Decizia civilă nr. 2/2013. Obligatie de a face
| Comentarii |
|
Dosar nr. _
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FIS. L
DECIZIA CIVILĂ Nr. 2/2013
Ședința publică de la 10 Ianuarie 2013
Completul compus din: PREȘEDINTE L. U.
Judecător M. D. Grefier M. T.
S-a luat în examinare apelul formulat de pârâta SC B. R. S., împotriva sentinței civile nr. 2762/2012, pronunțată de Tribunalul Specializat C., în dosarul nr._, în contradictoriu cu SC G. M. S. și pe apelant, având ca obiect obligatia de a face.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților litigante de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
C. ea, din oficiu, în temeiul art. 1591alin. 4 C. Pr. Civ., raportat la art. 7208, corelat cu art. 282 alin. 1, teza a II-a C. Pr. Civ. constată că este competentă general, material și teritorial să judece pricina.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează faptul că apelul este timbrat, părțile au solicitat judecarea cauzei în lipsă, iar la dosar, intimata a depus o cerere de amânare pentru angajarea unui apărător, iar apelanta, note de ședință.
C. ea, după deliberare, urmează a respinge cererea de amânare apreciind că se tinde la tergiversarea soluționării cauzei și, apreciind că la dosar există suficiente probe pentru justa soluționare, în temeiul art. 150 C. Pr. Civ. declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare.
C. EA
Prin sentința civilă nr. 2762 din_ pronunțată în dosar nr._ al Tribunalului Specializat C., a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta
S.C. G. M. S.R.L. N., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. R. S.R.L. și a fost obligată pârâta să emită reclamantei factură fiscală pentru operațiunile ce rezultă din bonurile fiscale nr. 1449/_, nr. 7689/_ și nr. 7899/_ .
A fost respinsă cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata amenzii civile sau a daunelor cominatorii.
A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 19,3 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele
:
Reclamanta S.C. G. M. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. R.
S.R.L. să îi emită factură fiscală pentru operațiunile ce rezultă din bonurile fiscale nr. 1449/_, nr. 7689/_ și nr. 7899/_ emise de către pârâtă, pe care le-a depus în copie la dosar (filele 5-6, dosar Judecătoria Bistrița).
În probațiune, reclamanta a depus și copia reclamației înregistrată de pârâtă sub nr. 283/_, prin care reclamanta a arătat că a solicitat pârâtei la_ emiterea unei facturi pentru bonurile mai sus arătate, iar reprezentanții pârâtei refuză emiterea facturii pentru aceste bonuri (fila 4, dosar Judecătoria Bistrița).
Prin întâmpinarea formulată, pârâta a recunoscut împrejurarea că la_ a refuzat emiterea facturii aferente bonurilor fiscale nr. 1449/_, nr. 7689/_ și nr. 7899/_, învederând că solicitarea în acest sens a fost formulată la acea dată de către numitul Onul V., care nu a făcut dovada calității sale de reprezentant legal al reclamantei. Totodată, pârâta a justificat refuzul emiterii facturii aferente bonurilor fiscale menționate, prin faptul că solicitarea în acest sens nu a fost formulată în chiar ziua emiterii fiecăruia dintre cele trei bonuri fiscale.
În ce privește calitatea numitului Onul V. de reprezentant al reclamantei, tribunalul reține că cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă prin Onul V. a fost confirmată de către reclamantă prin administratorul său statutar, în condițiile art. 161 alin. 1 Cod proc.civ.
În continuare, tribunalul a constatat că prin adresa nr. 462/_ emisă de numita S.C. OMEGA C. ING & M. AGEMENT S.R.L., adresată M. ui Finanțelor
P. e, s-a solicitat acestuia să precizeze "dacă aceeași societate poate emite în magazine facturi ulterior zilei în care s-a emis bonul fiscal"; (filele 40-41, dosar Judecătoria Bistrița).
Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția de politici și legislație în domeniile vamal și nefiscal a răspuns acestei solicitări prin adresa nr. 351436/_, prin care a arătat că față de prevederile art. 1 alin. 1 și art. 4 alin. 4 din O.U.G. nr. 28/1999,
"în cazul livrărilor cu amănuntul către persoane fizice, factura se va elibera numai la solicitarea acestora, respectiv odată cu emiterea bonului fiscal, având în vedere și faptul că, potrivit legii, factura este documentul pe baza căruia se întocmește instrumentul de plată a produselor livrate sau serviciilor prestate";.
În ce privește această adresă, tribunalul a reținut că aceasta nu este izvor de drept, astfel că nu poate fi avută în vedere pentru soluționarea cauzei de față. În acest sens, tribunalul a reținut că față dispozițiile art. 261 alin. 1 Cod proc.civ., hotărârile judecătorești se pronunță în numele legii, iar interpretarea și normelor legale incidente în cauză și aplicarea acestora la situația de fapt se face de către instanța judecătorească.
În ce privește corectitudinea raționamentului juridic conținut în adresa nr. 351436/_ emisă de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția de politici și legislație în domeniile vamal și nefiscal, tribunalul a reținut că acesta excede obiectului cauzei de față, unde instanța este chemată a stabili existența sau inexistența unui drept al reclamantei față de pârâtă, iar nu corectitudinea sau incorectitudinea opiniei unei autorități a administrației publice centrale, în această privință. De altfel, din cuprinsul acestei adrese rezultă că opinia a fost exprimată cu privire la "cazul livrărilor cu amănuntul către persoane fizice";, iar pretenția din acest dosar este formulată de o persoană juridică, societate comercială, iar nu de o persoană fizică, consumator. Mai mult, tribunalul a observat că dispozițiile art. 4 alin. 4 din O.U.G. nr. 28/1999, reținute în cuprinsul adresei ca temei pentru opinia furnizată, reglementează obligații incidente în situația în care vânzătorul nu deține aparate de marcat electronic fiscale, ceea ce nu este cazul pârâtei, care deține astfel de aparate și de aceea a și emis reclamantei bonuri fiscale.
Raportat la susținerea pârâtei privind existența posibilității ca persoana care solicită emiterea facturii fiscale pentru bonurile fiscale prezentate să nu fie aceeași cu cumpărătorul bunurilor pentru care acestea au fost emise, în condițiile în care unii dintre clienții săi aruncă bonurile fiscale la ieșirea din magazin, tribunalul a reținut, pe de o parte, că această posibilitate există și în cazul în care s-ar solicita emiterea facturii fiscale în chiar ziua emiterii bonurilor fiscale, iar pe de altă parte, în speță, posesia reclamantei asupra bonurilor fiscale nr. 1449/_, nr. 7689/_ și nr.
7899/_, care nu a fost contestată de către pârâtă, justifică prezumarea calității acesteia de cumpărătoare a bunurilor menționate în cuprinsul acestora, sens în care tribunalul aplică prezumția simplă în condițiile art. 1199 și 1203 Cod civ.
Prin urmare, tribunalul a reținut că reclamanta a cumpărat de la pârâtă bunurile menționate în bonurile fiscale nr. 1449/_, nr. 7689/_ și nr. 7899/_ emise de către pârâtă. Totodată, a reținut că la_, reclamanta prin împuternicit Onul V., a solicitat pârâtei să îi emită factură fiscală pentru operațiunile ce rezultă din aceste bonuri fiscale, pe care reclamanta le-a prezentat la acea dată pârâtei, iar pârâta a refuzat emiterea facturii fiscale pentru aceste operațiuni.
