Decizia civilă nr. 431/2013. Contestație la executare silită
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
TRIBUNALUL COMERCIAL CLUJ
Dosar nr. _
Cod operator date cu caracter personal 11553
DECIZIA CIVILĂ NR. 431/2013
Ședința publică din data de 2 septembrie 2013
Completul compus din: PREȘEDINTE: C. G.
JUDECĂTOR: V. L. O. JUDECĂTOR: S. I. GREFIER: A. B.
Pe rol fiind soluționarea recursului formulat de recurentul B. N. P. G.
H. T. în contradictoriu cu intimata SC B. L. I. SA împotriva sentinței civile nr.21444/2012 pronunțate la 2 noiembrie 2012 în dosarul nr._ al Judecătoriei
C. - N., cauza având ca obiect în primă instanță contestație la executare.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă în reprezentarea intereselor recurentului, d-na avocat C. A., cu împuternicire depusă la dosarul cauzei, lipsind intimata.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei și se constată că s-a înregistrat de către intimată, prin fax, la data de 2 septembrie 2013, întâmpinare, prin care se solicită respingerea recursului declarat de către recurentul B. N. P. G. H. T., ca fiind neîntemeiat.
Reprezentanta recurentului depune la dosar un înscris prin care se precizează valoarea obiectului capătului de cerere privind nulitatea clauzei, dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 97 lei și timbru judiciar în valoare de 5 lei precum și practică judiciară. Învederează instanței că nu mai are alte cereri de formulat sau excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau excepții de invocat, tribunalul acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentanta recurentului solicită admiterea recursului, desființarea sentinței pronunțate de instanța de fond și pe cale de consecință admiterea contestației la executare așa cum a fost formulată. Nu solicită cheltuieli de judecată în recurs.
La solicitarea instanței, reprezentanta recurentului consideră că B. N. P.
G. H. T. are calitate de consumator potrivit Legii nr.193/2000, iar contractul de leasing încheiat este un contract de adeziune, clauzele contestate stabilind în mod indubitabil un dezechilibru financiar între obligațiile utilizatorului și obligațiile societății de leasing.
T. ul reține cauza în pronunțare.
T. UL,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 21444/2012 pronunțate la 2 noiembrie 2012 în dosarul_ al Judecătoriei C. -N., a fost respinsă contestația la executare formulata de către contestatorul B. N. P. G. H. T. în contradictoriu cu intimata SC B.
L. I. SA, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin somația execuțională emisă la data de_ dos. ex. nr. al BEJ Miron Boca M. A., debitorul BNP G. H. T. a fost somat să achite suma 32396,54 euro, reprezentând contravaloarea capital nefacturat si suma de 71.084,24 lei, din care 32898,80 lei, facturi emise si neîncasate, suma de 31831,18 lei, penalități de întârziere nefacturate și suma de 6262,91 lei, onorariu executor judecătoresc, în temeiul titlului executoriu - contractul de leasing financiar nr.45446/_ . Conform scadențarului anexa la contractul de credit din totalul ratelor de leasing stabilite conform graficului de rambursare, debitorul a achitat suma de 23.126, 46 lei. Prin procesul-verbal de predare primire încheiat la data de_, bitorul a predat către societatea de leasing bunul obiect al contractului de leasing.
Debitorul a înțeles să invoce nelegalitatea executării silite efectuate împotriva acestuia invocând o serie de apărări de fond împotriva titlului executoriu. În acest sens, debitorul a invocat caracterul de contract de adeziune al contractului de leasing, raportat la imposibilitatea negocierii clauzelor contractuale, care i-au fost impuse pe calea unui formular tipizat de contact. Debitorul a mai arătat că multe dintre clauzele contractuale sunt ilicite si abuzive, societatea de leasing urmărind, în fapt, un scop ilicit, astfel cum aceasta este definit de art. 948 c.civ.
Sub aspectul caracterului de adeziune al contractului, instanța a apreciat apărarea debitorului neîntemeiată, în condițiile în care utilizatorul are posibilitatea de negocia cu finanțatorul anumite clauze contractuale privitoare la obiectul contractului de leasing, durata contractului, cuantumul ratelor de leasing. Este adevărat că utilizatorilor le sunt impuse anumite clauze care materializează condițiile concrete de desfășurare a leasingului, însă acestea sunt impuse tocmai de obiectul specific al contractului de leasing financiar, cu particularitățile specifice fiecărui finanțator. În măsura în care beneficiarul leasingului nu este de acord cu clauzele propuse, acesta este liber să adere la prevederile apreciate ca fiind mai avantajoase oferite de către un alt finanțator. Scopul contractului de leasing nu este unul ilicit, în sine, întrucât trebuie ținut cont de natura activității de leasing. Astfel, societățile de leasing vând servicii financiare, pentru a finanța achiziția unui bun, la solicitarea expresa a utilizatorului și se refinanteaza la rândul lor prin contracte de credit generatoare de dobânzi si costuri colaterale. După cum a arătat si intimata, contractul de leasing nu este o vânzare cu plata prețului în rate sau o închiriere, ci o operațiune complexă, prin care se asigura transmiterea de către una dintre părți a dreptului de folosință asupra unui bun, în schimbul unor plăți periodice - ratele de leasing, urmând ca la expirarea duratei contractului, utilizatorul să opteze pentru cumpărarea bunului sau încetarea raportului.
Invocarea prevederilor Legii nr. 193/200 privind clauzele abuzive, raportat la prevederile întregului contract este nefundamentată, câta vreme disp. art. 4 alin. 1 și 2 din Legea nr. 193/2000 se referă la clauze particulare, concrete, definind clauza abuziva ca fiind clauza care nu a fost negociată direct (adică dacă a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv) cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților";.
