Decizia civilă nr. 324/2013. Constatare nulitate act
| Comentarii |
|
R.
T. UL SPECIALIZAT C. DOSAR NR. _
Cod operator date cu caracter personal 11553
DECIZIA CIVILĂ NR.324
Ședința publică din data de 20 mai .2013 Instanța este constituită din: PREȘEDINTE - M. C. B. JUDECĂTOR - C. C.
JUDECĂTOR - D. H. GREFIER - A. V.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtele SC V. R. SA și V. R. SA S. C. împotriva sentinței civile nr. 1485 din 25
ianuarie 2013 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosar nr._, având ca obiect constatare nulitate act.
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă reprezentantul recurentei, avocat Constantin Ruge, cu împuternicire avocațială la fila 9 din dosar și intimatul P. I. I., lipsă fiind intimata P. E. .
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că la data de 08 mai 2013 intimații au depus la dosar întâmpinare.
Intimatul P. I. I. se legitimează în fața instanței cu actul de identitate seria AX nr.5. .
Reprezentantul recurentei depune la dosar Ordinul de plată care atestă achitarea taxei judiciare de timbre în 584,44 lei și timbru judiciar în valoare de 9 lei.
Instanța, din oficiu, pune în discuția părților prezente excepția de necompetență materială a T. ului Specializat C. în soluționarea prezentului recurs și acordă cuvântul asupra excepției invocate.
Reprezentantul recurentelor solicită admiterea excepției de necompetență a T. ului Specializat C. .
Intimatul P. I. I. lasă soluționarea acestei excepții la aprecierea instanței.
Instanța, în baza actelor de la dosar, reține cauza în pronunțare asupra excepției invocate.
T R I B U N A L U L
Prin sentința civilă nr. 1485/2013 pronunțată la data de 25 ianuarie 2013 în dosarul nr._ al Judecătoriei C. -N., a fost respinsă ca neîntemeiată excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune, invocată de pârâtă prin acțiune, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția prescripției extinctive a dreptului de a pretinde restituirea sumelor achitate în perioada _
-_, invocată de pârâtă prin acțiune și a fost admisă cererea formulata de reclamanții P. E. și P. I. I., în contradictoriu cu parata SC V. R. SA, fiind constatată nulitatea absolută a clauzei prevăzute la pct.5, lit. a din
"Condiții Speciale";, din Convenția de Credit nr.0120597/AT/_ încheiata intre P. E. și P. I. I., în calitate de împrumutați și SC V. R. SA, în calitate de Bancă si dispune înlăturarea acesteia.
Prin aceeași hotărâre a fost obligată pârâta să restituie reclamanților suma de 1276,16 Euro, echivalentul în lei la data plății, reprezentând contravaloarea
"comisionului de risc"; achitat începând cu data de_ până la data de_ pentru intervalul mai 2009-_, precum și la plata către reclamanți a dobânzii legale (la nivelul de referință comunicat de BNR) aferente sumei anterior arătate de la data pronunțării acțiunii și până la plata efectivă a debitului. A fost constatată nulitatea absoluta a transformării "comisionului de risc"; în "comision de administrare credit"; din aceeași convenție si dispune înlăturarea acesteia și a fost obligată pârâta sa restituie reclamanților suma de
1075,97 Euro în casată cu acest titlu pentru intervalul_ -la zi și a dobânzii legale aferente debitului restant și calculate de la data pronunțării hotărârii și până la plata efectivă a debitului.
Totodată a fost constatată nulitatea modificării unilaterale a ratei dobânzii curente stabilită în Convenția menționată la pct. 3, din luna mai 2009 și obligă pârâta la restituirea către reclamanți a sumei de 872,2 Euro încasată începând cu data de_ și până la data de_, cu titlu de dobândă necuvenită, fiind menținute celelalte dispoziții ale Convenției de credit menționate, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că raporturile contractuale dintre reclamanți și pârâtă intră sub incidența Legii nr.193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial - Convenția de Credit nr.0120597/AT/_ - încheiat între un comerciant (pârâta S.C. V. R. S.A.) și consumatori (reclamanți), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din amintita lege.
Potrivit art.4 alin.1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Au fost reținute și dispozițiile alin. 2 al aceluiași articol care prevăd că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Așadar, pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții și anume: clauza pretins abuzivă să nu fi fost negociată între comerciant și consumator; această clauză să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.
Deși pârâta a susținut că prevederile contractuale a căror nulitate absolută se cere a fi constatată nu au caracter abuziv întrucât sunt clauze negociate, cuprinse în Condițiile Speciale ale contractului, instanța a înlăturat această susținere, apreciind că datele speței conduc la o altă concluzie.
Astfel, analizând secțiunea Condiții Generale ale convenției de credit intervenită între părți, instanța a constatat că art. 3.5 instituie obligația clientului de a achita un comision de risc. În contract se stipulează că, pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul poate datora băncii un comision de risc, aplicat soldului creditului, care se plătește pe toată perioada creditului; modul de calul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în Condițiile Speciale. Prin urmare, o eventuală negociere ce a avut loc între părți s-a purtat exclusiv cu privire la modul de plată și termenele scadente, nu și asupra posibilității inserării sau nu a obligației de plată a unei asemenea sume, reclamantul neputând astfel influența nașterea unei asemenea obligații în sarcina lui, conform art. 4 alin.2 din Legea nr.193/2000.
Administrarea probei cu interogatoriul reclamanților nu a fost de natură a conduce la o altă concluzie, posibilitatea de a citi contractul neechivalând cu o negociere.
Instanța a apreciat că, în prezenta cauză, clauza referitoare la comisionul de risc nu poate fi considerată ca fiind negociată direct cu reclamanții întrucât contractul încheiat cu acesta a fost unul tip, preformulat, cu clauze nenegociabile.
Împrejurarea invocată de pârâtă prin întâmpinare, și anume că reclamanții au avut cunoștință atât de existența cât și de întinderea obligațiilor ce le reveneau, și sub aspectul valorii, și sub cel al perioadei, și au fost de acord, prin semnarea convenției, cu plata comisionului de risc, dispunând de posibilitatea de a refuza semnarea convenției dacă nu era de acord cu acest comision, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr.193/2000. A valida un astfel de raționament ar echivala cu lipsirea, în mare parte, de aplicabilitate a dispozițiilor acestui act normativ, în condițiile în care, prin edictarea sa, legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care deja au încheiat contracte ce ar putea conține clauze abuzive.
S-a apreciat că dispozițiile Codului civil consacră principiul libertății contractuale, dar art. 969 C.civ. conferă putere de lege doar convențiilor legal făcute, Legea nr.193/2000 reglementând tocmai situații în care clauze contractuale consimțite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal, fiind considerate abuzive.
