Decizia civilă nr. 486/2013. Acțiune în pretenții comerciale
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
T. UL SPECIALIZAT C. Dosar nr. _
Cod operator date cu caracter personal 11553
DECIZIA CIVILĂ nr. 486/R/2013
Ședința publică din data de 23 septembrie 2013 Completul este constituit din:
PREȘEDINTE: F. M. JUDECĂTOR: D. D. JUDECĂTOR: N. K. GREFIER: F. B.
Pe rol fiind examinarea recursului declarat de recurenta SC UNIQA A. SA în contradictoriu cu intimatul A. I., împotriva sentinței civile nr. 2926/_
, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr._, cauza având ca obiect în primă instanță pretenții.
La apelul nominal efectuat în cauză se prezintă reprezentanta recurentei, d-na avocat Chirilă Liliana și reprezentanta intimatului, d-na av. M. M. .
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că s-a depus la dosar, de către Parchetul de pe lână Judecătoria Cluj-Napoca, răspunsul la adresa trimisă, în sensul că rezoluția din dosarul nr. 9226/P/2008 a fost comunicată către numita Tobias Eniko în calitate de făptuitoare, la data de_ .
Reprezentantele părților arată că nu au alte cereri de formulat și nici excepții de invocat.
T. ul, nemaifiind alte cereri de formulat și nici excepții de invocat, constată recursul în stare de judecată și acordă părților cuvântul pentru dezbaterea recursului.
Reprezentanta recurentei solicită admiterea recursului, respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei către instanța de fond pentru judecarea fondului cauzei. Criticile pe care înțelege să le aducă hotărârii instanței de fond, vizează greșita interpretare pe care instanța a dat-o dispozițiilor legale și probelor administrate în cauză. Arată că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora termenul de prescripție în privința dreptului material la acțiune începe să curgă de la data la care este cunoscută nu doar paguba ci și persoana responsabilă de producerea prejudiciului. Menționează că deși recurenta a efectuat o adresă către IPJ C. și către Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj- Napoca în mai multe rânduri, rezoluția dată în dosarul penal 9226/P/2008 i-a fost comunicată în data de_ și nici această comunicare și nici comunicările anterioare primite de la IPJ C. nu conțineau date suficiente pentru identificarea autorului prejudiciului. Consideră că nu se poate vorbi de începutul curgerii termenului de prescripție al dreptului la acțiune nici în privința asiguratului și nici în privința asiguratorului subrogat în drepturile acestuia, până la cunoașterea autorului prejudiciului, lucru care nu se putea realiza decât în momentul comunicării soluției anchetei penale către recurentă. Pe cale de consecință apreciază că, raportat la prevederile legale în materie de prescripție, respectiv art. 8 din Decretul nr. 167/1958 se poate stabili că termenul de prescripție în privința dreptului material la acțiune al recurentei începe să curgă de la data la care s-a cunoscut nu doar paguba ci și persona responsabilă de producerea ei, adică de la data de_ . Solicită obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, constând în taxă de timbru și timbru judiciar.
Reprezentanta intimatului solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii instanței de fond ca fiind temeinică și legală. Arată că instanța de fond în mod corect a concluzionat faptul că data de la care începe să cursul prescripției este_, aceasta fiind data la care pârâta a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei și identitatea celui răspunzător. Pe de altă parte, arată că chiar și dacă s-ar socoti ca și dată a începerii prescripției data de_, dat subrogării asiguratorului în drepturile asiguratului, termenul de 3 ani oricum ar fi fost împlinit. De asemenea apreciază ca fiind pertinentă susținerea instanței conform căreia "este de neacceptat ca însăși persoana prejudiciată să beneficieze de un termen de prescripție de 3 ani, iar persoanei care se subrogă în drepturile acesteia să-i fie recunoscut un drept de prescripție mai lung, în funcție de pasivitatea sa. Solicită obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
Reprezentanta recurentei, în replică față de susținerile reprezentantei intimatului, arată că dreptul la acțiune se naște la data plății despăgubirilor și depune la dosar cu titlu de practică judiciară, copia sentinței civile nr. 717/_ pronunțată de Judecătoria Pașcani.