Este opțiunea beneficiarului de a opta pentru încheierea unui contract de leasing, care, finalmente, să îi mijlocească dobândirea în proprietate a respectivului bun, în locul operațiunii clasice de vânzare cumpărare.
Nu în ultimul rând, s-a retinut si calitatea specială a debitorului în cauză, acesta fiind prezumat că are cunoștință de consecințele previzibile ale diferitelor clauze contractuale negociate, deși nu constituie un criteriu hotărâtor în aprecierea asupra caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Calitatea de notar public a contestatorului, nu este un element de natură să înlăture calitatea sa de consumator, în raport cu finanțatorul, întrucât dispozițiile Legii nr. 193/2000 nu fac, în nici un caz, o asemenea distincție și nu conferă calitate de consumator, în funcție de profesia celui care încheie un astfel de contract, distincție care ar fi, de altfel, discriminatorie.
În acest context, argumentele de nelegalitate invocate, raportat la imposibilitatea negocierii prevederilor contractului, apreciat de contestator ca fiind de adeziune, sunt nefundamentate, instanța analizând sub aspectul prevederilor Legii nr. 193/2000 dispoziția particulara prevăzuta de art. 16 .9 lit c.
Astfel, potrivit pct. 16.9 lit. c în cazul restituirii autovehiculului către locator, ca urmare a rezilierii prezentului contract din vina utilizatorului, acesta va plăti următoarele sume cu titlu de daune interese: c) contravaloarea autovehiculului, înțelegând prin aceasta valoarea de intrare, la care se adaugă cheltuieli de închidere a contractului de leasing, taxele și impozitele legale (TVA, taxe vamale, cheltuieli de radiere și cu alte servicii etc. după caz), luându-se în considerare sumele deja achitate în contul autovehiculului cu titlu de capital.
În ceea ce privește regimul juridic aplicabil acestei clauze, instanța a apreciat - contrar opiniei contestatorului care susține că prevederile pct. 16.9 lit. c instituie o clauza abuziva în sensul Legii nr. 193/2000 - că prevederea contractuală constituie clauza penală prevăzuta de art. 1069 c.civ. Argumentele invocate de către contestator în susținerea caracterului abuziv al clauzei sunt nefundamentate, contestatorul făcând o confuzie între executarea obiectului principal al contractului și daunele- interese în caz de neexecutare culpabila a obligațiilor, care constituie clauza penală prevăzuta de art. 1069 c.civ. Astfel, obligația de plata a ratelor scadente la data încetării contractului de leasing, rezida în dispozițiile art. 16.2 din contract, iar restituirea bunului, obiect al contractului, în dispozițiile art. 16.7 din contract, ambele obligații nefiind efectul clauzei penale, ci un efect direct a rezilierii contractului.
În speță, dispozițiile pct. 16.9 lit. c din contract fac referire la obligația de plata a contravalorii autovehiculului, adică valoarea de intrare, plus alte cheltuieli de închidere a contractului, taxe si impozite (TVA, taxe vamale, cheltuieli de radiere etc.
), cu scăderea sumelor deja achitate, clauza care, prin conținutul ei, nu este contrară dispozițiilor OG nr. 51/1997 si nici ale Codului Civil. Nu s-a putut reține scopul ilicit al acestei clauze câta vreme dispozițiile Codului civil permit evaluarea convenționala prejudiciului, în caz de neexecutare culpabila a obligației de către debitor. De asemenea, clauza nu contravine nici dispozițiilor OG nr. 51/1997 privind contractele de leasing, având în vedere tocmai particularitatea contractului de leasing, reținând că finanțatorul depune un efort financiar, avansând integral sumele de bani pentru achiziționare bunului obiect al contractului sau contractând credite, supuse de asemenea plăților periodice, dobânzilor si penalităților, în scopul punerii la dispoziția utilizatorului, cu titlu de folosință, în schimbul restituirii investiției financiare de către utilizator, prin plata ratelor de leasing. Astfel, cum mai sus s-a arătat, contractul de leasing nu este o vânzare cu plata prețului în rate sau o închiriere, pentru ca, la data încetării contractului si restituirii bunului, să se constate lichidate pretențiile reciproce ale părților. În acest sens, nu se poate vorbi de un dezechilibru contractual între părți, câta vreme prin neexecutare, debitorul cauzează finanțatorului un prejudiciu financiar exclusiv. Caracter abuziv, în sensul invocat de
către contestator, ar avea o clauza prin care utilizatorului i s-ar impune plata ratelor de asigurare după rezilierea contractului și restituirea bunului.
În ceea ce privește impunerea fără negociere a clauzei penale prevăzute de pct.16. 9 lit c și care ar atrage analiza acesteia sub aspectul nulității clauzei și nu sub aspectul caracterului abuziv cf. Legii nr. 199/2000, instanța a constatat că debitorul nu a făcut dovada faptului că s-ar fi aflat într-o stare de constrângere, de care creditoarea să fi profitat, în mod deliberat, impunându-i acceptarea acestei clauze.
Cat privește vânzarea bunului închiriat de către societatea de leasing și încasarea prețului în cuantum de 18.000 de euro, aceasta este posibilă în virtutea dreptului de dispoziție al creditoarei care este titulara dreptului de proprietate asupra bunului, iar o eventuală incidență și aplicabilitate a disp. art. 1060 c.civ. nu a fost solicitata de către debitor.
Totodată, instanța a constatat că intimata creditoare a precizat modul de calcul al debitului solicitat, sub aspectul debitului principal si al penalităților de întârziere, iar debitorul nu a solicitat verificarea caracterului lichid al debitului pe calea unei expertize contabile în cauza.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs recurentul B. NOTAR P. G.
H. T., solicitând desfiintarea sentinței primei instanțe si admiterea contestatiei la executare asa cum a fost formulată.
