Decizia civilă nr. 1390/2013. Acțiune în pretenții comerciale
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL MARAMUREȘ
cod operator 4204
SECȚIA A II-A CIVILĂ DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1390/R
Ședința publică din 06 Decembrie 2013 Instanța constituită din: PREȘEDINTE V. F.
J. ecător V. P.
J. ecător N. B.
G. ier T. H.
Pe rol fiind soluționarea recursului formulat de către recurenta- reclamantă S. R. DE R., cu sediul în B., sector 1, str. G. Berthelor nr. 60-64, împotriva sentinței civile nr. 695 din_ pronunțată de Judecătoria Dragomirești în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC V. C.
S., cu sediul în S. nr. 789, județul M., având ca obiect pretenții.
Se constată că dezbaterea cauzei a avut loc în data de 29 noiembrie 2013, când s-a dispus amânarea cauzei în pronunțare la data de azi, după deliberare pronunțându-se hotărârea de mai jos.
T R I B U N A L U L
Deliberând asupra cauzei de față, reține următoarele:
Prin Sentința Civilă nr. 695 din_ pronunțată în doarul_ al Judecătoriei Dragomirești, s-a respins cererea formulată de reclamanta S. R. de R., cu sediul în B., str. G. B. nr. 60-64, sector 1 în contradictoriu cu pârâta SC V. C. S., cu sediul în S. nr. 789, jud.
M. .
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Prin acțiunea având ca obiect "pretenții";, reclamanta S. R. De R. a chemat în judecată pârâta S. V. C. S., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 253,88 lei reprezentând taxa pentru serviciul public în cuantum de 220 lei aferentă perioadei martie 2010-decembrie 2011 și penalități de întârziere în cuantum de 33,88 lei stabilite la data de 10 ianuarie 2013.
Prin Sentința civilă nr. 185/2010 a Curții de Apel C. - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal s-a dispus anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003.
De asemenea, prin Sentința civilă nr. 471/2010 a Curții de Apel C. - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, s-a constatat nelegalitatea dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003, care prevedea că "persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune";.
În considerentele hotărârii s-a reținut că prevederile cuprinse in art. 3 alin. (2) din Hotararea Guvernului nr. 977/2003, nr. 978/2003 instituie derogari de la dispozitiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, negand dreptul persoanelor juridice de a beneficia de scutiri independent de conditia detinerii de receptoare radio si TV.
În interpretarea data de Guvern se denaturează însuși sensul noțiunii de "taxa" așa cum e ea definită în Legea finanțelor publice, ca fiind sumă plătită de o persoană fizică/juridică pentru serviciile prestate acesteia de către un Serviciu public etc.
Nu a fost primită interpretarea conform căreia oficial legiuitorul ar fi prezumat calitatea de beneficiari ai serviciului de radio si, implicit, de televiziune a tuturor persoanelor juridice cu sediul in România, fără a condiționa aceasta de posesia receptoarelor.
Nu s-a putut susține ca plata taxei radio de către persoanele juridice reprezintă o aplicare a dispozitiilor constituționale care garantează dreptul la informare al cetatenilor prin asigurarea surselor de finanțare a principalelor mijloace de informare: radio si televiziunea publica deoarece acest drept constituțional la informare nu poate fi transformat într-o obligație, subiectele de drept având facultatea de a exercita sau nu drepturile recunoscute in Legea fundamentala.
Din dispozițiile interne s-a stabilit în mod clar ca aceasta taxa incumba numai beneficiarilor celor doua servicii publice, notiunea de "beneficiar" fiind atribuita, atât in interpretarea oficiala, cat si in interpretarea gramaticala, logica si sistematica, "numai subiectelor care sunt în mod direct destinatarii acestor servicii".
Reprezentantul pârâtei S. V. C. S.R.L, V. Florea, a depus la instanță copie după buletin, din care rezultă că are adresa în com. S., nr. 789, jud. M., aceiași cu sediul societății pârâtei. În plus, a arătat că el nu-și permite nici lui și nici angajaților să urmărească programele TV în timpul serviciului deoarece atunci lucrează și nu plătește angajații ca să se uite la televizor.
Pârâtul a arătat că plătește odată taxă TV și radio în calitate de persoană fizică, sediul firmei pârâte fiind la domiciliul său și că nu poate fi obligat să plătească încă o taxă ca persoană juridică fără încălcarea principiului dublei impuneri prevăzut de legislația fiscală în vigoare.
Având în vedere că societatea comercială pârâtă a dovedit că nu beneficiază de servicii de radio și TV și că dreptul la informare, educare și divertisment prevăzut de Constituția României nu poate fi impus ca o obligație, instanța a respins cererea.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, solicitând modificarea sentinței în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.
În drept s-au invocat prevederile art. 299, art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă Legea nr. 41/1994, cu modificările și completările ulterioare, H.G. nr. 977/2003.
Prin întâmpinarea depusă la fila 5 din dosar, intimata a solicitat respingerea recursului.