T. ul rămâne în pronunțare asupra recursului.
T. UL: Deliberând asupra recursului de față:
Prin sentința civilă nr. 2926/13 februarie 2013 pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria Cluj-Napoca a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în sens material al reclamantei UNIQA A. SA, invocată de pârâtul A.
I. prin întâmpinare și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta UNIQA A. SA în contradictoriu cu pârâtul A. I., având ca obiect pretenții, ca prescrisă, fără a acorda cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că prin cererea introductivă de instanță promovată, reclamanta UNIQA A. SA a tins să obțină obligarea pârâtului A. I. la plata sumei de 3.580 lei, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de către reclamantă în baza asigurării facultative CASCO, precum și la plata dobânzii legale calculate de la data introducerii acțiunii pe rolul instanței până la data plății efective a debitului restant, pe temeiul răspunderii civile delictuale, potrivit art. 998-999 C.civ., și în baza dreptului de regres al reclamantei, în calitate de asigurator, prevăzut de art. 22 din Legea nr. 136/1995.
A reținut că, potrivit art. 137 alin. 1 C.proc.civ., trebuie să se pronunțe cu precădere asupra excepțiilor de procedură și de fond ce fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea pe fond a pricinii. Ca atare, prima instanță s-a pronunțat cu prioritate asupra excepției prescripției dreptului la acțiune în sens material invocate de pârât prin întâmpinare.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune în sens material, de fond, absolută și dirimantă, invocată de pârât prin întâmpinare, prima instanță a reținut că aceasta este întemeiată, admițând-o și respingând, pe cale de consecință, acțiunea principală ca prescrisă, pentru următoarele considerente:
A reținut că dreptul subiectiv este format din două componente, prima dintre ele fiind reprezentată de posibilitatea recunoscută de lege sau de un alt act normativ titularului dreptului subiectiv de a avea o anumită conduită și de a pretinde unei terțe persoană să dea, să facă ori să nu facă, ceva pe care acesta îl putea realiza în lipsa interdicției, iar cea de-a doua componentă fiind reprezentată de posibilitatea titularului dreptului subiectiv de a proceda la
realizarea prerogativelor cuprinse în conținutul dreptului recurgând în acest sens la forța de constrângere a statului. Modalitatea prin care o persoană interesată în realizarea unui folos material sau în preîntâmpinarea unui prejudiciu poate uza de forța de constrângere a statului este dreptul la acțiune, așa cum rezultă din prevederile art. 109 C.proc.civ., potrivit cărora oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanței competente.
A mai reținut că acest drept la acțiune nu este însă nelimitat în timp din mai multe motive. Un prim motiv ar fi acela al principiului ocrotirii aparenței de legalitate sau, altfel spus, al inexistenței obligației, ceea ce înseamnă că, până în momentul introducerii acțiunii, se prezumă că între cele două persoane între care s-a creat raportul juridic de drept procesual civil nu a existat un raport juridic de natură patrimonială și, astfel, nu există nicio obligație corelativă din partea pârâtului față de reclamant. Numai după introducerea acțiunii se poate vorbi de existența cel puțin a unui drept litigios (drept alegat), a unui drept prezumat relativ (iuris tantum) în favoarea reclamantului, care, după parcurgerea tuturor fazelor unui proces civil, se poate transforma într-o prezumție absolută (iuris et de jure) ocrotită la rândul ei tot printr-o prezumție absolută a autorității de lucru judecat, prevăzută de art. 1201 C.civ. și recunoscută reclamantului încă de la nașterea raportului juridic prin efectul în principiu declarativ (deoarece există și hotărâri cu caracter constitutiv de drepturi) al unei hotărâri judecătorești.
A apreciat, în final, că se poate afirma faptul că, în vederea ocrotirii principiului siguranței circuitului civil, nu este permis ca o situație nesigură din cauza atitudinii unui creditor să persiste un timp foarte îndelungat, scop care solicită o sancțiune corespunzătoare pentru felul în care un creditor a înțeles să uzeze de aceea prerogativă a dreptului său subiectiv de a uza de forța de constrângere a statului. Această sancțiune de drept civil prin care un creditor nediligent pierde orice posibilitate de a mai uza pentru viitor de forța de constrângere a statului, reprezentat în principiu prin dreptul la acțiune în
justiție, este prescripția dreptului la acțiune.
