Decizia civilă nr. 527/2013. Contestație la executare silită
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
T. UL SPECIALIZAT C. DOSAR NR. _
Cod operator date cu caracter personal 11553
DECIZIA CIVILĂ NR. 527/2013
Ședința publică din data de_ Instanța este constituită din: PREȘEDINTE: E. B. JUDECĂTOR: I. P. JUDECĂTOR: C. C. GREFIER: A. E. A.
Pe rol fiind examinarea recursului declarat de recurentul B. F. I.
, împotriva sentinței civile nr. 6714/2013 pronunțată la data de_ de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr._ privind pe intimata SC C.
T. S., cauza având ca obiect, în primă instanță, contestație la executare.
La apelul nominal făcut în cauză, la a doua strigare, se prezintă, pentru intimată, d-na consilier juridic R. R. -G., cu împuternicire de reprezentare depusă la dosar, lipsă fiind recurenta.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că, recurenta a fost citată cu mențiunea de a depune o taxă judiciară de timbru în cuantum de 97 lei și 0,15 lei timbru judiciar, recurenta făcând dovada achitării taxei de timbru și a timbrului judiciar în cuantumul stabilit de instanță, dovada fiind depusă la dosar. De asemenea, a fost depusă la dosarul cauzei, din partea recurentului, împuternicirea avocațială pentru d-na avocat Beatris C., iar, la data de 9 octombrie, din partea intimatei, a fost depusă întâmpinare.
Reprezentanta intimatei arătă că își susține întâmpinarea, așa cum a fost formulată.
T. ul, din oficiu, invocă și pune în discuția părților, excepția de necompetență materială în ceea ce privește judecarea recursului, reținând cauza în pronunțare pe această excepție.
T. UL,
Prin sentința civilă nr. 6714/2013, pronunțată în data de_ în dosarul nr._ al Judecătoriei C. -N., a fost respinsă ca neîntemeiată, contestația la executare formulată de către contestatorul B. F. I., în contradictoriu cu intimata SC C. T. S. și respinsă cererea prin care contestatorul a solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că între părți a fost încheiat un contract individual de muncă pe durată nedeterminată înregistrat la ITM C., în data de_ și că în data de _
, intimata a emis decizia nr.2771 prin care a dispus desfacerea contractului individual de muncă anterior menționat începând cu data de_, în temeiul art. 55, lit. b din Codul muncii. Între părți a mai fost încheiat un contract individual de muncă pe durată determinată înregistrat la ITM C. ,
în data de_ și în data de_, intimata a emis decizia nr. 3576 prin care a dispus desfacerea contractului individual de muncă anterior menționat începând cu data de_, în temeiul art. 56, lit. j din Codul muncii. Între părți a mai fost încheiat un contract individual de muncă pe durată nedeterminată înregistrat la ITM C. în data de_ și în data de_, intimata a emis decizia nr.724 prin care a dispus desfacerea contractului individual de muncă anterior menționat începând cu data de_, în temeiul art. 55, lit. b din Codul muncii. În data de_, contestatorul a semnat un angajament de plată în favoarea intimatei pentru plata, în două tranșe, în data de_ și în data de_, a sumei de 6970,77 lei, reprezentând paguba cauzată intimatei din vina contestatorului prin lipsa la inventar a nouă piese, așa cum rezultă din procesul-verbal de inventariere nr._ 10. Prin acest proces-verbal de inventariere, semnat de către contestator, s-a constatat că în urma inventarierii tuturor bunurilor existente asupra angajatului contestator, lipsesc nouă piese în valoare totală de 6.970,77 lei, iar contestatorul nu a putut justifica această lipsă. Bunurile enumerate în procesul-verbal anterior menționat se regăsesc în balanța de stocuri, de asemenea semnată de către contestator. În data de_, intimata a înregistrat la BEJ Stolnean D.M, cu nr. 163. o cerere de executare silită a angajamentului de plată din data de_ .
