Decizia civilă nr. 172/2013. Acțiune în pretenții comerciale
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
T. UL SPECIALIZAT C. DOSAR NR. _
Cod operator date cu caracter personal 11553
DECIZIA CIVILĂ NR.172/2013
Ședința publică din data de_ Completul este constituit din: PREȘEDINTE - D. D. JUDECĂTOR- N. K. JUDECĂTOR - M. B. GREFIER - A. VLAIC
Pe rol fiind examinarea recursului declarat de recurenta SC A. S. împotriva sentinței civile nr. 7868/_, pronunțată de către Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata SC T. S.
, având ca obiect în prima instanță pretenții.
La apelul nominal făcut în cauză, la prima strigare, se prezintă în reprezentarea intereselor recurentei, d-na avocat C. F. ean, cu împuternicire avocațială la dosar la acest termen, lipsind intimata.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că s-a înregistrat la dosar, la data de 15 martie 2013, întâmpinare din partea intimatei, înscris care se comunică și reprezentantului recurentei.
Reprezentanta recurentei depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru aferentă recursului, în cuantum de 425,33 lei și timbre judiciare în cuantum de 3 lei.
T. ul, în urma deliberării, lasă cauza la a doua strigare, pentru a-i da posibilitate reprezentantei recurentei să studieze întâmpinarea comunicată azi.
La a doua strigare a cauzei, se prezintă în reprezentarea intereselor recurentei, d-na avocat C. F. ean, lipsind intimata.
Reprezentanta recurentei arată că nu are alte cereri în probațiune.
T. ul, în urma deliberării, apreciind cauza în stare de judecată, acordă cuvântul părții prezente în dezbateri judiciare.
Reprezentanta recurentei solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și modificarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii, cu cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru, timbru judiciar și onorariu avocațial, atât la fond cât și în recurs. Depune la dosar chitanțele reprezentând onorariul avocațial.
T. ul reține cauza în pronunțare, în baza actelor și a probelor existente la dosar.
T R I B U N A L U L,
Prin sentinta comercială nr. 7868/2012 pronunțată la data de 06 Aprilie 2012 Judecătoria C. N. a respins cererea de chemare în judecata formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta S.C.
T. S.R.L, ca neîntemeiată, s-a respins capatul de cerere accesoriu avand ca obiect obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata ca nefondat.,
fiind respinsă și cererea paratei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecata ca neintemeiat.
Pentru a dispune în acest sens, prima instanță a reținut faptul că prin demersul procesual de fata, reclamanta S.C. A. S.R.L. tinde sa obtina obligarea paratei S.C. T. S.R.L. la plata sumei de 9543,58 lei, cu titlu de debit neachitat, reprezentand contravaloarea serviciilor de reparatii auto prestate de catre reclamanta in favoarea paratei, conform facturilor fiscale nr. 6013694/_, in valoare de 1265,16 lei, nr. 6015884/_, in valoare de 923,83 lei, si nr. 6019474/_, in valoare de 7354,59 lei, precum si la plata dobanzii legale aferente debitului principal restant, calculata de la data scadentei de plata a facturilor fiscale si pana la plata efectiva si integrala a debitului principal. Cu cheltuieli de judecata ocazionate de prezentul demers procesual.
Reclamanta a emis pe numele pârâtei facturile fiscale amintite (f. 7-10), a căror contravaloare tinde să o recupereze prin promovarea prezentei acțiuni, invocând neîndeplinirea de către debitoare a obligației corelative ce îi revenea, în temeiul acordului de voință al părților.
Astfel, potrivit sustinerilor reclamantei, între părțile litigante s-au stabilit raporturi comerciale, în virtutea cărora reclamanta a prestat in favoarea pârâtei servicii în valoare de 9543,58 lei, potrivit facturilor fiscale amintite.
Instanța de fond a constatat că pretențiile deduse judecății sunt nejustificate. Astfel, din examinarea facturilor înfățișate de reclamantă, emise pe numele pârâtei, rezultă că nu au fost acceptate la plată, expres, prin semnare de catre parata prin intermediul unui reprezentant legal, astfel că, în speță, se pune problema asumarii de către pârâtă a obligației de plată a sumei evidențiată în facturile fiscale în discuție.