A mai reținut că prescripția dreptului la acțiune, chiar dacă operează ope legis, judecătorului nerămânându-i decât sarcina de a constata intervenția acesteia, nu poate interveni decât în măsura în care în cursul unui proces civil una dintre părți sau judecătorul, din oficiu, solicită constatarea acesteia. În vederea realizării acestui scop (constatarea intervenției prescripției dreptului la aciune) a fost creat un mijloc procedural cunoscut sub denumirea de excepția prescripției dreptului la acțiune care, fiind o excepție de fond, absolută și peremptorie, poate fi invocată de către oricare dintre părți și chiar de către instanță din oficiu, în tot cursul procesului civil și, odată admisă, împiedică judecarea în fond a cauzei.
A avut în vedere că acest ultim fapt (împiedicarea judecării în fond a cauzei) obligă instanța, în conformitate cu prevederile art. 137 alin. 1 C.proc.civ., ca, în momentul în care în fața sa a fost invocată excepția prescripției dreptului la acțiune, să procedeze chiar înainte de a intra în dezbaterea fondului cauzei și, astfel, a încuviințării probatoriului, conform art. 167 C.proc.civ., la verificarea împlinirii în cauză a termenului de prescripție, iar, în măsura în care constată că acesta s-a scurs, să admită excepția și să respingă acțiunea ca fiind prescrisă. Regula stabilită de prevederile art. 137 alin. 1 C.proc.civ. are un caracter imperativ, de la care judecătorul nu poate deroga decât într-un singur caz, respectiv acela în care soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune și a fondului cauzei presupun încuviințarea și apoi administrarea unor probe comune (art. 137 alin. 2 C.proc.civ.). În situația în care nu se constată
această necesitate, instanța trebuie să procedeze de îndată la soluționarea excepției.
Astfel, din cele arătate mai sus a reținut că prima sa sarcina în vederea judecării corecte a unei excepții este aceea de a verifica dacă natura probelor necesare soluționării corecte a acesteia presupun sau nu unirea judecării excepției cu fondul.
Analizând acest aspect, prima instanță a considerat că, în cauza de față, poate să treacă la judecarea cu prioritate a excepției prescripției dreptului la acțiune, în speța de față neexistând cauze care să justifice potrivit art. 137 alin. 2 C.proc.civ. unirea soluționării excepției ridicate cu fondul cauzei.
A avut în vedere că constatarea împlinirii unui termen de prescripție presupune din partea oricărei instanțe sesizate cu judecarea excepției prescripției dreptului la acțiune următoarele demersuri: analiza naturii juridice a dreptului (drept real sau drept de creanță) a cărui ocrotire se solicită prin forța de constrângere a statului, deoarece în funcție de natura dreptului o acțiune poate fi prescriptibilă sau imprescriptibilă și, în al doilea rând, verificarea faptului dacă, în speță, a intervenit sau nu una din acele cauze care suspendă sau care întrerup curgerea termenului de prescripție.
Astfel, prima instanță a considerat că, în primul rând, în vederea justei soluționări a excepției invocate, trebuie să determine natura dreptului a cărui ocrotire se solicită prin acțiunea formulată de reclamantă și, legat de acest fapt, prima instanță a constatat că prin cererea de chemare în judecată reclamanta tinde să obțină de la pârât plata despăgubirilor în sumă de 3580 lei, pe temeiul dreptului sau de regres, conform art. 22 din Legea nr. 136/1995, în calitate de asigurator CASCO, care a achitat contravaloarea lucrărilor de reparații la auto cu nr._, avariat în accidentul auto din data de 23 octombrie 2008. Plata despăgubirilor a fost efectuată de reclamanta către WEST CREDIT LEASING în data de 13 februarie 2009 prin transfer bancar. Modalitatea de producere a accidentului rutier și stabilirea culpei în producerea acestuia au făcut obiectul dosarului penal nr. 9226/P/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj- Napoca, finalizat cu neînceperea urmăririi penale față de d-na Tobias Eniko, conducătoarea autoturismului cu nr. de înmatriculare_, reținându-se că pârâtul A. I., implicat în accident, s-a aflat în data de 23 octombrie 2008, în traversarea neregulamentară a drumului public, prin loc nepermis și fără o prealabilă asigurare corespunzătoare. Rezoluția de neîncepere a urmăririi penale din data de 6 august 2009 a fost comunicată părților implicate - d-nei Tobias Eniko și pârâtului A. I., conform mențiunilor din acest document.
