Decizia civilă nr. 133/2013. Acțiune în pretenții comerciale
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
T. UL SPECIALIZAT C. DOSAR nr. _
Cod operator de date cu caracter personal 11553
DECIZIA CIVILĂ nr. 133/R/2013
Ședința publică din data de 4 martie 2013 Instanța este compusă din :
PREȘEDINTE: N. K. JUDECATOR: D. D. JUDECĂTOR: F. M. GREFIER: F. B.
Pe rol pronunțarea deciziei asupra recursului declarat de recurenta CNADNR prin D. R. DE D. ȘI P. C., în contradictoriu cu intimata SC B. TOUR SERVICE AUTO S., împotriva sentinței civile nr. 1150/14 iunie 2011, pronunțată de Judecătoria Gherla în dosarul nr._, cauza având ca obiect în primă instanță pretenții.
La ambele apelului efectuate în ședință publică reprezentanții părților au
lipsit.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Dezbaterea în fond a recursului a avut loc în ședința publică din data de
februarie 2013, concluziile părților și mersul dezbaterilor fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din această decizie. Se constată că intimata a depus la dosar concluzii scrise la data de 27 februarie 2013.
T R I B U N A L U L :
Deliberând asupra recursului de față:
Prin sentința civilă nr. 1150/14 iunie 2011 pronunțată în dosarul nr. _
, Judecătoria Gherla a luat act de renunțarea pârâtei SC B. Tour Service Auto
S. la judecarea petitului nr. 3 al cererii reconvenționale formulate în contradictoriu cu reclamanta CNADNR SA prin D. R. D. și P. C., a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta CNADNR SA prin D.
D. și P. C., în contradictoriu cu pârâta SC B. Tour Service Auto
, a admis cererea reconvențională formulată de pârâta SC B. Tour Service Auto S., în contradictoriu cu reclamanta CNADNR SA prin D. R. D. și P. C., a anulat contractul de utilizare a zonei drumului nr. 1822/27 februarie 2004 încheiat între reclamanta-pârâtă și pârâta-reclamantă, a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei-pârâte prin care a solicitat obligarea pârâtei-reclamante la plata cheltuielilor judiciare și a obligat-o pe reclamanta- pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 158 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond, pronunțându-se în prealabil asupra cererii reconvenționale, deoarece în primul rând trebuia să stabilească valabilitatea contractului, și mai apoi modul de executare al acestuia, a reținut că reclamanta a încheiat cu pârâta contractul nr. 1822/27 februarie 2004, având ca obiect acordarea de către administratorul drumului în beneficiul utilizatorului a dreptului de a utiliza zona drumului de 77 mp, în schimbul achitării de către utilizator a tarifului prevăzut în contract.
A mai reținut că potrivit dispozițiilor art. 47, alin. 4 din OG nr. 43/1997, în forma avută la data încheierii contractului "pentru ocuparea zonei
drumurilor, a podurilor, pasajelor, viaductelor, tunelurilor, prin amplasarea supraterană sau subterană a unor construcții, instalații sau panouri publicitare acceptate de administrația drumurilor, se aplică tarife de utilizare, care se constituie ca venituri la dispoziția administratorului, respectiv pentru administrarea, exploatarea, întreținerea, repararea și modernizarea drumurilor publice. Se exceptează perceperea de tarife de utilizare de către administratorii drumului, dacă amplasarea se realizează pe zonele de protecție unde aceștia nu sunt deținători. Perceperea și folosirea acestor tarife de utilizare a zonelor de protecție proprietate privată se realizează de către deținătorul terenului respectiv";.
Prima instanță a remarcat faptul că textul nu vorbește de amenajarea accesului la drumul național, astfel că aceste dispoziții nu pot fi considerate un temei al obligativității încheierii contractului nr. 1822/27 februarie 2004. Amenajarea accesului la drumul național nu poate intra în sfera noțiunii de construcție, întrucât drumul național este un bun public de interes general, la care toți cetățenii trebuie să aibă acces, atât timp cât aceștia își îndeplinesc obligațiile legale de achitare a tarifului național de utilizare a rețelei de drumuri naționale. Prin urmare, a apreciat că nu poate fi considerată drept construcție o amenajare în lipsa căreia nu poate fi exercitat un drept garantat de lege, construcție fiind orice altă amenajare care excede destinației pe care o are un drum național, iar în nici un caz o amenajare care are drept scop însăși utilizarea drumului național potrivit destinației.
