimitere la jurisprudența stabilită în această materie de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1930/_ și pe care prima instanță de fond nu a avut-o în vedere la adoptarea sentinței. Se susține că prin această decizie Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat pe noțiunea de beneficiar de servicii radio a persoanelor juridice, având în vedere totodată Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004 și a statuat următoarele:" În cazul persoanelor juridice, în mod evident, legiuitorul nu a înțeles să facă deosebire între cele care dețin și cele care nu dețin receptoare radio sau TV, instituindu-se așa cum rezultă în mod clar….obligativitatea plății acestor două taxe.
De altfel, dacă în intenția legiuitorului ar fi fost să se facă o asemenea distincție, acest lucru s-ar fi făcut în mod expres așa cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice .
Sintagma - beneficiari ai acestor servicii - nu poate fi altfel interpretată decât în modul în care Curtea Constituțională și Curtea de Apel C. au abordat- o.";
În motivarea recursului se mai arată că rațiunea plății taxei radio de către beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune, de care prima instanță trebuia să țină seama a pronunțarea hotărârii, este aceea că din punct de vedere constituțional, în sistemul de drept românesc, rațiunea existenței recurentei, ca și fundamentul plății taxei radio își găsește reglementarea constituțională în art. 31 alin.5 din Constituția României, care stabilește printre drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, dreptul la informare. Alin.2 al acestui articol prevede faptul că autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal, iar alin. 5, ca o concretizare a acestei obligații a statului, a stabilit că serviciile publice de radio sunt autonome.
Obligația statului de a asigura prin mijloace adecvate dreptul la informare al cetățenilor implică o cheltuială publică, inclusiv cu organizarea și
funcționarea serviciilor publice de radio și televiziune menționate la art. 31 alin. 5 din Constituție. Din această perspectivă, este de remarcat faptul că art.
56 alin. 1 din Constituție instituie obligația cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice prin taxe și impozite.
Nu s-au administrat probe noi în recurs.
Analizând recursul potrivit art.304 pct.9 și art.3041 Cod procedură
civilă, prin prisma motivelor pe care se întemeiază, T. îl va respinge ca nefondat pentru următoarele considerente:
Obiectul recursului îl constituie în principal aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material pe care recurenta-reclamantă le-a ca și temei legal al cererii de obligare a intimatei-pârâte la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune.
S-a invocat în mod expres prin cererea de chemare în judecată reglementarea legală cuprinsă în art. 40 alin.3 din Legea nr. 41/1994 și HG 977/2004.
Prima instanță a făcut o corectă aplicarea a dispozițiilor legale, precum și a jurisprudenței instanței de contencios constituțional stabilită prin Decizia nr. 297/2004.
T. achiesează la concluzia primei instanțe, în sensul că din întreaga reglementare legală rezultă cu certitudine și claritate că legiuitorul a avut în vedere la restituirea obligației de plată a taxei pentru acest serviciu public, numai acele persoane juridice române care au beneficiat în mod efectiv de acest serviciu.
Norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei și acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.
Interpretarea gramaticală a noțiunii de beneficiar include persoanele fizice sau juridice în folosul cărora se prestează efectiv cele două servicii publice. Particularul în favoarea căruia s-a instituit dreptul nu poate fi obligat să susțină prin contribuția personală activitatea unui serviciu public și nu este admisibil ca dreptul său constituțional la informare să fie transformat indirect într-o obligație.
O interpretare a textului în discuție în maniera evocată de recurentă ar fi neconformă cu dreptul garantat în art. 1 din Primul Protocol adițional și ar denatura sensul interpretării jurisdicționale realizate indirect pe calea contenciosului constituțional. Exceptarea de la scutire a persoanelor juridice aflate în situații similare cu persoanele fizice cărora li se recunoaște acest drept nu vizează un scop legitim, constituind practic o ingerință în dreptul de proprietate al celor dintâi, ingerință care nu se justifică nici prin proporționalitate, nici prin scop, neexistând un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de executiv prin măsura care privează de scutire persoanele juridice (a se vedea CEDO, Cauza Pressos Compania Naviera - S.A. și alții împotriva Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria A, nr. 332, p. 23, paragraful 38).
Instituirea unei norme derogatorii se poate face numai printr-un act normativ de nivel cel puțin egal cu cel al reglementării de bază.
Nu poate fi primită interpretarea conform căreia, oficial, legiuitorul ar fi prezumat calitatea de beneficiari ai serviciului de radio și, implicit, de
televiziune a tuturor persoanelor juridice cu sediul în România, fără a condiționa aceasta de posesia receptoarelor..
Chiar dacă această taxă se regăsește în legislația și practica europeană în domeniu nu se poate susține că plata taxei radio de către persoanele juridice reprezintă în fapt o aplicare a dispozițiilor constituționale care garantează dreptul la informare al cetățenilor prin asigurarea surselor de finanțare a principalelor mijloace de informare: radio și televiziunea publică. Acest drept constituțional la informare nu poate fi transformat într-o obligație, subiectele de drept având facultatea de a exercita sau nu drepturile recunoscute în legea fundamentală.
În dispozițiile interne s-a stabilit în mod clar că această taxă incumbă numai beneficiarilor celor două servicii publice, noțiunea de beneficiar fiind atribuită, atât în interpretarea oficială, cât și în interpretarea gramaticală, logică și sistematică, numai subiectelor care sunt în mod direct destinatarii acestor servicii.
Ori recurenta-reclamantă nu a făcut această dovadă, prevalându-se în mod nefundamentat de o obligație legală necondițională.
Chiar dacă intervalul de timp pentru care s-a solicitat plata taxei este ulterior modificărilor aduse HG nr. 977/2003 prin HG nr. 1012/2009, intrată în vigoare la 1510.2009 și prin care a fost instituită o singură exceptare la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune pentru persoanele juridice care se încadrează în categoria microîntreprinderilor și care au activitatea suspendată conform legii, T. apreciază că aceleași motive de ilegalitate, afectează și dispozițiile art.3 alin.2 din HG nr. 977/2003,în conținutul modificat, dispoziții care au fost anulate prin Sentința civilă nr. 185/2010
a Curții de Apel C. - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr._ și care în temeiul art. 23 din Legea 554/2004 și-au încetat aplicabilitatea.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, T. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
Respinge ca nefundat recursul declarat de reclamanta S. R. DE R.
, cu sediul în B., str. G. B. nr. 60-64, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 478/_ pronunțată de J. ecătoria Vișeu de Sus, jud. M. .
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi,_ .
Președinte, J. ecător, J. ecător,
G. M. P. M. H.
G. ier,
H.
Red. M.P./Tred. A.H.
_ /2 ex.
J. ECĂTOR LA FOND G. MARIȘ
| ← Decizia civilă nr. 135/2013. Acțiune în pretenții comerciale | Sentința civilă nr. 2246/2013. Acțiune în pretenții comerciale → |
|---|