Prin încheierea civilă nr. 6290/_, Judecătoria Cluj-Napoca a investit cu formulă executorie angajamentul de plată din data de_ în temeiul art. 32 din Legea nr. 22/1969. Prin încheierea civilă nr. 3154/CC/_, Judecătoria Cluj-Napoca a încuviințat executarea silită a angajamentului de plată din data de_ . În data de_, în același dosar execuțional, BEJ Stolnean D.M. a emis dispoziție de poprire asupra conturilor contestatorului în temeiul titlului executoriu constând în angajamentul de plată din data de_ . Prin somația emisă în același dosar execuțional, în data de_ a fost somat contestatorul să achite suma datorată în termen de 15 zile, în caz contrar urmând să fie vândută la licitație publică cota sa parte de ½ din imobilul situat în C. -N., str.
Nădășel, nr. 52, înscris în CF nr. 2. C. nr.top. 7024/2 în favoarea contestatorului și a lui B. Hajnal Eniko, în cote părți de câte ½ fiecare. În data de_, prin încheierea de carterfunciară nr. 65098, OCPI Cuj a dispus notarea somației anterior menționate în CF nr. 2. .
Instanța a reținut că prin încheierea de ședință din data de_, a fost admisă cererea de suspendare a executării silite până la soluționarea contestației la executare.
Cu privire la motivele invocate de către contestator, în contestația sa, instanța a reținut că potrivit art. 31 din Legea nr. 22/1969, angajatul care primește, păstrează și eliberează bunuri fără a avea calitatea de gestionar în sensul art. 1, răspunde integral, aplicându-i-se în mod corespunzător prevederile prezentului capitol. Prin urmare, pentru răspunderea materială în acest temei nu este indispensabilă calitatea de gestionar, fiind suficientă cea de angajat, or contestatorul nu a negat această calitate care rezultă și din contractele de muncă încheiate cu intimata. În ceea ce privește primirea, păstrarea și eliberarea de bunuri, instanța a reținut că în cuprinsul
întâmpinării depuse de contestator în dosarul nr._ al T. ului C., acesta a recunoscut primirea bunurilor materiale a căror lipsă s-a constatat, susținând că aceste bunuri i-au fost predate în temeiul primului contract de muncă semnat cu intimata, dar i-ar fi fost furate în timpul unui concediu medical în vara anului 2008. Predarea uneltelor de lucru de către intimată contestatorului, a fost confirmată de asemenea de toți cei trei martori audiați
în cauză dintre care doi l-au și văzut pe contestator folosind uneltele primite, în desfășurarea activității sale de serviciu. În plus, martorul Bumbulet M. Dumitru a declarat că angajații semnau pentru primirea uneltelor pe facturile de achiziție, iar la filele 135, 136 și 137 există trei facturi fiscale care atestă achiziționarea unor unelte de către intimată și care poartă semnătura de primire a contestatorului și toate trei au fost emise în septembrie-octombrie 2008, deci ulterior verii anului 2008, când a susținut contestatorul că i-ar fi fost spart dulapul. Așadar, apărarea contestatorului conform căreia după ce i-ar fi fost spart dulapul nu ar mai fi primit de la intimată nici un bun material pentru desfășurarea activității sale se dovedește a fi nesinceră. Aceiași martori au confirmat faptul că în intervalul derulării contractului de muncă semnat cu intimata, reclamantul avea în fapt și obligația ca la încetarea activității zilnice efective, să păstreze uneltele primite de la intimată într-un dulap, susținând că în acest scop, fiecărui angajat al intimatei i se repartiza un dulap și o cheie. Martorul Jiman I. a afirmat, totodată, că la plecarea în concediu, medical sau de odihnă, fiecare angajat, prin urmare și contestatorul, avea obligația să predea sculele la laboratorul de vopsea pentru a fi folosite de alți angajați. Același martor a declarat că sculele folosite de angajați se aflau în gestiunea fiecărui angajat care le primea pe bază de liste. De altfel, contestatorul avea obligația ca la