Observand continutul acestor facturi, instanța de fond a constatat ca acestea cuprind o semnatura indescifrabila la rubrica cumparator, cu privire la care reclamanta sustine ca provine de la numitul O. O., aspect necombatut in plan probatoriu de catre societatea parata. Mai mult, reclamanta a invederat instantei ca relatiile comerciale stabilite intre partile litigante au fost unele de durata, incepand cu anul 2006, si au avut ca obiect efectuarea unor servicii de reparatii in favoarea paratei la auto marca Audi A6 Avant 2,5 TDI V6, cu serie sasiu WAUZZZ4BZ1N119851, aflat in proprietatea paratei, iar de fiecare data la punctul de lucru al reclamantei (service auto) s-a prezentat numitul O. O. .
In aceste conditii, de-a lungul timpului au fost emise la plata pe seama paratei mai multe facturi fiscale ce au fost achitate de catre societatea parata, mai putin facturile fiscale in litigiu, conform fisei analitice partener. Aceste sustineri ale reclamantei nu au fost contestate de catre parata, care nu a negat existenta unor relatii comerciale de durata cu reclamanta in aceste imprejurari.
Potrivit dispozițiilor art. 46 C. com. "obligațiile comerciale se probează cu acte autentice; acte sub semnătura privată; facturi acceptate; prin corespondenta; prin telegrame; cu registrele părților; cu martori, de câte ori autoritatea judecătorească ar crede ca trebuie sa admită proba testimoniala și aceasta chiar în cazurile prevăzute de art. 1191 din codul civil; prin orice alte mijloace de proba admise de legea civilă";.
În ceea ce privește dovedirea obligațiilor comerciale prin facturi comerciale, instanța de fond a reținut că factura reprezintă un înscris sub semnătură privată, care face dovadă împotriva emitentului și în favoarea destinatarului acesteia. În cazul în care factura este acceptată, aceasta face
dovadă și împotriva destinatarului ei în legătură cu existența actului juridic, contract comercial in forma simplificata.
Acceptarea facturii poate fi expresă sau tacită și în toate cazurile îl obligă pe comerciantul acceptant la plată. Facturile neacceptate prin semnătură/ștampilă pot constitui cel mult un început de dovadă scrisă, care trebuie însă coroborat cu alte mijloace de probă.
În acest sens, instanta de fond a retinut, contrar alegatiilor paratei, ca facturile produse în cauză beneficiază de forța probantă necesară pentru a susține pretențiile bănești valorificate de reclamantă, în sensul art. 46 C.Com. (contract comercial in forma simplificata), câtă vreme înscrisul sub semnătură privată poartă semnătura unui mandatar aparent al paratei.
Astfel, in dezacord cu alegatiile paratei, numitul O. O. a fost persoana care s-a prezentat in repetate randuri din partea societatii parate pentru a se efectua lucrari de verificare si reparatii la auto in discutie, comunicand datele de identificare ale paratei in vederea emiterii facturilor fiscale, actionand in calitate de mandatar al acesteia, mandat ratificat de catre parata prin achitarea contravalorii facturilor asumate de acesta in numele societatii parate, cum este cazul spre ex. al facturilor fiscale nr. 6013592/_, in valoare de 2.036,07 lei, nr. 6015883/_, aspect necontestat de catre parata.
Cu toate ca in relatia cu societatea reclamanta, parata a fost reprezentata de aceeasi persoana, numitul O. O., parata nu a adus niciodata la cunostina paratei ca aceasta persoana nu ar avea calitatea de mandatar al societatii.
In aceste conditii, acceptarea la plată a facturilor fiscale pe care se bazează pretențiile creditoarei, amintite mai-sus, a fost proba in speta in conditiile mandatului aparent, cu consecinta atestatii cadrului contractual pe care se grefeaza pretentiile reclamantei.
Cu toate acestea insa, instanta de fond a retinut ca creanta in contra societatii paratei nu are caracter cert, lichid si exigibil, in conditiile in care reclamanta nu a probat in mod neechivoc executarea propriei obligatii, respectiv realitatea si necesitatea lucrarilor de reparatii la auto, prin producerea unor inscrisuri precum proces-verbal de primire a auto in service, cuprinzand starea tehnica a auto la receptionat in service, deviz lucrari, care sa cuprinda toate lucrarile de remediat, contravaloarea pieselor de inlocuit, manopera.
