Decizia civilă nr. 446/2013. Acțiune în pretenții comerciale
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
T. UL SPECIALIZAT C. Dosar nr. unic _
Cod operator date cu caracter personal 11553
DECIZIA CIVILĂ nr. 446/2013
Ședința publică din data de 09 septembrie 2013 Completul este compus din:
PREȘEDINTE: D. H. JUDECĂTOR: M. C. B. JUDECĂTOR: C. C. GREFIER: N. N.
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de către recurenta S.C. S.
I. DSR.L. împotriva sentinței civile nr. 5307/_, pronunțate de către Judecătoria C. - N., în dosarul nr._, privind și pe intimata
S.C. N. B. S.A., cauza având ca obiect, în prima instanță, pretenții.
La apelul nominal se prezintă în apărarea intereselor recurentei, d-na avocat I. Alexandrescu, cu împuternicire avocațială existentă la dosar, f. 6 și reprezentantul intimatei, d-nul consilier juridic B. Măluțan, cu delegație anexată întâmpinării, f. 13.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că a fost înregistrată la dosar, în data de 27 august 2013, din partea intimatei, întâmpinare, în două exemplare, un exemplar fiindu-i comunicat reprezentantei recurentei.
T. ul, verificându-și, din oficiu, competența, în temeiul art. 1591C.proc.civ. raportat la art. 2 pct. 3 C.proc.civ., constată că este competent general, material și teritorial să soluționeze prezentul litigiu.
Reprezentanta recurentei depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 885,90 lei (chitanța seria MCJCH, nr. 515701096/_, f. 14) și timbre judiciare de 5 lei, aferente recursului declarat.
La interpelarea tribunalului de a preciza dacă există aspecte preliminare de formulat, anterior acordării cuvântului pe fond, reprezentanții părților arată că nu mai au cereri de formulat.
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat, tribunalul acordă reprezentanților părților cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta recurentei solicită admiterea recursului, modificarea sentinței atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată formulate de către partea ce o reprezintă, cu cheltuieli de judecată, constatând în taxă
judiciară de timbru și timbre judiciare, aferente fondului și fazei de recurs.
În susținerea recursului, reprezentanta recurentei arată că instanța de fond a respins acțiunea reclamantei, pe de o parte, raportat la faptul că
facturile la care a înțeles să facă referire nu au fost însușite de către reprezentantul egal al societății pârâte, ci de către angajații acesteia, iar pe de altă parte, pentru că factura de penalități emisă de către reclamantă ar fi fost o replică la penalitățile facturate, la rândul său, de către societatea pârâtă. În opinia reprezentantei recurentei instanța de fond a apreciat în mod eronat că facturile pentru care partea ce o reprezintă a solicitat penalități de întârziere nu au fost însușite de către reprezentantul legal al societății pârâte întrucât,
astfel cum rezultă din înscrisurile existente la dosar, aceste facturi au făcut obiectul unei compensări, ordinele de compensare fiind semnate de către reprezentantul legal al societății pârâte. Mai mult, facturile au fost operate în contabilitatea pârâtei.
Reprezentantul intimatei solicită respingerea recursului, arătând că facturile au fost acceptate la plată, însă nu și penalitățile menționate unilateral pe factură deoarece, simpla mențiune de pe factură cu privire la plata penalităților nu poate fi asimilată unei clauze penale, din perspectiva principiului forței obligatorii a contractului, aspect consacrat de art. 969 Cod Civil, respectiv art. 1070 N.C.civ. Mai mult, reprezentantul intimatei arată că o parte a facturilor din litigiu au fost semnate de către angajații societății, respectiv portarul sau persoanele de la registratură, persoane care aveau atribuții de a certifica primirea produselor și nimic mai mult.
Un alt aspect învederat de către reprezentantul intimatei se referă la faptul că între părți a operat compensația, fiind vorba despre o compensație legală care operează, de drept, în momentul care creanțele devin certe, lichide și exigibile, lucru care s-a și întâmplat. Or, în această situație, nu se poate vorbi despre penalitățile unor facturi care au făcut obiectul compensării.
T. ul reține cauza în pronunțare.
T. UL,
Prin sentința civilă nr.5307-19 martie 2013 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr._, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de SC S. I. DS în contradictoriu cu pârâta SC N.
B. SA, având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 29.020 cu titlu de penalități de întârziere, ca neîntemeiată.