A mai reținut că în conformitate cu art. 22 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, privind asigurările și reasigurările din România, "În limitele indemnizației plătite, asiguratorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepția asigurărilor de persoane, iar în cazul în care în vigoare era o asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de vehicule, și împotriva asiguratorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, conform art. 54 din același act normativ. Asiguratul răspunde de prejudiciile aduse asiguratorului prin acte care ar împiedica realizarea dreptului prevăzut la alin. 1";.
Ca atare, a reținut că în speță reclamanta s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite în momentul plății despăgubirii, respectiv în data de 13
februarie 2009, dată la care reclamanta a dobândit dreptul de regres în contra persoanei culpabile de producerea prejudiciului, și anume în contra pârâtului A.
I. .
A reținut că textul art. 22 din Legea nr. 136/1995 consacră un caz de subrogare de drept în drepturile persoanei prejudiciate, iar temeiul regresului societății de asigurare în contra autorului faptei prejudiciabile nu se poate
fundamenta decât pe regulile răspunderii civile delictuale, acțiune pe care însăși persoana prejudiciată ar fi avut-o în contra persoanei vinovate de producerea accidentului. La momentul subrogării în drepturile persoanei prejudiciate, reclamanta a preluat toate drepturile, astfel cum acestea se regăseau în patrimoniul celei dintâi, inclusiv dreptul de creanță ce poate fi valorificat pe calea unei acțiuni personale în despăgubiri, cârmuită, sub aspectul posibilității de exercitare, de regulile prescripției extinctive. Acțiunea personală în despăgubiri este supusă termenului general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Ținând seama de fundamentul răspunderii persoanei culpabile, a apreciat că în speță deveneau incidente prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Dispozițiile alineatului precedent se aplică prin asemănare și în cazul îmbogățirii fără just temei."; Fiind, astfel, un drept prescriptibil - dreptul la despăgubiri (drept de creanță), prima instanță a reținut că trebuie să cerceteze care este momentul începerii curgerii termenului de prescripție și cel al împlinirii acestuia.
Legat de acest aspect, prima instanță a constatat că, în situația unei acțiuni care are ca și obiect repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, termenul de prescripție se naște din momentul în care titularul dreptului subiectiv civil poate exercita acea prerogativă a dreptului care-i conferă posibilitatea de a uza de forța de constrângere a statului. Prin urmare, din cele arătate a dedus că termenul de prescripție începe să curgă, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, din momentul în care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
A reținut că în cadrul dosarului de daună instrumentat de către reclamantă și la care avea acces persoana păgubita WEST CREDIT LEASING, respectiv conducătorul auto Tobias Eniko, chiar din data de_, persoana prejudiciată a avut cunoștință de întinderea pagubei și de identitatea persoanei pretins culpabile de producerea acestuia, în persoana pârâtului A. I., independent de faptul că împotriva conducătoarei auto Tobias Eniko a fost demarată o procedură penală, finalizată cu neînceperea urmăririi penale. De altfel, existența unui proceduri penale (proces penal) nu împiedică persoana prejudiciată în drepturile sale de a exercita o acțiune civilă la instanța civilă, în mod separat, fără să alăture acțiunea civilă celei penale. Mai mult, a subliniat că în cadrul procedurii penale față de d-na Tobias Eniko nici nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală, instrucția penală finalizându-se cu o soluție de neîncepere a urmăririi penale. Totodată, la dosarul de daună au fost depuse: devizul de reparații nr. 104348/18 noiembrie 2008 și factura fiscală nr. 22 noiembrie 2008, emise de unitatea reparatoare SC ANVELO CENTER SRL, în baza cărora, de altfel, societatea reclamantă a acordat despăgubirile către persoana prejudiciată în data de 13 februarie 2009.