Pentru a fi incidente prevederile art.4 alin.1 din Legea nr. 193/2000 în privința dispoziției de la pct. 5 lit. a din "condițiile speciale"; ale convenției de credit nr.0120597/AT/_, se impune și ca această clauză să fi creat, în detrimentul consumatorului (reclamanții P. E. și P. I. I. ) și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Potrivit pârâtei, comisionul de risc prevăzut la pct.5 lit.a din "condițiile speciale"; ale convenției de credit nr.0120597/AT/_ reprezintă un element al prețului băncii, pentru acoperirea riscului bancar, întrucât pe parcursul derulării convenției există posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment viitor și nesigur, constând în materializarea riscului de credit sau a riscului de piață; chiar Regulamentul nr.4/2004 privind organizarea și funcționarea la BNR a Centralei Riscurilor Bancare, la art.2, include acordarea de credite în categoria operațiunilor prin care instituțiile de credit se expun la risc față de debitor.
Instanța a acceptat faptul că acordarea de credite reprezintă o operațiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, dar a apreciat că aceste riscuri trebuie analizate raportat la situația fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuți în vedere factori precum solvabilitatea probabilă viitoare a clientului sau garanțiile acordate pentru aprobarea împrumutului. Or, în prezenta cauză, executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor, a fost garantată prin constituirea, de către reclamanți, în favoarea băncii pârâte, a unei ipoteci de rang I asupra unui apartament, proprietatea reclamanților. Mai mult, s-a cedat în favoarea băncii pârâte și polița de asigurare a acestui imobil. În aceste condiții, instanța a considerat că nu poate identifica riscul la care s-ar fi supus pârâta prin acordarea creditului.
Mai mult, nu este stipulată în contract posibilitatea restituirii către împrumutați a valorii, cel puțin parțiale, a comisionului de risc la finalul perioadei de derulare a convenției, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au produs.
Instanța a mai reținut și faptul că, în momentul în care a fost încheiată convenția de credit în discuție, consumatorul a acționat de pe o poziție inegală în raport cu bancă, contractul încheiat fiind unul de adeziune, cu clauze prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea contractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Consumatorul nu a avut posibilitatea să negocieze nicio clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către bancă. Conform art.4 alin. ultim din Legea nr.193/2000, băncii pârâte îi revenea obligația de a dovedi că a negociat în mod direct clauzele respective cu reclamantul, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
Mai mult, clauzele în discuție, sub aspectul conținutului și efectelor servesc doar intereselor pârâtei, încălcând principiile previzibilității, bunei-credințe și corectei informări ce guvernează raporturile contractuale.
Nu au fost admise susținerile pârâtei în sensul că această garanție reală imobiliară nu a fost constituită pentru a acoperi costurile de gestionare a riscului bancar.
Prevederile art. 49-64 din Norma Băncii Naționale a României nr.17/2003 privind organizarea si controlul intern al activității instituțiilor de credit si administrarea riscurilor semnificative, precum și organizarea si desfășurarea activității de audit intern a instituțiilor de credit, aplicabilă la momentul semnării convenției de credit intervenite între părți, reprezintă recomandări în sensul asigurării unei bune administrări a riscului de credit, și nu o autorizare a stabilirii tuturor riscurilor în sarcina împrumutatului.
Desfășurarea activității comerciale are ca obiectiv obținerea unui profit, însă implică și suportarea anumitor riscuri și pierderi. Or, din drepturile și obligațiile generate de convenția de credit intervenită între părți, instanța reține că toate riscurile acestui contract au fost stabilite în sarcina împrumutaților.
Având în vedere considerentele de mai sus, instanța de fond a apreciat că prin stipularea comisionului de risc, raportat la circumstanțele speței, s-a creat, în detrimentul reclamantului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convenției de credit deduse analizei.
Totodată, analizând conținutul contractului încheiat de către părți, instanța a constatat că nu sunt menționate destinația comisionului de risc și nici justificarea perceperii acestuia, astfel încât pentru acordarea creditului, împrumutătorul percepe dobândă și comision fără evidențierea distincției dintre acestea, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 4 alin.6 din Legea nr. 193/2000 ce impun exprimarea clauzelor într-un limbaj ușor inteligibil, această interpretare răspunzând și aprecierilor făcute de pârâte în acest sens.
Prin urmare, instanța a constatat nulitatea absolută a clauzei contractuale prevăzute în art.5 lit.a din Convenția de credit nr.0120597/AT/_ .
Întrucât s-a stabilit caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc și s-a dispus anularea acestei clauze și eliminarea din contract, iar sancțiunea nulității produce efecte retroactive, plățile efectuate de reclamant către pârâtă, cu titlu de comision de risc, potrivit graficului de rambursare a creditului anexă la contract, capătă caracter de plăți nedatorate. Mai mult, în condițiile în care plățile lunare pe care trebuie să le efectueze reclamanții, conform graficului de rambursare, includ în mod obligatoriu și sumele percepute cu titlu de comision de risc, pârâta nu a invocat existența unor restanțe de plată ale reclamanților cu privire la acest comision.
Sub acest aspect, instanța a obligat pârâta să restituie reclamanților P.
E. și P. I. I. suma de 1276,16 Euro, echivalentul în lei la data plății,
reprezentând contravaloarea "comisionului de risc"; achitat începând cu data de_ până la data de_ pentru intervalul mai 2009-_, sume de bani pe care reclamanții le-au plătit acestora, cu titlu de comision de risc, în temeiul clauzei constatate nule absolut prin prezenta hotărâre (art.5 lit.a).
Totodată, ținând cont și de principiul disponibilității, instanța a obligat pârâta la plata către reclamant a dobânzii legale aferente debitului (la nivelul de referință comunicat de BNR) aferente sumei anterior arătate de la data pronunțării acțiunii și până la plata efectivă a debitului.
Cu privire la transformarea unilaterală de către pârâtă a "comisionului de risc"; în "comision de administrare credit";, instanța a considerat de asemenea că aceasta are un caracter abuziv, având în vedere constatarea de către instanță a incidenței clauzei abuzive în cazul comisionului de risc. Transformarea, în mod unilateral a comisionului cu un caracter stabilit de către instanță ca fiind abuziv, pe baza considerentelor ce preced, nu poate antrena o altă concluzie în privința așa-zisului comision de administrare credit. Pentru acestea, instanța a constatat nulitatea absolută a transformării
"comisionului de risc"; în "comision de administrare credit"; din aceeași convenție si a dispus înlăturarea acesteia, obligând pe cale de consecință pârâta sa restituie reclamanților suma de 1075,97 Euro încasată cu acest titlu pentru intervalul_ și până la zi și a dobânzii legale aferente debitului restant și calculate de la data pronunțării hotărârii și până la plata efectivă a debitului
În ceea ce privește art.3 lit.d din contract, instanța a constatat că aceasta are, de asemenea, un caracter abuziv, fără a se impune reluarea motivelor pentru care este incidentă legislația în materie de clauze abuzive, dat fiind că această chestiune a fost analizată în raport de cealaltă clauză discutată.