In acord cu sustinerile paratei, in lipsa acestor documente pot exista suspiciuni rezonabile cu privire la realitatea si valoarea lucrarilor de reparatii efectuate. Aceasta concluzie se impune mai cu seama din observarea cuprinsului facturilor fiscale de care se prevaleaza reclamanta in sustinerea pretentiilor conturate, de unde rezulta ca, intr-un interval de timp de 5 luni, anumite componente - placute de frana - au fost schimbate de doua ori, facturandu-se atat contravaloarea piesei, cat si manopera, aceasta in conditiile in care reclamanta insasi sustine existenta unei garantii cu privire la piesele vandute si la calitatea manoperei de montare. Parata a contestat si inlocuirea de catre reclamanta a altor piese precum scut motor, scut CV, falnsa, incuietori, brat inferior drept.
Totodata, reclamanta nu a facut dovada existentei unui proces-verbal de predare catre parata a componentelor schimbate, cu remiterea corespunzatoare a certificatului de garantie pentru lucrarile efectuate. Prin urmare, in sarcina reclamantei opereaza prezumtia de neexecutare a contractului in forma simplificata, tinand seama ca exista un dubiu rezonabil referitor la caracterul necesar si real al lucrarilor de reparatii.
Mai mult, matorii audiati in cauza - Kallo Stefan si P. C. I., angajati ai societatii reclamante (f. 55-56) nu au fost in masura sa ateste o stare de fapt contrara, respectiv starea tehnica a auto in momentul intrarii auto in service, piesele ce se impunea a fi inlocuite. Acestia au invederat instantei ca nu s-a intocmit un proces-verbal de receptie la intrarea auto in service, inexistenta unui deviz de lucrari, precum si lipsa unui proces-verbal de predare a componentelor inlocuite catre parata prin reprezentant legal sau conventional.
Ca atare, instanța de fond a reținut că facturile invocate în susținerea cererii nu au, în lipsa altor dovezi (inscrisurile amintite), forță probantă cu privire la indeplinirea corespunzatoare a obligatiilor de reparatii si verificare de catre reclamanta, lipsind astfel de fundament juridic obligatia de plata in sarcina paratei.
Ansamblul înscrisurilor produse de reclamanta-creditoare nu sunt susceptibile să legitimeze pretențiile acesteia pe calea demersului in justitie. Dimpotrivă, în măsura în care creditoarea înțelege să recurgă la valorificarea pretențiilor sale cu concursul instantei de judecata, se impune să-și probeze în mod riguros creanța, prin producerea unor înscrisuri care să ateste, prin ele însele, existența și cuantumul datoriei invocate în sarcina paratei, înscrisuri care, în plus, trebuie să îndeplinească și cerința de a fi însușite de părțile raportului juridic obligațional.
În speță, reclamanta nu s-a conformat acestor exigențe, facturile produse neputând constitui un mijloc de probă pentru executarea corespunzatoare a obligatiilor de reparatii de catre societatea reclamanta, așa cum tinde să acrediteze aceasta în acțiunea introductivă.
Pe cale de consecință, instanța a apreciat că pretențiile conturate de reclamantă sunt nefondate, astfel că, în temeiul art. 969 C.civ., instanța a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs recurenta SC A. S., solicitând instanței admiterea recursului și modificarea sentinței civile atacate în sensul admiterii acțiunii formulate și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată în fond și recurs.
În motivarea recursului recurenta a arătat că hotărârea pronunțată de către instanța de fond este pe deplin netemeinică și nelegală, fiind pronunțată cu o greșită interpretare și aplicare a prevederilor legale incidente și cu o greșită interpretare a stării de fapt. Hotărârea recurată este rezultatul unei greșite înțelegeri de către instanța de fond atât a stării de fapt concrete cât și a prevederilor legale incidente.
Astfel, recurenta a arătat că a prestat în favoarea intimatei servicii de reparații auto, conform obiectului de activitate autorizat. Raporturile comerciale dintre subscrisa și intimată au fost unele de durată, constând în prestarea de servicii de reparații auto la autoturismul marca Audi A6 cu număr de înmatriculare_ deținut de către aceasta.
Aceste aspecte au fost reținute în mod corect de către instanța de fond," reținându-se totodată că voința intimatei a fost angajată în mod valabil prin mandatar cu ocazia fiecărei lucrări de reparații efectuate, aspecte necontestate de către intimată în fata instanței de fond. Astfel s-a reținut că între părți au existat raporturi de durată, că intimata a fost reprezentată de către aceeași persoană și că facturile fiscale "beneficiază de forța probantă necesară pentru a susține pretențiile bănești valorificate de reclamantă, în sensul art. 46 C.Com, câtă vreme înscrisul sub semnătură privată poartă semnătura unui mandatar aparent al pârâtei";. De asemenea a reținut
instanța de fond faptul că mandatul exercitat de către persoana semnatară a facturilor fiscale și a contractelor de reparații a fost ratificat prin achitarea facturilor fiscale asumate de către acesta.