Un alt argument avut în vedere de prima instanță în sensul că amenajarea accesului la drumul național nu este o construcție în sensul art. 47, alin. 4 a fost împrejurarea că prin OG nr. 7/2010 această dispoziție a fost modificată prin includerea în sfera lucrărilor supuse taxării și a amenajării accesului la drumul național. Dacă amenajarea accesului la drumul național ar fi fost oricum inclusă în sfera noțiunii de construcție, nu ar mai fost necesară intervenția legislativă.
În consecință, instanța de fond a reținut că nicio dispoziție legală nu impunea pârâtei obligația de a încheia contractul nr. 1822/27 februarie 2004. În plus, a reținut că, chiar dacă s-ar admite teza reclamantei conform căreia amenajarea accesului la drumul național reprezintă o construcție, pârâta tot nu avea obligația încheierii contractului, întrucât nu a realizat nicio lucrare de amenajare a accesului la drumul național, astfel cum rezultă atât din depoziția martorei cât și din procesul-verbal de cercetare la fața locului. A. ul la drumul național se putea realiza fără nici o amenajare specială, unitatea pârâtei aflându-se la același nivel cu drumul național, iar între acestea nu exista nici un obstacol.
Atât timp cât pârâta nu dobândit nici un beneficiu ca urmare a încheierii contractului, prima instanță s-a întrebat care este motivul pentru care pârâta a consimțit la încheierea contractului.
A reținut că pârâta a invocat faptul că a fost indusă în eroare de reclamantă și amenințată cu închiderea accesului la drumul național, invocând, deci, viciile dolului și violenței, ca motive de nulitate relativă a contractului.
Prima instanță a reținut în primul rând dezechilibrul existent între părțile contractante, reclamanta fiind un subiect de drept care, pe lângă calitatea de agent economic, reprezintă și autoritatea publică, care îi conferă anumite drepturi coercitive asupra altor subiecți de drept. A mai reținut că între acestea se regăsește și dreptul prevăzut de art. 6, alin. 4 din OUG nr. 84/2003, conform căruia "CNADNR va acționa, în condițiile legii, pentru interzicerea și eliminarea construcțiilor, instalațiilor, panourilor publicitare și a oricăror alte obiective amplasate ilegal în zona de siguranță sau de protecție a autostrăzilor și drumurilor naționale. Proprietarii acestora vor suporta integral cheltuielile
generate de dezafectare, precum și eventualele pagube produse, potrivit legii";. În consecință, a concluzionat sensul că, în temeiul legii, pârâta a putut avea temerea reală că reclamanta îi poate împiedica accesul la drumul național, în cazul în care ar fi refuzat încheierea contractului.
A apreciat că, cu toate acestea, chiar dacă dezechilibrul existent la momentul încheierii contractului poate reprezenta punctul de plecare al unor abuzuri, sau abuzuri de drept, motivele de nulitate invocate de pârâtă trebuie dovedite, neputând fi prezumate conform art. 1203 C.civ. A apreciat că prezumția de bună-credință instituită de art. 1899, alin. 2 C.civ. nu poate fi răsturnată printr-o prezumție simplă.
Instanța de fond a mai reținut că nu a fost dovedită îndeplinirea condițiilor dolului și violenței, apreciind că nicio probă administrată nu relevă realizarea vreunor manopere dolosive de către reclamantă, referitoare la inducerea în eroare a pârâtei și că există doar indicii în acest sens, relevate de numărul mare de contracte încheiate de reclamantă cu diferite societăți comerciale, având același obiect. În vederea executării acestora, a reținut că a fost sesizată Judecătoria Gherla cu acțiuni în pretenții și somații de plată, fiind înregistrate un număr de aproximativ 20 de cauze, împrejurare cunoscută de instanța de
judecată din evidențele programului informatic Ecris. A apreciat imposibil ca toate aceste societăți comerciale să fi realizat demersuri în vederea încheierii contractelor, mai ales că nu aveau niciun beneficiu și a apreciat de domeniul evidenței că reclamanta a fost cea care a avut inițiativa încheierii contractelor, deci și a contractului 1822/27 februarie 2004, probabil ca urmare a informării reprezentaților societăților că obligația este una legală, așa cum reclamanta a susținut de altfel și prin acțiunea introductivă. Totuși, a apreciat că nu se poate trage concluzia existenței unor manopere dolosive sau violențe, întrucât nu există nici o probă a discuțiilor purtate între părți.
Chiar dacă condițiile dolului și violenței nu s-au dovedit a fi îndeplinite, prima instanță a constatat că obiectul și cauza contractului lipsesc în persoana pârâtei, ambele motive atrăgând nulitate absolută a contractului. Astfel, a reținut că pentru pârâtă obiectul contractului este inexistent, întrucât pârâta nu a beneficiat de absolut nimic ca urmare a încheierii contractului. Contractul încheiat este unul sinalagmatic, astfel că urmare a încheierii acestuia trebuiau să se nască drepturi și obligații în sarcina ambelor părți. A reiterat faptul că pârâta nu a beneficiat de nimic de pe urma contractului, întrucât accesul la drumul național îi era permis chiar dacă contractul nu ar fi fost încheiat.