Se impune însă constatarea că, prin necircumstanțierea în niciun mod a elementelor care-i permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente contractuale, prin neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii acest drept, lăsând la libera sa apreciere majorarea dobânzii, aceasta clauză încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să îl prejudicieze pe consumator.
Astfel, aceasta clauză dă dreptul împrumutătorului să modifice unilateral dobânda și nu este raportată la un indicator precis, individualizat, folosindu-se doar exprimarea generică "în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară";, fiind de netăgăduit ca piața financiară evoluează diferit în funcție de indicele la care te raportezi. Această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză sa fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională cu scopul urmărit.
Prin urmare, instanța a constatat nulitatea absolută a clauzei contractuale prevăzute în art.3 lit.d din Convenția de credit nr.0120597/AT/_ și a obligat pârâta la restituirea către reclamanți a sumei de 872,2 Euro încasată începând cu data de_ și până la data de_, cu titlu de dobândă necuvenită.
Au fost menținute celelalte dispoziții ale Convenției de credit nr.0120597/AT/_, fără cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs recurentele SC V. R. SA și SC V. R. SA S. C., solicitând admiterea recursului cu consecința modificării hotărârii pronunțate de prima instanță în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, formulată de către reclamanții P.
E. si P. I. -I., în principal, ca fiind prescrisă întrucât în momentul
depunerii cererii (_ ), termenul de prescripție de 3 ani de la momentul încheierii contractului de credit (_ ), dată până la care se poate uza de dreptul conferit de lege pentru a formula o acțiune, a fost depășit, iar în subsidiar, ca fiind neîntemeiată, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată în recurs.
În motivarea recursului recurentele au arătat că instanța de fond în mod greșit a respins excepția prescripției dreptului reclamanților-intimați de a pretinde restituirea sumelor percepute de bancă cu titlu de comision de risc de la încheierea contractului de credit -_ și până la data de_ Convenția de credit a fost încheiată de reclamanți la_, comisionul de risc achitat lunar, începând cu data menționată. Cererea de chemare în judecată prin care se solicită obligarea societății V. la restituirea comisionului de risc perceput a fost introdusă la data de_ .
În aceste condiții, dreptul reclamanților-intimați de a solicita restituirea sumelor achitate cu mai mult de 3 ani anterior introducerii acțiunii este prescris în condițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Pe fondul cauzei, recurentele au arătat că reclamanții își întemeiază cererea introductivă prin raportare la convenția de credit: nr. 0120597/AT/_ încheiată între părțile SC V. R. SA și P. E. si P. I. -I., având ca obiect acordarea de către V. a unui împrumut bancar.
Cocontractanții convenției de credit, în calitate de consumatori, au formulat cereri de chemare în judecată solicitând să se constate caracterul abuziv al unor clauze din Convenție și Actul adițional prin prisma prevederilor legislației consumului, în special a Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate intre comercianți și consumatori.
Inițiativa încheierii Convențiilor de credit a aparținut în exclusivitate și în totalitate reclamanților, care s-au adresat subscrisei în urmă cu aproximativ 5 ani pentru a obține un credit în condițiile comerciale oferite în mod curent de către V. .
Dacă, în cursul discuțiilor legate de perfectarea Convenției de credit, orice clauză ar fi fost considerată neavantajoasă ori ar fi fost neclară, reclamanții aveau ocazia să formuleze obiecțiuni sau să renunțe la a mai
încheia orice convenție cu subscrisa. Cu toate acestea, Convenția de credit a fost încheiata, iar reclamanții împreună, în mod tendențios, au înțeles să conteste legalitatea unor clauze după 5 ani de la momentul când au contractat creditul și s-au folosit de banii împrumutați.
Prin sentința recurată, instanța de fond a admis cererea formulată de reclamanți, soluția instanței fiind raportată, în esență, la dispozițiile Legii nr. 193/2000. Clauzele privind rata dobânzii curente precum și posibilitatea băncii de a modifica unilateral dobânda precum și clauzele privind comisionul de risc și de administrare nu ar putea fi considerate ca fiind negociate direct cu reclamanții, Convențiile de credit fiind, în viziunea instanței de fond, contracte tip, preformulate, cu clauze nenegociabile. Clauza privind posibilitatea băncii de a modifica unilateral dobânda (art. 3 lit. d) precum și clauza privind comisionul de risc (art. 5 lit. a) ar fi contrară cerințelor bunei-credințe și ar crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. în viziunea instanței de fond, comisionul de risc nu s-ar justifica întrucât banca ar beneficia de o garanție reală imobiliară și ar fi beneficiara poliței de asigurare cu privire la bunul ce face obiectul garanției. Pretinsa necircumstanțiere a elementelor care permit băncii sâ modifice unilateral dobânda ar face ca clauza de la art. 3 lit. d) din Convenția de credit să fie interpretată doar în favoarea V., fără a da posibilitatea consumatorului de
a verifica dacă majorarea este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională scopului urmărit.
Recurentele au arătat că soluția reținută de instanța de fond este netemeinică și nelegală întrucât libertatea contractuală alături de forța obligatorie a contractului și de efectul relativ al contractelor reprezintă noțiuni și principii fundamentale in dreptul modern.
Consacrat prin dispozițiile art. 1270 (art. 969 cod civil vechi) din Codul civil, principiul pacta sunt servanda își găsește justificarea în libertatea contractuală care se exprimă prin facultatea individului de a intra într-un raport contractual sau nu, de a alege persoana cu care contractează și de a stabili în mod liber, în acord cu cealaltă parte, conținutul contractului.
Cele trei componente ale voinței juridice sunt decizia de a intra într-un contract de credit, decizia referitoare la cocontractant, stabilirea conținutului contractului.
In acest sens relevantă s-a considerat a fi decizia nr. 1818 din 29 septembrie 1972 a T. ului Suprem, Secția Civila conform căreia "Potrivit principiului inscris in art. 1270 (art. 969 Cod civil vechi) din Codul civil, raportul stabilit printr-o convenție are putere obligatorie intocmai ca si raportul creat printr-o dispoziție imperativa a legii. De aici rezulta ca acel raport obligatoriu trebuie sa-si producă efectele cat timp convenția subzista, si ca numai legea sau un nou acord de voința intre aceleași parti poate face ca raportul sa inceteze."
Pacta sunt servanda dă expresie principiilor libertății si egalității pârtilor contractante, precum si necesității desfășurării raporturilor juridice in condiții de deplina încredere si de buna credința. Dispozițiile art. 1270 (art. 969 Cod civil vechi) din Codul civil se refera si la principiul irevocabilitatii potrivit căruia contractul fiind incheiat prin acordul pârtilor, nu poate fi modificat sau nu poate inceta decât tot prin consimțământul acestora (mutuus consensus, mutuus disensus). Irevocabilitatea pune in lumina - per a contrario - faptul ca voința unei singure părți - voința unilaterala - nu poate modifica sau determina incetarea contractului decât in cazurile expres prevăzute de lege sau contract.
