Decizia civilă nr. 375/2013. Acțiune în pretenții comerciale
| Comentarii |
|
R O M A N I A
T. UL SPECIALIZAT C. DOSAR NR. _
Cod operator de date cu caracter personal 11553
DECIZIA CIVILĂ NR. 375/R/2013
Ședința publică din data de 3 iunie 2013 Instanța este constituită din: PREȘEDINTE - S. I.
JUDECATOR - C. G. JUDECĂTOR - V. -L. O. GREFIER - DP
S-a luat spre examinare recursul formulat de recurenta SC C. E. S. C. -N. împotriva sentinței civile nr. 456/_ pronunțate de Judecătoria Cluj-Napoca, în contradictoriu cu intimata SC G & D T. DS C. -N., având ca obiect în primă instanță pretenții.
La apelul nominal se prezintă reprezentanta recurentei, d-na avocat A. Lupșea, cu împuternicire avocațială depusă la dosar, lipsind reprezentantul intimatei.
P. edura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei și se constată că intimata a înregistrat întâmpinare la data de_, din care un exemplar se comunică reprezentantei recurentei.
Reprezentanta recurentei depune dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 4 lei și timbre judiciare de 0,3 lei, arătând că nu are alte cereri de formulat în probațiune sau excepții de invocat.
Nefiind alte cereri de formulat în probațiune sau excepții de invocat, tribunalul constată că prezenta cauză se află în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta recurentei solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, casarea hotărârii recurate cu trimitere spre rejudecare a prezentei cauze aceleiași instanțe de fond. Nu solicită cheltuieli de judecată. În susținere, arată că instanța de fond și-a depășit rolul său activ prin invocarea din oficiu a excepției prescripției dreptului la acțiune, în condițiile în care intimata a depus întâmpinare la dosar prin reprezentantul său legal și nu a invocat nici un fel de apărare cu privire la acest aspect. Susține că a argumentat în cadrul recursului, motivele pentru care instanța de fond nu putea să invoce această excepție, respectiv: practica CEDO privind accesul liber la justiție, art.18 din Decretul nr.167/1958 care trebuie considerat abrogat prin căderea lui în desuetudine, această modalitate de abrogare fiind unanim recunoscută de știința juridică din România, constând în ieșirea în vigoare a unei norme juridice ca urmare a modificării condițiilor sociale-economice existente la data emiterii acelei norme, precum și faptul că susținerile sunt confirmate de Noul cod de procedură civilă.
T. ul reține cauza în pronunțare asupra recursului.
T R I B U N A L U L,
Prin sentința civilă nr. 456/2013 pronunțată la data de 14 ianuarie 2013 în dosarul nr._ al Judecătoriei C. -N., a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția autorității de lucru judecat, invocată prin întâmpinare, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată din oficiu și a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta C. E. S., în contradictoriu cu pârâta G&D T. DS, ca fiind
prescrisă, fiind respinsă, ca neîntemeiată, și cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei C. -N. la data de_ (la Oficiul Poștal C. la data de_ ), reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de
2.269 lei reprezentând contravaloare facturi neachitate și penalități de întârziere limitate la valoarea debitului principal.
Astfel, cererea fiind formulată la data_, iar facturile emise pe numele pârâtei în baza contractului de prestări servicii pentru efectuarea de lucrări având data scadenței în_ și_, în soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, instanța va avea în vedere dispozițiile Legii nr. 71/2011, respectiv faptul că, prescripția extinctivă începută și împlinită sub imperiul reglementării anterioare nu este supusă dispozițiilor legii noi, deoarece ea reprezintă o situație juridică trecută. Mai mult, art. 6 alin. 4 C.civ. și art. 201 din Legea nr. 71/2011 stabilesc că prescripțiile extinctive începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.
Prin urmare, legea aplicabilă prescripției extinctive, în prezenta cauză, sub toate aspectele (început, termen, suspendare, întrerupere, repunere în termen, efecte) este legea în vigoare la data la care prescripția a început să curgă.
În speță, așa cum s-a arătat mai sus, termenul de prescripție a început să curgă de la data scadenței facturilor, respectiv_ și_, motiv pentru care instanța a apreciat că sunt incidente dispozițiile Decretului nr. 167/1958.