A apreciat și că în persoana pârâtei cauza contractului este inexistentă, datorită lipsei contraprestației din partea reclamantei, care determină lipsa scopului imediat (prefigurarea mentală de către parte a primirii contraprestației, o parte asumându-și o obligație, știind că și cealaltă se va obliga la rândul ei). A apreciat evident faptul că pârâta s-a obligat prefigurându-și mintal că nu va primi nici o contraprestație, astfel că pentru pârâtă, actul juridic este lipsit de cauză.
În legătură cu lipsa calității de reprezentant a d-lui B. Erik, persoana care a încheiat contractul în numele pârâtei, prima instanță a reținut că acesta este un motiv de nulitate relativă, astfel că poate fi invocat doar de partea adversă, respectiv de reclamantă, iar nu și de partea care a provocat cauza de nulitate, conform principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.
Pentru aceste considerente, prima instanță a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta CNADNR SA prin D. R. D. și P.
în contradictoriu cu pârâta SC B. Tour Service Auto S. și a admis cererea reconvențională formulată de pârâta reclamantă SC B. Tour Service Auto S., în contradictoriu cu reclamanta pârâtă CNADNR SA prin D. R.
și P. C., a anulat contractul de utilizare a zonei drumului nr. 1822/27 februarie 2004 încheiat între reclamantă și pârâtă, în temeiul art. 274 C.proc.civ. a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor judiciare, având în vedere faptul că pârâta nu a căzut în pretenții, și, în temeiul art. 274 C.proc.civ., a obligat-o pe reclamanta pârâtă să plătească pârâtei reclamante suma de 158 lei cu titlu de cheltuieli judiciare, reprezentând taxele judiciare de timbru achitate de aceasta.
Împotriva acestei hotărâri a promovat recurs reclamanta C. N. de
A. și D. N. din R. SA solicitând modificarea în totalitate a hotărârii atacate, rejudecarea în fond a cauzei în sensul admiterii acțiunii formulate, cu cheltuieli de judecată constând în taxa de timbru achitată la fond și în recurs.
În motivare, recurenta reclamantă a arătat că instanța de fond a soluționat cauza cu interpretarea eronată a dispozițiilor legale, aceasta ajungând la concluzia că obiectul și cauza contractului în baza căruia s-au solicitat pretențiile contractuale lipsesc. A apreciat că instanța de fond nu a lecturat cu prea mare atenție conținutul articolului din contract, care detaliază obiectul contractului, făcând interpretări de natură personală în cauză și nu așa cum au fost ele stabilite de legiuitor care a stabilit o conduită juridică subiectului de drept prin OG nr. 43/1997 privind regimul drumurilor.
A arătat că între părți s-a încheiat contractul nr. 1822 la data de 27 februarie 2004, având ca și obiect acordarea de către locator, în beneficiul locatarului, a dreptului de a utiliza terenul în suprafață de 77 mp situat în zona drumului național DN 1C km 42+700 dreapta ca spațiu de amenajare acces la obiectiv și plata către locatar către locator a tarifului prevăzut la art. 3 din contract.
A apreciat că instanța de fond a făcut o confuzie între actele normative: OG nr. 15/2002 (rovigneta) și OG nr. 43/1997, deoarece a reținut în textul sentinței faptul că "drumul național este un bun public de interes general, la care toți cetățenii trebuie să aibă acces, atâta timp cât își îndeplinesc obligațiile legale de achitare a tarifului național de utilizare a rețelei de drumuri naționale";. Instanța de fond a făcut o confuzie între: accesul pe drumul național în baza tarifului național de utilizare, respectiv rovigneta și accesul din drumul național la obiectivul economic care generează trafic suplimentar și măsuri speciale de siguranță a circulației și pentru care se plătesc tarife de utilizare a zonei drumului.
A arătat că instanța de fond consideră că amenajarea unui acces la drumul național nu poate fi considerată o construcție, uitând faptul că drumul național în sine reprezintă o construcție realizată în baza Legii nr. 10/1995.
A învederat că contractul de utilizare a zonei drumului nr. 1822 a fost încheiat la 27 februarie 2004, fiind prelungit prin act adițional până la data de 26 februarie 2010. Societatea intimată a solicitat rezilierea acestuia la data de
mai 2008, iar contractul a fost reziliat la data de 30 iulie 2008 deoarece aceasta a înstrăinat terenul și stația PECO pe care le avea în proprietate.