În cauză sunt incidente prevederile art. 1 alin. 2 din O.U.G. nr. 28/1999 privind obligația operatorilor economici de a utiliza aparate de marcat electronice fiscale, în forma în care acest act normativ era în vigoare la data emiterii bonurilor fiscale în cauză de către pârâtă, potrivit cărora "operatorii economici prevăzuți la alin. (1), denumiți în continuare utilizatori";, respectiv cei care "efectuează livrări de bunuri cu amănuntul, precum și prestări de servicii direct către populație";, "au obligația să emită bonuri fiscale cu aparate de marcat electronice fiscale și să le predea clienților";, prevăzându-se totodată că "la solicitarea clienților, utilizatorii vor elibera acestora și factură fiscală";. Raportat la conținutul acestui text de lege, tribunalul reține că obligația eliberării facturii fiscale este condiționată doar de exprimarea de către client a unei solicitări în acest sens, nefiind prevăzut un termen limitativ în care această solicitare să poată fi formulată.
În schimb, termenul pentru emiterea facturii fiscale este reglementat de dispozițiile art. 155 alin. 1 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în forma în care acest act normativ era în vigoare la data emiterii bonurilor fiscale în cauză de către pârâtă, potrivit cărora "persoana impozabilă care efectuează o livrare de bunuri sau o prestare de servicii, alta decât o livrare/prestare fără drept de deducere a taxei, conform art. 141 alin. (1) și (2), trebuie să emită o factură către fiecare beneficiar, cel târziu până în cea de-a 15-a zi a lunii următoare celei în care ia naștere faptul generator al taxei, cu excepția cazului în care factura a fost deja emisă. De asemenea, persoana impozabilă trebuie să emită o factură către fiecare beneficiar pentru suma avansurilor încasate în legătură cu o livrare de bunuri sau o prestare de servicii, cel târziu până în cea de-a 15-a zi a lunii următoare celei în care a încasat avansurile, cu excepția cazului în care factura a fost deja emisă";.
Pe de altă parte, situațiile în care intervine scutirea de la obligația emiterii facturii fiscale sunt expres și limitativ prevăzute de prevederile art. 155 alin. 7 din Legea nr. 571/2003, potrivit cărora "prin derogare de la alin. (1) și fără să contravină prevederilor alin. (3), persoana impozabilă este scutită de obligația emiterii facturii, pentru următoarele operațiuni, cu excepția cazului în care beneficiarul solicită factura: a) transportul persoanelor cu taximetre, precum și transportul persoanelor pe baza biletelor de călătorie sau a abonamentelor; b) livrările de bunuri prin magazinele de comerț cu amănuntul și prestările de servicii către populație, consemnate în documente, fără nominalizarea cumpărătorului; c) livrările de bunuri și prestările de servicii consemnate în documente specifice, care conțin cel puțin informațiile prevăzute la alin. (5)";. Față de acestea, excepțiile fiind de strictă interpretare și aplicare, tribunalul constată că situația în care clientul căruia i s-au emis anterior bonuri fiscale nu solicită emiterea facturii fiscale în aceeași zi cu cea a emiterii bonurilor fiscale, nu se numără printre cazurile în care emitentul bonurilor fiscale este scutit de obligația emiterii facturii fiscale aferente.
În aceste condiții, tribunalul a reținut că a limita dreptul clientului la emiterea facturii fiscale aferentă operațiunilor pentru care au fost anterior emise bonuri fiscale, de formularea solicitării în acest sens în chiar ziua în care au fost emise bonurile fiscale respective, ar însemna a se adăuga la lege.
Față de cele reținute, constatând că solicitarea reclamantei către pârâtă pentru emiterea facturii fiscale, a fost formulată în chiar luna în care au fost emise bonurile fiscale de către pârâtă, tribunalul a reținut că în baza dispozițiilor art. 1 alin. 2 din
O.U.G. nr. 28/1999, reclamanta era îndreptățită la emiterea facturii fiscale conform solicitării sale, sens în care pârâta trebuia să procedeze în termenul prevăzut de art. 155 alin. 1 din Legea nr. 571/2003, până cel târziu în a 15-a zi a lunii următoare celei în care a luat naștere faptul generator al taxei, în speță până cel târziu în _
.