Instanța a reținut că potrivit dispozițiilor art. 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, "dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege. Odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii";. Totodată, potrivit art. 18 din același act normativ, instanța judecătorească este obligată, din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acțiune este prescris.
Apoi, potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție este de 3 ani, iar potrivit art. 7 al. 1 din același act normativ, prescripția începe să curgă de la data la care se naște dreptul la acțiune, iar conform alin. 3, dacă termenul este sub condiție suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la data când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul.
Conform art. 1887 C.civ., "termenul prescripției se calculează pe zile, și nu pe ore. Prin urmare ziua în cursul căreia prescripția începe nu intră în calcul";, iar potrivit art. 104 C.proc.civ., "Actele de procedură trimise prin poștă instanțelor judecătorești se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul poștal înainte de împlinirea lui.";
În consecință, instanța a apreciat că termenul de prescripție de trei ani, aplicabil în cauză, s-a împlinit la data de_, respectiv la data de_, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de_, după împlinirea termenului de 3 ani.
Totodată, instanța a reținut că reclamanta nu a făcut dovada incidenței vreuneia dintre cauzele de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripției în condițiile art. 13 și 16 din Decretul nr. 167/1958, respingerea cererii de emitere a ordonanței de plată formulată de reclamantă și soluționată prin respingerea acesteia la data de_ neavând efect întreruptiv, potrivit art. 16 alin. 2 din actul normativ antemenționat.
În consecință, instanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată din oficiu, și a respins cererea reclamantei, ca prescrisă.
Cu privire la dreptul reclamantei de a solicita penalități de întârziere aferente debitului principal, instanța a reținut că acesta este accesoriu, astfel că, față de dispozițiile art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, care dispun că odată cu stingerea dreptului la
acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii, a respins solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere.
Având în vedere ca s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, instanța a respins, ca neîntemeiată, cererea acesteia de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în baza art. 274 alin. 1 C.pr.civ.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termen legal, recurenta SC C. E. S.
, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate ca fiind netemeinică și nelegală și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de fond, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului recurenta a arătat că art. 18 din Decretul 167/1958 privitor la precriptia extinctiva trebuie considerat abrogat prin căderea lui in desuetudine. Aceasta modalitate de abrogare este unanim recunoscuta de știința juridica din România si consta in ieșirea din vigoare a unei norme juridice, ca urmare a modificării condițiilor social - economice existente la data emiterii acelei norme. Așadar, chiar daca o norma legala se afla, formal, in vigoare, nefiind abrogata expres sau măcar tacit, ea va fi considerata ca inaplicabila, din cauza necorespunderii ei cu noile realități din spațiul teritorial pe care s-a aplicat pana atunci. Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative se refera la aceasta modalitate de abrogare a textelor legale, dispunând in cuprinsul art. 17 că "In vederea asanării legislației active, in procesul de elaborare a proiectelor de acte normative se va urmări abrogarea expresa a dispozițiilor legale căzute in desuetudine sau care inregistreaza aspecte de contradictorialitate cu reglementarea preconizata". Așadar, chiar acest act normativ recomanda legiuitorului sa se preocupe, printre altele, de abrogarea expresa a dispozițiilor care devin desuete. In lipsa, insa, a intervenției legiuitorului (in sensul respectarii obligației autoimpuse, prin textul art. 17, mai sus reprodus), revine rolul doctrinei si practicii sa suplinească omisiunea autorității legiuitoare si sa considere ca fiind căzute in desuetudine anumite norme legale, atunci când este cazul.