A mai arătat că facturile a căror plată s-a solicitat prin acțiunea introductivă au fost emise până la rezilierea contractului și că nu înțelege cum s-a desfășurat cercetarea la fața locului din moment ce pe DN 1C la km 42+100 dreapta nu mai funcționează obiectivul economic al pârâtei, ci funcționează benzinăria SC Sir Petro S. . A apreciat că, probabil cercetarea la fața locului s-a făcut peste drum, unde există un alt obiectiv economic al pârâtei - restaurant.
În ceea ce privește obiectul contractului, a considerat că acesta este licit, determinat, nu este supus unor reglementări restrictive sau interzis. Pârâta, în calitate de comerciant, a beneficiat prin vadul său comercial de folosința
terenului de pe zona de siguranță al drumului, pusă la dispoziție de administratorul drumului unde există amenajat acces la DN. A arătat că există cauza și că aceasta este reală, licită și morală. Nu se poate spune că nu există cauză datorită lipsei contraprestației reclamantei, atâta timp cât aceasta a pus la dispoziția pârâtei terenul în suprafață de 77 mp spre folosință. A apreciat lipsit de adevăr faptul că pârâta s-a obligat la plata tarifului fără să primească nici o contraprestație; a primit în schimb dreptul de folosință a celor 77 mp din proprietatea publică a statului român care reprezintă zona de siguranță a DN 1
C. A mai arătat că tarifele de utilizare a zonei drumului sunt stabilite prin lege. Pe zona respectivă de drum, administratorul ar putea monta de exemplu parapeți, ar putea reface elementele geometrice săpând șanțuri sau rigola fapt care nu ar mai permite accesul în drumul național. S-a întrebat cum ar mai motiva atunci instanța de fond susținerea pe care a făcut-o în sensul că pârâta nu a beneficiat de nimic și că accesul îi este permis oricum.
A arătat că realizarea oricărei construcții care permite accesul în drumul național se autorizează de administratorul drumului pentru a nu lăsa pe seama arbitrariului siguranța circulației pe drumurile publice. Pentru aceasta se întocmesc proiecte avizate de poliția rutieră și administratorul drumului, în baza cărora se calculează și suprafața utilizată din zona de siguranță a drumului de către cel care deține un obiectiv economic. A. ul în drumul național trebuie făcut astfel încât să nu disturbe fluența traficului rutier sau să producă incidente. A arătat că acestea sunt probleme foarte importante și riguros reglementate de normele tehnice de aplicare ale OG 43/1997 și Ordine ale M. ului Transporturilor. Tarifele de utilizare a zonei autostrăzilor și a drumurilor naționale sunt stabilite prin Ordinul MT nr. 245/_ - Anexa nr. 6 + Nota de aplicare a anexei, modificat prin Ordinul MT nr. 729/3 iunie 2008.
A concluzionat în sensul că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii contractuale.
În drept, a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., OG nr. 43/1997 modificată și republicată, Ordinul MT nr. 5712/_, art. 948 pct. 3, art. 953, art. 963-965 C.civ.
Prin întâmpinarea formulată, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate, ca legală și temeinică.
În susținerea apărărilor sale, intimata a arătat că în mod corect a constatat instanța de fond existența unui contract sinalagmatic încheiat între părți, în urma căruia trebuiau să se nască drepturi și obligații în sarcina ambelor părți, ceea ce nu s-a realizat datorită lipsei contraprestației recurentei. Astfel, stabilind că obiectul și cauza contractului lipsesc, instanța de fond a constatat că ambele motive atrag nulitatea absolută a contratului, în baza art. 1225 alin. 2, coroborat cu art. 1238 din Noul Cod Civil.
Intimata a mai arătat că înțelege să se raporteze la prevederile art. 47 alin.
4 din OG 43/1997 în forma avută la data încheierii contractului pentru a demonstra caracterul ilicit al obiectului și al cauzei contractului.
A mai arătat că din ridicarea topo depusă la f. 80 în dosarul de fond reiese clar că limita de proprietate a terenului pe care intimata l-a înstrăinat este rigola de scurgere - șanțul de la care se măsoară 1,5 m zona de siguranță a drumului, conform OG 43/1997 anexa 1. A concluzionat în sensul că zona de protecție pentru care s-a întocmit acest contract era în proprietatea sa privată și, conform legii, era exceptată de la perceperea de tarife de utilizare de către administratorii drumului, deoarece nici o lege nu poate obliga vreo persoană la plata unei chirii pentru obiectul dreptului său de proprietate, dar, după cum rezultă în cazul de față, acea persoană poate fi obligată printr-un contract ilicit. A concluzionat în sensul că a plătit tarif de utilizare pentru o zona de protecție care era în
proprietatea sa privată și pentru care, conform legii, administratorul drumului nu era îndreptățit să încaseze sume de bani.