Pentru aceste considerente, tribunalul a obligat pârâta să emită reclamantei factură fiscală pentru operațiunile ce rezultă din bonurile fiscale nr. 1449/_, nr. 7689/_ și nr. 7899/_ .
În ce privește cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata amenzii civile sau a daunelor cominatorii, tribunalul a respins-o, reținând că în cauză nu au fost întrunite condițiile art. 580 ind. 2 Cod proc.civ., la care se raportează dispozițiile art. 580 ind. 3 alin. 1 Cod proc.civ., întrucât nu se poate reține la această dată refuzul pârâtei de a îndeplini o obligație de a face cuprinsă într-un titlu executoriu. Dimpotrivă, la data pronunțării acestei hotărâri, poate fi reținut doar refuzul pârâtei de a îndeplini o obligație ce îi revine în baza legii, iar nu o obligație care să fi fost cuprinsă anterior într-un titlu executoriu. În plus, reține incidența dispozițiilor art.
580 ind. 3 alin. 5 Cod proc.civ., potrivit cărora pentru neexecutarea obligațiilor prevăzute în acest articol, nu se pot acorda daune cominatorii.
Prin urmare, instanța a admis în parte cererea formulată de reclamanta S.C. G.
S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. R. S.R.L.
Față de prevederile art. 274 alin. 1 Cod proc.civ., potrivit cărora "partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată";, întrucât reclamanta a avut câștig de cauză, tribunalul a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 19,3 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 19 lei reprezentând taxa judiciară de timbru și 0,3 lei timbrul judiciar, achitate de reclamantă în conformitate cu prevederile Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru și ale O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta S.C. B. R. S.R.L.,
solicitând admiterea apelului și pe cale de consecință schimbe sentinței apelate, în sensul respingerii capătului principal al cererii de chemare în judecata a reclamantei.
În motivarea apelului pârâta a arătat că prin sentința apelata, instanța de fond a admis în parte acțiunea formulata de reclamanta, obligând-o la emiterea către reclamanta a unor facturi fiscale pentru operațiunile ce rezulta dintr-o serie de bonuri fiscale menționate în cuprinsul motivării.
O prima chestiune pe care înțelege sa o supună atenției instanței de apel este legata de calitatea de reprezentant al societății reclamante, cel din culpa căruia s-a ocazionat întregul litigiu ce face obiectul prezentei cauzei.
Așa cum s-a analizat pe parcursul judecații, prezenta cerere a fost întocmita în numele și pe seama reclamantei SC G. M. S. de către o persoana străina de societatea comerciala în cauza, aspect soluționat în mod superficial de către instanța de fond.
Procedând la o analiza pripita, instanța de fond a constatat ca, raportat la dispozițiile art. 161 alin. (1) C.Proc.Civ., cererea formulata de reclamanta prin numitul Onul V. a fost confirmata de către reclamanta prin administratorul sau statutar.
Procedând astfel, s-a creat în mod voit o confuzie a planurilor, raportat la considerentele invocate de subscrisa în apărare de la bun început.
Astfel, ceea ce am afirmat permanent, a fost faptul ca numitul Onul V. nu a făcut și nu poate face dovada, independent de prevederile ce reglementează, în materia probelor, prezumțiile simple, ca a achiziționat bunuri pe baza bonurilor
fiscale pe care le poseda, reținute în motivarea sentinței, în numele și pe seama societății, nereușind astfel sa faca dovada ca societatea l-a mandatat sa achiziționeze, în numele ei și pentru ea, bunuri comercializate prin rețeaua subscrisei, cu care ulterior, societatea s-a imposedat și în raport de care pârâta i-a obstaculat dreptul de a efectua deduceri fiscale potrivit legii.