Intr-adevar, textul analizat a fost edictat in anul 1958, deci acum 55 de ani, atunci când situația sociala, economica, culturala, politica era de o cu totul alta natura decât cea din prezent. S. ul de sorginte comunist avea ca deziderat, si in justiție, o strictețe exagerata si un control cat mai mare asupra raporturilor socio-juridice. Asa se explica inclusiv aceasta dispoziție legala, ca instanțele de judecata sa sancționeze din oficiu eventualele acte de delăsare si pasivitate din partea creditorilor, in apărarea drepturilor lor patrimoniale (aceasta din urma noțiune fiind ea insasi contrara principiilor regimului comunist, care dezaproba orice se afla in legătura cu patrimonial si cu apărarea lui prin mijloace juridice). In prezent, realitățile sunt cu totul altfel. România este un stat de drept, este membra a Uniunii Europene, a ratificat Convenția Europeana a Drepturilor Omului, iar legislația noastră se pregătește sa primească si primește noile coduri esențiale. Este, in opinia recurentei, limpede ca o dispoziție de genul celei din art. 18, citat mai sus, nu isi mai poate găsi aplicare intr-o ordine juridica de acest tip.
S-a arătat că deși Curtea Europeana a Drepturilor Omului nu s-a pronunțat expres si direct asupra problemei posibilității instanței de judecata de a invoca din oficiu excepția prescripției, apreciem ca si din alte hotărâri se pot extrage argumente suficiente in sensul arătat de noi. Astfel, in aplicarea principiului accesului la o instanța (civila), CEDO a statuat ca, intr-o procedura civila, justitiabilul are tot dreptul sa i se tranșeze cauza de către organul judiciar, cu alte cuvinte, acesta trebuie sa obtina o hotărâre definitiva (asa cum apare aceasta noțiune in accepțiunea C.E.D.O.), in care chestiunea supusa judecații sa fie soluționată efectiv (cauzele Markovic vs Italia, nr. 1398/03, hotărârea din 14 decembrie 2006; Lungoci vs România, nr. 62710/00, hotărârea din 26 ianuarie 2006; P. ova vs R. ia, nr. 23697/02, hotărârea din 21 decembrie 2006).
Recurenta considera ca dreptul acordat instanței de a invoca din oficiu prescripția (fara, deci, ca aceasta sa fie invocata de către partea interesata) se limitează periculos de mult aceasta principala componenta a accesului la justiție, respectiv, dreptul de a obține soluționarea efectiva a cauzei proprii, in acțiunile civile prescriptibile.
In alte spete, CEDO a decis si a stabilit ca statele au obligații pozitive concrete in realizarea accesului la o instanța, cum ar fi, in ce ne interesează pe noi aici, asigurarea unui sistem juridic care sa permită intr-un mod adecvat si rezonabil creditorilor sa obtina obligarea debitorilor lor, atât de către instanțe, prin hotărâri judecătorești, cat si prin asigurarea executării lor efective (cauzele Airey vs Irlanda, nr. 6289/73, hotărârea din 9 octombrie 1979 - prima cauza in care se vorbește explicit despre obligațiile pozitive ale statelor; Negulescu vs România, nr. 25111/02, hotărârea din 1 iulie 2008; Apostol vs Georgia, nr. 40765/02, hotărârea din 28 noiembrie 2006).
O dispoziție care permite nu doar partii interesate sa ceara respingerea cererii de chemare a sa in judecata, ci si instanței, sa ia efectiv o măsura care sa determine respingerea cererii reclamantului, fara ca aceasta sa fie analizata "pe fond", reprezintă un veritabil si nejustificat obstacol in calea realizării drepturilor justitiabilului, prin nerespectarea obligațiilor pozitive ale statului.
In alta ordine de idei, reclamantul (persoana prejudiciata) trebuie sa beneficieze de o cat mai mare lejeritate in dezideratul sau, de a-si realiza drepturile pe calea justiției. Desigur, orice justitiabil (reclamant) va trebui sa isi dovedească drepturile proclamate, insa, a-i pune o piedica suplimentara, prin intervenția forțată a organului judiciar nu poate fi decât o ingerința nejustificata in accesul sau liber la jusititie Cu privire la aceste ultime aspecte, in mod judicios, in doctrina străina s-a arătat ca "judecătorul național ... are o obligație de utilitate, el trebuind sa inlature obstacolele susceptibile sa împiedice accesul la justiție" (L. Milano, Le droit a un tribunal au sens de la Convention Europeenne des droits de l"Homme, Dalloz, Paris, 2006, p. 235, nr. 305, cu referire la cauza Geouffre de la Pradelle vs Franța, nr. 12964/87).
