Decizia civilă nr. 420/2013. Contestație la executare silită
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
T. UL SPECIALIZAT C. DOSAR nr. _
Cod operator date cu caracter personal 11553
DECIZIA CIVILĂ nr. 420/2013
Ședința publică din data de 26 iunie 2013 Instanța este constituită din: PREȘEDINTE: N. K.
JUDECĂTOR: F. M. JUDECĂTOR: D. D. GREFIER: C. P.
Pe rol fiind recursul declarat de recurentul N. H. A. în contradictoriu cu intimații SC C. -T. I. S., P. S. și B. M. B., împotriva sentinței civile nr. 20953/29 octombrie 2012, pronunțată în dosarul nr._ de către Judecătoria Cluj-Napoca, cauza având ca obiect, în primă instanță, contestație la executare.
La ambele apeluri nominale se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.
Dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică din 17 iunie 2013, fiind consemnate în încheierea pronunțată în ședința publică respectivă, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de o perioadă de timp mai îndelungată pentru a delibera, a amânat succesiv pronunțarea pentru termenul din data de 21 iunie 2013, respectiv pentru termenul din data de azi, 26 iunie 2013, când a hotărât următoarele :
T. UL: Deliberând asupra recursului de față:
Prin sentința civilă nr. 20953/29 octombrie 2012 pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria C. N. a respins ca neîntemeiată contestația la executare
formulată de contestatorul N. H. A. în contradictoriu cu intimații SC C. -
T. I. S., P. S. și BIROUL EXECUTORULUI JUDECĂTORESC M. B. și a respins ca rămasă fără obiect cererea contestatorului de suspendare a executării silite. A fost obligat contestatorul la plata către intimatul P. S. a sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat și către intimatul BIROUL EXECUTORULUI JUDECĂTORESC M. B. a sumei de 35,40 lei reprezentând contravaloarea multiplicării dosarului execuțional nr. 544/2010.
Pentru a dispune în acest sens, prima instanță a reținut faptul că prin sentința civilă nr. 4890/14 aprilie 2010 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr._, intimatul P. S. a fost obligat la plata către intimata SC C. -T. I. S. a sumei de 10.000 euro cu titlu de diferență de preț pentru buldoexcavatorul marca Case K, înregistrat sub nr. CJ-N548 și dobânda legală în materie comercială, calculată de la data de 1 iulie 2008 și până la plata integrală a debitului (f. 48-49 dosar fond).
A mai reținut că la data de 28 iunie 2010, intimata SC C. -T. I. S. a depus la B. M. B. o cerere de executare silită în temeiul sentinței civile nr. 4890/14 aprilie 2010 (f. 46 dosar fond). După încuviințarea executării silite de către instanța de executare (f. 50, f. 51 dosar fond), executorul judecătoresc a întocmit procesul verbal de cheltuieli (f. 52 dosar fond) și a emis somația (f. 53 dosar fond). La 29 noiembrie 2010 s-a emis de către executorul judecătoresc
somația imobiliară cu privire la cota de ½ din imobilul situat în C. -N., str. O.
, nr. 229, jud. C. (f. 75 dosar fond) și s-a întocmit procesul verbal de situație (f. 54 dosar fond), iar la 27 decembrie 2010 s-a întocmit prima publicație de vânzare imobiliară (f. 96, f. 97 dosar fond).
Instanța de fond a mai reținut că potrivit concluziilor raportului de evaluare întocmit la 20 decembrie 2010, imobilul situat în C. -N., str. O., nr. 229, jud. C., alcătuit din teren în suprafață de 1932 mp și casă de locuit cu 2 camere, 1 bucătărie, cămară de alimente, casă cu fundații din piatră și beton, zidărie din cărămidă, învelitoare din țiglă a fost evaluat la suma de 501.088 lei (f. 83-95 dosar fond). Prin urmare, valoarea cotei de ½ din imobil este de 250.544 lei.
Totodată, instanța de fond a reținut că în perioada 31 ianuarie 2011-22 martie 2012 (f. 109, f. 116, f. 122, f. 128, f. 135, f. 143, f. 151, f. 170, f. 175 dosar
fond) s-au organizat 9 licitații publice la care nu s-a prezentat niciun licitator. La 26 iunie 2012 s-a afișat de către executorul judecătoresc o publicație de vânzare imobiliară (f. 180, f. 181 dosar fond) prin care s-a adus la cunoștința părților și terților faptul că la data de 30 iulie 2012 se va vinde cota de ½ din imobilul situat în C. -N., str. O., nr. 229, jud. C., imobil evaluat la suma de 250.544 lei, la prețul de strigare reprezentând valoarea evaluată diminuată cu 25%. La 26 iulie 2012 d-l M. TEODOR a înregistrat la B. M. B. o ofertă de cumpărarea a cotei de ½ din imobil (f. 194 dosar fond) atașând dovada consemnării la CEC Bank SA a sumei de 18.791 lei reprezentând 10% din prețul de începere a
licitației (f. 195 dosar fond). De asemenea, la 27 iulie 2012 d-l N. H. A. a înregistrat la B. M. B. oferta de cumpărarea a cotei de ½ din imobil (f. 197 dosar fond) atașând dovada consemnării la CEC Bank SA a sumei de 18791 lei reprezentând 10% din prețul de începere a licitației (f. 198).
La licitația publică din 31 iulie 2012 s-au prezentat contestatorul N. H.
A. și d-l M. TEODOR, ofertele acestora fiind de 20.100 lei și respectiv 19.000 lei. L. itația a pornit de la suma de 93.954 lei, iar cel mai mare preț a fost oferit de
N. H. A., respectiv 20.100 lei, însă executorul judecătoresc a consemnat în procesul-verbal de licitație că, datorită faptului că suma oferită este derizorie, fiind cu mult sub prețul real, nu acceptă oferta, drept pentru care se va organiza o nouă licitație în termenul legal (f. 200).
