Decizia civilă nr. 376/2013. Acțiune în pretenții comerciale
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
T. UL SPECIALIZAT C. DOSAR NR. _
Cod operator de date cu caracter personal 11553
DECIZIA CIVILĂ NR. 376/R/2013
Ședința publică din data de 3 iunie 2013 Instanța este constituită din: PREȘEDINTE - S. I.
JUDECATOR - C. G. JUDECĂTOR - V. L. O. GREFIER - DP
S-a luat spre examinare recursul formulat de recurenta S. R. DE R. (SRR) împotriva sentinței civile nr. 4062/_ pronunțate de Judecătoria Cluj- Napoca, în contradictoriu cu intimata SC C. C. S. C. -N., având ca obiect în primă instanță pretenții.
La apelul nominal, la ambele strigări ale cauzei, se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei și se constată că recurenta a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Din oficiu, tribunalul invocă excepția necompetenței T. ului Specializat C. de soluționare a recursului și reține cauza în pronunțare, asupra excepției invocate.
T. UL,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 4062/2012 pronunțate la data de_ de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr._, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulata de reclamanta S. R. DE R. in contradictoriu cu parata SC C. C. S., fiind obligată reclamanta la plata in favoarea paratei a sumei de 150 lei, cheltuieli de judecata.
Pentru a dispune în acest sens, prima instanță a reținut faptul că potrivit art.40 alin 3 din Legea nr.41/1994, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii. De asemenea, in conformitate cu prevederile alineatului următor, cuantumul taxelor prevăzute la alin. (1) lit. b), pe categorii de plătitori, modalitatea de încasare și scutire de la plata acestora, penalitățile de întârziere, precum și sancțiunile care se aplică în cazul completării în mod eronat a declarației de exceptare de la plata taxelor de către deținătorii de receptoare de radio, respectiv de televiziune, care, potrivit legii, sunt plătitori ai taxei pentru serviciul public de radiodifuziune și ai taxei pentru serviciul public de televiziune, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. In executarea acestei legi a fost emisa HG nr.977/2003, care stabilește printre altele cuantumurile lunare ale taxei pe categorii de plătitori, modalitatea de încasare si scutire de la plata, modalitatea calculului penalităților de intarziere. Prin Decizia nr. 607/2011 a I. - Secția contencios Administrativ si Fiscal, au fost anulat art.3 alin.2 din HG nr.977/2003, potrivit căruia, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte
subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentantele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația sa plătească o taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, retinandu-se ca potrivit art.40 alin.3, sunt obligate la plata taxei doar persoanele beneficiare ale celor doua servicii publice, noțiunea de "beneficiar" fiind atribuita atât in interpretarea oficiala, cat si in cea gramaticala numai subiectelor de drept care sunt in mod direct destinatarii acestor servicii. Intr-adevar, din interpretarea art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994, rezulta ca obligația de a plați taxa pentru cele doua servicii publice revine persoanelor juridice si celorlalte entități enumerate de art.40 alin.3, in calitate de beneficiari ai acestor servicii. Nu exista nici un text in Legea nr.41/1994 care sa definească noțiunea de "beneficiar", astfel ca sensul acestei noțiuni nu poate fi decât acela de drept comun, respectiv de persoana care beneficiază de ceva (sursa DEX), ceea ce presupune ca persoana beneficiara sa se folosească in concret de serviciul pus la dispoziție in mod direct.