A apreciat că instanța de fond a reținut foarte corect un alt argument în sensul că amenajarea accesului la drumul național nu este considerată o construcție în sensul art. 47 alin. 4. Dacă amenajarea accesului la drumul național ar fi fost, oricum, inclusă în sfera de construcție, nu ar mai fi fost necesară intervenția legislativă care, în noua formă, cuprinde prevederi imperative în acest sens. A arătat că în cazul schimbării legislației se impune principiul neretroactivității legii imperative, conform art. 15 alin. 2 din Constituția României. A concluzionat în sensul că contractul și normele private pe care le generează nu pot contrazice ordinea de drept în care urmează să-și producă efectele, contractul pune în aplicare și completează dispozițiile legii statale în limitele pe care aceste dispoziții le stabilesc.
A apreciat că toate aceste aspecte denotă caracterul abuziv al contractului, aspect sesizat și de judecătorul fondului, în sensul că se observă dezechilibrul dintre părțile contractante, recurenta profitând din plin de drepturile coercitive pe care le are în calitatea sa de autoritate publică, pe lângă calitatea de agent economic. A mai arătat că, inclusiv în recurs, recurenta afirmă că i-a acordat intimatei dreptul de a utiliza 42,5 mp din zona drumului, dar a întocmit contract pentru o suprafață aproape dublă, 77 mp. A apreciat că, astfel, a făcut dovada matematică, aflată la f. 67-68 din dosarul de fond, a faptului că indiferent de valoarea juridică a contractului nu mai datorează nici măcar un singur leu din sumele solicitate prin acțiune.
A apreciat că a furnizat și probele necesare pentru a dovedi atât violența cât și dolul.
A învederează instanței de control judiciar și alte afirmații ale recurentei, pe care le-a considerat gratuite, în sensul că nu a prezentat niciodată acel proiect avizat de poliția rutieră și nici modalitatea de calcul prin care a ajuns să pretindă chirie de la 42,5 mp aprobați la cei 77 mp contractați pentru o suprafață de teren pentru care intimata plătea impozit anual la primărie, cu alte cuvinte era proprietară, concluzionând că acel proiect și acea modalitate de calcul nu există.
A menționat puterea de anticipație a recurentei, care a solicitat un tarif de utilizare a zonei drum în anul 2004 în baza OMT nr. 245/2008 anexa 6 și a OMT nr. 749/2008, cu patru ani înainte de publicarea acestor ordine.
Întâmpinarea nu a fost motivată separat în drept, intimata făcând trimitere la normele menționate în cuprinsul motivelor de fapt.
Recursul a fost înregistrat pe rolul T. ului C., fiind repartizat secției civile, la data de 2 septembrie 2011.
Prin decizia civilă nr. 1039/R/10 noiembrie 2011, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul Cluj a admis excepția propriei necompetențe materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea T. ului Specializat C. .
Recursul a fost înregistrat pe rolul T. ului Specializat C. la 9 ianuarie 2012.
Prin decizia civilă nr. 158 din 2 aprilie 2012, pronunțată de T. ul Specializat C. în dosarul nr._, s-a admis excepția necompetenței materiale a T. ului Specializat C. și a fost declinată competența de soluționare a recursului declarat de recurenta CNADNR SA, în contradictoriu cu intimata SC B. TOUR SERVICE AUTO S., împotriva sentinței civile nr. 1150/14 iunie 2011, pronunțată în dosarul nr._ de către Judecătoria Gherla, în favoarea T. ului C. .
S-a constatat ivit conflictul negativ de competență între Tribunalul Cluj și Tribunalul Comercial Cluj și a fost sesizată Curtea de Apel C. în vederea soluționării conflictului negativ de competență.
Curtea de Apel C. prin sentința civilă nr. 690/2012 pronunțată la data de 12 octombrie 2012 a stabilit competența de soluționare a recursului în favoarea T. ului Specializat C. .
Recursul a fost reînregistrat pe rolul T. ului Specializat C. la 8 ianuarie 2013.