În motivare, recurentul a arătat că instanța de fond nu a analizat în nici un fel susținerile sale, interpretând în mod greșit dispozițiile art. 969 C.civ, art. 4 din Legea nr.193/2000 și art. 15 din O.G. nr. 51/1997, texte de lege aplicabile, aspect de nelegalitate care duce la modificarea în întregime a sentinței atacate prin prisma dispozițiilor art. 304 pct 9 C.pr.civ.
Astfel, recurentul a arătat că, contrar aprecierilor judecătorului fondului, executarea silită este nelegală, ceea ce atrage anularea formelor de executare începute deoarece s-au încălcat în mod vădit dispozițiile legale în materie.
Debitul ce face obiectul dosarului execuțional provine din contractul de leasing financiar nr. 45446/_ . Ratele aferente acestui contract au fost achitate până în data de_, când s-a sistat plata ratelor, iar la data de_ a fost predat firmei de leasing autoturismul ce a făcut obiectul contractului, așa cum rezultă din procesul verbal de predare primire depus la dosarul cauzei.
Potrivit art. 399 alin 3 C.pr.civ., în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui titlu executoriu care nu este emis de o instanță de judecată, se pot invoca în contestația la executare apărări de fond împotriva titlului executoriu, dacă legea nu prevede în acest scop o altă cale de atac. Ca atare, în contestație se pot invoca și apărări de fond, instanța trebuind să analizeze dacă debitul solicitat de creditoare reprezintă o creanță certă, lichidă și exigibilă, recurentul contestând și valoarea acestuia, câtă vreme contractul de leasing, care nu a fost negociat cu el, prevede clauze abuzive care influențează valoarea sumei solicitate, clauze ce sunt nule absolut și trebuie înlăturate din contract, astfel încât recurentul nu datorează debitul ce face obiectul executării silite.
Dispozițiile art. 969 Cod civil, care conferă putere de lege între părțile contractante, se referă la "contractul valabil încheiat". Chiar din textul art. 969 cod civil rezultă că legea recunoaște forță deplină doar contractelor legal făcute, așadar acelea care nu derogă de la ordinea publică și bunele moravuri (art. 5 Cod civil). Potrivit art. 948 Cod civil cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice. Sancțiunea prevăzută de lege când cauza din contract este ilicită este nulitatea absolută.
Recurentul a mai arătat că instanța de fond a reținut în mod absolut surprinzător faptul că recurentul a invocat prevederile art. 4 alin 1 și 2 din Legea nr.193/2000 raportat la "prevederile întregului contract", iar aceasta nu a aprofundat actele dosarului, rezumându se să preia doar din apărările intimatei, fără ca în motivarea sentinței atacate să găsească argumente juridice care să ducă la ideea respingerii contestației la executare. Este real că recurentul a învederat instanței de fond faptul că apreciază că multe clauze din contractul de leasing menționat mai sus sunt ilicite și abuzive și pe cale de consecință ele urmăresc o cauză ilicită pentru faptul că societatea de leasing a pus la dispoziția utilizatorului un formular tipizat de contract, ale cărui clauze nu au putut fi negociate de către utilizator, întregul act juridic fiind impus în forma respectivă de societatea de leasing, însă obiectul contestației este clar determinat și se referă la clauza cuprinsă în punctul 16.9 lit. c din contractul de leasing. Prin urmare, societatea de leasing a transformat tacit contractul de leasing financiar într-un contract de adeziune, context în care aceste clauze sunt abuzive deoarece nu au putut fi negociate și au creat în detrimentul utilizatorului și contrar cerinței bunei credințe, un dezechilibru între drepturile și obligațiile contractuale ale părților, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.
Cu toate că la punctul 18.24 din contract se prevede că ";părțile confirmă că au citit cu atenție și au înțeles toate clauzele din contract și că prezentul contract s-a semnat la B., astăzi_ ";, acest fapt nu este real, contractul fiind semnat la sediul biroului notarial în C. -N., în forma tipizată, nefiind acceptată nici o negociere a clauzelor contractuale, fiind impusă forma contractului, astfel încât în speță este vorba de un contract de adeziune cu clauze vădit nelegale. Faptul că acest contract, ca de altfel toate contractele de leasing financiar încheiate de intimată, conține clauze nelegale, abuzive prin prisma dispozițiilor legale, este bine cunoscut de către intimată, care pentru a încerca mascarea acestei ilegalități a inserat în contract la pct 18.20 o clauză prin care afirmă că toate clauzele acestui contract au făcut obiectul negocierii directe, fiind înțelese și acceptate de părți, având în vedere prevederile Legii nr. 193/2000.
Recurentul a arătat că instanța de fond trebuia să analizeze condițiile încheierii contractului, urmând să stabilească caracterul abuziv al clauzelor contractuale invocate, deoarece așa cum a învederat mai sus, legea recunoaște putere de lege convențiilor care sunt legal încheiate și este bine cunoscut faptul că astfel de clauze abuzive sunt cuprinse invariabil în contracte preformulate, cărora le lipsește caracterul negociat. Totodată, ele creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe. Convențiile (contractele) au putere de lege între părțile contractante, însă numai dacă acestea sunt legal constituite, printre condițiile legale fiind și cea privitoare la existența unei cauze care sa fie în acord cu morala. In cazul contractelor preformulate (de adeziune) legiuitorul enumera anumite situații în care clauzele contractuale pot fi considerate abuzive, profitarea de situația grea a unui consumator fiind considerată de legiuitor ca o cauză imorală (ilicita), și de aceea dezechilibrul financiar al consumatorului, unit cu caracterul preformulat al contractului conferă clauzei respective caracterul de clauză abuzivă, cu cauza imorala (ilicita). Convențiile trebuie executate cu bună- credință, iar în sprijinul acestui principiu legiuitorul a stipulat ca orice clauza exprimată neclar se va interpreta în favoarea debitorului in dubio pro reo ori ca obligațiile nu pot cuprinde altceva decât ceea ce e rezonabil ca părțile au putut prevedea, oricât de generali ar fi termenii folosiți de părți la încheierea contractului actus non potest operări ultra intentionem agentos, reguli care se aplica cu mai mare
rigurozitate în acele contracte în care una din părți nu poate negocia direct (si efectiv) întreg contractul sau numai unei clauze ale acestuia.