În drept, instanța de fond a reținut că potrivit art. 399 alin. 1 teza finală din C.proc.civ., "De asemenea, se poate face contestație (…) în cazul în care organul de executare refuză să (…) să îndeplinească un act de executare în condițiile prevăzute de lege.";
Raportat la acest text de lege, instanța de fond a constatat că contestația la executare a fost formulată cu respectarea termenului de 15 zile prevăzut de art. 401 alin. 1 lit. a C.proc.civ.
Totodată, a mai reținut că potrivit art. 509 alin. 5 C.proc.civ. "În cazul în care nu este oferit nici prețul la care imobilul a fost evaluat, vânzarea se va amâna la un alt termen, de cel mult 60 de zile, pentru care se va face o nouă publicație în condițiile art. 504 alin. 3. La acest termen licitația va începe de la prețul de 75% din cel la care imobilul a fost evaluat. Dacă nu se obține prețul de începere a licitației, la același termen bunul va fi vândut la cel mai mare preț oferit. Vânzarea se va putea face chiar dacă se prezintă o singură persoana care oferă prețul de la care începe licitația.";
Astfel, având în vedere că la prima licitație nu s-a primit nicio ofertă, iar ulterior s-au organizat 9 licitații publice care au început de la prețul de 75% din cel la care imobilul a fost evaluat, prima instanță a apreciat că au fost respectate dispozițiile art. 509 alin. 5 teza a II-a C.proc.civ. Art. 1660 din noul cod civil prevede că "Prețul constă într-o sumă de bani, acesta trebuie să fie serios și determinat sau cel puțin determinabil.";
Instanța de fond a reținut faptul că este real faptul că prevederile art. 509 C.proc.civ. dau posibilitatea vânzării unui bun la cel mai mare preț oferit la licitație, însă procesul verbal de vânzare la licitație publică și, implicit, actul de adjudecare, reprezintă acte juridice, care, pentru a fi valabile, trebuie să îndeplinească condițiile de valabilitate a oricăror acte juridice, inclusiv cauza.
De asemenea, instanța de fond a mai reținut faptul că nu se poate contesta faptul că vânzarea la licitație este o sancțiune împotriva debitorului, dar prin aceasta este inadmisibil să se creeze un prejudiciu mai mare decât cel suferit prin vânzarea silită a unui bun, adică prin lipsirea de proprietatea asupra unui bun, în condițiile în care scopul executării silite este obținerea unui preț real, în vederea acoperirii pe cât posibil a întregii creanțe a creditorului, evitându-se astfel, imposibilitatea recuperării creanței dacă debitorul nu mai are alte bunuri, respectiv vânzarea altui bun la licitație aparținând debitorului.
Instanța de fond a mai reținut că art. 1 din C. venția europeană a drepturilor omului consacră asumarea obligației de către părțile contractante de a recunoaște oricărei persoane de sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite de C. venție. Cât privește România, convenția a intrat în vigoare prin Legea nr. 30/1994 la 21 iunie 1994, dată la care instrumentele de ratificare au fost depuse la Secretarul General al C. siliului. Aceasta înseamnă că după ratificare convenția a devenit parte integrantă a sistemului român de drept și a dobândit, în cadrul acestuia, aplicabilitate directă. Normele cuprinse în convenție și în protocoalele sale adiționale alcătuiesc împreună un "bloc de convenționalitate";, cu consecința că acesta se impune autorităților naționale cu aceeași forță juridică cu care se impun normele convenționale. Ca atare, autoritățile statale române confruntate cu aplicarea dispozițiilor convenției și ale protocoalelor sale adiționale vor fi obligate să țină seama și să aplice soluțiile jurisprudențiale ale organelor convenției generate de acestea, indiferent dacă ele au fost pronunțate în cauze privitoare la România sau, de cele mai mult ori, în cauze privitoare la celelalte state părți la convenție.
A mai reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. venția Europeană a Drepturilor Omului prevede că: "(1) Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. (2) Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor";. C. form jurisprudenței constante a Curții de la Strasbourg, art. 1 din Protocolul nr. 1 conține trei reguli distincte: prima, ce rezultă din prima frază a primului paragraf, enunță principiul general al necesității respectării dreptului de proprietate; a doua regulă, conținută de a doua frază a primului paragraf, prevede posibilitatea privării unui titular, prin acțiunea organelor statului, de dreptul său de proprietate, privare supusă anumitor condiții; a treia regulă, conform paragrafului al doilea al aceluiași articol, recunoaște statelor contractante posibilitatea de a reglementa modul de folosință al bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate, în conformitate cu interesul general. Ultimele două reguli, fiind o aplicație a celei dintâi în situații specifice de ingerință în dreptul de proprietate, trebuie interpretate în lumina principiului general (a se vedea cauzele Iatridis c. Greciei [MC], par. 55 și Immobiliare Saffi c. Italiei).
Instanța de fond a mai reținut că restrângerea dreptului unei persoane de a administra și de a dispune de bunurile sale în urma declarării insolvabilității într- o procedură de executare silită a fost analizată de Curte drept o ingerință sub forma controlului asupra folosinței proprietății în sensul celui de-al doilea
paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1, în timp ce pierderea unei cote ideale din dreptul de proprietate în urma vânzării silite la licitație publică în favoarea unui adjudecatar este analizată drept o privare de bun, chiar dacă nu a implicat o expropriere din partea statului. Art. 1 din Protocolul nr. 1 impune ca o astfel de privare să respecte principiul legalității, să urmărească satisfacerea unui interes public și un scop legitim, prin mijloace rezonabile, proporționale cu scopul urmărit.
Totodată, instanța de fond a remarcat necesitatea de a respecta un "just echilibru"; între interesul public general al comunității și imperativul respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor, astfel încât să nu se impună acestora din urmă o sarcină disproporționată.
A apreciat că executarea silită a bunurilor mobile sau imobile reprezintă o procedură prevăzută de dreptul intern și are ca scop respectarea titlurilor executorii în temeiul cărora debitorul trebuie să plătească o sumă de bani creditorului. Deși asigurarea unor mijloace coercitive pentru punerea în executare a unor drepturi de creanță satisface un interes public, așa cum Curtea Europeană a statuat în cauza Kanala c. Slovaciei, vânzarea dreptului real de proprietate (fie și în cotă ideală) la un preț mai mic decât valoarea reală a bunului este analizată din prisma proporționalității măsurii.