Instanța de fond a reținut ca respingandu-se excepția de neconstitutionalitate a art.40 alin.3 din Legea nr.41/1991, prin Decizia nr.297/2004 a CCR, s-a reținut ca obligația prevăzuta de text este doar in sarcina persoanelor juridice care beneficiază, in diferite modalități, de serviciile publice respective. De asemenea aceleași considerente au stat la baza pronunțării si a Deciziei nr.331/2006 a CCR. Instanța a constatat ca, intr-adevar, legislația europeana si recomandările europene privitoare la taxa radio-tv permit statelor sa stabilească plata unor asemenea taxe, chiar daca plătitorul nu are calitatea de beneficiar, insa aceasta este doar o opțiune a statului membru, si nu o obligație. In condițiile in care prin legea fundamentala nu s-a impus plata unei taxe radio pentru servicii de radio si televiziune, independent de existenta calității de beneficiar, sens in care art.31 alin.5 din Constituția României urmează a fi interpretat in favoarea destinatarilor acestui text. Or, coroborând prevederile legii cu cele constituționale, observând ca art.3 alin.2 din HG nr.977/2003 a fost anulat, precum si Decizia nr.297/2004 a CCR, instanța a apreciat ca nu poate fi perceputa o taxa pentru servicii de radiodifuziune de plano, ci doar persoanelor fata de care s-a făcut dovada ca sunt beneficiarii serviciului. Cum reclamanta nu a făcut dovada ca parata a beneficiat de serviciul de radiodifuziune, solicitarea ca aceasta sa plătească taxa radio este neintemeiata. Astfel, instanța a respins cererea ca neintemeiata, atât cu privire la petitul principal, cat si la cel privind penalitățile de intarziere.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs recurenta S. R. DE R. solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii
atacate și admiterea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, recurenta a arătat că instanța a respins în mod eronat cererea formulată de reclamanta S. R. de R. pe motiv că, nu se impune obligarea pârâtei la plata sumei de 269,08 lei, reprezentând taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, deoarece pârâta nu beneficiază de aceste servicii., raportând soluția data, la Decizia I. nr. 297/2004, fără a avea în vedere în mod corect rațiunile pentru care s-a pronunțat decizia menționată și nici punerea acesteia în aplicare, în sensul modificării și completării prevederilor HG nr.977/2003. Potrivit Deciziei nr.297/2004, Curtea Constituțională a menționat că nici una din criticile formulate nu poate fi reținută, constatând de asemenea, că susținerile de neconstituționalitate sunt neîntemeiate și pe cale de consecință a respins excepția.
Recurenta a arătat că înțelege să redea criticile: "...obligativitatea plății de către toate persoanele juridice române a taxei pentru serviciul public, independent de condiția deținerii de receptoare, este nejustificată, întrucât textul de lege criticat nu ia în considerare ca unele dintre acestea să nu dețină receptoare...". Rezultă din cele
prezentate că prin pronunțarea deciziei, Curtea Constituționala a clarificat problema obligativității plații taxei, indiferent de deținerea sau nu de receptoare, iar prevederile HG nr.977/1994 art. 3 alin. 2 nu contravin cu nimic celor prevăzute de art.40 alin. 3 din Legea nr.41/1994. Astfel, prin HG nr.1012/2009, au fost modificate și completate normele cuprinse în Hotărârea Guvernului nr.977/2003, astfel încât prevederile normative să fie corelate cu constatările instanțelor judecătorești, fiind întregit cadrul legal privind plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune de către persoanele juridice care se încadrează în categoria microîntreprinderilor. Prin HG nr.1012/2009, a fost instituită o exceptare la plata a taxei pentru serviciul public de radiodifuziune pentru persoanele juridice care se încadrează în categoria microîntrepinderilor și care au activitatea suspendată, conform legii. S-a răspuns în acest mod atât hotărârilor judecătorești menționate, cât și necesității sociale ca microîntreprinderile aflate în dificultate, care au ales să își suspende activitatea, să nu mai fie supuse unor obligații de plată suplimentare.
Raportat la cele prezentate, recurenta arată că reclamanta trebuia să facă dovada suspendării activității sale, în calitate de microîntreprindere, și a depunerii cererii la care a făcut trimitere, pentru a putea beneficia de scutire la plata taxei radio, fapt nedovedit de către reclamantă. Până la momentul de față reclamanta nu a făcut dovada încadrării sale în această categorie și nici nu a prezentat dovezile la care a făcut trimitere mai sus, pentru perioada în litigiu. De asemenea recurenta arată că potrivit prevederilor art.40 alin 3 din Legea 41/1994, "persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune". Prin urmare, toate persoanele juridice, inclusiv microîntreprinderile, au prezumată calitatea de beneficiar in accepțiunea Legii nr.41/1994 art.40 alin 3, iar în cazul de față nu se poate da o alta interpretare termenului de beneficiar, față de cea pe care a avut-o în vedere legiuitorul la momentul adoptării legii, precum și Curtea Constituțională la momentul când a stabilit prin Decizia nr.297/2004 că textul de lege este constituțional.
De asemenea, înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1930/_ și pe care instanța de fond nu a avut-o în vedere la adoptarea sentinței, s-a pronunțat deja pe noțiunea de beneficiar de servicii radio a persoanelor juridice, având în vedere totodată Decizia Curții Constituționale nr.297/2004. Astfel, prin Decizia nr. 1930/_, înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că în cazul persoanelor juridice, în mod evident, legiuitorul nu a înțeles să facă deosebire între cele care dețin și cele care nu dețin receptoare radio sau TV, instituindu-se așa cum rezultă în mod clar ...obligativitatea plății acestor două taxe". De altfel, dacă în intenția legiuitorului ar fi fost să se facă o asemenea distincție acest lucru s-ar fi făcut în mod expres așa cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice. "Sintagma - beneficiari ai acestor servicii - nu poate fi altfel interpretată decât în modul în care Curtea Constituțională și Curtea de Apel C. au abordat-o".