Instanța a omis să analizeze situația concretă prin prisma faptului că reclamanții s-au adresat subscrisei. Astfel interesul de a obține anumite sume de bani aparținea în mod exclusiv reclamanților, sume de bani pe care societatea noastră le-a pus acestora la dispoziție si de care s-au folosit pana in prezent, la niște costuri care și la momentul acordării erau printre cele mai scăzute de pe piață, referindu-ne la DAE care include comisioanele negociate.
Raportat la concluziile instanței de fond, recurentele au arătat că legislația protecției consumatorilor nu are ca scop încurajarea unei atitudini pasive a consumatorilor, aceștia având obligația de a-și forma un bagaj minim de cunoștințe referitoare la contractele pe care doresc să le încheie, în condițiile în care toate datele creditului atât cu privire la condițiile de acordare cât și la costuri le-au fost aduse la cunoștință.
În acest sens doctrina a reținut faptul că dispozițiile contractuale trebuie să fie redactate într-un mod clar și inteligibil, fizic accesibile consumatorului, să primească accentul corespunzător importanței lor prin raportare la locul în contract unde sunt plasate și să fie lizibile. Această obligație nu trebuie însă absolutizată. Banca nu devine un reprezentant al consumatorului care încheie un contract cu sine însuși, ci, are rolul de a pune la dispoziție informațiile specifice de bază și de a furniza informații suplimentare în situațiile în care acest lucru este solicitat.
S-a arătat că instanța de fond in mod greșit a apreciat că clauzele contractuale nu au fost negociate de bancă cu consumatorii. Negocierea comercială este o formă particulară de negociere, centrată pe existența unui produs sau a unui serviciu, pe de o parte, și a unei nevoi de satisfăcut prin acesta, pe de altă parte. Acordul are un caracter comercial și se poate concretiza într-un act de comerț, o convenție, o comandă, un contract de vânzare-cumpărare, un parteneriat, un leasing, sau doar în modificarea unor clauze, a unor niveluri de preț, a unor condiții de calitate, de livrare sau de transport.
Banca a prezentat o ofertă de a contracta iar reclamanții au acceptat-o după stabilirea condițiilor concrete fără ca aceștia să-și manifeste vreo nemulțumire. Negocierea, presupune un dialog între doi sau mai mulți parteneri în scopul atingerii unui punct de vedere comun asupra unei probleme aflate în discuție. Inițierea unei negocieri aparține pârtii care reclama o nemulțumire si care are interesul a-si satisface o nevoie. Reclamanții nu au pus în discuție vreo nemulțumire la acel moment.
In aceeași ordine de idei, la momentul abordării reprezentanților recurentelor, reclamanții au fost cei care au exprimat nevoile lor referitor la: suma creditului, moneda creditului, destinația creditului, garanțiile propuse, veniturile realizate, capacitatea de plata a acestora.
In scopul de a-si satisface aceasta nevoie reclamanții au prezentat băncii numeroase documente care sa ateste faptul ca se încadrează in condițiile de creditare oferite de societatea noastră: adeverințe de venit, dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor asupra cărora intenționau a institui garanții reale imobiliare, declarații etc. De la primul contact si pana la semnarea convențiilor, a existat timp si posibilitate de deliberare. Banca nu poate fi sancționată ca a prezentat o oferta si aceștia au acceptat-o fara rezerve. Apoi, recurentele nu au propus pe piața un singur produs, intr-o singura moneda, cu o singura destinație. De la primul contact si pana la semnarea contractului de credit, reclamanții puteau renunța a da curs ofertei băncii, se puteau adresa unei alte instituții cu o oferta mai avantajoasa si nu in ultimul rând, puteau refuza semnarea convenției de credit, ori puteau solicita opiniile unor specialiști, brokeri de credite.
Recurentele au susținut că comisionul de risc reprezintă o componentă a prețului creditului, fiind inclus în DAE (dobânda anuală efectivă).
Potrivit art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, aprecierea caracterului abuziv al contractului nu poate privi prețul contractual.
Dobânda anuală efectivă (DAE) este definită de art. 7 pct. 6 al QUG 50/2010 și de art. 3 lit. i) din Directiva 2008/48 ca fiind costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului.
DAE reprezintă prețul creditului, care include atât costurile colaterale, cât și cota de profit a Băncii; prin raportare la DAE, consumatorii pot compara ofertele comerciale ale diferitelor bănci Și pot anticipa, cât îi va costa creditul contractat. Din perspectiva consumatorului, singurul cost al creditului care prezintă interes este cel total, nivelul dobânzii anuale efective fiind determinant pentru opțiunea între diferite oferte de creditare.
Comercianții - Banca, în speță - au libertatea să stabilească prețul perceput pentru serviciile și bunurile oferite; limita minimă a prețului este dată de costurile minime presupuse de bunul sau serviciul oferit, iar limita maximă este reglată de concurența liberă pe piață.
Acesta este motivul pentru care, potrivit art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici
definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
Textul citat mai sus a fost preluat și în art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, însă datorită traducerii defectuoase, am preferat să cităm textul directivei care 1-a inspirat, acesta surprinzând mult mai bine esența reglementării.
Câtă vreme reclamanții au cunoscut și acceptat prețul și obiectul contractului, relevate atât în nivelul DAE cât si suma totală de rambursat înscrisă în Planul de rambursare, instanța nu este îndreptățită să aprecieze caracterul abuziv al acestor elemente contractuale, așa cum foarte bine a reținut și I. prin decizia nr. 4685/_ pronunțată în dosarul nr._ *.
Pentru a se pronunța în acest sens I. s-a bazat în afară de dispozițiile Directivei 93/13/CEE și pe opinia exprimată de Curtea Supremă a Marii Britanii în cauza The Office of Fair Trading v. Abbey National pic & Others în care instanța a decis că acele comisioane bancare percepute pentru depășirea limitei de creditare, reprezintă o componentă esențială a considerației băncilor, făcând astfel parte din obiectul contractului de credit. Curtea a concluzionat asupra faptului că dispozițiile naționale cu privire la controlul caracterului abuziv nu se aplică acestor clauze.
Totodată I. s-a bazat și pe decizia exprimată de Curtea Supremă a Germaniei, nr. XI ZR 167/96, prin care curtea supremă, aplicând dispozițiile corespunzătoare din legislația aplicabilă, a considerat că nu poate verifica caracterul abuziv al unor comisioane de retragere de la bancomat și a clauzei prin care Banca își rezervă dreptul de a modifica aceste comisioane în mod unilateral, considerând că aceste clauze fac parte din obiectul însuși al contractului și, mai mult, din prețul contractului.
În consecință, I. prin decizia indicată mai sus a arătat foarte clar că dobânda anuală, comisioanele, etc. intră în sfera noțiunii de preț a contractului de credit, de vreme ce reprezintă contraprestații lunare solicitate de bancă în virtutea creditului acordat.