Astfel, instanța de fond a apreciat că, prin vânzarea la licitația publică organizată la 30 iulie 2012 a cotei de ½ din imobilul situat în C. -N., str. O., nr. 229, jud. C. la suma de 20.100 lei (oferită de către contestator) în condițiile în care această sumă reprezintă 10,69 % din prețul de pornire a licitației (conform raportului de evaluare de la fil. 83-95, imobilul a fost evaluat la suma de 501.088 lei, prin urmare cota de ½ este în valoare de 250.544 lei, iar diminuată cu 25% este 187.908 lei) și nu acoperă nici măcar 50% din valoarea datoriei debitorului constituie o veritabilă privare a debitorului de bunul său. Or, deși o astfel de ingerință în dreptul la respectarea bunurilor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. venție este prevăzută de legea internă în procedurile de executare silită, instanța a considerat că aceasta nu asigură un just echilibru între interesul public general al comunității și imperativul respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale debitorului, astfel încât să nu se impună acestuia din urmă o sarcină disproporționată.
În final, instanța de fond a arătat că creditoarea SC C. -T. I. S. a fost de acord cu vânzarea la licitație publică a bunului pentru suma oferită de către contestator (20.100 lei), sumă prin care se acoperă aproximativ 50% din valoarea creanței. Instanța de fond a reținut că nu contestă dreptul creditorului de a obține executarea sentinței civile, drept recunoscut de art. 6 din C. venție, dar punând în balanță pe de o parte acest drept, și, pe de altă parte, dreptul de proprietate al debitorului, în condițiile în care, deși după organizarea a 10 licitații publice, nu se obține decât o sumă de 20.100 lei, care nu acoperă nici măcar 50% din valoarea creanței, în condițiile în care această sumă (20.100 lei) reprezintă 10% din valoarea cotei de ½ a imobilului, (valoare diminuată cu 25%), se constată că vânzarea la licitație publică a bunului în aceste condiții nu este proporțională cu scopul urmărit, acela de satisfacere a creanței creditorului SC C. -T. I. S. .
Cât privește cererea de suspendare a executării silite, instanța de fond a respins-o ca lipsită de obiect, întrucât potrivit art. 403 alin. 1 C.proc.civ., suspendarea executării se poate dispune până la soluționarea contestației la executare, însă prima instanța nu a avut nevoie de un interval de timp pentru a soluționa cauza.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs recurentul N. H. A. solicitând admiterea recursului, modificarea în totalitate a sentinței civile nr. 20953/2012 a Judecătoriei C. -N. în sensul admiterii contestației la executare
împotriva refuzului organului de executare de a îndeplini acte de executare în conformitate cu legea, în dosarul nr. 544/2010 al B. M. B., cu consecința anulării în parte a procesului verbal de licitație imobiliară încheiat la data de 30 iulie 2012 în dosarul nr. 544/2010 al B. M. B. doar în ceea ce privește refuzul executorului judecătoresc de a îl declara adjudecatar, cu privire la mențiunea neacceptării ofertei recurentului ca fiind derizorie, fiind cu mult sub prețul real și cu privire la organizarea unei noi licitații în termenul legal; constatării calității de adjudecatar a recurentului contestator cu privire la cota de 1/2-a parte din imobilul situat în C. -N., str. O., nr. 229, jud. C. ; obligării executorului judecătoresc B. M. la continuarea executării silite în conformitate cu dispozițiile legale în materie; obligării debitorului P. S. la plata cheltuielilor de judecată (taxa judiciară de timbru, timbrul judiciar și onorariul avocațial) pentru ambele grade de jurisdicție, în conformitate cu înscrisurile justificative depuse la dosar.
În motivarea recursului, recurentul a arătat că consideră sentința pronunțată în cauză esențialmente nelegală și vădit netemeinică, dată cu încălcarea flagrantă a legii, dar și cu nesocotirea pieselor dosarului, recursul fiind, în aceste condiții, categoric fondat, urmând a fi admis în lumina următoarelor aspecte juridice decisive:
A arătat că întreaga motivare a sentinței recurate este circumscrisă, practic, jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța fondului înțelegând să-și întemeieze soluția pronunțată în dosar exclusiv pe aspecte jurisprudențiale ale curții europene, cu totala ignorare a legislației românești în vigoare în materia executării silite imobiliare, ce reprezenta, practic, sediul materiei în speța de față).
A mai arătat că dacă instanța fondului a fost atât de preocupată de practica Curții Europene a Drepturilor Omului, nu înțelege cum i-au scăpat prevederile art. 6 din C. venția pentru Apărarea Drepturilor și a Libertăților Fundamentale ale Omului, ce consacră în mod indiscutabil dreptul la un proces echitabil, sub aspectul orizontului de timp în care acesta se desfășoară.
A apreciat că în prezenta cauză, ce trebuia judecată în regimul de urgență și celeritate aferente contestației la executare și suspendării executării silite, instanța fondului a respins cererea de preschimbare a termenului formulată de recurent, menținând termenul de judecata fixat pentru 22 octombrie 2012, la 2 luni și 16 zile de la data înregistrării contestației la executare (6 august 2012), mai mult, a motivat hotărârea recurată într-un interval de timp de 4 luni și jumătate (dezbaterile pe fond au avut loc la 22 octombrie 2012 iar comunicarea hotărârii s-a făcut la 7 martie 2013, primind așadar hotărârea la cca. 7 luni de la data înregistrării contestației la executare, ce a avut un singur termen de judecata (22 octombrie 2012).
De asemenea, recurentul a arătat că dacă instanța fondului a manifestat o preocupare obsesivă pentru jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, trebuia să manifeste aceeași grijă și diligență în respectarea art. 6 din C. venție privind dreptul la un proces echitabil sub aspectul orizontului de timp în care acest proces cu caracter urgent trebuia să se desfășoare.