De asemenea, legat de rațiunea plății taxei radio de către beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune, de care ar trebui să țină seama instanța de judecată la pronunțarea hotărârii, recurenta arată faptul că din punct de vedere constituțional, în sistemul de drept românesc, rațiunea existenței SRR, ca și fundamentul plății taxei radio iși găsește reglementarea constituționala in ari. 31 alin
5 din Constituția României, care stabilește, printre drepturile si libertățile fundamentale ale cetățenilor, dreptul la informare. Alin. 2 al acestui articol prevede faptul că autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să
asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal, iar alin. 5, ca o concretizare a acestei obligații a statului, a stabilit ca serviciile publice de radio sunt autonome.
Dreptul la informare al cetățenilor se corelează cu obligația statului de a-i informa corect, atât dreptul cetățenesc cât si obligația corelativă a statului fiind prevăzute constituțional. Obligația statului de a asigura prin mijloace adecvate dreptul la informare al cetățenilor implică o cheltuială publică, inclusiv cu organizarea si funcționarea serviciilor publice de radio și televiziune menționate la art. 31 alin. 5 din Constituție. Din această perspectivă, este de remarcat faptul că art. 56 alin. 1 din Constituție instituie obligația cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice prin taxe și impozite. In acest context, fundamentul plații taxei radio de către persoanele fizice și juridice este reprezentat în concluzie, în mod esențial, de obligația constituțională a cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice ale statului o desființare a acestor taxe însemnând lipsirea statului de principala resursa financiara pentru suportarea cheltuielii publice aferente concretizării dreptului de informare a cetățeanului și deci afectarea acestui drept, al oricărui cetățean, persoana fizica sau juridică.
Intimata SC C. C. S., prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului si in consecința menținerea sentinței civile nr.4062/2013 din_, ca fondata, temeinica si legala și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul litigiu in favoarea intimatei.
În motivare intimata a arătat că instanța de fond a reținut in mod corect si legal ca prin Decizia nr.297/2004 a CCR s-a statuat ca obligația prevăzuta de art.40.alin.3 din Legeanr.41/1991 doar in sarcina persoanelor juridice care beneficiază, in diferite modalități, de serviciile publice respective. De asemenea, aceleași considerente au stat la baza pronunțării si a Deciziei nr.331/2006 a CCR. Dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicata, cu modificările si completările ulterioare, prevăd: "Persoanele juridice cu sediul in România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile si reprezentantele acestora, precum si reprezentantele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația sa plătească o taxa pentru serviciul public de radiodifuziune si o taxa pentru serviciul public de televiziune, in calitate de beneficiari ai acestor servicii." Art. 2 pct. 40 din Legea nr. 500/2002 definește "taxa" ca fiind "suma plătită de o persoana fizica sau juridica, de regula, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituție publica sau un serviciu public". Nicăieri in cuprinsul Legii nr. 41/1994, republicata, nu se regăsește o definiții a noțiunii de "beneficiar", astfel incat sensul acestei noțiuni nu poate fi decât cel comun, respectiv "cel care beneficiază de ceva" sau "o autoritate, instituție, societate etc. pentru care se face o lucrare".
Noțiunea de "beneficiar" a fost definita in DEX ca fiind: "persoana, colectivitate sau instituție care are folos din ceva; destinatar al unor bunuri materiale sau al unor servicii; persoana fizica sau juridica in folosul căreia se realizează o acțiune; cel care beneficiază de ceva; persoana, instituție etc. pentru care se face o lucrare; persoana, întreprindere, instituție pentru care se executa o lucrare, se prestează diferite servicii". Prin urmare, interpretarea semantica a noțiunii de beneficiar a persoanelor juridice conduce la concluzia ca acestea trebuie sa beneficieze de ceva, in cazul de fata, de serviciile publice de radiodifuziune si televiziune. Obligația ar fi trebuit sa fie prevăzuta doar in sarcina persoanelor juridice care beneficiază, in orice modalitate, de serviciile publice respective, o atare distincție fiind făcuta de altfel in reglementarea corespunzătoare persoanelor fizice.