Întrucât prețul este elementul central al concurenței libere, fiind totodată un element ușor de înțeles de către consumator, instanța de judecată nu va putea aduce atingere prețului contractual, neputându-se pune problema unui caracter abuziv al prețului.
In concluzie, câtă vreme comisionul de risc este o componentă a prețului creditului, reprezentat de DAE, se susține că acest comision nu poate fi cenzurat de către instanța de judecată.
Recurentele au arătat că comisionul de risc reprezintă contravaloarea unui serviciu efectiv oferit de bancă, având totodată scopul de a acoperi marja de risc generată prin acordarea creditului.
Riscul bancar este punctul central de interes în activitatea Băncii; funcționarea și prosperitatea Băncii depind de minimizarea și acoperirea riscurilor.
Riscul este un element inerent activităților comerciale, gestionarea lui făcând de cele mai multe ori distincția între o afacere profitabilă și una neprofitabilă. La nivel bancar, în special în materia contractelor de credit, riscul primește o atenție deosebită, băncile trebuind să acopere din fonduri proprii creditele neperformante sau efectele fluctuațiilor monetare/contextul economico-financiar.
Reglementările juridice din această materie 2 impun obligația băncilor, pe de o parte de a monitoriza constant riscurile la care se supun, cu scopul de
a le diminua, iar pe de alta de a-și constitui provizioane și majorări de capital în vederea păstrării capacității de a face față riscului.
Spre exemplu, potrivit art. 126 din OUG nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului fără a se aduce atingere dispozițiilor art. 23 și competentelor Băncii Naționale a României prevăzute la art. 226, instituțiile de credit trebuie sa dispună, în măsura și condițiile prevăzute prin reglementările emise în aplicarea prezentei ordonanțe de urgenta, de un nivel al fondurilor proprii, care sa se situeze în permanenta cel puțin la nivelul cerințelor de capital stabilite pentru acoperirea, după caz, a riscului de credit, inclusiv a riscului de credit al contrapartidei, a riscului de diminuare a valorii creanței, a riscului de poziție, a riscului de decontare/livrare, a riscului valutar, a riscului de marfa și a riscului operațional.
Toate categoriile de risc amintite trebuie monitorizate și gestionate astfel încât să nu aducă banca într-un impas financiar. Trebuie subliniat că atenția acordată problemei riscului bancar nu ține doar de profitabilitatea băncii, ci și de stabilitatea sistemului financiar-bancar; acesta este motivul pentru care BNR și CNVM acordă o atenție deosebită reglementărilor din materia riscului.
În literatura de specialitate s-a arătat că o strategie bancară performantă trebuie să cuprindă atât programe, cât și proceduri de gestionare a riscurilor bancare care vizează, de fapt, minimizarea probabilității producerii acestor riscuri și a expunerii potențiale a băncii.
După cum se poate observa, riscul este o realitate a activității bancare, în special a aceleia de creditare. Banca are obligația legală de a gestiona performant riscurile la care se supune, aspect monitorizat de BNR, existând inclusiv sisteme de clasificare a băncilor în funcție de performanța în gestiunea riscurilor.
Comisionul de risc (de administrare a riscului) acoperă costurile de funcționare a serviciilor ce evaluează, monitorizează și gestionează riscul bancar în cadrul V. . In plus, o parte din fondurile procurate de Bancă prin încasarea comisionului de risc sunt destinate constituirii de provizioane pentru acoperirea riscurilor.
Având în vedere că împrumuturile de consum sunt acordate pe durate îndelungate (în medie 20 de ani), dinamica economiei de piață face ca o evaluare inițială a riscului să fie imposibilă. Pentru acest motiv, Banca V., la fel ca multe alte bănci, percepe un comision lunar de risc, care este destinat să acopere costurile serviciilor și activităților de monitorizare și gestionare a riscurilor. Acest comision lunar, denumit în mod curent de risc sau de administrare a riscului este perceput de la un nivel minimal (cea. 0,1 % din soldul creditului), asigurându-se în mod constant o sursă pentru acoperirea costurilor de gestiune a riscului.
Totodată, o parte din sumele încasate de bancă cu titlu de comision de risc asigură constituirea de provizioane pentru acoperirea riscului generat de contractul de credit în legătură cu care se plătește comisionul.
Comisionul de risc este un cost real și transparent al creditului, cu o destinație precisă, care nu are caracter abuziv în sensul art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.
Comisionul de risc este defalcat în cadrul DAE din rațiuni de transparență, pentru a indica clientului care este destinația sumelor pe care le plătește. Totodată, este un cost real al creditului: câtă vreme Banca își asumă un risc prin acordarea împrumutului, iar Convenția are caracter comutativ, clientul este obligat să suporte contravaloarea serviciilor de gestiune a riscului generat de creditul de care beneficiază.
Observând cele trei elemente prin care se identifică o clauză abuzivă (caracterul nenegociat, reaua-credință și crearea unui dezechilibru semnificativ), este evident că stipularea unui comision de risc nu poate fi considerată o clauză abuzivă. In primul rând, reclamanții nu au avut nici o inițiativă pentru negocierea comisionului de risc propus - iar nu impus - de bancă. În al doilea rând, comisionul de risc nu este o dobândă mascată, ci un cost real și transparent determinat de acordarea creditului de către Bancă; în aceste condiții, comisionul este în mod evident stipulat cu bună-credință. In fine, stipularea comisionului nu generează vreun dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; cât vreme acest comision este inclus în DAE și este acceptat în costul total al creditului, stipularea sa nu poate produce niciun dezechilibru: Banca își asumă un risc și obligația de gestionare a lui, iar clientul plătește pentru aceasta.
Garanțiile și asigurările aferente creditului nu sunt destinate să acopere costurile de gestionare a riscului bancar. Ca urmare a crizei financiare resimțite cel mai acut în perioada 2008 - 2010, la doar trei-patru ani după acordarea împrumuturilor, garanțiile principale aferente acestora au scăzut sub valoarea împrumutată. Acesta este un exemplu elocvent al modului în care intervine riscul bancar și al faptului că garanțiile aduse de clienți nu sunt nici destinate și nici capabile să acopere acest risc.
In ce privește obligația clienților de a asigura imobilul asupra căreia s-a constituit garanția, aceasta este o măsură de conservare a garanției, nicidecum de diminuare a riscului. Spre exemplu, chiar dacă imobilul este asigurat la valoarea sumei împrumutate, o astfel de asigurare nu înlătură riscul scăderii valorii imobilului, ci acoperă riscul pieirii garanției.
În fine, modalitatea principală de recuperarea sumei împrumutate de către Bancă este prin rambursare, iar nu prin executarea garanțiilor. În activitatea bancară situația în care se ajunge la executarea garanției pentru recuperarea creditului este tratată ca o situație de risc survenit, câtă vreme executarea implică costuri, proceduri jurisdicționale și nu în ultimul rând, există riscul ca executarea garanției să eșueze.
Se observă așadar că, din orice perspectivă ar fi privită problema, garanțiile sunt cel mult măsuri de controlare a riscurilor, iar nicidecum de suprimare ori compensare a lor.