A arătat că un prim motiv de recurs vizează modalitatea esențialmente nelegală în care instanța fondului a statuat cu privire la existența unei sarcini disproporționate în situația în care recurentul ar fi fost declarat adjudecatar la licitație a cotei din imobilul supus executării silite în dosarul nr. 544/2010 al B.
M., încălcând dispozițiile art. 509 alin. 5 C.proc.civ.
A apreciat că prima instanță a denaturat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, din perspectiva interpretării după propriul său plac, încălcând total și nepermis legislația națională în materie - art. 509 alin. 5
proc.civ.) în scopul respingerii cu orice preț a contestației la executare. A arătat că dincolo de faptul că nu a fost indicat niciun text de lege care să permită instanțelor din România să acorde preeminență jurisprudenței europene în detrimentul legislației naționale (se cunoaște existența preeminenței legislației europene în detrimentul celei naționale în caz de conflict, nicidecum a jurisprudenței europene în detrimentul legislației naționale), instanța fondului statuează practic prin considerentele sentinței sale ca legislația română în vigoare la data pronunțării hotărârii poate fi nesocotită prin invocarea unor soluții de speța din legislația europeană a drepturilor omului, soluții interpretate și acestea trunchiat și vădit favorizant debitorului P. .
A apreciat că se poate cu ușurința observa că, în sprijinul soluției sale, prima instanță a invocat doar un singur text de lege, art. 1660 din noul Cod civil în materia vânzării, ce nu are nicio legătura cu vânzarea la licitație a unui imobil, preferând în schimb invocarea unor aspecte jurisprudențiale ce nu sunt nici măcar similare și care nu pot căpăta aplicabilitate în cauză în detrimentul prevederilor Codului de procedura civila, respectiv ale art. 509 alin. 5 C.proc.civ.
În acest sens, a arătat că restrângerea dreptului unei persoane de a administra și de a dispune de bunurile sale în urma declarării insolvabilității într- o procedură de executare silită (pag. 5 alin. 3 din sentință) nu are nicio legătură cu speța de față.
A mai arătat că acreditarea unei "sarcini disproporționate"; impuse debitorului constituie, de asemenea, o denaturare a speței prezentate de instanță.
A mai arătat, în același sens, că acreditarea tezei "privării debitorului de bunul său";, menționată în hotărâre, este de neînțeles, și în acest caz instanța fondului denaturând în mod vădit conținutul hotărârii europene, în plus
încercând din răsputeri inducerea ideii unei compatibilități perfecte între speța europeana și cea de față.
A apreciat că, practic, procedând în această manieră, prima instanță s-a transformat în apărătorul cel mai fervent al cauzei debitorului rău-platnic P. S.
, încercând crearea unei practici deosebit de periculoase prin care debitorul rău- platnic împotriva căruia există un titlu executoriu și o executare silită imobiliară pornită se va putea apăra întotdeauna prin invocarea neexistentei unei corelații perfecte între prețul oferit la licitație și cel de evaluare al imobilului supus executării silite, în frauda evidentă a drepturilor și intereselor legitime ale creditorului, dar și a participanților la licitație, aspect inadmisibil și de neconceput în legislația europeană a unui stat "de drept";.
Recurentul și-a manifestat dezacordul vădit față de aserțiunile instanței de fond (pag. 5 alin. 7 din sentință) în sensul că suma de 20.100 lei oferită de el reprezintă 10,69 % din prețul de pornire a licitației, trimițând la procesul-verbal de licitație imobiliara din 30 iulie 2012, unde se menționează expres că prețul de pornire este de 93.954 lei și nicidecum de 187.908 lei, cum se reține în hotărâre, astfel că a oferit 21,40 % din prețul de pornire. A combătut, de asemenea, considerentele instanței de fond în sensul că vânzarea la licitație a cotei din imobil ar reprezenta "o veritabilă privare a debitorului de bunul său";, arătând că debitorul a fost obligat în mod irevocabil față de creditorul C. -T. I. S. încă din 14 aprilie 2010 la plata sumei indicate în titlul executoriu și acesta a refuzat cu obstinație îndeplinirea obligațiilor sale rezultate dintr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
Recurentul a mai arătat că nu debitorul este victima, persoana de care trebuie să se îngrijească cu toata priceperea, ci creditorul, care, având o creanță față de debitor constatată printr-un titlu executoriu încă din 14 aprilie 2010 nu a reușit nici până în prezent să-și valorifice această creanță pentru că executorul judecătoresc refuză vânzarea la licitație a unei cote din imobil și întocmirea
actului de adjudecare, nesocotind poziția creditorului care și-a exprimat dorința de admitere a contestației la executare, pentru a-și recupera măcar parțial creanța deținută.
Recurentul a mai arătat că au fost grav încălcate dispozițiile art. 509 alin. 5 C.proc.civ. prin hotărârea recurată. Astfel, a participat la vânzarea la licitație a cotei de 1/2-a parte din imobilul situat în C. -N., str. O., nr. 229, jud. C., vânzare ce s-a desfășurat la sediul intimatului executor judecătoresc. În acest scop, respectând dispozițiile legale în materie, a făcut o oferta de cumpărare cu privire la cota din imobilul identificat mai sus pe care a înregistrat-o la sediul intimatului executor judecătoresc, conform dispozițiilor art. 504, pct. 1 C.proc.civ., în plus a depus cauțiunea prevăzută de art. 506 C.proc.civ., într-un cuantum chiar mai mare decât cel prevăzut de lege, atașând dovada consemnării ofertei de cumpărare. La termenul fixat pentru licitație, 30 iulie 2012, au fost îndeplinite în integralitate dispozițiile art. 509 alin. 1 și alin. 5 C.proc.civ., executorul B. M. citind publicația de vânzare imobiliară și ofertele primite spre cumpărare până la acea dată, care erau în număr de 2, respectiv a d-lui M. TEODOR (care oferea 19.000 lei) și a sa (ce oferea 20.100 lei). Deoarece d-l M. TEODOR nu a înțeles să liciteze suplimentar, recurentul având oferta cea mai mare, trebuia să fie declarat adjudecatar al cotei deja menționate, iar executorul judecătoresc să încheie procesul verbal de licitație imobiliară în acest sens și să continue executarea silită în sensul art. 511 și urm. C.proc.civ.