Este evident ca fiecare persoana fizica sau juridica isi poate manifesta dreptul de opțiune de a beneficia de serviciile publice de radiodifuziune si televiziune, insa acest drept nu poate fi transformat intr-o obligație, cu atât mai mult instituirea si plata taxei acestor servicii nu pot fi obligatorii, indiferent daca se beneficiază sau nu de aceste servicii. Așadar, conform opiniei Societății R. e de R., obligația in speța incumba inclusiv societăților comerciale care nu dețin la sediu aparate sau echipamente care sa permită accesarea acestor servicii si, chiar mai mult decât atât, chiar si societăților care nu desfășoară activitate, aspect ce este nu numai ilegal, ci si imoral, o atare obligație constituindu-se ca un impozit mascat in favoarea unei autorități care nu are niciun fel de atribuție de serviciu social.
In condițiile in care prin legea fundamentala nu s-a impus plata unei taxe radio pentru servicii de radio si televiziune, independent de existenta calității de beneficiar, sens in care art.31 alin.5 din Constituția României urmează a fi interpretat in favoarea destinatarilor acestui text. Coroborând prevederile legii cu cele constituționale, observând ca art.3 alin.2 din HG nr. 977/2003 a fost anulat, precum si Decizia nr.297/2004 a CCR, Instanța de Fond a reținut in mod corect, logic si legal faptul ca nu poate fi perceputa taxa pentru servicii de radiodifuziune de plano, ci doar persoanelor fata de care s-a făcut dovada ca sunt beneficiarii serviciului.
Cum recurenta nu a făcut dovada ca intimata a beneficiat de serviciul de radiodifuziune, solicitarea ca aceasta sa plătească taxa radio este neîntemeiata. Aceasta obligație de plata a sumei totale de 269,08 lei, reprezentând taxa pentru serviciul public de radiodifuziune facturata in perioadele ianuarie 2010-decembrie 2011, precum si penalități de întârziere, reprezintă o obligație abuziva, iar plata sumei respective constituie o plata nedatorata din moment ce intimata declară ferm ca nu dețin nici in prezent si nici in perioada ianuarie 2010-decembrie 2011 nu am deținut receptor radio. Recurenta menționează spre finalul recursului declarat dreptul la informare, prevăzut in Constituția României in art.31 alin.5, ca rațiune a plații taxei radio, insa este o susținere, o construcție total aberanta si fara logica deoarece cetățenii au in primul rând dreptul de a alege, de a opta intre a-si exercita sau nu dreptul la informare. Prin urmare, daca optezi sa nu fi informat pe aceasta cale, a serviciilor de radiodifuziune, nu ești obligat sa plătești aceasta taxa. Daca este impus, indiferent daca beneficiezi sau nu de aceste servicii, se transforma dintr-un drept intr-o obligație, ceea ce ar contraveni cu principiile fundamentale constituționale. Recurenta susține in mod tacit cele menționate de noi mai sus declarând: "Dreptul la informare al cetățenilor se corelează cu obligația statului de a-i informa corect, atât dreptul cetățenesc cat si obligația corelativa a statului fiind prevăzute constituțional". Așadar, in ceea ce ii privește pe cetățeni se prevede un drept, iar in sarcina statului incumba o obligație. Recurenta face vorbire de acest drept de informare, iar apoi de obligația cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice ale statului, Cele doua susțineri se combat una pe cealaltă pentru ca ori vorbim de un drept ori vorbim de o obligație. Mai mult, intimata a arătat că înțelege să invoce decizia Înaltei Curți de Casație si Justiție, prin care se statueaza ca persoanele juridice care nu beneficiază efectiv de serviciile Societății R. e de R. nu pot fi obligate sa plătească aceasta taxa, fiind abuziva si ilegala.
Analizând cu prioritate, în baza art. 137 alin. 1 Cod proc.civ., excepția necompetenței T. ului Specializat C., invocată din oficiu, tribunalul reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 36 alin. 3 din Legea nr. 304/2004, "în cadrul tribunalelor funcționează secții sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios administrativ
și fiscal, cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, societăți comerciale, registrul comerțului, insolvență, concurență neloială sau pentru alte materii, precum și, în raport cu natura și numărul cauzelor, secții maritime și fluviale";. Potrivit art. 37 din același act normativ, în domeniile prevăzute de art. 36 alin. 3, se pot înființa tribunale specializate, care preiau cauzele de competența tribunalului în domeniile în care se înființează.