Nu există vreo prevedere legală care să dea dreptul la un tratament preferențial pentru finanțator în detrimentul clienților săi, pe motivul că societățile de leasing (finanțatorii în general) sunt de preferat să supraviețuiască unei crize economice, în timp ce se acceptă ca clienții acestora pot sau nu suporta economic plăți absurde ca cel menționat la pct 16.9 lit c în cazul de față, și pot sau nu supraviețui financiar acestei crize, fiind în acest fel transformați în garanții gestiunii sistemului financiar, chiar dacă nu s-au angajat la aceasta și nici legea nu-i obligă și nu-i poate obliga în acest sens.
Art. 6 alin 1 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală abuzivă nu creează obligații pentru consumator și că nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză. Instanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest sens. Atunci când considera că o astfel de clauză este abuzivă, instanța nu o aplică, exceptând cazul în care consumatorul se opune. Această obligație revine instanței naționale inclusiv atunci când verifică propria competență teritorială. Revine instanței naționale de a determina dacă o clauză contractuală precum cea care face obiectul acțiunii întrunește criteriile necesare pentru a fi calificată drept abuzivă în sensul art.3 alin 1 din Directiva 93/13. În acest fel, instanța națională trebuie să aibă în vedere faptul că o clauză dintr-un contract încheiat între un consumator și un vânzător sau furnizor, care este inserată fără să fi făcut obiectul unei negocieri individuale și care conferă competență exclusivă instanței în raza căreia se află sediul social al vânzătorului sau al furnizorului, poate fi considerată abuzivă.
În dreptul intern s-a reglementat implementarea acestei directive comunitare prin promulgarea Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, modificată ulterior prin Legile nr. 65/2002 și nr. 263/2007. Din simpla definire a noțiunii de clauză abuzivă, legiuitorul român a recurs la aceleași criterii prevăzute și de textul comunitar: să fie vorba despre o clauză care nu a fost negociată individual (este vorba de contractul standard sau de adeziune ca în prezenta speță), să fie contrară cerinței de bună credință și să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, evident în detrimentul consumatorului. Dacă consumatorul a semnat un contract pretipărit există prezumția că respectivele clauze nu au fost negociate. Clauza trebuie să contrazică exigențele bunei-credințe și cerinței de loialitate contractuală și să provoace un avantaj semnificativ și injust pentru agentul economic, avantaj care nu are contrapartidă în cel privește pe consumator. Dezechilibrul creat în detrimentul consumatorului poate să existe atât în momentul încheierii contractului, cât și să survină odată cu executarea contractului, o clauză abuzivă putând avea ca obiect sau ca efect crearea unui dezechilibru.
La pct 16.9 lit c din Contractul de leasing financiar nr. 45446 din data de_ se prevede că: în cazul restituirii autovehiculului către locator, ca urmare a rezilierii prezentului contract din vina utilizatorului, acesta va plăti următoarele sume cu titlu de daune interese: c) contravaloarea autovehiculului, înțelegând prin aceasta valoarea de intrare, la care se adaugă cheltuieli de închidere a contractului de leasing, taxele și impozitele legale (TVA, taxe vamale, cheltuieli de radiere și cu alte servicii etc. după caz), luându-se în considerare sumele deja achitate în contul autovehiculului cu titlu de capital.
Recurentul a mai arătat că, în urma rezilierii contractului de leasing, a predat autoturismul către firma de leasing care era proprietara acestuia, pierzând ratele achitate până la acea dată. Intimata a înstrăinat acest autoturism încasând suma de
18.000 Euro de la cumpărător, asa cum rezultă din adresa depusă la dosar de con testat or. Este interesată opinia instanței de fond cu privire la faptul că societatea de leasing a încasat prețul de 18.000 Euro din vânzarea ulterioară a autoturismului în virtutea dreptului de dispoziție al creditoarei care este titulara dreptului de proprietate asupra bunului, însă noi nu am contestat dreptul de dispoziție sau de proprietar asupra autoturismului de către creditoare, însă am învederat că este o clauză abuzivă aceia care cuprinde obligația utilizatorului care după predarea autoturismului și pierderea ratelor achitate până la acel moment, să fie obligat și la suportarea unor sume ce reprezintă debite nefacturate, pentru care creditoarea nu suportă taxele legale către stat, nefiind înregistrate în contabilitatea proprie, și care reprezintă contravaloarea autovehiculului, înțelegând prin aceasta valoarea de intrare, la care se adaugă cheltuieli de închidere a contractului de leasing, taxele și impozitele legate (TVA, taxe vamale, cheltuieli de radiere și cu alte servicii etc, după caz), luându-se în considerare sumele deja achitate în contul autovehiculului cu titlu de capital.
Clauza mai sus precizată este în mod vădit abuzivă deoarece intimata pretinde și de la recurent contravaloarea autovehiculului la care adaugă o serie de taxe, cu toate că aceasta a înstrăinat autoturismul încasând prețul acestuia, astfel încât realizează o îmbogățire fără justă cauză pe seama subsemnatului contestator. Conform disp. art.4 din Legea 193/2000 această clauză trebuie considerată ca fiind abuzivă deoarece dă dreptul intimatei să creeze un dezechilibru financiar semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Ca atare, intimata pe durata derulării contractului a încasat de la contestator până la predarea mașinii suma de 173.086,60 ron, pretinzând să achite și valoarea reziduală a acesteia, cu toate că nu are posesia și folosința mașinii. Această sumă reprezentând capital nefacturat în valoare de 32.396,54 euro la care se adaugă penalități de 71.084,24 lei ce vor fi actualizate, toate reprezentând sume care nu au fost facturate, reprezintă sume pe care contestatorul nu le datorează, ele fiind calculate și solicitate în baza unor clauze abuzive, sancționate cu nulitatea absolută.