Totodată, recurentul a mai arătat că licitația s-a desfășurat în depline condiții de legalitate, aspect constatat, de altfel, și de instanța de fond, deoarece era la a 10-a licitație organizata de B. B. M. pentru vânzarea cotei de ¼ -a parte din imobil; prețul inițial fusese demult redus la 75 % conform art. 509 alin.
5 C.proc.civ.; întrucât nimeni nu a oferit prețul de pornire, executorul judecătoresc B. trebuia să declare adjudecatar al imobilului recurentul, în considerarea dispozițiilor art. 509 alin. 5 C.proc.civ., bunul urmând a fi vândut la cel mai mare preț oferit.
Recurentul a mai învederat că executorul judecătoresc a refuzat declararea sa ca adjudecatar și continuarea procedurii vânzării silite imobiliare motivând că suma oferită de el ar fi derizorie, fiind mai mică decât prețul real. A apreciat că argumentul executorului judecătoresc este jenant din perspectivă juridică, deoarece textul legal menționat ce reglementează situația de față (art. 509 alin. 5 C.proc.civ.) nu prevede condiția unei echivalențe perfecte între prețul real de piață și suma oferită la licitație, în condițiile acolo stabilite.
A mai arătat că, într-adevăr, nicio dispoziție legală nu condiționează adjudecarea la licitație de oferirea exact a prețului de piață, dimpotrivă: în conformitate cu art. 509 alin. 5 C.proc.civ.: "La acest termen licitația va începe de la prețul de 75 % din cel la care imobilul a fost evaluat. Dacă nu se obține prețul de începere a licitației, la același termen bunul va fi vândut la cel mai mare preț oferit."; Or, la 30 iulie 2012, el a oferit cel mai mare preț, ce nu este cenzurat ca dimensiune de nicio dispoziție legală.
Recurentul a mai arătat că executorul judecătoresc nu s-a consultat cu creditorul (intimatul de rândul 1) pentru a stabili dacă acceptă oferta sau nu, hotărând de unul singur, fără a se consulta cu creditorul, refuzând oferta recurentului. Ulterior a luat legătura cu creditorul și acesta i-a comunicat că accepta oferta recurentului. Dimpotrivă, executorul nu poate dovedi sub nicio modalitate aspectul că ar fi înștiințat creditorul despre suma oferită de recurent, sens în care creditorul nu este prejudiciat sub nici un fel (neeexistând nici o dovada in acest sens la dosarul execuțional) ca ar fi instiintat creditorul despre suma oferita de recurent, sens în care creditorul nu este prejudiciat sub nici un fel.
Totodată, recurentul a mai arătat că este de observat că condiția prețului neserios ori derizoriu nu operează în materia executării silite, ea fiind, dimpotrivă, operaționala în contractele voluntare ce s-au perfectat prin acordul de voința al părților (vânzarea); Or, în materia executării silite se scot la licitație bunurile proprietatea debitorului rău-platnic, ce refuză executarea obligațiilor sale statuate printr-un titlu executoriu, aspect esențialmente diferit de materia vânzării.
Nu in ultimul rând,a arătat că se poate observa lecturând dosarul execuțional că licitația organizata la 30 iulie 2012 a fost cea de-a 10-a în dosarul menționat, ceea ce denota lipsa oricărui interes al investitorilor pentru cota de ½ - a parte din imobilul scos la licitație (în condițiile crizei economico-financiare si raportat la faptul că se vinde o cotă parte din imobil, nicidecum o proprietate exclusivă, imobilul fiind situat la periferia orașului), astfel că, până la urmă, valoarea de piața a imobilului (cotei de 1/2) este dată de suma oferită pe acesta.
A mai arătat că dacă executorul consideră că această cotă era atât de atractivă trebuia să o vândă la licitație încă de la primul termen stabilit în acest sens; or, s-au organizat 10 licitații pentru vânzarea acesteia, doar la ultima dintre ele existând licitatori.
Recurentul a mai susținut că instanța fondului nu explică însă deloc în considerentele sentinței recurate mai multe aspecte juridice decisive, despre care a apreciat că trebuiau să conducă în mod neechivoc la admiterea contestației la executare. Un prim atare aspect este reprezentat de întâmpinarea creditoarei, prin care aceasta a arătat că este de acord cu admiterea contestației la executare, învederând că dorește recuperarea, fie și parțială, a creanței sale constatate printr-un titlu executoriu.
Un alt aspect este reprezentat de faptul că prima instanță omite a menționa că s-a scos la licitație doar o cotă de 1/2-a parte din imobil, cu alte cuvinte viitorul prezumtiv adjudecatar va deveni coproprietar cu debitorul, aspect negativ deloc de neglijat în stabilirea prețului de adjudecare.
În fine, a mai arătat că valoarea de piață este dată de oferta reală primită pe un imobil la un moment dat. A apreciat că în mod inutil se teoretizează că valoarea de piață a fost stabilită printr-un raport de expertiză etc., câtă vreme niciun cumpărător nu s-a înfățișat să ofere această valoare și nici măcar una inferioară, însă apropiată.
În aceste condiții, a apreciat că cota parte din imobil nu valorează mai mult decât s-a oferit pe aceasta, câtă vreme timp de 3 ani nu s-a obținut o ofertă similară cu cea a recurentului. A mai arătat că nimic nu-l împiedica pe debitor să- și înstrăineze imobilul la valoarea indicată în raportul de expertiză și să achite creditorului suma datorată, însa aceasta nu se va întâmpla niciodată câtă vreme debitorii rău-platnici sunt încurajați prin asemenea hotărâri judecătorești.
În drept, a invocat art. 299 și urm. C.proc.civ. Recursul a fost legal timbrat.
Intimatul P. S., prin întâmpinare a solicitat respingerea recursului și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, arătând că prima instanța a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii, iar faptul că în considerentele sentinței s-a făcut o examinare a cauzei și din perspectiva atingerii aduse dreptului său prin raportare la art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. venția Europeană a Drepturilor Omului și la jurisprudența Curții de la Strasbourg nu impietează asupra legalității și temeiniciei sentinței, ci dimpotrivă.