Prin urmare, lipsa calitatii de reprezentant al numitului Onul V. nu se regăsește în formularea cererii de chemare în judecata, aspect facil soluționat de către instanța prin trimiterea la dispozițiile art. 161 alin. (1) C.Proc.Civ., ci la justificarea calității numitului Onul V. de comparator, respectiv de client al subscrisei, în numele și pe seama reclamantei înseși.
În acest context, înțelege sa invocam, alături de susținerile făcute anterioare, respectiv dispozițiile art. 1 alin. (2) din OUG nr. 28/1999, și dispozițiile Ordinului MF nr. 2226/2006 care prevede în anexa 3 referitoare la normele de întocmire și utilizare a facturii, împrejurarea ca, în situația în care factura nu se întocmește în momentul livrării, bunurile livrate sunt însoțite de tipul transportului, de avizul de însoțire a mărfii.
Practic, judecătorul fondului a exclus la analiza dispozițiilor art. 1 alin. (2) din OUG nr. 28/1999 tehnica de interpretare sistematica a textului de lege invocat. Acesta menționează ca agenții economici au obligația sa emita bonuri fiscale cu aparate de marcat electronice și sa le predea clienților, « la solicitarea clienților utilizatori, se vor elibera acestora și factura fiscala» interpretarea sistematica a textului amintit evoca, în mod logic, .concomitenta solicitării de eliberare a facturii alături de bonul fiscal.
Judecătorul fondului se limitează aici la a trage o singura concluzie, convenabila raționamentului sau, respectiv aceea ca prevedere legala analizata nu obliga la emiterea facturilor fiscale în aceeași zi cu emiterea bonului fiscal.
La formularea acestui « raționament », concura și gândirea de-a dreptul novatoare a reclamantei, prin reprezentantul sau sui-generis, prin care se menționează ca facturile trebuie eliberate o singura data, la cererea reclamantei, după finalizarea « sesiunii de cumpărături « demarata la standurile pârâtei.
Prin urmare, în tot contextul probator în care sunt restălmăcite sensurile înscrisurile depuse și însăși logica formala, se conchide ca obligația acesteia este de a emite factura fiscala pana în a 15-a zi a lunii următoare celei în care ia naștere faptul generator al taxei, perioada de timp în interiorul căreia diligentul reprezentant al reclamantei a formulat cererea către pârâtă, cerere ce a fost în mod fatal ignorata.
În realitate, așa cum am arătat mai sus, toate mărfurile dobândite de către prezumtivul reprezentant de la magazinul subscrisei din C., în vederea aplicării regimului de deducere fiscala, urmau sa respecte, în mod esențial, dispozițiile legislației în vigoare, reprezentata de ordinul de aplicare al art. 155 din Codul fiscal și anume Ordinul nr. 222612006.
Conform prevederilor acestui act normativ, se observa ca, pe. timpul transportului, pana la gestiunea comparatorului comerciant (nu a unei persoane fizice), orice marfa trebuie sa fie însoțita de documente justificative, respectiv factura sau aviz de însoți re a mărfii.
De aceea, este obligatoriu ca în cuprinsul unei facturi ce se emite pentru livrare de bunuri sa fie înscrise și date privind expediția: numele delegatului, carte de identitate (serie, nr.), numărul de înmatriculare al mijlocului de transport, ora livrării, semnătura delegatului, precum și a expeditorului care preda marfa.
În acest context, și în măsura în care, asa cum am arătat, nu se emite factura la momentul achiziției, bunurile livrate trebuie însoțite de avizul de expediție al mărfii.
Cum altfel ar fi posibil ca un salariat al subscrisei sa poată certifica, dupa zile sau săptămâni de la livrare, ca datele privind expediția, obligatoriu de a figura în factura, sunt reale? Singurul moment în care o atare răspundere poate fi asumata de
către salariatul subscrisei este doar la momentul livrării, moment în care trebuie întocmite alternativ doua acte: fie factura fiscala, fie avizul de expediție al mărfii.