Prevederea din contractul de leasing privind plata daunelor interese în cuantum egal cu contravaloarea autovehiculului, înțelegând prin aceasta valoarea de intrare, la care se adaugă cheltuieli de închidere a contractului de leasing, taxele și impozitele legale (TVA, taxe vamale, cheltuieli de radiere și cu alte servicii etc. după caz), luându-se în considerare sumele deja achitate în contul autovehiculului cu titlu de capital, are natura unei clauze penale, fiind determinată întinderea prejudiciului și cuantumul daunelor care vor fi acoperite prin rezilierea contractului de leasing, ca urmare a neexecutării sau executării necorespunzătoare de către utilizator a obligațiilor sale. Potrivit dispozițiilor codului civil clauza penală fiind un contract, trebuie să îndeplinească condițiile de validitate a oricărei convenții, iar instanța este obligată să verifice respectarea principiului reglementat de art.5 Cod civil, neputându-se deroga de la dispozițiile de ordine publică.
Recurentul a mai arătat că instanța fondului a făcut o confuzie gravă între executarea obiectului principal al contractului și daunele interese în caz de neexecutare culpabilă a obligațiilor, care constituie clauza penală.
Din interpretarea art. 15 din OG nr.51/1997, rezultă că nu există o obligație a utilizatorului decurgând din lege de a plăti, pe lângă sumele restante și valoarea reziduală la care se adaugă penalități de întârziere, Plata altor sume după reziliere,
inclusiv valoarea reziduală, reprezintă. În fapt o sarcină evident excesivă impusă utilizatorului, ajungându-se în situația în care este mai profitabil pentru finanțator să nu fie executat contractul, decât să fie executat, deoarece ar obține pe lângă bunurile contractate si valoarea reziduală. Pe de altă parte, prejudiciul suferit de creditor ca urmare a neexecutării corespunzătoare a obligațiilor de către debitoare nu rămâne nereparat în cazul înlăturării daunelor interese menționate, creditorului fiindu-i restituit autoturismul.
Recurentul a mai arătat că ratele aferente acestui contract au fost achitate până în data de_, când s-a sistat plata ratelor, iar la data de_ a fost predat firmei de leasing autoturismul ce a făcut obiectul contractului, așa cum rezultă din procesul verbal de predare primire depus la dosar. Potrivit art.4 din Legea 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea înseși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. În temeiul lit i din anexă, este considerată clauză abuzivă clauza care obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant, ipoteză care este îndeplinită în prezenta cauză, iar față de caracterul abuziv al prevederii din contractul de leasing trebuie constatată nulitatea absolută a acesteia.
Se susține de către instanța de fond că finanțatorul depune un efort financiar, avansând integral sumele de bani pentru achiziționarea bunului obiect al contractului de leasing, însă nu analizează efortul financiar al celeilalte părți contractante, pentru că finanțatorul nu avansează nici o sumă de bani fără să-și calculeze câștigul inerent operațiunii, deoarece prin plata ratelor de către utilizator care depășesc cu mult o valoarea unei chirii, rate care se raportează la prețul total al bunului în condițiile în care rata cuprinde și dobânda aferentă, finanțatorul obține un câștig cert. Ceea ce trebuia să intereseze instanța de fond reprezintă faptul că finanțatorul nu poate pretinde și nici câștiga decât un câștig obținut în mod licit și nu unul obținut în baza unor clauze cu caracter abuziv, la fel ca cea cuprinsă în clauza nr.16.9 din contract. Astfel, având în vedere faptul că sumele pentru care s-a început executarea silită împotriva contestatorului sunt solicitate în baza unor clauze din contractul de leasing care sunt lovite de nulitate absolută, titlul executoriu fiind desființat parțial, în opinia noastră nu există o creanță, certă, lichidă și exigibilă împotriva contestatorului, astfel încât se impune anularea formelor de executare. Mai mult, este de observat că se solicită plata unor penalități nefacturate, care sunt calculate până la data de_ în condițiile în care la data de_ a fost predat firmei de leasing autoturismul, astfel încât este cert că se solicită sume nedatorate, iar câtă vreme se pornește o executare silită pentru un debit nedatorat, executarea silită este sub toate aspectele nelegală.
În consecință executarea silită este nelegală, contestatorul nedatorând suma considerată de creditoare a fi recuperată, motiv pentru care se impune admiterea recursului cu consecința modificării în întregime a sentinței atacate și, pe cale de consecință, admiterea contestației și anularea formelor de executare.
Intimata SC B. L. I. SA, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului, arătând că recursul promovat, ca de altfel si contestația la executare, se axează pe ideea ca dispozițiile contractuale care instituie obligația contestatorului de a achita daunele interese ar fi abuzive. In mod corect, instanța de fond arata ca sub aspectul caracterului de adeziune al contractului, apărarea debitorului este neîntemeiata, acesta având posibilitatea de a fi negociat cu locatorul.
Intimata a mai arătat că într-adevăr propune un draft clienților săi, fapt ce explică asemănările dintre contracte, dar propunerea unui draft pe marginea căruia se poate negocia (se pot elimina clauze, se pot adaugă clauze, se pot modifica clauze, in funcție de voința si de înțelegerea la care ajung părțile) nu conduce la ideea de contract de adeziune, de contract standard preformulat. Debitorul nu a făcut dovada faptului ca ar fi solicitat inlaturarea sau modificarea clauzei penale, iar intimata sa ii fi refuzat insusi dreptul de a negocia. Mat mult, nici nu a afirmat acest lucru. Acest contract a corespuns in integralitate voinței contestatorului, fapt dovedit inclusiv prin aceea ca recurentul nu a formulat nicio obiectiune cu privire ia nici una dintre clauzele contractuale pana la punerea in executare silita, indeplinindu-si obligațiile fara exprimarea vreunei nemulțumiri, pentru o perioada îndelungata - 2 ani:_ (data semnării contractului) -_ (data primei facturi restante).