Prin înființarea T. ului Comercial C. acesta a preluat spre soluționare cauzele de natură comercială de pe raza teritorială de competență a T. ului C., delimitarea competenței materiale efectuându-se potrivit normelor de drept material existente în cadrul Codului comercial, respectiv art. 3-4, 7,9 și 56 Cod comercial, norme care constituiau crierii de stabilire a naturii comerciale sau civile a unui litigiu. La data de 1 octombrie 2011, dată la care a intrat în vigoare Noul Cod Civil, potrivit art. 230 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 71/2011, s-au abrogat, printre altele, dispozițiile Codicelui de comerț din 1887 care constituiau criteriile de stabilire a naturii comerciale a unui litigiu, dispozițiile privitoare la obligațiile și contractele comerciale fiind preluate și reglementate de Noul cod civil, acestea urmând a avea
pentru viitor o natură civilă.
Prin art. 225 din Legea nr. 71/2011 s-a prevăzut că secțiile comerciale existente la data intrării în vigoare a Codului civil în cadrul tribunalelor și curților de apel se vor reorganiza ca secții civile ori, după caz, vor fi unificate cu secțiile civile existente, prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanței, iar potrivit art. 226 alin. 1, "prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanței, în raport cu numărul cauzelor, se pot înființa, în cadrul secțiilor civile, complete specializate pentru soluționarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum: cererile în materie de insolvență, concordat preventiv și mandat ad hoc; cererile în materia societăților comerciale și a altor societăți, cu sau fără personalitate juridică, precum și în materia registrului comerțului; cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenței; cererile privind titlurile de valoare și alte instrumente financiare», iar potrivit art. 228 alin. 1, până la data intrării în vigoare a Codului civil, tribunalele comerciale Argeș, C. și Mureș se reorganizează ca tribunale specializate sau, după caz, ca secții civile în cadrul tribunalelor Argeș, C. și Mureș, în condițiile art. 226.
Tot prin Legea nr. 71/2011, s-a prevăzut în mod expres că dacă legea specială prevede că anumite cauze sunt de competența tribunalelor comerciale ori, după caz, de competența secțiilor comerciale ale tribunalelor sau curților de apel, după intrarea în vigoare a Codului civil, competența de judecată revine tribunalelor specializate sau, după caz, secțiilor civile ale tribunalelor, reorganizate potrivit art. 228, respectiv secțiilor civile reorganizate conform art. 225.
Totodată, Curtea de Apel C. a statuat, având o practică unitară în acest sens, în soluționarea conflictelor negative de competență între T. ul Specializat C. și Tribunalul Cluj, cu care a fost investită, că T. ului Specializat C. îi revine competența de soluționare a tuturor litigiilor care erau anterior de competența T. ului Comercial C. .
În acest sens, cităm, spre exemplificare, din considerentele sentinței civile nr. 35/DC/2012 pronunțată de Curtea de apel C. la_ în dosarul nr._, în soluționarea unui conflict negativ de competență dintre Tribunalul Cluj și Tribunalul Comercial Cluj, Curtea reținând următoarele:
"Deși Consiliul Superior al Magistraturii nu s-a pronunțat expres asupra competenței materiale a tribunalelor specializate, a avut în vedere, în mod neechivoc,
volumul de activitate al acestor instanțe, volum care include toate cauzele a căror natură "comercială"; era determinată prin aplicarea dispozițiilor art. 3, art. 4, art. 7, art. 9 și art. 56 din Codicele de comerț din 1887. În consecință, nu se poate reține intenția legiuitorului de a transfera competența de soluționare a acestor cauze în favoarea secțiilor civile ale tribunalelor de drept comun, reorganizarea păstrând în favoarea tribunalelor specializate competența materială în limitele competenței fostelor tribunale comerciale.
Rezultă, așadar, din întreaga economie a textelor legale mai sus citate, că intenția legiuitorului, exprimată în mod expres și neîndoielnic prin Legea nr. 71/2011, a fost aceea ca tribunalele specializate - cum este și T. ul Specializat C. - să-și mențină aceeași arie de competență materială ca și fostul T. Comercial C., practic, T. ul Specializat C. păstrând aceeași competență materială pe care a avut-o și fostul T. Comercial C., pentru acest tribunal operând doar o reorganizare a acestuia, sub aspectul denumirii, ca tribunale specializate";.
În consecință, având în vedere practica unitară a Curții de Apel C., T. ul Specializat C. ar fi competent să soluționeze prezentul recurs doar în măsura în care hotărârea atacată, ar fi o hotărâre pronunțată în primă instanță în materie comercială sau care ar fi putut fi anterior calificată ca fiind pronunțată în materie comercială.