Ca atare, a apreciat că din 22 noiembrie 2008, atât persoana păgubită cât și societatea de asigurare au cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască persoana culpabilă de producerea pagubei și întinderea pagubei. Mai apoi, văzând actele amintite și în baza cărora s-au acordat despăgubirile de către reclamantă, întinderea prejudiciului încercat de către WEST CREDIT LEASING a fost cunoscut de către acesta și de către societatea de asigurare reclamanta (ar fi
trebuit să fie cunoscută) încă din data de 22 noiembrie 2008, așa cum s-a arătat mai sus.
Prin urmare, a concluzionat că în favoarea persoanei prejudiciate dreptul material la acțiunea în despăgubiri este supus unui termen de prescripție de 3 ani, al cărui moment de debut s-a situat în data de 22 noiembrie 2008, urmând a se împlini în data de 21 noiembrie 2011.
A mai reținut că este real că dreptul de regres în favoarea reclamantei s-a născut în data de 13 februarie 2009, însă termenul de prescripție pentru angajarea răspunderii delictuale a persoanei culpabile nu curge de la această dată, întrucât reclamanta s-a subrogat în înseși drepturile persoanei prejudiciate, preluând dreptul de creanță din patrimoniul acesteia astfel cum acesta se regăsea la momentul subrogării de drept, inclusiv în ceea ce privește dreptul la acțiune în sens material. Prin mecanismul subrogării de drept în drepturile persoanei prejudiciate reglementat de art. 22 din Legea nr. 136/1995, societatea de asigurare nu poate prelua/avea mai multe drepturi decât avea însăși persoana prejudiciată în momentul intervenirii subrogării prin plată.
A apreciat că o soluție contrară ar fi fost de natură să eludeze atât finalitatea cazului de subrogare de drept defipt de art. 22 din Legea nr. 136/1995, cât mai cu seamă ar fi de natură să înfrângă regulile instituției subrogării în drepturile altei persoane și caracterul de ordine publică al
instituției prescripției extinctive.
A apreciat de neacceptat ca însăși persoana prejudiciată să beneficieze de un termen de prescripție de 3 ani, iar persoanei care se subrogă în drepturile acesteia să-i fie recunoscut un drept de prescripție mai lung, în funcție de pasivitatea sa. Prescripția extinctivă este o sancțiune în contra creditorului, iar stabilirea unor termene de prescripție în interiorul cărora creditorii trebuie să-și exercite dreptul la acțiune în sens material vine tocmai să dinamizeze creditorul în realizarea dreptului său (în speță, de creanță) și pentru a înlătura incertitudinile din circuitul civil în timp.
A mai reținut că, contrar alegațiilor reclamantei, termenul de prescripție extinctivă nu curge din data 3 ianuarie 2012, reprezentând momentul comunicării rezoluției Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, ci de la data la care persoana păgubită a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască atât întinderea pagubei, cât și persoana care răspunde de ea, în speță fiind vorba de data de 22 noiembrie 2008. De altfel, a observat că d-nei Tobias Eniko, în calitate de conducătoare a auto cu nr._, proprietatea persoanei prejudiciate WEST CREDIT LEASING, i-a fost comunicată rezoluția de neîncepere a urmăririi penale la nivelul lunii august 2009 (deci, chiar calculat de la aceasta dată termenul de prescripție, acesta s-ar fi împlinit în cursul anului 2012, iar cererea de chemare în judecată a fost promovată în data de 9 ianuarie 2013).
A concluzionat în sensul că acțiunea reclamantei este prescrisă, termenul de prescripție al dreptului la acțiune în sens material împlinindu-se în data de
21 noiembrie 2011, deci anterior promovării pe rolul instanței a cererii de chemare în judecată.
A mai reținut că reclamanta nu a probat existența vreunei cauze de întrerupere sau suspendare a cursului termenului de prescripție extinctivă, fapt pentru care, în temeiul considerentelor anterioare, prima instanță a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în sens material al reclamantei, invocată de pârât prin întâmpinare.