Analizând recursul și apărările intimatei prin prisma dispozițiilor art. 304, art. 3041și art. 312 C.proc.civ., tribunalul specializat reține următoarele:
În conformitate cu dispozițiile art. 46 și art. 47 alin. alin. 4 din OG nr. 43/1997, în forma în vigoare la momentul încheierii contractului de utilizare a zonei drumului nr. 1822/27 februarie 2004, realizarea sau amplasarea în zona drumului public a panourilor publicitare, a oricărei construcții sau instalații, în orice scop, care să nu pericliteze siguranța circulației, se face cu respectarea legislației în vigoare privind amplasarea și autorizarea executării construcțiilor și numai cu acordul prealabil al administratorului drumului.
Pentru ocuparea zonei drumurilor, a podurilor, pasajelor, viaductelor, tunelurilor, prin amplasarea supraterană sau subterană a unor construcții, instalații sau panouri publicitare acceptate de administrația drumurilor, se aplică tarife de utilizare, care se constituie ca venituri la dispoziția administratorului, respectiv pentru administrarea, exploatarea, întreținerea, repararea și modernizarea drumurilor publice. Se exceptează perceperea de tarife de utilizare de către administratorii drumului, dacă amplasarea se realizează pe zonele de protecție unde aceștia nu sunt deținători. Perceperea și folosirea acestor tarife de utilizare a zonelor de protecție proprietate privată se realizează de către deținătorul terenului respectiv.
Astfel cum rezultă din art. 14-17 și anexa 1 din OG nr. 34/1997, zona drumului public cuprinde: ampriza, zonele de siguranță și zonele de protecție.
Ampriza drumului este suprafața de teren ocupată de elemente constructive ale drumului: parte carosabilă, trotuare, piste pentru cicliști, acostamente, șanțuri, rigole, taluzuri, șanțuri de gardă, ziduri de sprijin și alte lucrări de artă.
Zonele de siguranță sunt suprafețe de teren situate de o parte și de cealaltă a amprizei drumului, destinate exclusiv pentru semnalizarea rutieră, pentru plantație rutiera sau alte scopuri legate de întreținerea și exploatarea drumului, pentru siguranța circulației ori pentru protecția proprietăților situate în vecinătatea drumului. D. zonele de siguranță fac parte și suprafețele de teren destinate asigurării vizibilității în curbe și intersecții, precum și suprafețele ocupate de lucrările de consolidări ale terenului drumului și altele asemenea. Zonele de siguranță ale drumurilor sunt cuprinse de la limita exterioară a amprizei drumului până la: 1,50 m de la marginea exterioara a șanțurilor, pentru drumurile situate la nivelul terenului; 2,00 m de la piciorul taluzului, pentru drumurile în rambleu; 3,00 m de la marginea de sus a taluzului, pentru drumurile în debleu cu înălțimea până la 5,00 m inclusiv; 5,00 m de la marginea de sus a taluzului, pentru drumurile în debleu cu înălțimea mai mare de 5,00 m.
Zonele de protecție sunt suprafețele de teren situate de o parte și de alta a zonelor de siguranță, necesare protecției și dezvoltării viitoare a drumului. Zonele de protecție sunt cuprinse între marginile exterioare ale zonelor de siguranță și marginile zonei drumului, după cum urmează: pentru autostrăzi distanța de la axul drumului până la marginea exterioara a zonei drumului este de 50 m, pentru drumuri naționale este de 22 m, pentru drumuri județene este
de 20 m, iar pentru drumuri comunale este de 18 m. Zonele de protecție rămân în gospodărirea persoanelor juridice sau fizice care le au în administrare sau în proprietate, cu obligația ca acestea, prin activitatea lor, să nu aducă prejudicii drumului sau derulării în siguranță a traficului prin: a) neasigurarea scurgerii apelor în mod corespunzător; b) executarea de construcții, împrejmuiri sau plantații care să provoace înzăpezirea drumului sau să împiedice vizibilitatea pe drum; c) executarea unor lucrări care periclitează stabilitatea drumului sau modifica regimul apelor subterane sau de suprafață, d) practicarea comerțului ambulant în zona drumului, în alte locuri decât cele destinate acestui scop.
Prin contractul de utilizare a zonei drumului nr. 1822/27 februarie 2004, încheiat între recurentă, în calitate de locatoare și intimată, în calitate de locatară, prima a acordat celei din urmă dreptul de a utiliza terenul în suprafață de 77 mp situat în zona drumului național DN 1C, km 42+700 dreapta ca spațiu de amenajare a accesului la obiectivul stație de carburanți proprietatea intimatei contra plății de către intimată în favoarea recurentei a tarifului de utilizare anuală, în tranșe trimestriale.