In ceea ce privește regimul juridic aplicabil clauzei contestate, instanța apreciază in mod corect faptul ca prevederea contractuala constituie clauza penala prevăzuta de art. 1069 C.civ, iar recurentul susține ca prevederile art. 16.9 contravin art. 5 C.civ si art. 15 din OG nr. 51/1997. In ceea ce privește aceasta afirmație, intimata arată că debitorul nu arata in ce consta nerespectarea art. 5 Cod Civil la ale cărui dispoziții face referire, si nu probează acest fapt. Singurele sale argumente aduse in susținerea acestei afirmații sunt, la rândul lor, alte simple afirmații nedovedite, asa-zisul caracter excesiv si împovărător al clauzei, asa-zisul dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile contractuale rezultate din aceasta clauza sau simpla susținere ca aceasta prevedere nu a fost negociata de către parti.
Intimata a mai arătat că in ceea ce privește încălcarea prevederilor art. 5 C.Civ., proba îi incumba contestatorului, avantajul oferit de către legislația consumatorului cu privire la sarcina probei neacoperind si dispoziții legale prevăzute alte acte normative.
Referitor la asa-zisa incalcare a disp. art. 15 din OG nr. 51/1997, recurentul, interpretează norma invocata prin omiterea primei teze a acesteia, care, integral, este următoarea: daca in contract nu se prevede altfel, in cazul in care locatarul/utilizatorul nu executa obligația de plata integrala a ratei de leasing timp de doua luni consecutive, calculate de la scadenta prevăzuta in contractul de leasing, locatorul/finanțatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar locatarul/utilizatorul este obligat sa restituie bunul si sa plătească toate sumele datorate, pana la data restituirii in temeiul contractului de leasing. Așadar, art. 15 nu lasă părtilor drept de dispoziție doar asupra termenului de 2 luni pana la care utilizatorul poate face plata, ci permite acestora, prin coroborare cu disp. art. 11 din ordonanța, potrivit cărora "in cadrul operațiunilor de leasing drepturile si obligațiile părtilor vor fi stipulate in contract si nu vor fi limitate la prevederile art. 9 si 10 sa modifice si drepturile/obligațiile ce devin scadente ca urmare a rezilierii. Astfel, contractul de leasing nu constituie titlu executoriu doar in privința restituirii bunurilor si a plații sumelor scadente pana la data rezilierii, ci constituie titlu executoriu in privința tuturor obligațiilor pe care părțile au inteles, de comun acord, sa le prevadă in conținutul acestuia.
In susținerea aceleiași idei, recurentul face referire si la faptul ca daunele interese si penalitățile nu au fost facturate, motiv pentru care, in opinia sa, contestatorul nu le datorează. Mai mult, acesta susține si ca sumele respective
"reprezintă debite nefacturate, pentru care creditoarea nu suporta taxele legale către stat, nefiind înregistrate in contabilitatea proprie";. Or, prin contestație, contestatorul a solicitat constatarea nulității absolute si desființarea exclusiv a disp. art. 16.9 lit. c
care fac vorbire despre daunele interese - capital nefacturat, neavand nicio pretenție in legătura cu disp. art. 8.12 referitoare la penalități, motiv pentru care orice discuție pe marginea obligației de plata a penalităților sau a eventualului caracter abuziv al art. 8.12 este inutila.
P. itățile reprezintă o creanța certa si lichida, ca urmare a cauzei care generează calcularea majorărilor de întârziere si anume nerespectarea clauzei contractuale de decontare a contravalorii unor bunuri livrate sau a unor servicii prestate, în cazul de fata art. 8.12 din contract potrivit căruia locatorul poate aplica in caz de întârziere a oricărei plați penalități in cuantum de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere. Nu este necesara emiterea facturii pentru majorările de întârziere, fapt ce reisese din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 155 alin. (1) Cod Fiscal. Asa cum rezulta din textul de lege, emiterea unei facturi care nu reprezintă contravaloare a unei livrări de bunuri/prestări de servicii nu este obligatorie. Nu trebuie pierduta din vedere natura juridica a penalităților care reprezintă o sancțiune pentru neindeplinirea la timp a obligației de plata a facturii fiscale.
Intimata a mai arătat ca potrivit art. 1066 C.Civ., obligația de plata a penalităților stabilita de parti conform contractului, nu este condiționată de emiterea unei facturi, obligația de plata nascandu-se o data cu neplata sumelor datorate la scadenta. Tot astfel, capitalul nefacturat reprezintă daune-interese asa cum este stipulat în mod clar in art. 16.9 conform căruia, ca urmare a rezilierii prezentului contract din vina utilizatorului, acesta va plati următoarele sume cu titlu de daune- interese:_ c) contravaloarea autovehiculul, înțelegând prin aceasta valoarea de intrare, la care se adaugă cheltuielile de închidere a contractului de leasing, taxele si impozitele legale, luandu-se in considerare sumele deja achitate in contul autovehiculului cu titlu de capilar si reprezintă sancțiunea aplicata ca urmare a rezilierii din vina utilizatorului. De asemenea, nu exista nici o norma care sa oblige la facturarea penalităților si a daunelor-interese. Mai mult, având in vedere ca penalitățile curg zi cu zi, nici nu ar fi putut emite o factura care sa cuprindă întreaga suma solicitata cu acest titlu, întrucât suma se actualizează in fiecare zi.