Până la acest moment raționamentul instanței de fond este unul coerent și corect, însă cu toate acestea în cele ce urmează aprecierile referitoare la lipsa caracterului cert, lichid și exigibil al creanței recurentei sunt profund eronate, reținându-se faptul că ea nu ar fi probat executarea contractelor de reparații, întrucât nu a "produs" înscrisuri precum proces verbal de primire a auto în service, deviz lucrări care să cuprindă toate
lucrările de remediat, contravaloarea pieselor de înlocuit, manopera, proces verbal de predare a componentelor schimbate cu remiterea corespunzătoare a certificatului de garanție pentru lucrările efectuate.
Toate aceste presupuse lipsuri evidențiate de către instanța de fond sunt de natură în concepția acesteia să conducă la existența unei prezumții de neexecutare a contractului, în contra existenței contractelor de reparații, a facturilor fiscale cuprinzând lucrările efectuate asumate de către pârâta intimată. Această prezumție reținută de către instanța de fond este complet eronată și are la bază o greșită analiză a materialului probator existent la dosarul cauzei, mai mult de atât, aceasta stă singură la baza raționamentului instanței de fond necoroborându-se cu nici o altă probă din dosar.
Existenta procesului verbal de primire a autoturismului în service în cuprinsul contractului de reparații. Instanța de fond nu a analizat înscrisurile depuse în probațiune de către recurentă și nici declarațiile martorilor audiați în cauză. Dintr-o simplă și sumară analiză a contractelor de reparație având ca obiect servicii de reparații auto pentru autoturismul cu numărul de înmatriculare_ instanța de fond ar fi concluzionat în sensul încheierii procesului verbal de predare în vederea reparațiilor. Cu ocazia
fiecărei prezentări a autoturismului în service s-a încheiat contract de reparație care cuprinde și procesul verbal de predare în cuprinsul căruia au fost menționate atât starea generală a autovehiculul cât și componentele care sunt montate la momentul prezentării, cum ar fi lamele ștergător, cheie, roată de rezervă, etc. Acest proces verbal este semnat de către persoana care s-a prezentat cu autoturismul în service.
Astfel că raționamentul instanței de fond este întemeiat pe o analiză superficială a probelor administrate și a stării de fapt concrete.
Recurenta a mai arătat că un al doilea argument care a condus instanța de fond la reținerea prezumției de neexecutare a contractului a fost acela al lipsei devizului de lucrări care să cuprindă toate lucrările de remediat, contravaloarea pieselor de înlocuit/manopera. Instanța de fond este din nou în eroare cu privire la prevederile contractuale care guvernează raporturile dintre părți rezultând în mod cert faptul că instanța de fond nu a avut în vedere prevederile art. 2.1 din condițiile contractuale asumate de către pârâtă. În cuprinsul acestui articol s-a convenit în mod expres asupra faptul că "devizul estimativ se va deschide în urma solicitării exprese a clientului, caz în care acesta va face parte integrantă din contract. Pârâta nu a solicitat în concret un astfel de deviz si nici nu a făcut dovada unei astfel de solicitări în fata instanței de fond. În conformitate cu prevederile contractuale în cazul în care nu se solicită de către client deviz estimativ, acesta nu se va realiza "prețul manoperei urmând a fi determinat în raport de normativul orar pentru lucrare" pus la dispoziția clientului și afișat la sediul recurentei. Instanța de fond nu avea posibilitatea ca în contra convenției părților să pretindă ca subscrisa "să producă" anumite înscrisuri iar în lipsa
acestora să rețină existența unei prezumții de neexecutare a contractului, care singură, fără coroborare cu alte probe, să conducă la respingerea acțiunii recurentei.