Continuând trecerea in revista a jurisprudentei relevante in materie a instanței de la Strasbourg, s-a arătat că orice limitare a accesului la o instanța (iar posibilitatea data instanței sa invoce prescripția este o astfel de limitare) trebuie sa urmărească un scop legitim si sa păstreze o proportionalitate intre mijloacele folosite si acest scop, precum si sa nu atingă insasi esența dreptului subiectiv. Legitimitatea scopului trebuie sa fie echivalenta cu asigurarea bunei administrări a justiției si a protejării unor drepturi si interese (CEDO, cauzele Kemp vs Luxemburg, nr. 17140/05, hotărârea din 24 aprilie 2008; Kart vs T. ia, nr. 8917/05, hotărârea din 8 iulie 2008).
In ce privește proportionalitatea si atingerea adusa substanței dreptului, este demna de a fi invocata o hotărâre in care s-a constatat ca atitudinea organismelor statului a reprezentat o ingerința neproportionala si care a adus atingere insasi substanței dreptului, prin interpretarea si aplicarea mult prea riguroasa a unei norme de procedura (C.E.D.O., cauza Zvolski si Zvolska vs Cehia, nr. 46129/99, hotărârea din 12 noiembrie 2002).
Art. 239 al. 2 din Codul de procedura civila a Cehiei prevedea faptul ca o instanța de recurs poate admite calea de atac, doar daca instanța investita cu judecarea recursului decide ca decizia contestata a dat naștere unei problematici de o "importanta juridica cruciala", ceea echivalează cu lăsarea la discreția instanței a deciziei referitoare la acordarea sau neacordarea posibilității reclamanților de a obține judecarea efectiva a recursului. CEDO constata ca declararea ca admisibil a unui recurs nu poate fi lăsata la libera si generala apreciere a unei instanțe, care este chemata sa decidă in funcție de interpretarea sintagmei "problema de o importanta juridica cruciala". Prin urmare, se constata ca aceasta norma, interpretata forte strict, subminează chiar accesul la o cale de atac, impunând reclamanților o sarcina disproporționata, prin puterea prea mare acordata instanței de judecata.
Ca un argument de natura sistemica si istorica, s-a subliniat ca si Noul Cod Civil, art. 2512 alin. 2 prevede ca organul de jurisdicție competent nu poate aplica prescripția din oficiu. De asemenea, in alineatul 3 al aceluiași articol, se arata ca aceasta dispoziție este aplicabila chiar daca invocarea prescripției ar fi in interesul statului sau al unităților sale administrativ-teritoriale. S-a inlaturat, astfel, orice urma de indoiala asupra egalității de tratament juridic intre persoanele juridice de drept public si persoanele fizice ca urmare a poziției CEDO in cauza Dacia S.R.L. vs. Moldova unde instanța transnaționala a constatat o diferența incceptabila de tratament juridic, intre organismele statului si ceilalți subiecți de drept; in concret, legislația tarii instituia un termen de prescripție exclusiv pentru acțiunile in justiție formulate de particulari, acțiunea statului de același gen fiind imprescriptibila.
În concluzie, recurenta a arătat că într-un context in care, din multiple cauze, sistemul juridic romanesc permite destul de greu justitiabililor sa isi realizeze si sa isi obtina drepturile prin hotărâri judecătorești, apreciem ca este complet inutila si neadecvata insituirea si considerarea faptului ca instanța de judecata poate si chiar trebuie sa invoce din oficiu excepția prescripției extinctive. S-a apreciat ca normele ce guvernează prescripția nu pot fi considerate decât norme dispozitive, de natura privata. Locul acestei excepții nu poate fi alături de excepții precum cea de necompetenta materiala sau teritoriala ori cea de lucru judecat. Acestea din urma, intr-adevar, reglementează aspecte de o importanta deosebita in economia derulării unui proces civil, ceea ce, insa, nu se poate spune despre prescripție, care nu vizează decât raporturile private dintre parti (creditor si debitor) si nicidecum nu are veleități de instituție fundamentala, ce guvernează regulile primordiale ale procedurii civile. In ceea ce privește principiul rolului activ al judecătorului, oricât de larg ar fi interpretat, acesta nu poate fi exercitat niciodată, in sensul obstructionarii reclamantului in
realizarea drepturilor sale in justiție, cum s-a intamplat in prezenta cauza.