Văzând și dispozițiile art. 274 C.proc.civ. și reținând culpa procesuală a reclamantei, prima instanță a reținut că este nefondată solicitarea acesteia de obligare a intimatei și a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Totodată, a
reținut că pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecată, motiv pentru care acestea nu se vor acorda.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta recurentă UNIQA
A. SA B., solicitând admiterea recursului, respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune în sens material, casarea și trimitea cauzei spre rejudecare instanței de fond pentru o nouă judecată pe fond.
În motivarea recursului, a arătat că prima instanță a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor legale și a probelor administrate în cauză.
A arătat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora termenul de prescripție în privința dreptului la acțiune în sens material începe să curgă de la data la care este cunoscută nu doar paguba ci și persoana responsabilă de producerea prejudiciului.
A arătat că din probele administrate rezultă că avarierea autovehiculului cu nr. de înmatriculare_, asigurat CASCO la ea, s-a produs la 23 octombrie 2008. Datorită faptului că acest accident s-a soldat și cu vătămarea corporală a pârâtului, iar organele de poliție nu au încheiat niciun act pentru stabilirea culpei și a împrejurărilor producerii accidentului rutier. Mai mult, s-a dispus demararea cercetării penale în dosarul nr. 9226/P/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca.
A mai arătat că, pe de altă parte, asigurata sa i-a solicitat la 31 octombrie 2008 achitarea despăgubirilor în baza poliței de asigurare, recurenta făcând plata la 13 februarie 2009. A învederat că, cu ocazia instrumentării dosarului de daună au fost efectuate demersuri pentru stabilirea împrejurărilor producerii accidentului rutier și pentru a i se comunica cine este persoana vinovată de producerea accidentului rutier și a prejudiciului.
A învederat că deși a efectuat adresă către IPJ C. și către Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca în mai multe rânduri, rezoluția dată în dosarul penal nr. 9226/P/2008 dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca i-a fost comunicată abia la 23 noiembrie 2011. A arătat că nici această comunicare și nici comunicările anterioare primite de la IPJ C. nu conțineau date suficiente pentru identificarea autorului prejudiciului, fiindu-i comunicate doar numele și prenumele pârâtului, iar adresa doar la data de 3 ianuarie 2012.
A mai arătat că în ancheta penală demarată pentru stabilirea împrejurărilor producerii evenimentului și a persoanei vinovate, calitatea de făptuitor a avut-o d-na Tobias Eniko, conducătoarea autovehiculului asigurat. În această situație rezultă că la data de 23 octombrie 2008, dar și pe parcursul soluționării dosarului penal exista o incertitudine cu privire la culpa în producerea evenimentului rutier și, implicit, cu privire la persoana vinovată de producerea pagubei. A învederat că subrogația sa a intervenit la data de 13 februarie 2009, data la care a efectuat plata, dar la această dată nu era cunoscut cui aparține culpa în producerea accidentului rutier și cine este responsabil de producerea pagubei.
A apreciat că nu se poate vorbi de începutul curgerii termenului de prescripție al dreptului la acțiune nici în privința asiguratului și nici în privința asiguratorului subrogat în drepturile acestuia până la cunoașterea autorului prejudiciului, lucru care nu se putea realiza decât în momentul comunicării soluției anchetei penale către ea. A arătat că faptul că autoritățile nu i-au comunicat soluția dată în dosarul penal nu îi este imputabil, iar termenele prevăzute de lege pentru formularea oricăror cereri ce decurg din soluția dată în dosarul penal curg de la data comunicării acestei soluții.
A concluzionat că din argumentele mai sus prezentate, susținute și de înscrisurile de la dosar se poate stabili faptul că persoana responsabilă de producerea prejudiciului a putut fi identificată (prin nume, prenume și adresă)
abia la data de 3 ianuarie 2012, în ciuda faptului că au fost efectuate demersuri în acest sens pe lângă instituțiile abilitate. Pe cale de consecință, a apreciat că, prin raportare la art. 8 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție în privința dreptului său la acțiune a început să curgă de la data la care au fost cunoscute nu doar paguba, ci și persoana responsabilă de producerea ei, adică de la 3 ianuarie 2012.