S-a mai arătat că instanța de fond și-a întemeiat raționamentul pe lipsa unor anumite înscrisuri considerate de către aceasta ca fiind esențiale pentru ase proba executarea conformă a contractului de reparații. Unul dintre aceste înscrisuri esențiale în opinia instanței de fond este "procesul verbal de predare a componentelor schimbate". Concluzia instanței de fond se întemeiază pe o analiză superficială a prevederilor contractului de reparații. Dacă instanța de fond ar fi procedat la o simplă lecturare a contractului de reparații ar fi concluzionat în sensul că restituirea acestor componente se face exclusiv la cererea clientului, cerere pe care intimata pârâtă nu a formulat-o și nici nu a probat existența unei astfel de cereri. Instanța de fond a primit fără nicio analiză proprie și în lipsa oricărei probe din partea pârâtei toate susținerile acesteia cu privire la procedura de lucru în service-urile auto, primind aceste susțineri nefondate și neprobate în contra înscrisurilor și convenției părților. Ori din declarațiile martorilor audiați în fața instanței de fond, persoane care sunt supuse unei proceduri de instruire de către producătorul autovehiculelor Audi respectiv de către
importator, rezultă că procedura de lucru în cadrul service-ului recurentei este cu totul alta decât cea invocată de către pârâtă și reținută ca atare de către instanța de fond, care are calitatea de client iar nu de profesionist în acest domeniu.
De asemenea, recurenta arată că instanța a ignorat complet declarațiile martorilor audiați în cauză, contrar declarației martorului P. C. conform căreia "toate piesele au fost montate pe autoturism" (fila 56 dosar fond) respectiv a declarației martorului Kallo Ștefan care a arătat că "a avizat
... calitatea, stadiul de execuție inclusiv piesele ce trebuie înlocuite și am verificat montarea acestora în mod corect, iar la final aviza sub semnătură executarea în întregime a lucrărilor" reținând că recurenta nu a făcut dovada executării contractelor de reparații.
S-a mai susținut de către recurentă că potrivit procedurii de lucru, astfel cum aceasta este stabilită și impusă de către producător respectiv autorizată de către Registrul Auto Român și adusă la cunoștiința clienților, restituirea pieselor înlocuite se face numai la cererea expresa a clientului, ceea ce nu este cazul în speță. Instanța de fond a arătat în cuprinsul considerentelor că în opinia acesteia există o obligație a service-urilor ca după înlocuirea unor piese să procedeze la predarea acestora către client, contrar prevederilor contractuale care guvernează relația dintre părți și contrar chiar a unor prevederi legale (cazul acumulatorilor, a filtrelor de ulei, combustibil în cazul cărora există prevederi legale exprese care obligă unitățile service să le rețină). Această opinie nu este justificată și nu se bazează pe nicio probă din dosarul cauzei.
În ceea ce privește predarea certificatului de garanție, a arătat în fața instanței de fond, aspect confirmat și de martorii audiați în cauză, că acesta se predă persoanei care se prezintă cu autoturismul în service sub semnătură, fiind imprimat pe verso-ul fiecărei facturi fiscale. Certificatele de garanție au fost predate mandatarului intimatei conform prevederilor contractuale, raționamentul instanței de fond privind neexecutarea contractelor de reparații fiind complet eronat. S-a arătat totodată faptul că facturile fiscale cuprinzând lucrările efectiv realizate și durata de timp aferentă manoperei reprezintă devizul final al lucrărilor prestate. Acest aspect este adus la cunoștiința clientului în cuprinsul art. 4.2 din contractul de
reparații și asumat prin semnătură. Prin urmare recurenta nu era nicidecum datoare a "produce" alte înscrisuri decât cele stabilite prin convenția părților.
Recurenta mai arată că prin sentința recurată au fost respinse pretențiile sale motivat de faptul că în lipsa documentelor indicate de către instanță s-ar ridica "suspiciuni rezonabile cu privire la realitatea și valoarea lucrărilor de repara pi efectuate". Această concluzie a instanței de fond se bazează exclusiv pe susținerile neprobate ale pârâtei intimate. În ceea ce privește înlocuirea plăcuțelor de frână la un interval de timp considerat prea scurt de către instanța de fond, trebuie observat faptul că aceste piese au
fost înlocuite la solicitarea persoanei care s-a prezentat cu autoturismul în service. Aceste piese reprezintă consumabile, având o durată de utilizare în raport strict cu modalitatea de utilizare, astfel că intervalul de 5 luni nu poate fi nicidecum stabilit ca nejustificat în lipsa unor probe concrete.