La rândul sau, delegatul comparatorului trebuie ca, în acest sens, sa prezinte biroului de facturare ori de întocmire a avizului de expediție identitatea delegatului, cu dovada ca reprezintă persoana juridica în numele și pe seama căreia lucrează, identificarea mijlocului de transport ce va fi înscris în factura ori avizul de expediție, semnăturile celor doua persoane implicate, vânzătorul și comparatorul, precum și a orei la care s-au predat bunurile și s-a făcut expediția.
Ulterior, salariatul subscrisei ar putea fi participant la o ilegalitate daca înscrie intr-o factura date nereale și care nu mai pot fi verificate doar în prezenta unui bon fiscal ce nu atesta niciuna dintre cerințele personalizării modului de dobândire a respectivelor mărfuri.
În cazul acesta, reaua-credința a numitului Onul V. este evidenta atâta timp cat nimic nu il împiedica sa solicite, la momentul dobândirii mărfurilor, întocmirea facturii fiscale ori a avizului de expediție a mărfurilor, urmata de întocmirea ulterioara a unei facturi fiscale în condițiile art. 155 C. Fiscal.
Instanța fondului s-ar fi putut întreba, încă de la început, care este rațiunea pentru care pârâta a refuzat emiterea facturilor fiscale în cauza de fata.
Evident ca nu exista niciun fel de rațiune pentru care subscrisa sa nu fi emis facturile daca acestea ar fi fost solicitate în condiții legale și posibil de realizat practic.
Cu toate acestea, instanța fondului a preferat sa pună în sarcina pârâtei o obligație greșit întemeiata în lege decât sa constate și sa sancționeze corespunzător lipsa de diligenta a reclamantei și a reprezentantului sau sui-generis.
Miza reala a întregului demers juridic este legata de împrejurarea ca, în locul diligentei și al rațiunii au prevalat, din păcate, ambiția de a demonstra culpa unui întreg sistem ce funcționează potrivit unor reglementari precise.
În alte cuvinte, este mai simplu să arăți cu degetul și sa pretinzi «drepturile» tale, deși nu ai nicio calitate și tu însuți te afli în culpa, decât sa-ti recunoști greșeala, sa reflectezi și sa procedezi corespunzător la proxima ocazie când ești la cumpărături.
Toate aceste afirmații de la final ce aparent nu fac obiectul cauzei sunt justificate de valoarea nesemnificativa a mărfurilor achiziționate, valoare depășita cu mult de întregul angrenaj și efort depus de cei ce au conlucrat la rezolvarea prezentei cauze.
Pentru toate aceste motive, solicită instanței admiterea prezentului apel, astfel cum a fost formulat.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de apel și a apărărilor formulate, C. ea reține următoarele:
În cerea ce privește primul motiv de apel legat de soluționarea excepției lipsei dovezii calității de reprezentant al societății reclamante intimate, C. ea reține că cererea introductivă de instanță pe rolul Judecătoriei N. a fost semnată în numele și pentru reclamanta SC G. M. S. N. de către Onul V. în calitatea afirmată de administrator al acestei entități.
Prin notele de ședință depuse la prima instanță, Tribunalul Specializat C., la data de 9 mai 2012 (f. 9-12), reclamanta SC G. M. S. N. prin reprezentant legal Onul G. Lenke - administrator - necontestat în cauză, s-a confirmat acțiunea civilă formulată în numele entității de către mandatarul Onul V. .
Această declarație scrisă a fost valorizată de prima instanță ca ratificare a mandatului în cadrul procesual incidente fiind art. 161 C.pr.civ.
În practica judiciară a ÎCCJ ( decizia nr. 2330 din 23 martie 2005 a Secției civilă și de proprietate intelectuală, actuala Secție I civilă) s-a decis că: Deși la data introducerii acțiunii în revendicare - act de dispoziție - mandatarul reclamanților avea numai procură generală de reprezentare în vederea administrării bunului, acțiunea nu
va fi respinsă, ca fiind făcută în afara mandatului, ci i se va da curs dacă, între timp, mandantele confirmă actul respectiv de dispoziție (acțiunea în revendicare), în sensul reglementat prin alin. 2 al art. 1546 C.civ.