A apreciat că, în speță, refuzul executorului judecătoresc de a declara adjudecatar pe contestatorul N. H. A. este pe deplin justificat prin aceea că, deși acesta a oferit cel mai mare preț, de 20.100 lei, prețul este derizoriu, neserios.
A arătat că chiar dacă art. 509 alin. 5 C.proc.civ. nu impune o limită minimă a prețului de adjudecare, acesta nu poate fi unul derizoriu, deoarece, deși silită, vânzarea la licitație publică trebuie să întrunească cerințele de validitate ale unui contract de vânzare - cumpărare privind prețul, în acest sens pronunțându- se și doctrina și jurisprudența națională.
A arătat că în considerentele Deciziei nr. 207/2003 a Curții C. stituționale s-a argumentat de ce legiuitorul nu a înțeles să stabilească o limită minimă a prețului în cazul mai multor licitate: anume, pornind de la prezumția că, existând mai multe oferte, este puțin probabil să nu se obțină prețul de începere a licitației. A arătat că această prezumție s-a dovedit a fi falsă, art. 509 alin. 5 C.proc.civ. lăsând deschisă calea unor posibile conveniențe frauduloase între participanții la licitație sau între creditor și licitator.
A mai arătat că legalitatea executării silite, fiind supusă controlului jurisdicțional, îndreptățește instanța ca, în raport de circumstanțele de fapt ale cauzei, să stabilească dacă vânzarea respecta condițiile de validitate prevăzute de lege, în speță dacă prețul vânzării a fost unul serios. Statuările din considerente în sensul că prețul oferit de recurent reprezintă 10,69% din prețul de pornire a licitației sunt corecte, întrucât în publicația de vânzare pentru licitația publică din 30 iulie 2013 s-a menționat că imobilul a fost evaluat la prețul de 250.544 lei, care, redus cu 25%, va reprezenta prețul de strigare; 75% din 250.544 lei reprezintă 187.908 lei, suma de la care a început licitația, iar contestatorul recurent a depus, în baza art. 506 alin. 1 C.proc.civ., cu titlu de cauțiune, suma de 18.791 lei. Faptul că în procesul-verbal de licitație imobiliară din 30 iulie 2012 din eroare s-a consemnat că licitația a pornit de la prețul de 93.954 lei nu este de natură a afecta drepturile recunoscute participanților la licitație, în speța ale contestatorului, câtă vreme acesta a luat cunoștință de prețul de pornire din publicația de vânzare și a achitat cauțiunea raportat la acesta.
A mai arătat că art. 509 alin. 5 C.proc.civ. reglementează vânzarea la licitație publică a imobilelor la cel de-al doilea termen, legea neprevăzând ce se întâmplă dacă imobilul nu este vândut la acest termen.
Intimatul a apreciat că, la cererea creditorului, urmărirea silita continuă, cum s-a întâmplat în speță, și, nefiind contestate aspectele de legalitate a procedurii, instanța în mod corect a reținut că refuzul executorului de a-l declara adjudecatar pe contestator este legal, întrucât prețul oferit nu este unul serios față de dispozițiile art. 1660 C.civ.
A mai arătat că executorul judecătoresc nu avea obligația legală de a se consulta cu creditorul, acesta nefiind singura persoană ale cărei drepturi se impunea a fi ocrotite în procedura executării silite. Chiar daca vânzarea reglementată de art. 509 C.proc.civ. este diferită de contractele voluntare, lipsind acordul de voință al părților, dispozițiile privind vânzarea la licitație trebuie corelate cu cele ale art. 1660 alin. 2 C.civ. referitoare la preț, prețul serios neputând fi disproporționat în raport cu valoarea bunului, încât să se considere că nu poate constitui obiect al obligației cumpărătorului.
Intimatul a mai arătat că este de acord că legalitatea vânzării la licitație nu presupune o echivalență între prețul real al imobilului și prețul oferit, însă a aprecia că prețul de 20.100 lei oferit de contestator, care reprezintă 8% din valoarea bunului, constituie o cauză suficientă a obligației cumpărătorului ar însemna, într-adevăr, o privare de bun a debitorului urmărit, cu încălcarea principiului proporționalității.
Întâmpinarea nu a fost motivată în drept.
Prin întâmpinarea depusă la 14 iunie 2013, intimata SC C. -T. I. S. a arătat că este de acord cu admiterea recursului, arătând că orice altă soluție decât cea de admitere ar prejudicia-o grav, întrucât nu reușește să își valorifice
creanța rezultată din titlul executoriu, recurentul fiind singura persoană care a oferit o sumă de bani în cadrul licitației, astfel încât prin admiterea recursului și- ar recupera măcar parțial creanța.
Nici această întâmpinare nu a fost motivată în drept.
Analizând recursul prin prisma motivelor și apărărilor invocate, cu luarea în considerare a dispozițiilor art. 304, art. 3041și art. 312 C.proc.civ., tribunalul reține următoarele:
Chestiunea dedusă judecății în prezentul recurs este reprezentată de îndreptățirea executorului judecătoresc de a refuza întocmirea actului de adjudecare în favoarea recurentului pentru considerentul unei disproporții vădite între valoarea evaluată a bunului debitorului supus executării silite - 187.908 lei, și cea oferită de recurent, 20.100 lei (10,69%), în condițiile în care dispozițiile art.