Mai mult de atât, dacă se invoca de către intimata pârâtă necesitatea înlocuirii acestor piese în baza garanției acordate acesteia, această solicitare urma a fi soluționată de către producător. întrucât o astfel de solicitare nu a fost efectuată de către pârâtă, instanța nu poate să considere singură, în lipsa oricărei probe, aplicabile prevederile garanției acordate contrar voinței părților direct implicate în acest raport. Garanția nu se acordă din oficiu în lipsa unei solicitări din partea clientului și în lipsa unei analize din partea producătorului, clientul fiind singurul în măsură să opteze pentru a uza de acest drept. Instanța de fond a mai reținut faptul că pârâta ar fi contestat înlocuirea și a altor piese, primind ca atare susținerile acesteia în lipsa
oricărei probe și contrar celor stipulate în cuprinsul contractului de reparație și a facturii fiscale, care astfel cum a arătat instanța de fond "beneficiază de forța probantă necesară pentru a susține pretențiile bănești valorificate de reclamantă."
Instanța de fond nu a efectuat o analiză proprie a acestor susțineri, nu a arătat probele pe care se bazează acestea ci a înțeles să le primească ca atare.
Nu în ultimul rând, hotărârea recurantă nu conține niciun argument pentru care instanța de fond a apreciat în totalitate pretențiile sale ca fiind nefondate, cu toate că aceeași instanță a reținut că doar o parte din lucrările efectuate ridică suspiciuni. Aceste suspiciuni sunt, astfel cum a arătat mai sus, total nefondate fiind rezultatul unei analize superficiale a probelor administrate.
Intimata prin întâmpinare a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de recurentă și menținerea în întregime a sentinței atacate.
În motivare intimata a arătat că recurenta a depus la dosarul cauzei trei înscrisuri intitulate Contract de reparație care în partea finală cuprinde și un Proces verbal de predare în vederea reparației.
Recurenta procedează, intenționat sau nu, la inducerea unei confuzii între noțiuni: procesele verbale depuse la dosarul cauzei sunt acele procese verbale ce cuprind descrierea stării mașinii la momentul predării către service: dacă există zgârieturi, lovituri sau aite defecte vizibile iar nu procesele verbale cuprinzând lista lucrărilor de efectuat sau a pieselor de înlocuit.
Intimata arată faptul că cele trei înscrisuri Contracte de reparație și Procese verbale nu pot face dovadă împotriva sa, deoarece așa cum rezultă din cuprinsul acestora, cele trei înscrisuri nu sunt întocmite cu intimata. La rubrica client din cuprinsul contractului apare menționat în toate trei înscrisurile clientul SC SPECIAL TRANSPORT S., societate din C. N., nici
unde nu apare menționat numele său este deci evident că aceste procese verbale nu privesc vreun autoturism proprietatea intimatei. Mai mult, din cuprinsul acestor înscrisuri reiese ca predarea autoturismului s-ar fi făcut cu circa 5 luni înaintea emiterii facturii. Pe un singur înscris apare menționat cu mână, fața de restul datelor introduse pe calculator, ca data finalizării reparațiilor data de_, adică înlocuirea unor plăcuțe de frâna, schimbarea unui braț inferior drept, înlocuirea unor broaște la uși, verificare unui martor frână, verificarea și remedierea iluminatului exterior și înlocuirea unui semering au durat peste cinci luni. Pe baza celor menționate în aceste înscrisuri, coroborat cu datele de emitere a facturilor, rezultă că în perioada_ -_ autoturismul ar fi stat în service 10 luni din 13 luni.
Intimata mai arată că este evident că aceste procese verbale nu privesc autoturismul și lucrările facturate către ea, astfel că, în ceea ce privește această critică a recurentei, aceasta este neîntemeiată și în mod corect prima instanță a reținut faptul că nu există vreun proces verbal încheiat cu intimata referitor la reparațiile invocate ie către recurentă.
Referitor la critica privind întocmirea devizului estimativ de lucrări la solicitarea expresă a clientului conform condițiilor contractuale asumate de intimată, s-a arătat că recurenta susține că în conformitate cu prevederile art.2.1, ale condițiilor contractuale, despre care susține că ar fi asumate de intimata, devizul estimativ se emite numai la cererea clientului, iar în cauză aceasta nu ar fi solicitat un astfel de deviz estimativ, însă și această critică este lipsită de temei. Astfel cum a arătat mai sus, procesele verbale ce cuprind pe verso condițiile contractuale sunt încheiate cu o altă societate, deci nu sunt asumate de ea și nu îi sunt opozabile. În lipsa unor prevederi contractuale legal asumate de noi și a unui deviz de lucrări este evident că recurenta nu a avut niciodată acceptul intimatei pentru a efectua orice fel de reparații la vreun autoturism care să-i aparțină.
Se mai arată și faptul că în condițiile în care recurenta cunoștea că persoana despre care susține că ar fi dus autoturismul în service nu poate angaja societatea intimată în relații contractuale trebuia să dea dovadă de minima diligentă și sa pretindă dovada mandatului său.