In ceea ce privește faptul ca locatorul datoreaza/nu datorează taxe către stat pentru încasarea sumelor respective, intimata a arătat că acest subiect nu schimba cu nimic obligația de plata a debitorului. Potrivit art. 137 alin. 3 lit. b din C. fiscal, TVA- ul nu se va percepe asupra sumelor acordate creditorilor cu titlu de daune interese prin hotărâri judecătorești definitive si irevocabile - nu este cazul de fata întrucât titlul executoriu nu este o hotărâre judecătoreasca ci un contract de leasing, orice alte sume solicitate" pentru neindeplinirea obligațiilor contractuale daca sunt percepute
"peste preturile si/sau tarifele negociate". Intimata considera ca daunele interese pe care le pretinde nu pot fi incluse in categoria sumelor excluse de la impozitare întrucât ele nu reprezintă sume percepute peste preturile si/sau tarifele negociate. Daunele interese au fost prevăzute si determinate prin contract, motiv pentru care fac parte din categoria sumelor care au fost negociate de către parti. Potrivit art. 137 alin. 3 lit. c din C. fiscal, "Baza de impozitare nu cuprinde următoarele;_ c) dobânzile, percepute după data livrării sau prestării, pentru plați cu întârziere". Așadar, penalitățile nu fac parte din baza de impozitare dar acest fapt nu conduce la ideea ca, din acest motiv, debitorii nu au obligația de a le achita. O asemenea idee este absurda si total nesustinuta din punct de vedere juridic.
Indiferent daca legea include sau nu daunele interese si penalitățile in baza de impozitare, sumele respective sunt datorate de către debitori întrucât nicio norma legala nu prevede ca debitorii au obligația sa achite creditorilor doar sume pentru care aceștia datorează taxe si impozite. Cu alte cuvinte, daca o suma este exclusa din
baza de impozitare, ea nu este si nelegal pretinsa sau pur si simplu, nedatorata. Pe de alta parte, toate aceste sume sunt in mod obligatoriu înregistrate in contabilitatea intimatei, fapt dovedit prin chiar existenta fisei client depusa la dosarul cauzei întrucât aceasta este emisa in conformitate cu inregistrarile din contabilitate. Societatea de leasing nu poate incasa sume pe care sa nu le înregistreze in contabilitate, ca de altfel nicio alta societate comerciala.
Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate și a prevederilor art. 304, 3041și 312 Cod proc.civ., tribunalul reține următoarele:
Este neîntemeiat motivul de recurs invocat de către recurentul B. N. P.
G. H. T. privind neanalizarea de către prima instantă a sustinerilor sale, considerentele hotărârii atacate fiind, dimpotrivă, extensive si cuprinzătoare, în cadrul acestora instanta de fond analizând pe larg toate motivele contestatiei la executare.
În ce priveste interpretarea dată de prima instantă dispozitiilor legale invocate de către recurentul contestator si modul de aplicare a acestora la situatia de fapt, tribunalul retine că solutia primei instante este legală si temeinică, având în vedere însă considerentele ce urmează.
Potrivit dispozitiilor art. 1 alin. 3 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, ";se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii";, iar conform prevederilor art. 2 alin. 2 din acelasi act normativ, în sensul acestei legi, ";prin consumator se înțelege orice persoana fizica sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care încheie un contract în afară activității lor autorizate, profesionale sau comerciale";.
Recurentul fiind o persoană fizică autorizată, acesta este în fapt o persoană fizică ce desfăsoară o activitate liberală autorizată. Or, în spetă, achizitia autoturismului de către recurent a fost realizată în cadrul desfăsurării activitătii acestuia si în vederea desfăsurării acestei activităti, iar nu în afara activitătii profesionale a recurentului. Astfel, recurentul a încheiat contractul de leasing financiar nr. 45446/_ cu intimata, în calitatea sa de persoană fizică autorizată, fiind parte în contract B. N. P. G. H. T., iar nu persoana fizică G. H.
T. .
În această privintă, tribunalul retine că, potrivit dispozitiilor art. 1169 Cod civ., revenea recurentului sarcina de a dovedi faptul că, desi a încheiat contractul de leasing financiar cu intimata în calitate de persoană fizică autorizată, respectiv ca B.
N. P. G. H. T., iar nu în calitate de simplă persoană fizică, acest contract ar fi fost încheiat în afara activitătii sale profesionale, iar nu în interesul si deci în cadrul desfăsurării acestei activităti.
O astfel de dovadă nefiind făcută de către recurent, tribunalul retine că acesta nu are calitatea de consumator în întelesul Legii nr. 193/2000, în ce priveste încheierea contractului de leasing financiar nr. 45446/_ cu intimata, astfel că nu sunt incidente prevederile art. 4 din actul normativ mentionat în ceea ce priveste clauza continută la art. 16.9 lit. c din contract, care a fost contestată de către recurent.
Astfel, prin art. art. 16.9 lit. c din contractul de leasing financiar nr. 45446/_ încheiat între părti, s-a stipulat că în cazul restituirii autovehiculului către locator ca urmare a rezilierii contractului din culpa utilizatorului, acestuia îi revine obligatia de a plăti, cu titlu de daune-interese ";contravaloarea autovehicului, intelegând prin aceasta valoarea de intrare, la care se adaugă chletuielile de închidere a contractului de leasing, taxele si impozitele legale (TVA, taxe vamale, cheltuieli de radiere și cu
alte servicii etc. după caz), luându-se în considerare sumele deja achitate în contul autovehiculului cu titlu de capital ";.