509 alin. 5 C.proc.civ. prevăd următoarele: "În cazul în care nu este oferit nici prețul la care imobilul a fost evaluat [la o primă licitație], vânzarea se va amâna la un alt termen, de cel mult 60 de zile, pentru care se va face o nouă publicație în condițiile art. 504 alin. 3. La acest termen licitația va începe de la prețul de 75% din cel la care imobilul a fost evaluat. Dacă nu se obține prețul de începere a
licitației, la același termen bunul va fi vândut la cel mai mare preț oferit. Vânzarea se va putea face chiar dacă se prezintă o singură persoană care oferă prețul de la care începe licitația.";
Penultima teză a art. 509 alin. 5 C.proc.civ., cu formularea sa imperativă
"va fi vândut";, impune vânzarea bunului supus executării silite la cel mai mare preț oferit, în situația în care se prezintă cel puțin 2 licitatori, fără a permite executorului judecătoresc raportarea la un preț minim. Prin urmare, tribunalul reține că refuzul B. M. B. de a întocmi în urma licitației din 30 iulie 2013 actul de adjudecare în favoarea contestatorului recurent a fost nejustificat și a contravenit dispozițiilor imperative exprese ale art. 509 alin. 5 teza penultimă C.proc.civ., fapt care justifică admiterea contestației la executare formulate de contestatorul recurent N. H. A. în temeiul art. 399 alin. 1 teza finală C.proc.civ.
T. ul nu poate primi nici considerentele în sens contrar ale primei instanțe și nici apărările intimatului P. S., pentru considerentele care vor fi exprimate în continuare.
Dispozițiile art. 1660 din noul C.civ. vizează ipoteza exprimării libere a consimțămintelor părților contractului de vânzare-cumpărare, respectiv ipoteza în care părțile contractului acționează de pe poziții de egalitate, fiind libere să decidă dacă vând/cumpără și să negocieze prețul. Vânzarea silită a bunurilor la licitație în cadrul procedurii de executare silită reprezintă o ipoteză de excepție, în care vânzarea se face contra voinței proprietarului debitor, la licitație, la primul termen când legea permite acest lucru, la cel mai mare preț oferit. Prin urmare, ipotezele de aplicare a dispozițiilor art. 1660 din noul C.civ. nu se regăsesc în speță și prevederile legale cuprinse în art. 1660 din noul C.civ. nu pot fi aplicate vânzărilor silite.
T. ul are în vedere faptul că în conformitate cu art. 20 din C. stituția României, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care C. stituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În consecință, tribunalul reține că dispozițiile C. venției europene pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, inclusiv cele cuprinse în
Protocoalele la aceasta, astfel cum au fost interpretate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, au prioritate la aplicare față de dispozițiile de drept intern în măsura în care există neconcordanțe între cele două categorii de norme, prevederile C. venției având forță juridică superioară.
În conformitate cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. venție, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.
Aceste dispoziții impun statelor contractante obligația de a nu adopta sau menține dispoziții legale ori practici ale autorităților ori ale particularilor aflați sub jurisdicția lor care să permită privarea arbitrară a unei persoane de bunurile sale, statelor fiindu-le permis să deroge de la prima teză a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la C. venție pe cale legislativă pentru reglementarea folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.
Vânzarea silită a bunurilor debitorului pentru asigurarea realizării creanțelor creditorilor constatate prin titluri executorii în cadrul executării silite reprezintă o astfel de excepție, reglementată în toate legislațiile statelor semnatare ale C. venției, fiind o cerință necesară într-un stat democratic, pentru respectarea hotărârilor judecătorești și pentru respectarea drepturilor creditorilor, în mod egal protejate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. venție, creanțele acestora fiind în mod constant asimilate bunurilor la care se referă aceste dispoziții normative.
Verificând, in abstracto, dacă reglementarea cuprinsă în art. 509 alin. 5 penultima teză C.proc.civ. respectă proporționalitatea între ingerință și scop, tribunalul reține că în faza execuțională a procesului civil o atare dispoziție este absolut necesară, în cazul contrar al menținerii prețului de adjudecare la 75% din valoarea de evaluare putându-se ajunge la situația neexecutării silite a averii debitorului și la nerealizarea creanței constatate prin titlul executoriu (scopul legitim al procedurii execuționale).
Cât privește proporționalitatea între ingerința vânzării silite la cel mai mare preț oferit și pierderea de către debitor a proprietății bunului imobil la un preț inferior cotei de 75% din valoarea evaluată, tribunalul are în vedere faptul că această ingerință reprezintă o soluție ultimă, in extremis, la care se ajunge cu ocazia executării silite, debitorul având remedii eficiente în dreptul național pentru a evita această ingerință: executarea voluntară a obligației de plată a creanței, în bani, respectiv vânzarea voluntară a imobilului înainte de sechestrarea sa, vânzarea imobilului de către debitor cu acordul creditorului, după sechestrare, în condițiile art. 431 alin. 2 C.proc.civ., vânzarea directă în condițiile art. 431 alin. 3 C.proc.civ., respectiv plata integrala a datoriei, inclusiv a dobânzilor și a cheltuielilor de executare din veniturile imobilului urmărit sau din alte venituri ale debitorului pe timp de 6 luni în condițiile art. 499 alin. 2 C.proc.civ. În consecință, tribunalul apreciază că legiuitorul român, stabilind ca ultimă soluție vânzarea la licitație a bunului imobil al debitorului la cel mai mare preț oferit, inferior cotei de 75% din valoarea evaluată, a respectat cerința proporționalității între această ingerință și scopul urmărit: realizarea creanței constatate printr-un titlu executoriu a creditorului, instituind remedii eficiente de drept național care, desigur, presupun o manifestare proactivă a debitorului.
Mai mult, așa cum a reținut și Curtea Constituțională în Decizia nr. 207/15 mai 2003, publicată în M.Of. partea I nr. 418/16 iunie 2003, interdicția de a
adjudeca la mai puțin de 75% din valoarea de evaluare pe care a stabilit-o în situația unui singur licitator și cerința licitării de cel puțin 2 persoane pentru a adjudeca la cel mai mare preț oferit constituie garanții legislative suplimentare în favoarea debitorului.