În ceea ce privește piesele înlocuite la autoturism, proprietarul mașinii este și proprietarul acestor piese. Conform art. 480 din vechiul Cod civil
"proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege.
Prin urmare, recurenta nu putea și nu avea dreptul să rețină aceste piese în lipsa unei prevederi legale și avea obligația predării acestora către proprietarul mașinii iar în cursul acestui proces avea obligația să facă dovada predării acestor piese de schimb în situația în care cu adevărat le-a înlocuit.
În ceea ce privește afirmația că certificatul de garanție face parte componentă a facturilor, aceasta nu poate fi primită în nici un caz, art.155 Cod fiscal reglementează modul de emitere al facturilor și informațiilor cuprinse în aceste facturi. Nu se reglementează în nici un fel rolul de certificat de garanție al facturii. Mai mult, în condițiile în care factura se referă atât la diverse piese cât și la manopera pentru verificarea/înlocuirea acestor piese, în fiecare caz existând termene de garanție distincte și diferite este evident că certificatul de garanție nu poate fi considerat încorporat în factură. Certificatul de garanție trebuie să identifice fiecare obiect asupra cărei poartă, să arate termenul de garanție, condițiile în care se pierde garanția, modul de utilizare al bunurilor asupra căreia poartă garanția, ori este evident că toate aceste mențiuni nu sunt și nu pot fi cuprinse în factură.
Referitor la declarațiile martorilor, intimata arată că așa cum reține și prima instanță, acestea nu sunt în măsura să înlăture lipsurile menționate. De altfel aceștia au declarat cu privire la efectuarea unor lucrări la un autoturism care, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar de către recurentă, aparține unei alte societăți comerciale. Nici un martor nu a reținut că autoturismul asupra căruia au executat lucrările specifice este proprietatea intimatei.
În concluzie intimata apreciază că recurenta nu a făcut dovada executării lucrărilor cuprinse în facturi asupra unui autoturism aparținând intimatei, nu a făcut dovada existenței consimțământului său cu privire la efectuarea unor lucrări asupra unui autoturism proprietatea sa, iar din proba cu înscrisurile administrate în cauză este evident că lucrările facturate către intimată au fost prestate în beneficiul unui alt client, nominalizat în contractul de reparație.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate precum și a disp. art. 304, 3041și 312 C.pr.civ., tribunalul reține următoarele:
Recurenta a criticat hotărârea primei instanțe, apreciind că aceasta a fost pronunțată cu interpretarea greșită a prevederilor legale incidente și a probelor administrate în cauză.
Recursul este fondat pentru considerentelor care se vor expune în cele ce urmează:
Astfel, tribunalul reține că în mod corect a relevat prima instanță starea de fapt, însă a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale, raportat la această stare de fapt și a probatoriului administrat în cauză.
În acest sens, tribunalul reține că pretențiile recurentei reclamante au la bază contractele de reparații depuse în fața instanței de fond, care cuprind și condițiile contractuale, contracte în temeiul cărora au fost emise facturile fiscale depuse în fața in stanței de fond la filele 7-10 și în fața instanței de recurs la filele 17-20. În plus, tribunalul reține că cele patru facturi depuse în fața instanței de recurs, conțin pe verso și condițiile contractuale și certificatele de garanție.
Față de probele cu înscrisuri administrate în cauză, tribunalul reține dispozițiile art.379 alin. 3-4 C.proc.civ., potrivit cărora, creanța certă este aceea a cărei existență rezultă din însuși actul de creanță sau și din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul, respectiv creanța este lichidă atunci când câtimea ei este determinată prin însuși actul de creanță sau când este determinabilă cu ajutorul actului de creanță sau și a altor acte neautentice, fie emanând de la debitor, fie recunoscute de dânsul, fie opozabile lui în baza unei dispoziții legale sau a stipulațiilor conținute în actul de creanță, chiar dacă prin aceasta determinare ar fi nevoie de o osebită socoteală.
Facturile emise în temeiul contractelor încheiate între părți, constituie înscrisuri sub semnătură privată care, în conformitate cu dispozițiile art. 46 C.com., aplicabil în cauză față de data nașterii raporturilor dintre părți, în măsura în care sunt acceptate la plată, fac dovada obligațiilor comerciale pe care le constată. Astfel, aceste facturi fac dovada, alături de contractile de reparații, atât a prestării serviciilor evidențiate în cuprinsul lor, cât și a existenței obligației de plată a debitoarei și a întinderii exacte a acestei obligații.