Prin întâmpinare, intimata S.C D&G T. DSR.L. a solicitat respingerea recursului formulat de reclamanta-recurenta S.C. C. E. S., ca nefondat si menținerea ca temeinica si legala a sentinței civile nr. 456/2013.
În susținerea poziției procesuale intimata a arătat că în mod corect, instanța de fond a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune. Articolul 137 codul de procedură civilă reglementează procedura de soluționare a excepțiilor procesuale, regula este că excepțiile procesuale se rezolvă înainte de cercetarea fondului, instanța urmând sa soluționeze mai întâi excepția procesuală. Judecata propriu-zisă a excepțiilor procesuale trebuie realizată cu respectarea deplină a prevederilor art. 137 Codul de procedură civilă. Sunt de amintit regula de la alin. 1, excepția de la alin. 2 și punctul de vedere al Curții Constituționale asupra articolului în cauză. Regula este aceea a soluționării cu prioritate a excepțiilor procesuale, înainte de judecata pe fondul litigiului. Rațiunea ține de respectarea principiului celerității proceselor civile în acord cu celelalte garanții impuse de sistemul de drept.
Excepția prescripției dreptului material la acțiune este o excepție de fond absoluta, care prin regimul sau juridic impune analiza condițiilor de exercițiu ale acțiunii, printre care si aceea a termenului în care poate fi exercitata chiar si din oficiu.
Prescripția este definita ca fiind sancțiunea care lovește posibilitatea de exercitare a acțiunii civile prin stingerea dreptului de realizare silita a obligației civile corelative neexercitate de subiectul activ al raportului juridic în termenul de prescripție stabilit de lege (C.T. s.a - Drept civil român. Curs selectiv licența, Ed. Press M. S., 1996, P. 86)
În analiza excepției invocate, instanța a stabilit, termenul de prescripție si momentul împlinirii acestuia potrivit dispozițiilor art. 1 alin.1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, termen stabilit ca fiind de 3 ani potrivit art.3 alin.1 din același decret. Termenul începe să curgă, potrivit art. 7 alin.1 din
același decret, de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită.
Raportând aceste considerații teoretice la situația de fapt, se observă că excepția este întemeiată întrucât termenul de prescripție a inceput sa curgă de la data scadentei facturilor,_ si_ . Astfel, întrucât data intentării acțiunii este_, se observă că termenul de prescripție de 3 ani a expirat. Prin urmare, instanța in mod corect a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, excepție invocată din oficiu.
In ceea ce privește penalitățile solicitate de către reclamanta, instanța a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și cu privire la acestea întrucât, potrivit art.1 alin.2 din Decretul nr. 167/1958, o dată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii, penalitățile reprezentând un drept de creanță accesoriu dreptului de creanță principal.
P. esele in curs de judecata sunt supuse legii aflate in vigoare la data introducerii acțiunii. In mod corect instanța de fond a considerat ca inregistrarea ordonanței de plata, nu are efect intreruptiv, nefiind incident nici o cauza de întrerupere sau suspendrae a cursului prescripției.
Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate și a susținerilor din cuprinsul întâmpinării, cu luarea în considerare a prevederilor art. 304, 3041și 312 C.pr.civ., tribunalul reține următoarele
:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei C. -N. la data de_ (la Oficiul Poștal C. la data de_ ), recurenta reclamanta a solicitat obligarea intimatei pârâtei la plata sumei de 2.269 lei reprezentând contravaloare facturi neachitate și penalități de întârziere limitate la valoarea debitului principal, ori cererea de chemare în judecată fiind formulată la data_, iar facturile emise pe numele pârâtei în baza contractului de prestări servicii pentru efectuarea de lucrări având data scadenței în_ și_, instanța de fond a apreciat că termenul de prescripție de trei ani, aplicabil în cauză, s-a împlinit la data de_, respectiv la data de_, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de_, după împlinirea termenului de 3 ani.
Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de fond a avut în vedere și dispozițiile art. 6 alin. 4 Noul cod civil și art. 201 din Legea nr. 71/2011, respectiv faptul că, prescripția extinctivă începută și împlinită sub imperiul reglementării anterioare nu este supusă dispozițiilor legii noi, deoarece ea reprezintă o situație juridică trecută, prevăzându- se expres că prescripțiile extinctive începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit. Drept urmare, legea aplicabilă prescripției extinctive, în prezenta cauză, sub toate aspectele (început, termen, suspendare, întrerupere, repunere în termen, efecte) este legea în vigoare la data la care prescripția a început să curgă.
Prima critică formulată de recurentă hotărârii instanței de fond se referă la faptul că dispozițiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958, republicat, era căzut în desuetudine. Potrivit art. 18 din Decretul nr. 167/1958, republicat, instanța judecătorească este obligată, din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acțiune este prescris.
Desuetudinea intervine atunci când o normă juridică, deși formal este în vigoare, dată fiind schimbarea condițiilor social-economice care au existat la apariția sa nu se mai aplică. Dispărând relațiile sociale care au fost reglementate pe calea normei juridice respective, încetează de fapt și acțiunea sa. Pentru a fi în situația în care norma este căzută în desuetudine este necesar a fi îndeplinite două condiții: să existe o neaplicarea prelungită a normei juridice și neaplicarea să rezulte din convingerea că norma avută în vedere este rea din punct de vedere juridic și moral sau, pur și simplu, inutilă.
Desuetudinea însă, presupune că actul normativ rămâne formal în dreptul pozitiv, dar nu se mai aplică, căci legiuitorul a precizat în art. 17 din Legea nr. 24/2000 că, în vederea asanării legislației active, în procesul de elaborare a proiectelor de acte normative,
se va urmări abrogarea expresă a dispozițiilor legale căzute în desuetudine sau care înregistrează aspecte de contradictorialitate cu reglementarea preconizată. Rezultă, în consecință, că nu întotdeauna încetarea efectelor juridice înseamnă ieșirea din vigoare a normei juridice, căderea în desuetudine fiind necesar a fi urmată de un act normativ expres de abrogare a actului normativ respectiv potrivit reglementării actuale, iar în acest caz, singurul efect al abrogării îl reprezintă scoaterea din dreptul pozitiv a actului normativ, încetarea efectelor juridice producându-se la momentul căderii în desuetudine.
Analizând cele două condiții menționate anterior, tribunalul reține că în mod frecvent și uzual, atât practica judiciară cât și doctrina juridică au subliniat că este vorba de o reglementare de ordine publică, invocarea prescripției pe cale de excepție se poate face în orice stare a pricinii și că partea îndreptățită să invoce beneficial prescripției nu poate să renunțe la acesta, pentru a solicita instanței să judece cauza în ciuda faptului că acțiunea este prescrisă, excepția prescripției dreptului la acțiune fiind o excepție absolută și peremptorie, astfel că nu se poate reține că ar fi existat după anul 1990 o neaplicarea prelungită a normei juridice invocate de către recurentă.
Mai mult, în mod constant Curtea Constituțională a României, sesizată cu excepții de neconstituționalitate a dispozițiilor acestui act normativ, a considerat implicit că dispozițiile Decretului nr. 167/1958, inclusiv art. 18, sunt în vigoare, pronunțându-se asupra conformității acestor dispoziții normative cu normele constituționale, considerând a fi căzute în desuetudine doar dispozițiile privitoare la organizațiile socialiste (decizia nr. 72/1994), ori dispozițiile art. 18 nu se referă la aceste categorii de persoane, iar caracterul de ordine publică al prescripției reprezintă voința legiuitorului, atât a celul din 1958 cât și a celui de după 1990, cu privire la această materie, aspect care nu este legat de opțiunile regimului politic de stat de la data edictării normelor.