Verificând, in concreto, vătămarea pe care debitorul ar fi suferit-o ca urmare a adjudecării dreptului său de proprietate asupra unei cote-părți de ½ din imobilul situat în C. -N., str. O., nr. 229, jud. C., tribunalul reține că dreptul respectiv a fost scos la licitație în cadrul procedurii execuționale obiect al dosarului nr. 544/2010 de nouă ori anterior licitației dn 30 iulie 2013, nefiind
înregistrată vreo ofertă până la acea dată. De la momentul nașterii dreptului creditoarei SC C. -T. I. S. de a executa silit creanța sa, 14 aprilie 2010 și până la data de 30 iulie 2013 debitorul P. S. nu a executat voluntar obligația sa și nici nu a uzat de remediile oferite de dreptul național pentru a preveni consecințele negative ale unei atare vânzări la licitație. În consecință, tribunalul, punând în balanță dreptul creditoarei SC C. -T. I. S. de a își realiza creanță, fie și parțial, și dreptul debitorului de a nu își pierde dreptul său la un preț mai mic decât cel evaluat, concluzionează că vătămarea suferită de debitor este justificată, cel puțin parțial, de atitudinea sa pasivă, de rea-credință, tribunalul reținând preeminența dreptului creditoarei SC C. -T. I. S. de a își realiza creanța. Mai mult, vătămarea suferită de debitorul P. S. scade semnificativ în condițiile în care prețul la care se raportează acesta, cel stabilit prin raportul de evaluare din 20 decembrie 2010, nu a fost confirmat de prețurile practicate pe piața imobiliară, în cei trei ani de executare silită nefiind înregistrată nicio altă ofertă până la ofertele recurentului și a d-lui M. TEODOR.
În același context, tribunalul nu poate ignora nici faptul că obiectul executării silite nu este un drept de proprietate asupra unui bun în integralitatea sa, ci asupra cotei-părți de ½ din dreptul de proprietate asupra bunului imobil mai sus arătat, fapt care ar permite adjudecatarului doar folosirea bunului în comun cu celălalt coproprietar sau inițierea unor demersuri de partaj prin atribuirea bunului către unul din coproprietari și despăgubirea celuilalt, bunul nefiind partajabil în natură. (f.89-90 dosar fond).
C. cluzionând, tribunalul reține că aplicarea de către executorul judecătoresc a dispozițiilor de drept național, art. 509 alin. 5 teza penultimă C.proc.civ. nu ar fi condus la o ingerință nepermisă în dreptul de proprietate al debitorului intimat P. S., astfel încât în speță nu se pune problema aplicabilității directe a dispozițiilor C. venției și a înlăturării dispozițiilor de drept național. De altfel, prima instanță nu a analizat complet caracteristicile ingerinței pe care o presupunea aplicarea de către executorul judecătoresc a dispozițiilor art. 509 alin. 5 teza penultimă C.proc.civ., omițând punerea în balanță a dreptului creditoarei SC C. -T. S. și verificarea conduitei debitorului prin raportare la remediile de drept național.
Pentru toate considerentele mai sus expuse, tribunalul, în temeiul art. 312 alin. 1 teza I și alin. 3 C.proc.civ., coroborat cu art. 3041C.proc.civ. și art. 404 alin. 1 teza finală C.proc.civ., va admite recursul declarat de recurentul N. H.
A. în contradictoriu cu intimații SC C. -T. I. S. și P. S., împotriva sentinței civile nr. 20953/2012 pronunțate la data de 29 octombrie 2012 în dosarul nr._, de către Judecătoria Cluj-Napoca, pe care o va modifica în parte, în sensul că va admite în parte contestația la executare formulată de contestatorul N. H. A. și, în consecință, va anula în parte procesul verbal de licitație imobiliară încheiat la data de 30 iulie 2012 în dosarul execuțional nr. 544/2010 al B. M. B. în ceea ce privește refuzul executorului judecătoresc de a-l declara adjudecatar pe contestatorul N. H. A., obligând executorul judecătoresc să continue executarea silită.
Instanța va respinge cererea contestatorului privind constatarea calității sale de adjudecatar, aceasta fiind prematură, reținând că acest aspect urmează a fi tranșat de către executorul judecătoresc odată cu continuarea executării silite, d-l executor judecătoresc M. B. urmând a avea în vedere caracterul nejustificat al refuzului său de a declara recurentul adjudecatar prin raportare la valoarea ofertei sale.
T. ul va menține dispoziția hotărârii atacate cu privire la cererea de suspendare e executării silite, aceasta nefiind atacată.
În temeiul art. 274 alin. 1 C.proc.civ. tribunalul, reținând culpa procesuală a intimaților P. S. și B. M. B., care au determinat contestatorul să demareze prezentul proces, îi va obliga la plata cheltuielilor de judecată în favoarea recurentului - contestator, în fond și în recurs, în cuantum de 4.291,45 lei, reprezentând taxe judiciare de timbru, timbre judiciare și onorariu avocațial.
PENTRU ACESTE M. IVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Admite recursul declarat de recurentul N. H. A. în contradictoriu cu intimații SC C. - T. I. S. și P. S., împotriva sentinței civile nr.20953/2012 pronunțate la data de 29 octombrie 2012, în dosarul nr._, de către Judecătoria Cluj-Napoca, pe care o modifică în parte, în sensul că admite în parte contestația la executare formulată de contestatorul N. H. A. și, în consecință:
Anulează în parte procesul verbal de licitație imobiliară încheiat la data de_ în dosarul execuțional nr. 544/2010 al B.E.J. M. B. în ceea ce privește refuzul executorului judecătoresc de a-l declara adjudecatar pe contestatorul N.
H. A. .
Obligă executorul judecătoresc să continue executarea silită.
Respinge, ca neîntemeiată, cererea contestatorului privind constatarea calității de adjudecatar.
Obligă intimații la plata cheltuielilor de judecată în favoarea recurentului - contestator, în fond și în recurs, în cuantum de 4.291,45 lei, reprezentând taxe judiciare de timbru, timbre judiciare și onorariu avocațial.
Menține dispoziția hotărârii atacate cu privire la cererea de suspendare e executării silite.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 26 iunie 2013.
PREȘEDINTE, | JUDECĂTORI, | GREFIER, | |||
N. K. | F. | M. | D. D. C. | P. |
În CIC, semnează președintele instanței
Red.2.ex./FIM/LU/_
Judecător fond: d-na M. C. F., Judecătoria Cluj-Napoca
| ← Decizia civilă nr. 5/2013. Contestație la executare silită | Decizia civilă nr. 614/2013. Contestație la executare silită → |
|---|