Evoluția terminologică comision de risc - comision de administrare nu influențează în niciun mod obligațiile efective de plată ale clientului, cât timp prețul contractual - reprezentat de DAE - rămâne neschimbat.
După cum s-a arătat, DAE reprezintă costul total al creditului. Simpla evoluție terminologică de la comision de risc la comision de administrare a riscului nu afectează în niciun mod obligațiile asumate de intervenienți la încheierea Convenției.
Modificarea a intervenit ca urmare a intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010, urmărindu-se alinierea terminologiei folosite în contracte și în sistemele electronice de gestiune cu terminologia propusă de acest act normativ.
În concluzie, stipularea și încasarea comisionului de risc nu poate fi considerată o clauză abuzivă.
În pofida susținerilor reclamanților, care au fost confirmate de instanță prin sentința supusă prezentului recurs, recurentele susțin în continuare că nu a intervenit nicio modificare unilaterală a ratei dobânzii.
Instanța în mod greșit a considerat că, în temeiul art. 3 lit. d din Convenția de Credit, banca a modificat rata dobânzii în mod unilateral, folosindu-se de prevederile contractuale prevăzute la această clauză. Banca a
modificat rata dobânzii ca urmare a încheierii actului adițional nr. 1/_ cu intimații, care prin semnarea acestuia au fost de acord cu prevederile acestuia.
Așa cum s-a arătat și în faza procesuală a fondului, susținerea intimaților în sensul că banca a modificat rata dobânzii în mod unilateral, este lipsită de fundament. Într-adevăr, observând coloana Total din Planul de rambursare, față de rata aferentă lunilor septembrie - octombrie (cea. 338 €), rata aferentă lunii noiembrie este mai mare (369 €). Aceasta nu reprezintă însă o modificare a ratei dobânzii, ci este o distribuire a dobânzii pentru lunile de debut, determinată de faptul că prima lună a fost incompletă, creditul fiind acordat la_ .
În aceste condiții, având în vedere formula de calcul indicată la art. 3.1.2 din Condițiile Generale ale Convenției (soldul creditului x rata dobânzii curente x număr efectiv de zile între scadențe)/360, dobânda aferentă perioadei 12 septembrie - 25 octombrie a fost împărțită la 2, rezultând ratele aferente lunilor septembrie/octombrie 2007 a câte 338 € fiecare, urmând ca din
noiembrie să continue calculul cu luni întregi, conform dispozițiilor convenției de credit, rezultând rata de 369 €, care scade progresiv în lunile subsecvente.
Mai mult de atât, așa cum se poate observa din graficul de rambursare depus la dosarul cauzei, începând cu data de_, rata lunară nu mai este de 369 EUR ci scade drastic cu aproximativ 30 EUR, continuând apoi procesul de scădere progresivă în lunile următoare.
Această reducere a ratei lunare nu este întâmplătoare ci reprezintă efectul încheierii Actului Adițional nr. 1/_ cu intimații, care prin semnarea acestuia au fost de acord cu scăderea ratei dobânzii. Astfel, practic după primele două luni, septembrie/octombrie 2007, în care dobânda a fost distribuită pentru lunile de debut, în următoarele luni dobânda a revenit la nivelul ei normal stabilit și acceptat prin semnarea convenției de credit, iar ulterior prin semnarea actului adițional mai sus amintit aceasta a fost redusă cu aproximativ 30 EUR.
În concluzie, nu s-a înregistrat o majorare unilaterală a ratei lunare, ci ca efect al încheierii actului adițional nr. 1/_ cu intimații, dobânda lunară a scăzut.
În ce privește comisionul de administrare credit recurentele au arătat că instanța în mod greșit a dispus anularea comisionului de administrare indicând că acesta reprezintă în realitate comisionul de risc care s-a transformat practic în comision de administrare.
In conformitate cu dispozițiile legale cuprinse în art, II alin. 2 din Legea 288/2010 actele adiționale nesemnate de către consumatori, se consideră ca fiind acceptate tacit și își vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.
În prezentul litigiu actele adiționale deși nu au fost semnate de reclamanți, ele își vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate întrucât aceștia nu au formulat notificări, în termenul indicat de lege(_ -_ ), prin care să arate că nu sunt de acord cu conținutul actelor adiționale.
Actele adiționale au fost încheiate de bancă cu reclamanții după intrarea în vigoare a OUG nr. 50/2010, comisionul de administrare a creditului fiind stipulat în conformitate cu prevederile acestui act normativ.
Câtă vreme OUG nr. 50/2010 prevede în mod expres la art. 36 că banca poate percepe un comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, includerea acestui comision în contract nu poate fi
considerată abuzivă. Acolo unde legiuitorul a exclus în mod expres caracterul abuziv al unui astfel de comision, instanța nu poate interveni.
Ordonanța definește la alin. 3 comisionul de administrare ca fiind acel comision care se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului.
Definirea comisionului aplicat prin actele adiționale acceptate tacit de părți, se referă la monitorizarea riscurilor privind utilizarea și rambursarea creditului de către împrumutat: administrarea riscului de credit implicat de situații precum comportamentul contractual al împrumutatului, codebitorilor, garanților, pe toată durata convenției, modul de îndeplinire de către împrumutat, codebitori, garanți, întocmai și la timp, pe toată durata convenției a tuturor obligațiilor asumate în baza acesteia, riscul de urmărire și de degradare/uzură a bunurilor aduse în garanție, în orice moment pe toată durata convenției, riscul neîncasării valorii asigurate,stabilită prin polița de asigurare, în caz de producere a unui eveniment asigurat și a riscului de piață, implicat de situații precum variațiile condițiilor de piață, privitoare la valoarea
bunurilor aduse în garanție și la valorificarea acestora în orice moment pe toată durata convenției, variații a condițiilor pieții valutare.
Această monitorizare este în concordanță cu reglementarea din art. 126 din OUG nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, care impune băncilor o permanentă monitorizare a riscului de credit.
Prin urmare, în accepțiunea reglementărilor pentru protecția consumatorilor o clauză poate fi declarată abuzivă, așa cum am arătat mai sus. în condițiile în care nu este explicită si nu a fost negociată cu consumatorul.
Prin întâmpinare, intimații P. E. si P. I. au solicitat respingerea recursului ca nefondat si obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecata. În susținerea poziției procesuale intimații au arătat că in ce privește excepția prescriptiv extinctive a dreptului material la acțiune trebuie reținut ca motivul privind caracterul abuziv al clauzelor invocate in acțiunea introductiva
este de nulitate absoluta, interesul urmărit fiind unul general.
In aceasta situație, vazand si dispozițiile legii 193/2000 precum si restul actelor normative naționale si europene in materie, instanțele de judecata sesizate cu astfel de cereri, au din oficiu obligația de a analiza si cenzura clauzele abuzive din contractele incheiate de banci cu consumatorii.