În speță, C. ea observă că inițial acțiunea a fost demarată de societate prin Onul V. ca mandatar cu procură generală așa cum atestă procura specială de administrare nr. 23 din_ (f. 51 dos. Judec. N. atașat).
Or, față de împrejurarea că mandantul a confirmat expres actul în temeiul căruia s-a demarat actul de dispoziție procesuală și procedurală privind sesizarea instanței, dovada pretinsei lipse a calității de reprezentant a fost realizată în condițiile procedurale prevăzute de art. 161 C.pr.civ. iar în plan substanțial prevăzute de art. 1546 din Codul civil de la 1864 incident în speță conform principiului de drept tempus regit actum consacrat de prevederile art. 142 din Legea nr. 71/2011 privind
punerea în aplicare a Codului civil conform cărora Contractele de mandat încheiate înainte de intrarea în vigoare a Codului civil, pentru care părțile nu au prevăzut un termen, rămân supuse legii în vigoare la data încheierii lor.
Din această perspectivă, C. ea reține că acest motiv de apel este nefondat.
Cu privire la celelalte critici din memoriul privind motivele de apel, C. ea reține că prima instanță a reținut și conturat în mod judicios starea de fapt dedusă judecății și a aplicat și interpretat corect și legal dreptul pertinent incident în materie.
Astfel, în ceea ce privește contestarea apelantei a calității de reprezentant al reclamantei în raporturile comerciale cu terții C. ea face trimitere din nou la procura specială de administrare nr. 23 din_ (f. 51 dos. Judec. N. atașat). În acest act
, numitul Onul V. a fost împuternicit să efectueze operațiuni juridice, între altele, și în ceea ce privește reprezentarea societății reclamante în relațiile cu alți agenți economici, fiind abilitat să încheie contrcate, să poarte corespondență economică și de altă natură, să facă achiziții de la terți beneficiari, în numele și pe seama societății, să semneze ordinele de plată la banca unde societatea își are contul bancar etc.
Este evident că în limitele acestui mandat, mandatarul a avut abilitatea legală să facă achizițiile de bunuri de la apelantă așa cum rezidă din bonurile fiscale atașate cererii de chemare în judecată.
În acest context, acesta a avut și abilitatea de a solicita partenerului contractual, recte apelanta pârâtă, să emită factură fiscală aferentă achizițiilor acestor bunuri.
Din această perspectivă și în acest plan, apelanta nu poate contesta calitatea de reprezentant al societății achizitoare decât dacă contestă procura (mandatul) ori o atare apărare nu a fost făcută.
Cât privește incidența dispozițiilor art. 1 alin. 2 din OUG nr. 28/1999 și interpretarea acestei norme legale, C. ea reține că potrivit acestora operatorii economici care efectuează livrări de bunuri cu amănuntul, precum și prestări de servicii direct către populație sunt obligați să utilizeze aparate de marcat electronice fiscale având obligația să emită bonuri fiscale cu aparate de marcat electronice fiscale și să le predea clienților iar la solicitarea clienților operatorii economici au obligația să elibereze clienților și factură fiscală.
Este de notat că premisa litigiului este dată de refuzul societății apelante de a da curs obligației prescrise de lege, recte de a emite facturi fiscale pentru bunurile achiziționate de client și pentru care s-a emis în prealabil bon fiscal.
De altfel, refuzul de a da curs obligației a fost materializat prin lipsa oricărui răspuns la reclamația prealabilă formulată în scris de către reclamantă (f. 4 dos. Judec. N. atașat).
Așa fiind, apărarea apelantei conform căreia prima instanță ar fi exclus de la aplicare tocmai acest text legal care impune exercitarea obligației de a emite factură
fiscală nu este fondată. Legat de acest aspect, prima instanță a reținut doar că
pentru a opera obligația impusă de textul legal analizat este suficient doar să se probeze că emiterea facturii fiscale a fost solicitată de client, ceea ce apelanta nu a negat.