În ceea ce privește critica recurentei privitoare la încălcarea liberului acces la justiție, tribunalul reține că în mod constant, pe plan intern, Curtea Constituțională a reținut că în toate cazurile în care legiuitorul a condiționat valorificarea unui drept de exercitarea sa în interiorul unui anumit termen, nu s-a procedat în sensul restrângerii accesului liber la justiție, drept de care persoana interesată a beneficiat în interiorul termenului instituit, ci exclusiv pentru a asigura cadrul legal în vederea exercitării dreptului constituțional prevăzut de art. 21. De aceea, reglementarea de către legiuitor, în limitele competenței ce i-a fost conferită prin Constituție, a condițiilor de exercitare a unui drept - subiectiv sau procesual - inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exercițiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, ocrotite în egală măsură.
Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 10 mai 2001, paragraful 93, pronunțată în Cauza Z și alții împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, a decis că "dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut" și că "acesta poate fi supus unor restricții legitime, cum ar fi termenele legale de prescripție sau ordonanțele care impun depunerea unei cauțiuni", iar situația faptului că instanța este obligată să cerceteze din oficiu dacă dreptul la acțiune este prescris reprezintă un corolar al termenului de prescripție și nicidecum nu reprezintă o situație arbitrară de natură a îngrădi accesul la justiție al creditorului. De asemenea, mai reține tribunalul că lipsa de diligență a creditorului care a rămas în pasivitate și nu a întreprins demersuri în vederea protejării dreptului său și a preferat să lase să planeze o situație incertă cu privire la acesta nu reprezintă o limitare adusă liberului acces la instanță, creditorul delăsător fiind ținut însă să suporte sancțiunea lipsei sale de diligentă, respectiv faptul că nu mai poate obține concursul forței de constrângere al forței publice în executarea de către debitor a obligației asumate, aceasta devenind o obligație naturală.
În ceea ce privește jurisprudența CEDO invocată de către recurent, tribunalul reține că aceasta nu este incidentă prin raportare la starea de fapt reținută, astfel că nu pot fi avute în vedere cu privire la critica formulată cu privire la hotărârea instanței de fond.
În ceea ce privește susținerile recurentei conform căruia legiuitorul Noului Cod civil a îmbrățișat susținerea doctrinară cuprinsă în poziția sa procesuală, tribunalul reține că într- adevăr, Noul Cod civil a modificat în mod substanțial instituția prescripției, iar potrivit art. potrivit art. 2512 alin. 2 N.C.civ., organul de jurisdicție "nu poate aplica prescripția din oficiu";, nu înseamnă altceva decât că legiuitorul a îmbrățișat punctul de vedere potrivit căruia normele care reglementează regimul prescripției extinctive sunt de ordine privată, dispozitive, fiind la îndemâna persoanei în folosul căreia curge să o invoce sau, dimpotrivă, să renunțe la beneficiul acesteia (și să execute voluntar obligația după împlinirea termenului de prescripție), însă potrivit normelor conflictuale cuprinse în dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011, acest nou regim juridic se aplică doar prescripțiilor care încep să curgă după intrarea în vigoare a Noului Cod civil, ceea ce nu este cazul în situația recurentei.
Raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, având în vedere motivele expuse anterior, tribunalul reține că nu sunt întemeiate motivele de recurs formulate de către recurentă, instanța de fond aplicând legea în vigoare în mod corect, astfel că în temeiul art. 304, 3041și 312 Cod procedură civilă, tribunalul va respinge recursul declarat de recurenta SC C. E. S. în contradictoriu cu intimata SC G & D T. DESINGN S. împotriva sentinței civile nr. 456/2013 pronunțate la data de_ de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr._, pe care o va menține în întregime.
PENTRU ACESTE M. IVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge recursul declarat de recurenta SC C. E. S. în contradictoriu cu intimata SC G & D T. DESINGN S. împotriva sentinței civile nr. 456/2013 pronunțate la data de_ de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr._, pe care o menține în întregime.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 3 iunie 2013.
PREȘEDINTE, | JUDECĂTORI, | GREFIER, | ||
S. I. C. G. | V. | L. O. | DP |
Red.CG/MM 2 ex./_
Judecător fond: I. A. B., Judecătoria Cluj-Napoca.
| ← Decizia civilă nr. 87/2013. Acțiune în pretenții comerciale | Decizia civilă nr. 1176/2013. Acțiune în pretenții comerciale → |
|---|