In ce privește prescripția extinctiva pentru dreptul de a cere restituirea sumelor de bani reprezentând "comisionul de risc"; aferent perioadei_ -_
, de menționat este faptul ca in speța, restituirea plaților nedatorate cu titlul respectiv este consecința anularii clauzei abuzive or, consecința caracterului abuziv al clauzei este nulitatea absoluta care, potrivit art.2 din Decretul nr. 167/1958 stabilește caracterul indescriptibil al acțiunii in constatarea nulității absolute a unei clauze.
In consecința, chiar daca acțiunea in restituirea unor prestații este prescriptibila, termenul de prescriptie incepe sa curgă abia de la momentul constatării nulității absolute a clauzei, care este si momentul nașterii dreptului la acțiune, asa cum prevăd dispozițiile art.7 alin.l din Decret nr. 167/1958.
In ce privește criticile subsidiare ale recurentelor, intimații au arătat că acestea sunt nefondate. Astfel, se susține de către recurente ca in mod greșit instanța de fond a reținut ca, clauzele contractuale nu au fost negociate intre parti.
In mod corect, instanța de fond a reținut caracterul abuziv al clauzelor contractuale in discuție, in sensul ca acestea nu au fost negociate intre
recurenta si intimați si ca ele au generat un dezechilibru semnificativ in detrimentul subsemnaților si contrar bunei credințe.
Asa zisa negociere a "comisionului de risc"; invocata de recurenta s-a purtat in speța doar cu privire la modul de plata si termenele scadente, nu si cu privire la posibilitatea inserării in convenția de credit a obligației de plata a unui asemenea cost. Este evident ca nu poate fi considerata ca fiind negociata direct cu subsemnații clauza referitoare la comisionul de risc, convenția de credit fiind incheiata tipizat, sub forma preformulata.
Chiar daca intimații au semnat contractul tip preformulat, in cauza sunt incidente prevederile Legii 193/2000, prin care legiuitorul a urmărit sa protejeze consumatorii care au incheiat deja contracte care cuprind clauze abuzive.
In cadrul principiului libertății contractuale, reglementat de Codul Civil roman, art.969 Cod Civil, conferă puterea de lege doar convențiilor legal făcute. A mai susținut recurenta ca, "comisionul de risc"; este o componenta a prețului creditului care nu poate fi cenzurat de către instanța de judecata,
susținere care de asemenea este nefondata.
Intimații au arătat că au garantat obligația de rambursare a creditului, a dobânzilor si comisioanelor prin constituirea unei ipoteci de rangul I asupra unui imobil, proprietatea intimaților care depășește valoarea creditului si am cedat in favoarea recurentei si polița de asigurare a imobilului respectiv.
In aceasta situație, nu se poate identifica existenta unui risc in detrimentul recurentei si, mai mult in contractul de credit nu a fost stipulata nici posibilitatea restituirii către imprumutati a valorii comisionului de risc la finalul perioadei de derulare a contractului.
De asemenea, prevederile art. 49-64 din Norma nr.17/2003 a B.N.R privind organizarea si controlul intern al activității instituțiilor de credit si administrarea riscurilor semnificative, reprezintă doar recomandări, in sensul asigurării unei mai bune administrări a riscului de credit si nu o autorizare a stabilirii tuturor riscurilor in sarcina imprumutatului.
S-a precizat si faptul ca in convenția de credit, nu au fost menționate destinația comisionului de risc si nici justificarea perceperii acestuia, astfel ca recurenta percepe dobânda si comision fara evidențierea distincției dintre acestea, incalcand astfel dispozițiile art.4 alin.6 din legea 193/2000.
Intimații au mai arătat că recurenta susține în mod eronat că evoluția terminologică "comision de risc";, "comision de administrare"; nu influențează obligațiile efective de plata ale clientului, cat timp prețul contractual reprezentat de D.A.E. ramane neschimbat.
Atâta timp cat instanța de fond, in mod corect a stabilit caracterul abuziv al perceperii "comisionului de risc,"; si transformarea in mod unilateral al comisionului respectiv in "comision de administrare credit"; este abuziva, pentru aceleași motive menționate mai sus.
Si critica recurentei in sensul ca in derularea contractului de credit nu a intervenit nici o modificare unilaterala a ratei dobânzii nu poate fi primita, deoarece clauza prevăzuta de art.3 litera d) din contract a dat recurentei dreptul de a modifica unilateral dobânda fără a se raporta la un indicator precis, folosindu-se doar o exprimare generica care poate fi interpretata doar in favoarea împrumutătorului si in defavoarea împrumutatului.
În ședința publică din data de 20 mai 2013, instanța a pus din oficiu în discuția părților prezente excepția necompetenței materiale de soluționare a recursului declarat împotriva sentinței pronunțate de judecătorie, prin raportare la data la care a fost formulată cererea de chemare în judecată și efectele produse de intrarea în vigoare a dispozițiilor Noului cod civil.
Astfel, data formulării cererii de chemare în judecată și a învestirii primei instanțe este data de 21 mai 2012, dată ulterioară intrării în vigoare a Noului Cod civil, act normativ care a renunțat la concepția dualistă, la împărțirea
litigiilor în civile și comerciale, preluând concepția monistă, reglementând în cuprinsul dispozițiilor art. 3 alin 2, categoria profesioniștilor definiți ca fiind toți cei care exploatează o întreprindere, alineatul 3 definind și noțiunea de exploatare a unei întreprinderi ca fiind exercitarea sistemică, de una sau mai multe persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.
În terminologia folosită de codul de procedură civilă înainte de modificarea acestuia prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, legiuitorul nu s-a preocupat de stabilirea dispozițiilor aplicabile litigiilor comerciale decât sub aspectul caracterului evaluabil sau neevaluabil al acestor litigii, precum și a naturii contractuale sau extracontractuale a acestora. În acest sens, făceau parte din sfera litigiilor cărora li se aplicau prevederile derogatorii prevăzute în Cap. XIV din Cartea a VI-a acele procese și cereri care aveau obiect evaluabil în bani și care decurgeau din raporturi contractuale.
Codul de procedură civilă nu cuprindea, și de altfel nu cuprinde nici la momentul actual, nici o dispoziție referitoare la noțiunea de litigii comerciale. Aceasta a fost determinată prin raportare la legislația de drept substanțial aplicabilă, respectiv Codul comercial, în prezent abrogat, și diferite legi speciale care făceau referire la raporturile de natură comercială. Interesul pentru o delimitare a sferei noțiunii de "litigii comerciale"; era și este impus nu numai de aplicabilitatea dispozițiilor speciale cuprinse în capitalul menționat mai sus din Cartea a VI-a, dar și de necesitatea determinării corecte a competenței materiale a instanțelor, după natura pricinii, întrucât până la abrogarea art. 2 pct. 1 lit. a C.pr.civ., delimitarea competenței materiale între judecătorie și tribunal se realiza, în principal, pe baza criteriului legat de natura civilă sau comercială a pricinii și, în subsidiar, aplicând criteriul valorii obiectului pricinii. Și în această privință existau diferențe ce impuneau necesitatea calificării litigiului ca fiind civil sau comercial deoarece valoarea ce reprezenta pragul în raport cu care se delimita competența judecătoriei de cea a tribunalului era diferită, în funcție de natura litigiului: 100.000 lei în cazul litigiilor comerciale și 500.000 lei în cazul litigiilor civile. În plus, cauzele comerciale al căror obiect nu era evaluabil în bani erau date în competența tribunalului în primă instanță.