Durata inițială a contractului a fost de un an, acesta fiind prelungit prin actul adițional din 27 februarie 2005 pe o perioadă de 5 ani, fiind însă desființat după transmiterea de către intimată a dreptului de proprietate asupra stației de carburanți mai sus arătate și a terenului aferent în favoarea SC SIR PETRO S. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 557/20 martie 2008 de BNP Dorina G. Iliescu.
În ceea ce privește calificarea juridică a amenajării accesului stației de carburanți la DN 1C, tribunalul specializat are în vedere prevederile Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții în forma în vigoare la data încheierii contractului de utilizare a zonei drumului nr. 1822/27 februarie 2004, la care trimite art. 46 din OG nr. 43/1997.
În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. 1 din Legea nr. 50/1991, autorizația de construire constituie actul de autoritate al administrației publice locale pe baza căruia se asigură aplicarea măsurilor prevăzute de lege, referitoare la amplasarea, proiectarea, executarea și funcționarea construcțiilor. Potrivit art. 3 lit. c din Legea nr. 50/1991, autorizația de construire se eliberează pentru: … c) lucrări de construire, reconstruire, modificare, extindere, reparare, modernizare și reabilitare privind căi de comunicație, inclusiv lucrări de artă …. Drumul național 1C reprezintă o cale de comunicație în sensul art. 3 lit. c din Legea nr. 50/1991, astfel încât amenajarea accesului stației de carburanți deținute de intimată la acest drum reprezintă o construcție, în sensul larg al Legii nr. 50/1991, fiind astfel supusă regimului juridic instituit de art. 46 și art. 47 alin. 4 din OG nr. 43/1997. În consecință, ocuparea zonei drumului cu o astfel de amenajare a accesului este supusă tarifului la care se referă art. 47 alin. 4 din OG nr. 43/1997, iar contractul de utilizare a zonei drumului nr. 1822/27 februarie 2004 apare valabil încheiat, tariful fiind plătit de intimată pentru folosirea unei porțiuni din zona drumului național 1C în vederea accesului său și al clienților săi la stația de carburanți. Astfel cum în mod judicios a susținut recurenta, amenajarea accesului intimatei și al oricărei alte persoane la stația de carburanți, chiar dacă constituie o prelungire firească a drumului național 1C pe fosta proprietate a intimatei, nu reprezintă o stare naturală a DN 1C sau singura modalitate în care drumul național 1C poate fi amenajat. Recurenta, ca administrator al drumului, avea în principiu libertatea deplină de a amenaja în locul accesului la stația de carburanți un șanț sau o altă lucrare de artă, care nu ar mai fi permis accesul la fosta proprietate a intimatei, însă s-a obligat contractual să pună la dispoziția intimatei zona de 77 mp pentru ca intimata să beneficieze de acces la DN 1C, contra încasării
tarifului anual (care nu are nicio legătură cu TURDN - rovigneta). Astfel, atât obiectul, cât și cauza contractului (prefigurarea unei prestații) există și sunt licite. În acest context, tribunalul are în vedere cele reținute de prima instanță în procesul verbal de cercetare la fața locului, potrivit cărora terenul fosta proprietate a intimatei și drumul național sunt la același nivel, iar zona drumului este acoperită cu pietriș, fapte care denotă absența oricărei amenajări a accesului, însă le acordă o semnificație diferită. Simpla acoperire a zonei drumului cu pietriș și menținerea egalității de înălțime între drum și teren reprezintă o amenajare a accesului din drumul național la terenul în cauză, respectată de recurentă, în absența ei zona drumului putând fi înlocuită de către cu alte elemente care nu ar permite accesul la terenul proprietate privată. Desigur, în speță este discutabilă relevanța probatorie a procesului de cercetare la fața locului din 14 iunie 2011, în condițiile în care contractul a fost desființat încă din anul 2008, dar acest aspect nu face obiectul recursului.
T. ul nu poate reține ca fiind temeinice și legale considerentele contrare ale primei instanțe, deoarece calitatea de bun public a drumului național 1C nu are atrage automat dreptul unei persoane proprietare a unui teren adiacent de a avea acces direct la suprafața carosabilă a acelui drum. Acesta este motivul pentru care este necesară efectuarea unei lucrări de construcții - amenajarea accesului la drum, lucrare de construcții pe care proprietarul terenului o amplasează pe zona drumului, pe care o ocupă contra unui tarif de utilizare.
Referitor la considerentele primei instanțe privind celelalte cauze de nulitate ale convenției (dolul, violența și lipsa dovezii calității de reprezentant a d-lui B. Erik), tribunalul reține că acestea nu au fost avute în vedere de prima instanță la pronunțarea sentinței, iar intimata nu a criticat aceste considerente prin formularea unui recurs.