Analizând recursul prin prisma prevederilor art. 304 și art. 304 indice 1 Cod pr. civ., precum și în raport de motivele invocate, T. reține următoarele:
HG nr. 977/2004 a fost adoptată în scopul de a organiza punerea în aplicare a Legii nr. 41/1994, așa cum se prevede în mod expres în art.II din Legea nr.41/1994 pentru a face legea cât mai clară și a o aplica cât mai corect. Textul art.3 din HG nr. 977/2004 reglementează obligația de plată a taxei de către persoanele juridice ,calitate pe care o are și intimata-pârâtă împotriva căreia recurenta și-a formulat pretențiile.
Intervalul de timp pentru care s-a solicitat plata taxei este ulterior modificărilor aduse art.3 din HG nr. 977/2003 prin HG nr. 1012/2009, intrată în vigoare la 1510.2009 și prin care a fost instituită o singură exceptare la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune pentru persoanele juridice care se încadrează în categoria microîntreprinderilor și care au activitatea suspendată conform legii.
Dispozițiile art.3 alin.2 din HG nr. 977/2003,în conținutul modificat, au fost anulate prin Sentința civilă nr.471/2010 a Curții de Apel C. - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr._ și care în temeiul art. 23 din Legea 554/2004 și-au încetat aplicabilitatea.
T. apreciază că art. 40 alin.3 din Legea nr. 41/1994 nu instituie o prezumție legală relativă și cu atât mai puțin absolută pentru toate categoriile de persoane juridice, ci are în vedere exclusiv pe beneficiarii reali ai acestui serviciu public.
Concluzia tribunalului este fundamentată pe următoarele argumente care impun o corectă aplicarea a dispozițiilor legale, precum și a jurisprudenței instanței de contencios constituțional stabilită în această materie prin Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004.
Din întreaga reglementare legală rezultă cu certitudine și claritate că legiuitorul a avut în vedere la instituirea obligației de plată a taxei pentru acest serviciu public numai acele persoane juridice române care au beneficiat în mod efectiv de acest serviciu.
Norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei și, acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.
Interpretarea gramaticală a noțiunii de beneficiar include persoanele fizice sau juridice în folosul cărora se prestează efectiv cele două servicii publice. Particularul în favoarea căruia s-a instituit dreptul nu poate fi obligat să susțină prin contribuția personală activitatea unui serviciu public și nu este admisibil ca dreptul său constituțional la informare să fie transformat indirect într-o obligație.
O interpretare a textului în discuție în maniera evocată de recurentă ar fi neconformă cu dreptul garantat în art. 1 din Primul Protocol adițional și ar denatura sensul interpretării jurisdicționale realizate indirect pe calea contenciosului constituțional. Exceptarea de la scutire a persoanelor juridice aflate în situații similare cu persoanele fizice cărora li se recunoaște acest drept nu vizează un scop legitim, constituind practic o ingerință în dreptul de proprietate al celor dintâi, ingerință care nu se justifică nici prin proporționalitate, nici prin scop, neexistând un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de executiv prin măsura care privează de scutire persoanele juridice (a se vedea CEDO, Cauza Pressos Compania Naviera - S.A. și alții împotriva Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria A, nr. 332, p. 23, paragraful 38).
Instituirea unei norme derogatorii se poate face numai printr-un act normativ de nivel cel puțin egal cu cel al reglementării de bază.
Nu poate fi primită interpretarea conform căreia, oficial, legiuitorul ar fi prezumat calitatea de beneficiari ai serviciului de radio și, implicit, de televiziune a tuturor persoanelor juridice cu sediul în România, fără a condiționa aceasta de posesia receptoarelor.
Chiar dacă această taxă se regăsește în legislația și practica europeană în domeniu nu se poate susține că plata taxei radio de către persoanele juridice reprezintă în fapt o aplicare a dispozițiilor constituționale care garantează dreptul la informare al cetățenilor prin asigurarea surselor de finanțare a principalelor mijloace de informare: radio și televiziunea publică. Acest drept constituțional la informare nu poate fi transformat într-o obligație, subiectele de drept având facultatea de a exercita sau nu drepturile recunoscute în legea fundamentală.
În dispozițiile interne s-a stabilit în mod clar că această taxă incumbă numai beneficiarilor celor două servicii publice, noțiunea de beneficiar fiind atribuită, atât în interpretarea oficială, cât și în interpretarea gramaticală,
logică și sistematică, numai subiectelor care sunt în mod direct destinatarii acestor servicii.
Or recurenta-reclamantă nu a făcut această dovadă, prevalându-se în mod nefundamentat de o obligație legală necondițională.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, tribunalul va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S. R. de R.
, cu sediul în B., str. G. B. nr. 60-64, sector 1 împotriva sentinței civile nr. 695/4 iulie 2013 pronunțată de Judecătoria Dragomirești.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică, azi, 06 decembrie 2013.
Președinte | J. ecător | J. ecător | ||
V. F. | V. | P. | N. B. |
G. ier
T. H.
Red.V.P. / _
Tred. T.H. /_ - 2 ex
J. ecător la fond: V. E. Gavriș T.
| ← Decizia civilă nr. 588/2013. Acțiune în pretenții comerciale | Sentința civilă nr. 755/2013. Acțiune în pretenții comerciale → |
|---|