Litigiul dedus judecății are ca obiect pretențiile formulate de reclamanta S.
R. DE R. împotriva paratei SC C. C. S., pretenții constând în contravaloarea taxei pentru serviciul public de radiodifuziune. Pentru a se stabili instanța competentă să soluționeze calea de atac exercitată împotriva hotărârii pronunțate de Judecătoria Cluj-Napoca trebuie să se stabilească, în prealabil, natura litigiului dedus judecății. Astfel, tribunalul consideră că prezenta acțiune are o natură civilă, neexistând nici un element care să fi atras competența unei instanțe specializate în drept comercial, nefiind incidente prevederile art. 3, art. 4 sau art. 56 c.com. nici anterior abrogării acestora, întrucât nu pot fi reținute considerente conform cărora natura comercială ar rezulta din împrejurarea că reclamanta, ar fi fost o societate comercială.
Așadar, tribunalul comercial apreciază că nu este vorba despre o cauză de natură comercială în accepțiunea Codului comercial abrogat, deoarece S. R. DE R. nu face parte din categoria comercianților, așa cum este ea reglementată potrivit art.7 Cod comercial, iar prin prestarea serviciului public de radiodifuziune nu săvârșește un act de comerț în sensul art.3 Cod comercial. Pe de altă parte, chiar dacă parata are calitatea de comerciant, prestația de care a beneficiat din partea reclamantei nu are natură comercială, neprezentând nici unul din elementele caracteristice unui act de comerț. Astfel, chiar dacă de principiu, art.4 C.com., instituia o prezumție de comercialitate pentru toate obligațiile comerciantului, prezumția de comercialitate este înlăturată, dacă obligația are caracter civil, cum este cazul în speță, sau necomercialitatea rezultă din însuși actul săvârșit de comerciant. Așadar, dacă o anumită obligație asumată de comerciant este de natură civilă, prezumția de comercialitate este înlăturată, întrucât este știut faptul că în afara actelor și operațiunilor legate de activitatea pe care o exercită ca profesiune, comerciantul face și acte de natură civilă, care, evident nu pot fi supuse regimului Codului comercial. Întrucât legea nu precizează ce se înțelege prin acte civile, se consideră a fi avute în vedere actele de drept privat care prin structura și funcția lor esențială, nu se pot referi la activitatea lor comercială și care rămân civile indiferent de persoana care le săvârșește (necomerciant sau comerciant).
Ca atare, nu se poate reține că sub vechea reglementare cauza avea caracter comercial întrucât, raportând obligația de plată a serviciului public de radiodifuziune
la dispozițiile art.4 Cod comercial, tribunalul apreciază că nu era vorba despre o obligație comercială impusă în sarcina pârâtei, ci este o obligație de natură civilă. Pe cale de consecință, soluționarea recursului declarat împotriva unei hotărâri pronunțate în legătură cu drepturi și obligații de natură civilă nu este de competența instanței specializate anterior în materie comercială, ci a tribunalului de drept comun.
Pentru considerentele arătate, tribunalul, în temeiul art. 137 alin. 1 coroborat cu art. 158 alin. 1 și 3, art. 159 ind. 1 alin. 2, art. 159 pct. 2 și art. 2 pct. 3 Cod proc.civ., cu observarea și a dispozițiilor art. 37 din Legea nr. 304/2004, va admite excepția necompetenței materiale a T. ului Specializat C., și va declina competența de soluționare a recursului declarat de recurenta S. R. DE R. în contradictoriu cu intimata SC C. C. S. împotriva sentinței civile nr. 4062/2012 pronunțate la data de_ de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr._ în favoarea T. ului C. .
PENTRU ACESTE M. IVE ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite excepția necompetenței T. ului Specializat C. și declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta S. R. DE R. în contradictoriu cu intimata SC C. C. S. împotriva sentinței civile nr. 4062/2012 pronunțate la data de_ de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr._ în favoarea T. ului C. .
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din_ .
PREȘEDINTE | JUDECĂTORI | GREFIER | ||||
S. I. | C. | G. | V. L. O. | D. | P. |
Red./O.V.L./Dact./U.L.;O.V.L. 2ex./_
Judecător fond: R. C. V. e Judecătoria Cluj-Napoca
| ← Decizia civilă nr. 125/2013. Acțiune în pretenții comerciale | Decizia civilă nr. 416/2013. Acțiune în pretenții comerciale → |
|---|