Sub imperiul reglementărilor Codului comercial, în prezent abrogat în mare parte, litigiul prin care se deducea judecății un raport juridic mixt, legat între un comerciant și necomerciant, putea fi caracterizat ca fiind un litigiu comercial. Temeiul acestei soluții se afla în art.56 din Codul comercial, conform căruia dacă un act este comercial numai pentru una din părți, toți contractanții sunt supuși, în ceea ce privește acest act, legii comerciale, afară de dispozițiile privitoare la persoana chiar a comercianților și de cazurile în care legea dispune altfel.
La această concluzie se putea ajunge doar în situațiile în care erau întrunite o serie de condiții cumulative și anume litigiul să privească un raport între un comerciant și un necomerciant, actul dedus judecății fiind comercial numai pentru una dintre părți, respectiv pentru comerciant; raportul să aibă ca obiect fapte obiective sau subiective de comerț; să nu existe o dispoziție contrară a legii.
Se impune a se preciza însă faptul că simplul particular prin participarea la un raport mixt nu dobândea calitatea de comerciant.
Prin urmare, față de dispozițiile legale aplicabile până la 1 octombrie 2011 litigiile ce aveau ca obiect raporturi care erau comerciale numai pentru una dintre părți puteau fi încadrate în categoria litigiilor comerciale, consecința fiind aplicarea legii comerciale acestor litigii.
Odată cu intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 71/2011 au fost abrogate și dispozițiile Codului comercial, inclusiv cele ale art. 56 în conformitate cu care litigiile dintre un comerciant și o persoană fizică dobândeau caracter de comercialitate, norma legală amintită statuând asupra transferului caracterului comercial raporturilor derulate între un comerciant și un necomerciant cu consecința aplicării prevederilor comerciale acestor raporturi. Așa fiind, litigiile fiind considerate comerciale erau date în competența materială a instanțelor comerciale și ulterior a celor specializate ori a secțiilor comerciale constituite în cadrul instanțelor judecătorești prin raportare la dispozițiile art. 37 alin. 3 din Legea nr. 304/2004 modificată și actualizată.
Concepția monistă a noului Cod civil care înlătură distincția tradițională în dreptul nostru, între obligațiile civile și cele comerciale, a impus în sarcina legiuitorului operarea unor modificări corespunzătoare și în materia competenței instanțelor judecătorești și a procedurilor speciale. Criteriile cu care opera legea de procedură în vederea determinării competenței materiale a instanțelor și uneori și a competenței teritoriale alternative, nu se mai justifică în logica impusă materiei obligațiilor în noul cod civil, care nu mai recunoaște distincția între raporturile civile și comerciale, toate acestea fiind de natură civilă.
Apreciem că prin noua reglementare s-a pus capăt unor inconsecvențe existente în jurisprudență derivate din aplicarea diferită a regimului juridic al faptelor de comerț unilaterale sau mixte.
Noul Cod civil nu mai vorbește de raporturi dintre profesioniști și neprofesioniști, respectiv între comercianți și necomercianți în termenii art.56, astfel încât instanța apreciază că în ceea ce privește competența, prin raportare la dispozițiile legale enunțate, nu mai există reguli derogatorii.
Abrogarea prevederilor art.56 nu mai justifică din punct de vedere legal soluționarea litigiilor dintre un profesionist, respectiv o instituție bancară cum este cazul în speță și persoanele fizice care nu pot fi încadrate în categoria profesioniștilor astfel cum este reglementată de dispozițiile art. 3 din Noul cod civil, de instanțele specializate, anterior comerciale, în condițiile în care dispozițiile art. 226 și 227 din actul normativ invocat nu atribuie acestor instanțe competența materială de soluționare a acestor cauze, și nici o altă lege specială nu instituie în favoarea tribunalelor specializate competența de soluționare a acestui gen de litigii dintre profesioniști și neprofesioniști, fără a se face distincție între competența în primă instanță sau ca instanță de recurs ori apel.
În condițiile în care Legea nr. 71/2011 și Noul Cod civil nu au operat numai o modificare de denumire, respectiv de înlocuire terminologică a noțiunii de "litigii între profesioniști"; în loc de "litigii comerciale";, instanța apreciază că sfera litigiilor cărora urmează să le fie aplicabile dispozițiile speciale care se aplică categoriei profesioniștilor este diferită de cea delimitată de noțiunea de
"litigiu comercial";, astfel cum aceasta era dedusă prin dispozițiile Codului comercial.
T. ul apreciază că nu pot fi calificate ca fiind de competența
instanțelor specializate acele litigii care implicau anterior raporturi mixte sau
unilaterale în care numai o parte avea calitatea de profesionist și care în virtutea dispozițiilor actuale urmează, în lipsă de stipulație contrară, calea procedurii de drept comun.
Față de considerentele mai sus reținute, tribunalul specializat apreciază că nu este competent din punct de vedere material să soluționeze calea de atac a recursului declarată de pârâte împotriva sentinței pronunțate de judecătorie, întrucât ca instanță de recurs, prin raportare la prevederile art. 2 pct. 3 C.pr.civ., îi revine competența de a analiza în calea de atac doar legalitatea și temeinicia sentințelor pronunțate în primă instanță de judecătorie în acele litigii care se derulează între profesioniști și care, prin raportare la criteriul valoric, singurul rămas pentru delimitarea competenței materiale a acestui tip de litigii, se situează sub limita valorică prevăzută de art. 2 pct. 1 lit.b C.pr.civ., respectiv sub 500.000 lei.
PENTRU ACESTE M. IVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Admite excepția necompetenței materiale a T. ului Specializat C. de soluționare a recursului, și în consecință:
Dispune declinarea competenței de soluționare a recursului declarat de pârâtele SC V. R. SA și V. R. SA S. C. împotriva sentinței civile nr. 1485 din 25 ianuarie 2013 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosar nr._ în favoarea T. ULUI C. .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 20 mai 2013.
PREȘEDINTE, | JUDECĂTORI, | GREFIER, | ||
M. B. C. | C. | D. | H. A. V. aflată în C.O. | aflată în C.O. |
semnează președinte | semnează prim grefier |
Red.CC/MM 2 ex./_
Judecător fond: C. S. N., Judecătoria Cluj-Napoca.
| ← Sentința civilă nr. 636/2013. Constatare nulitate act | Sentința civilă nr. 2332/2013. Constatare nulitate act → |
|---|