Așadar, împrejurarea că facturile poartă o semnătură olografă, efectuată de către un prepus al intimatei din prezenta cauză, este suficientă pentru a atrage răspunderea societății, în condițiile prevăzute de art. 392 și art. 393 C.comercial. Din această perspectivă considerentele reținute de către
prima instanță, potrivit cărora semnătura este a unui mandatar aparent al pârâtei, sunt neîntemeiate, cu atât mai mult cu cât în cazul în care prepusul și-a depășit limitele mandatului, este răspunzător față de societate, în condițiile prev. de art. 397 alin.2 C.comercial. Mai mult decât atât, considerentele primei instanțe sub acest aspect sunt neîntemeiate, raportat la faptul că din cele două declarații ale martorilor rezultă, fără nici o îndoială că autoturismul a fost adus în service în mod repetat de către aceeași persoană, respectiv d-nul O., care a și indicat datele pentru întocmirea facturilor.
Cât privește o eventuală lipsă a devizului de lucrări, tribunalul reține că prima instanță a omis faptul că potrivit art. 2.1 din Condițiile contractuale asumate de părți la momentul încheierii contractului de reparație, acesta se
întocmește doar în urma solicitării exprese a clientului, intimata din cauză și va face parte integrantă din contract. Or, în condițiile în care o astfel de solicitare expresă nu a existat, recurenta reclamantă nu era obligată să întocmească un astfel de deviz, prețul manoperei urmând a fi determinat în conformitate cu clauza cuprinsă în același articol, în raport de normativul orar pentru lucrare și tariful orar uzitat de către recurenta SC A. S. .
Nu în ultimul rând, tribunalul reține că intimata pârâtă nu a contestat nici în cuprinsul întâmpinării și nici prin răspunsurile la interogatorii că autoturismul nu i-ar aparține și că nu a beneficiat de lucrările de reparații, reprezentantul intimatei invocând doar prin răspunsul la întrebarea nr. 4 din interogatoriu că nu a avut posibilitatea de a verifica numărul de zile cât a
stat autoturismul în service și lucrările care s-au efectuat. Ca atare, pretinsa prezumție de neexecutare a contractului reținută de către prima instanță, este neîntemeiată.
Pentru toate considerentele arătate în temeiul disp. art. 312 alin.3 coroborat cu art. 304 pct. 9 C.pr.civ., tribunalul va admite recursul declarat de către recurenta SC A. S. împotriva sentinței civile nr. 7868/0_ a Judecătoriei C. N. pe care o va modifica în totalitate, în sensul că va admite cererea de chemare în judecată și va obliga pârâtă să plătească reclamantei suma de 9.543,58 lei cu titlu de preț, suma de 1.950.59 lei cu titlu de dobândă legală calculată de la scadență și până la data introducerii acțiunii respectiv_ și, în continuare până la plata integrală a debitului, precum și la suma de 1.927,66 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în fața
instanței de fond.
În temeiul disp. art. 274 C.pr.civ., tribunalul va obliga intimata SC T.
S. să plătească recurentei SC A. S. suma de 1.116 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs (f.21-22).
PENTRU ACESTE M. IVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Admite recursul declarat de către recurenta SC A. S. împotriva sentinței civile nr. 7868/0_ a Judecătoriei C. N. pe care o modifica în totalitate, în sensul că va admite acțiunea reclamantei SC A. S. în contradictoriu cu pârâta SC T. S. și, în consecință:
Obligă pârâtă să plătească reclamantei suma de 9.543,58 lei cu titlu de preț, suma de 1.950,59 lei cu titlu de dobândă legală calculată de la scadență și până la data introducerii acțiunii respectiv_ și, în continuare până la plata integrală a debitului, precum și la suma de 1.927,66 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în fața instanței de fond.
Obliga intimata SC T. S. să plătească recurentei SC A. S. suma de 1.116 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 18 martie 2013.
PREȘEDINTE, | JUDECĂTOR, | JUDECĂTOR, | GREFIER, |
D. D. N. | K. M. B. | A. VLAIC |
Red.2.ex. NK/LU/_
Judecător fond: G. R. F. Hîngan Judecătoria C. N.
| ← Sentința civilă nr. 1315/2013. Acțiune în pretenții comerciale | Încheierea civilă nr. 6308/2013. Acțiune în pretenții comerciale → |
|---|