În motivarea sentinței prima instanță a reținut faptul că pretențiile formulate de reclamantă sunt nefondate prin raportare la disp. art.969 alin.1 C.civ., conform cărora convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante și că acceptarea la plată a unor facturi în cuprinsul cărora era inserată și obligația pârâtei de plată a unor penalități de întârziere în cuantum de 0,5% nu echivalează cu acordul exprimat de parte cu privire la aceste penalități.
Împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță a formulat recurs, în termen legal, reclamanta, solicitând admiterea recursului și modificarea hotărârii recurate în temeiul disp. art.312 raportat la prev. art.304 pct.9 C.pr.civ., în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și obligarea intimatei la plata penalităților, precum și a cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului recurenta a arătat că apreciază hotărârea pronunțată de prima instanță ca nelegală și netemeinică întrucât pronunțarea s-a făcut cu neluarea în considerare a clauzei penale cuprinsă în facturile depuse în probațiune și cu luarea în considerare doar a susținerilor pârâtei.
Aceasta, în condițiile în care facturile depuse în probațiune de reclamantă au fost recunoscute și însușite de reprezentantul legal al pârâtei, prin semnarea ordinelor de compensare ce cuprind chiar facturile la care se făcea referire.
Se apreciază, drept urmare, că nu se poate susține că facturile nu au fost însușite de persoana juridică, atâta timp cât au fost înregistrate în contabilitate
și atâta timp cât au făcut obiectul unei compensări semnate de reprezentantul legal.
În ceea ce privește lipsa acordului reținut de prima instanță, recurenta a arătat că în condițiile în care nu s-a încheiat un contract, factura fiscală semnată și ștampilată de debitoare reprezintă un contract în formă simplificată, atât în ceea ce privește data scadenței, cât și în ceea ce privește penalitățile de întârziere datorate în situația neplății la scadență.
Plățile inserate pe factură au valoarea unei clauze penale prin raportare la disp. art.1169 alin.1 și 2 C.civ., achitarea cu întârziere a facturilor îndreptățind-o pe reclamantă la pretinderea penalităților de întârziere.
Această clauză penală are menirea de a acoperi prejudiciul suferit de creditoare ca urmare a executării cu întârziere a obligațiilor de plată, dreptul reclamantei de a solicita plata acestora fiind prevăzut și de disp. art.43 Cod comercial.
Intimata a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului formulat de reclamantă și menținerea sentinței pronunțate de prima instanță ca temeinică și legală, arătând că sumele pretinse cu titlu de penalități de întârziere înscrise pe factură nu sunt datorate, în condițiile în care acceptarea la plată a facturilor nu echivalează cu acordul celeilalte părți cu privire la pretinsele penalități de întârziere.
De altfel, doctrina și practica judiciară au statuat în sensul celor mai sus enunțate, intimata arătând în plus că pretențiile reclamantei sunt nelegale și din perspectiva faptului că obligația de plată a sumelor înscrise în cuprinsul facturilor fiscale depuse în probațiune în susținerea cererii s-a stins de plin drept prin compensare la momentul la care s-a constatat existența celor două datorii certe, lichide și exigibile, una dintre ele aparținând reclamantei și cealaltă pârâtei.
Analizând sentința recurată prin raportare la motivele de recurs invocate și ansamblul probelor existente la dosarul cauzei, cu luarea în considerare a disp. art.312 și a disp. art.304 pct.9 C.pr.civ. invocate de recurentă, având în vedere și prev. art.3041C.pr.civ., tribunalul reține următoarele:
Cererea dedusă judecății cu care a fost învestită prima instanță viza solicitarea reclamantei de a se dispune obligarea pârâtei la plata unor penalități de întârziere aferente facturilor nr.1101223/_, 1102271/_
, 1102333/_, 1102366/_, facturi a căror contravaloare se susținea că a făcut obiectul unor compensări cuprinse în două ordine de compensare anexate, de altfel, de reclamantă la cererea dedusă judecății.
Pe cale de consecință, se mai reține faptul că pretențiile deduse judecății vizează doar plata penalităților de întârziere, în condițiile în care ambele părți, reclamanta prin cererea introductivă, ca de altfel și prin motivele de recurs, a arătat că debitul principal constând în contravaloarea mărfii livrate pârâtei aferentă facturilor mai sus menționate a fost achitată prin compensare, compensare privită ca mod de stingere a obligației de plată dintre părți.
După cum în mod corect a reținut și prima instanță, raporturile dintre părți derulate au fost dovedite prin depunerea la dosar a copiei facturilor invocate de reclamantă, facturi care nu sunt acceptate la plată decât parțial, prin aplicarea unei semnături olografe.