În fine, tribunalul nu poate să nu remarce criticile recurentei privind modul de desfășurare a cercetării la fața locului, materializate în afirmația recurentei potrivit căreia "probabil cercetarea la fața locului s-a făcut peste drum, unde există un alt obiectiv economic al pârâtei - restaurant."; Acuzațiile voalate ale recurentei referitoare la modul de desfășurare a cercetării la fața locului depășesc limitele unui demers judiciar civilizat, constituind imputări care ar putea atrage sancțiuni disciplinare judecătorului fondului. Nu revine instanței de recurs sarcina de a cerceta veridicitatea acestor acuzații, însă, pe această cale, tribunalul reține că, prin recursul formulat, recurenta s-a manifestat cu încălcarea obligației de a își exercita drepturile procesuale cu bună credință, stabilită de art. 723 alin. 1 C.proc.civ.
Concluzionând, tribunalul, în temeiul art. 312 alin. 1 teza I, coroborat cu art. 340 pct. 9 și art. 3041C.proc.civ., va admite recursul declarat de recurenta CNADNR SA, în contradictoriu cu intimata SC B. TOUR SERVICE AUTO S., împotriva sentinței civile nr. 1150/2011, pronunțată de către Judecătoria Gherla, la data de 14 iunie 2012, în dosarul nr._, pe care o modifica, după cum urmează:
În temeiul art. 969 alin. 1 C.civ. din 1864, coroborat cu art. 2, art. 4 și art. 6 alin. 1 lit. a din contractul de utilizare a zonei drumului nr. 1822/27 februarie 2004, modificat prin actul adițional din 27 februarie 2005, va admite cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta CNADNR SA împotriva pârâtei SC
B. TOUR SERVICE AUTO S. și, în consecință, o va obliga pe pârâtă să îi plătească reclamantei suma de 1.749,93 lei, cu titlu de debit și suma de 922,3 lei, reprezentând penalități de întârziere.
În temeiul art. 274 alin. 1 C.proc.civ. și reținând culpa procesuală a pârâtei, care a determinat-o pe reclamantă să inițieze demersul judiciar de
primă instanță, tribunalul o va obliga pe pârâtă să-i plătească reclamantei suma de 227,78 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru și timbre judiciare.
Subsecvent, în temeiul art. 1169 C.civ. din 1864 și art. 129 alin. 1 C.proc.civ. va respinge, ca neîntemeiată, cererea reconvențională formulată de pârâta SC B. TOUR SERVICE AUTO S., menținând în temeiul art. 246 C.proc.civ. dispoziția primei instanțe privind renunțarea pârâtei la judecată în ceea ce privește petitul 3 al cererii reconvenționale.
În temeiul art. 274 alin. 1 C.proc.civ. și reținând culpa procesuală a intimatei, care a determinat-o pe recurentă să inițieze demersul de control judiciar, o va obliga pe intimata SC B. TOUR SERVICE AUTO S. la plata, în favoarea recurentei CNADNR SA, a sumei în cuantum de 113,89 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE M. IVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Admite recursul declarat de recurenta C.N.A.D.N.R. SA în contradictoriu cu intimata SC B. TOUR SERVICE AUTO S. împotriva sentinței civile nr.1150/2011, pronunțată de către Judecătoria Gherla, la data de 14 iunie 2012, în dosarul nr._, pe care o modifică, după cum urmează: admite cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta C.N.A.D.N.R. SA împotriva pârâtei SC B. TOUR SERVICE AUTO S. și, în consecință:
Obligă pârâta să-i plătească reclamantei suma de 1.749,93 lei, cu titlu de debit și suma de 922,3 lei, reprezentând penalități de întârziere.
Obligă pârâta să-i plătească reclamantei suma de 227,78 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru și timbre judiciare.
Respinge, ca neîntemeiată, cererea reconvențională formulată de pârâta SC B. TOUR SERVICE AUTO S. .
Menține dispoziția primei instanțe privind renunțarea pârâtei la judecată în ceea ce privește petitul 3 al cererii reconvenționale.
Obligă intimata SC B. TOUR SERVICE AUTO S. la plata, în favoarea recurentei C.N.A.D.N.R. SA, a sumei în cuantum de 113,89 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 4 martie 2013.
PREȘEDINTE, | JUDECĂTOR, | JUDECĂTOR, | GREFIER, | |
N. K. | D. | D. F. M. | F. B. |
Red.2.ex./FIM/LU/_
Judecător fond: d-l M. I. Gâlcă, Judecătoria Gherla
| ← Decizia civilă nr. 84/2013. Acțiune în pretenții comerciale | Decizia civilă nr. 642/2013. Acțiune în pretenții comerciale → |
|---|