În drept, a invocat art. 299, art. 3041, art. 312 alin. 3 C.proc.civ. Recursul a fost legal timbrat.
A depus în probațiune dovada comunicării de către IPJ C. a adresei de domiciliu a intimatului către ea la data de 3 ianuarie 2012 (f.15)
Prin întâmpinarea depusă la 21 mai 2013, intimatul A. I. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În motivarea apărărilor sale, a arătat că a înțeles să invoce excepția prescripției dreptului la acțiune în sens material deoarece accidentul rutier a avut loc în 23 octombrie 2008, reparațiile autovehiculului s-au efectuat la 22 noiembrie 2008, conform facturii nr. 61237/22 noiembrie 2008, iar plata acestei facturi s-a efectuat la 13 februarie 2009, în toată perioada cuprinsă între 13 februarie 2009 și 16 august 2012 nefiind efectuat niciun demers pentru recuperarea sumei pretinse de la el, apt de a întrerupe cursul prescripției.
A apreciat că instanța de fond în mod corect a concluzionat că data de la care a început să curgă termenul de prescripție a fost 22 noiembrie 2008, aceasta fiind data la care recurenta a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască
întinderea pagubei și identitatea celui răspunzător.
Pe de altă parte, a arătat că chiar dacă s-ar socoti ca dată a începerii curgerii termenului de prescripție data de 13 februarie 2009, data subrogării asiguratorului în drepturile asiguratului, termenul de 3 ani ar fi, oricum, împlinit.
S-a arătat de acord cu considerentele primei instanțe în sensul că este de neacceptat ca însăși persoana prejudiciată să beneficieze de un termen de prescripție de 3 ani, iar persoanei care se subrogă în drepturile acesteia să-i fie recunoscut un drept de prescripție mai lung, în funcție de pasivitatea sa.
În drept, a invocat art. 308 alin. 2 C.proc.civ.
Din oficiu, instanța de recurs a solicitat Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca comunicarea datei la care a comunicat d-nei Tobias Eniko rezoluția de neîncepere a urmăririi penale date în dosarul nr. 9226/P/2008; din răspunsul comunicat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca a rezultat că d-nei Tobias Eniko i s-a comunicat rezoluția la data de 6 august 2009 (f.20).
Analizând legalitatea și temeinicia hotărârii atacate prin prisma motivelor de recurs, a apărărilor intimatului și a dispozițiilor art. 304, art. 3041și art. 312 C.proc.civ., tribunalul reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 3 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, termenul de prescripție al dreptului la acțiunea în despăgubiri în sens material fiind de 3 ani.
Calitatea de persoană păgubită a avut-o în prezenta cauză proprietara autovehiculului avariat, SC WEST CREDIT LEASING SRL, finanțator, aflată în relații contractuale specifice de leasing cu utilizatoarea autovehiculului, SC DOLCETTI SRL, al cărei prepus este d-na Tobias Eniko, conducătoarea autovehiculului la momentul accidentului, 23 octombrie 2008, astfel cum rezultă din înscrisurile de la f. 10-12 din dosarul de fond.
Persoana păgubită, prin prepusul său, d-na Tobias Eniko, a luat cunoștință de persoana vinovată de producerea accidentului la data de 6 august 2009, odată cu comunicarea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale date de Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr. 9226/P/2008 (f.20 dosar recurs), iar de întinderea pagubei la data de 22 noiembrie 2008, odată cu comunicarea facturii nr. 61237/22 noiembrie 2008 (f.17 dosar fond).
Reclamanta recurentă s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite la data de 13 februarie 2009, anterior stabilirii de către organele de urmărire penală a lipsei de vinovăție a persoanei păgubite și a vinovăției pârâtului.