Mai mult prima instanță, legat tot de aplicarea acestei norme legale, a reținut că textul nu prevede un termen înăuntrul căruia să se poată formula o astfel de cerere.
Pentru a se stabili și concretiza obligația legală prima instanță a făcut apel la dispozițiile legale în materie fiscală și astfel cu trimitere la dispozițiile art. 155 alin. 1 corelat cu art. 141 alin. 1 și 2 din Codul fiscal în forma aplicabilă la data nașterii raportului de obligație, a concluzionat corect că a limita dreptul clientului la emiterea facturii fiscale aferentă operațiunilor pentru care anterior au fost emise bonuri fiscale, de formularea solicitării în acest sens chiar în ziua în c are au fost emise bonurile fiscale respective, ar însemna să se adauge la lege.
Practic concluzia conform căreia pârâta trebuia să se conformeze obligației de emitere a bonurilor fiscale la solicitarea clientului până cel târziu în a 15-a zi a lunii următoare celei în care a luat naștere faptul generator al taxei este justă și nu presupune nici adăugare la lege și nici o interpretare sui generis care nu are acoperire legală așa cum eronat invocă apelanta.
Tot în acest context și cu privire la incidența și efectul adresei de răspuns într- un caz punctual oferit de Ministerul Finanțelor Publice prin adresa nr. 351436/_ prin care se apreciază că factura se va elibera numai la solicitarea clienților odată cu emiterea bonului fiscal a fost corect calificat de prima instanță doar ca un punct de vedere căci este de principiu că singurul interpret oficial al legii în cadrul unui litigiu este instanța judecătorească.
Aspecte colaterale aduse de apelantă pentru prima dată în discuție în apel privind justificarea în continuare a refuzului și ignorarea dispozițiilor legale imperative, la adăpostul unor norme de drept secundar nu sunt relevante nici sub aspect procedural conform art. 284 alin. 1 rap. la art. 295 alin. 1 C.pr.civ. dar nici din punct de vedere substanțial.
Astfel, pretinderea prezentării documentelor însoțitoare ale mărfurilor, neprevăzută de lege, și antamată direct în apel ca motiv de respingere a solicitării de emitere a facturilor fiscale nu poate fi validată.
Pe de altă parte, în speță nu s-a dovedit că reprezentantul reclamantei și-a exercitat drepturile deduse din contractul de mandat ca mandatar al societății reclamante cu rea credință, de vreme ce a acționat conform prevederilor legale mai sus analizate.
Împrejurarea că pârâtei i s-a creat un disconfort al activității acesteia nu trebuie tratată legal ca fiind culpabilă solicitantului de vreme ce acesta, s-a demonstrat, că a acționat în limitele legii.
Or, câtă vreme s-a dovedit exercitarea cu bună credință a dreptului terțul nu se poate pretinde păgubit decât în caz de abuz de drept.
Față cele reținut anterior, în limitele apelului, C. ea va reține că sentința atacată este legală și temeinică, sens în care în temeiul art. 296 C.pr.civ. se va respinge calea de atac cu consecința păstrării hotărârii atacate.
Intimata nu a solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E:
Respinge apelul declarat de pârâta S.C. B. R. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2762 din_ pronunțată în dosar nr._ al Tribunalului Specializat
C., pe care o menține în întregime.
Decizia este definitivă și executorie.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Pronunțată în ședința publică din 10 ianuarie 2013.
PREȘEDINTE, | JUDECĂTOR, | |
L. U. | M. | D. |
GREFIER,
M. T.
Red.L.U./Dact.S.M 2 ex./_
Jud.fond. V. L. OROS
| ← Decizia civilă nr. 10075/2013. Obligatie de a face | Sentința civilă nr. 1660/2013. Obligatie de a face → |
|---|