În cuprinsul acelorași facturi este menționată obligația pârâtei de a achita penalități de 0,5% pe zi de întârziere, ori această menționare făcută de către reclamantă este unilaterală și nu poate fi considerată ca fiind o clauză penală acceptată de partea pârâtă în baza căreia în sarcina acesteia să se nască obligația de plată a unor despăgubiri.
Clauza penală reprezintă o convenție pe care părțile o încheie de comun acord, presupunând, pe cale de consecință, acordul de voință al celor două părți cocontractante, cu scopul de a stabili anterior derulării raporturilor dintre cele două părți cuantumul despăgubirilor datorate în condițiile în care una dintre ele nu-și va îndeplini obligația în modalitatea în care s-a stabilit prin convenție ori această obligație va fi îndeplinită cu întârziere.
Inserarea pe factură a mențiunii conform căreia pârâta ar datora penalități de întârziere de 0,5% nu poate fi considerată o clauză penală și nu poate să producă efectele pe care o astfel de clauză le-ar produce în condițiile în care ar exista acordul de voință al ambelor părți.
Este reală împrejurarea că factura reprezintă un contract în formă simplificată, însă semnarea acesteia de către reprezentantul legal al persoanei juridice sau o altă persoană în calitate de mandatar nu presupune în mod obligatoriu exprimarea acordului de voință cu privire la pretinsele penalități de întârziere.
Această mențiune reprezintă un act unilateral al reclamantei, neasumat de către pârâtă, nefiind rezultatul unei negocieri dintre părți, semnăturile aplicate pe facturi neputând fi considerate ca fiind exprimarea acordului de voință asupra clauzei penale, certificând doar primirea produselor și nimic mai mult.
Împrejurarea că între cele două părți s-au încheiat ordine de compensare pentru contravaloarea produselor pe care reclamanta le-a livrat pârâtei nu face dovada faptului că pârâta ar fi acceptat asumarea obligației de plată a penalităților de întârziere de la un termen al scadenței stabilit în mod unilateral și într-un cuantum stabilit în aceeași modalitate de reclamantă.
În mod corect prima instanță a apreciat că în cauză nu sunt întrunite prev. art.969 C.civ., și că doar convențiile legal făcute au putere între părțile contractante, lipsa acordului reclamantei și a negocierilor dintre părți lipsind de orice efecte menționarea în cuprinsul facturii a obligației de plată a penalităților de întârziere.
Înregistrarea facturilor în contabilitatea pârâtei nu echivalează cu recunoașterea de către aceasta a penalităților de întârziere ci a debitului principal care, de altfel, a fost stins prin compensare de către părți.
În condițiile în care clauza penală nu a fost asumată de pârâtă prin exprimarea acordului de voință în mod clar și neechivoc, reclamanta era îndreptățită să solicite, pentru situația neîndeplinirii obligațiilor de plată la scadență, doar dobânzi legale în conformitate cu prevederile art. 43 C.com. invocate în cuprinsul motivelor de recurs și nu penalități de întârziere.
Față de considerentele mai sus reținute, tribunalul apreciază că hotărârea pronunțată de prima instanță este temeinică și legală și că nu pot fi reținute prev. art.304 pct.9 C.pr.civ. care ar impune modificarea acesteia în sensul solicitat de reclamantă, respingerea cererii de chemare în judecată de către judecătorie făcându-se în mod legal în baza actelor existente la dosar, pretențiile reclamantei având ca obiect obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere nefiind fondate.
Ca urmare a respingerii recursului și menținerii sentinței civile nr.5307/2013 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr._ recurenta nu este îndreptățită nici la plata cheltuielilor de judecată solicitate în calea de atac a recursului, fiind în culpă procesuală.
PENTRU ACESTE M. IVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta SC S. I. D.
S. în contradictoriu cu intimata SC N. B. SA împotriva sentinței civile nr.5307/2013 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosar nr._, pe care o menține în întregime.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 9 septembrie 2013.
PREȘEDINTE, | JUDECĂTORI, | GREFIER, | |
D. H. M. C. B. | C. | C. N. N. |
Red.CC/MM 2 ex./_
Judecător fond: I. G., Judecătoria Cluj-Napoca.
| ← Decizia civilă nr. 563/2013. Acțiune în pretenții comerciale | Decizia civilă nr. 566/2013. Acțiune în pretenții comerciale → |
|---|