În conformitate cu art. 228 C.proc.pen. în forma în vigoare la data de 6 august 2009, data finalizării dosarului nr. 9226/P/2008, rezoluția de neîncepere a urmăririi penale se comunică, în copie, persoanei care a făcut sesizarea, precum și, după caz, persoanei față de care s-au efectuat acte premergătoare. Legea procedurală penală nu impunea comunicarea acestui act de procedură, singurul prin care, în speță, s-a statuat asupra lipsei de vinovăție a persoanei păgubite și a vinovăției pârâtului, către asiguratorul subrogat în drepturile persoanei păgubite. Ca atare, instanța nu poate primi susținerea recurentei în sensul că termenul de prescripție al dreptului său la acțiune în sens material ar fi început să curgă doar de la data când Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj- Napoca i-ar fi comunicat persoana (nume, prenume, adresă) vinovată de producerea prejudiciului, parchetul neavând nicio obligație legală în acest sens
față de recurentă.
Cu titlu incidental, tribunalul apreciază că, în virtutea obligației de cooperare a părților contractante și a obligației de executare cu bună-credință și loialitate a obligațiilor contractuale derivate din contractul de asigurare facultativă CASCO, persoana păgubită, prin prepusul său, d-na Tobias Eniko, trebuia să comunice de urgență recurentei o copie a rezoluției Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, imediat după primirea ei, pentru a completa dosarul de daună, însă o atare omisiune, pe lângă faptul că nu face obiectul prezentului dosar, nu poate fi imputată în nici un fel Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca sau intimatului.
Faptul că recurenta a efectuat ulterior acestei date adrese pentru comunicarea rezoluției și a adresei de domiciliu a intimatului reprezintă, desigur, demersuri utile în vederea formulării acțiunii de față, dar sunt lipsite de relevanță juridică în planul prescripției dreptului la acțiune în sens material al recurentei.
Efectuând plata anterior stabilirii persoanei a cărei vinovăție antrena răspunderea civilă pentru acoperirea prejudiciului, recurenta și-a asumat toate riscurile care decurgeau din această manifestare de voință.
Prin urmare, la data de 6 august 2009, persoana păgubită și, respectiv, asiguratorul subrogat în drepturile ei, recurenta, cunoștea, respectiv trebuia să cunoască atât persoana răspunzătoare pentru repararea prejudiciului cât și întinderea prejudiciului, fiind astfel întrunite condițiile prevăzute de art. 8 din Decretul nr. 167/1958 pentru începerea curgerii termenului de prescripție de 3 ani, termen care s-a împlinit la 6 august 2012, înainte de sesizarea Judecătoriei
C. -N. cu cererea introductivă de instanță la 7 ianuarie 2013.
În consecință, tribunalul reține că soluția dată de prima instanță excepției prescripției dreptului reclamantei recurente la acțiune în sens material este legală și temeinică, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. 1 teza a II-a, coroborat cu art. 1169 C.civ. din 1864 și art. 129 alin. 1 C.proc.civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta SC UNIQA A. SA în contradictoriu cu intimatul A. I. împotriva sentinței civile nr. 2926/13
februarie 2013, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr._, pe care o va menține în întregime.
Având în vedere dispozițiile art. 274 alin. 1 C.proc.civ. și culpa procesuală a recurentei, care a demarat în mod netemeinic prezentul demers de control judiciar, tribunalul o va obliga pe recurenta SC UNIQA A. SA să plătească intimatului A. I. suma de 800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocațial (f.21)
PENTRU ACESTE M. IVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE :
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta SC UNIQA A. SA în contradictoriu cu intimatul A. I. împotriva sentinței civile nr. 2926/13 februarie 2013, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr._, pe care o menține în întregime.
Obligă recurenta SC UNIQA A. SA să plătească intimatului A. I. suma de 800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 23 septembrie 2013.
PREȘEDINTE, | JUDECĂTORI, | GREFIER, | |||
F. M. D. | D. | N. | K. F. | B. |
În C.I.C., semnează președintele instanței
Red.FIM/LU/11.04.14/2 ex.
Judecător fond: d-na G. R. F. Hângan, Judecătoria Cluj-Napoca
| ← Decizia civilă nr. 1044/2013. Acțiune în pretenții comerciale | Decizia civilă nr. 701/2013. Acțiune în pretenții comerciale → |
|---|