Fată de contestarea de către recurent a acestei clauze ca având o cauză ilicită în sensul dispozitiilor art. 948 Cod civ., respectiv ca având o cauză contrară legii si ordinii publice, tribunalul retine că sarcina probei în această privintă revenea tot recurentului, în acest sens fiind nu doar prevederile art. 1169 Cod civ., ci si cele ale art. 967 Cod civ. Or, clauza contractuală prin care părtile stabilesc că în cazul neexecutării culpabile de către una dintre părti a propriilor obligatii contractuale, aceasta trebuie să plătească celeilalte părti o sumă de bani determinată sau determinabilă, nu poate fi considerată de plano ca fiind contrară legii si ordinii publice si nici nu poate justifica prezumtia că în baza unei astfel de clauze cealaltă parte s-ar îmbogăti fără justă cauză.
Dimpotrivă, inserarea unei astfel de clauze în contractele încheiate între părti este permisă potrivit dispozitiilor art. 1066 Cod civ., fată de care tribunalul retine că în mod corect a calificat prima instantă clauza continută la art. 16.9 lit. c din contractul de leasing financiar nr. 45446/_, ca fiind o clauză penală. Dealtfel, nici nu s-ar putea vorbi despre îmbogătire fără justă cauză în situatia în care prestatia primită de către intimată are la bază clauza penală inserată în contractul încheiat cu recurentul, îmbogătirea fără justă cauză fiind un fapt juridic licit care presupune prin însăsi natura sa inexistenta unui temei contractual pentru prestatiile executate.
Totodată, împrejurarea că recurentul nu a avut posibilitatea de a negocia clauzele contractului încheiat cu intimata, în conditiile în care acesta nu a încheiat contractul în calitate de consumator si nu beneficiază de prevederile Legii nr. 193/2000, se impunea a fi dovedită de către acesta, o astfel de probă nefiind însă făcută în cauză.
În acelasi timp, clauza nu poate fi apreciată ca fiind imorală sau contrară ordinii publice, dată fiind natura contractului încheiat între părti, care după cum în mod judicios a subliniat si prima instantă, nu este nici de închiriere si nici de vânzare-cumpărare cu plata pretului în rate, ci un contract de leasing financiar. Astfel clauza penală în baza căreia intimatul este îndreptătit la suma pe care ar fi obtinut-o si în cazul executării contractului nu este de plano contrară ordinii publice, câtă vreme părtile au încheiat contractul tocmai în vederea executării lui, iar rezilierea acestuia a intervenit din culpa recurentului, iar nu a intimatei. În acest sens, tribunalul retine că nu poate fi apreciată ca fiind contrară ordinii publice clauza penală prin care părtile convin protejarea uneia dintre părti de riscul neexecutării culpabile de către cealaltă parte a propriilor obligatii contractuale. Astfel, de vreme ce scopul imediat al finantatorului la încheierea contractului de leasing este, conform reglementării sale legale, contraprestatia celeilalte părti, nu poate fi apreciat ca fiind contrar ordinii publice existenta acestui scop si la încheierea clauzei penale, prin aceasta finantatorul asigurându-se că nu va fi lipsit de câstigul urmărit la încheierea contractului din culpa celeilalte părti care conduce la rezilierea contractului respectiv. Totodată, tribunalul retine că nici principiul executării contractelor cu bună- credintă si nici cel al interpretării clauzelor neclare în favoarea debitorului, invocate de către recurent, nu-si găsesc aplicarea în spetă, întrucât executarea contractelor este o problemă ulterioară încheierii acestora si nu influentează valabilitatea clauzelor contractului, iar clauza în spetă nu este neclară, ci doar apreciată de către recurent, ca
fiindu-i dezavantajoasă.
Inexistenta unei prevederi legale care să dea finantatorului dreptul la un tratament preferential în detrimentul utilizatorului nu este de natură să înlăture principiul libertătii contractuale, protectia instituită de Legea nr. 193/2000, în acord
cu prevederile Directivei 93/13/CEE, privind doar pe consumatori, iar nu si alte categorii de subiecte de drept care încheie contracte cu comerciantii, cum este cazul si al recurentului, care este o persoană fizică autorizată ce desfăsoară o activitate liberală.
În ce priveste împrejurarea că executarea silită este realizată si pentru sume reprezentând penalităti nefacturate, tribunalul retine că recurentului îi revine obligatia de plată a penalitătilor de întârziere aferente debitului neachitat în baza dispozitiilor art. 8.12 din contractul de leasing financiar, necontestate de către recurent, iar emiterea facturilor fiscale pentru penalitătile de întârziere nu afectează existenta acestora, ele fiind datorate în baza contractului, care constituie titlu executoriu, iar nu în baza unor facturi fiscale, câtă vreme prin contract nu a fost conditionată scadenta acestora de emiterea facturilor fiscale de către intimată.
Pentru considerentele arătate, tribunalul, în temeiul art. 312 alin. 1 teza a II-a Cod proc.civ., va respinge, ca neîntemeiat, recursul formulat de recurentul B. N.
P. G. H. T. în contradictoriu cu intimata SC B. L. I. SA împotriva sentinței civile nr. 21444/2012 pronunțate la 2 noiembrie 2012 în dosarul_ al Judecătoriei C. -N., pe care o va menține în întregime.
PENTRU ACESTE M. IVE ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca neîntemeiat recursul formulat de recurentul B. N. P. G.
H. T. în contradictoriu cu intimata SC B. L. I. SA împotriva sentinței civile nr. 21444/2012 pronunțate la 2 noiembrie 2012 în dosarul_ al Judecătoriei C. -N. pe care o menține în întregime.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 2 septembrie 2013.
PREȘEDINTE | JUDECĂTOR | JUDECĂTOR | GREFIER |
C. G. V. | L. O. S. I. | A. B. |
Red./G.V.L./Dact./U.L.;G.V.L. 2ex./_
Judecător fond: Grigorie Ionită A. Judecătoria Cluj-Napoca
| ← Decizia civilă nr. 472/2013. Contestație la executare silită | Decizia civilă nr. 239/2013. Contestație la executare silită → |
|---|