încetarea contractului să predea uneltele primite în vederea desfășurării activității sale în temeiul contractului de muncă cu intimata. Așadar, contestatorul, în calitate de angajat care a primit, a păstrat și avea obligația de a elibera bunurile din litigiu, chiar fără a avea calitatea de gestionar, intră sub incidența art. 31 din Legea nr. 22/1969, fiind în consecință subiect al răspunderii reglementate prin acest text legal. Instanța a reținut, de asemenea, faptul că reclamantul a semnat atât angajamentul de plată întocmit în data de_ în temeiul art. 32 din Legea nr. 22/1969, cât și procesul-verbal de inventariere nr._ 10 și balanța de stocuri și că deși a contestat cuprinsul celor trei înscrisuri, nu a probat nicio constrângere a sa în vederea semnării lor și nici nu a dovedit că semnăturile de pe aceste acte nu i-ar aparține. De altfel, martorul Bumbulet M. Dumitru a confirmat faptul că înscrisurile au fost semnate de contestator în biroul martorului. Instanța nu a reținut nici apărarea contestatorului privind furtul uneltelor din dulapul său în timp ce se afla în concediu medical întrucât, pe de o parte, așa cum s-a reținut deja, contestatorul a primit unelte și după data pretinsului furt, iar pe de altă parte, contestatorul nu a dovedit nici măcar sesizarea vreunui astfel de act străin de voința sa. Martorii care s-au referit la pretinsul furt de unelte din dulapul contestatorului au luat cunoștință despre un asemenea act exclusiv din discuțiile purtate cu contestatorul care nu a înregistrat niciodată vreo sesizare în acest sens. Deși martorii Jiman I. și Precup Rareș Ștefan au auzit că din dulapul reclamantului ar fi dispărut niște unelte, niciunul nu a putut confirma toate susținerile contestatorului sub aspectul împrejurărilor în care au dispărut și elementele stării de fapt furnizate de martori sunt insuficiente pentru a putea reține o astfel de ipoteză. În plus, niciunul dintre martori nu cunoaște dacă la plecarea în concediu contestatorul a închis sau nu dulapul. Dar chiar dacă s-ar accepta apărarea contestatorului privind furtul uneltelor din dulapul său în timp ce se afla în concediu medical, instanța a reținut că potrivit declarației martorului Jiman I., contestatorul avea obligația ca în momentul plecării în concediu să predea la laboratorul de vopsea bunurile primite în gestiune. Prin urmare, dacă bunurile i-ar fi fost furate din dulap în intervalul în care s-a aflat în concediu medical, înseamnă că acesta nu le-
a predat conform procedurii și dacă au fost furate în aceste împrejurări, dispariția bunurilor este imputabilă contestatorului, acesta neputând fi exonerat de răspundere.
Contestatorul a mai invocat lipsa caracterului de titlu executoriu al angajamentului de plată prin prisma dispozițiilor din Codul muncii, dar instanța a reținut că acest act a fost întocmit și are valoare de titlu executoriu potrivit art. 32 din Legea 22/1969. Contestatorul a invocat, de asemenea, caracterul de bun comun al imobilului situat în C. -N., str. Nădășel, nr. 52, înscris în CF nr. 2. C. nr.top. 7024/2, dar instanța a reținut că executarea silită cu privire la acest imobil vizează doar cota parte de ½ din dreptul de proprietate asupra imobilului din discuție, cotă ce revine contestatorului, iar nu întreg dreptul de proprietate asupra imobilului care este înscris în cartea funciară în favoarea contestatorului și lui B. Hajnal Eniko, în cote părți egale de câte ½ fiecare. Prin urmare, nici această apărare a contestatorului nu este întemeiată.
În ceea ce privește nulitatea angajamentului de plată invocată de către contestator, în temeiul art. 1180 din Codul civil, instanța a reținut că temeiul invocat de către contestator este străin de obiectul cauzei întrucât angajamentul de plată din litigiu a fost întocmit în temeiul unei legi speciale, Legea nr. 22/1969 și oricum, contestatorul nu a contestat suma pretinsă în cuprinsul actului.
Dincolo de toate considerentele deja expuse, instanța a reținut că potrivit art. 399, al. 3 din Codul de procedură civilă, în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui titlu executoriu care nu este emis de o instanță judecătorească, se pot invoca în contestația la executare apărări de fond împotriva titlului executoriu, numai dacă legea nu prevede în acest scop o altă cale de atac. Or, contestatorul avea la dispoziție cererea în anularea actului.
Având în vedere toate considerentele de fapt și de drept anterior dezvoltate, împrejurarea că formele de executare silită îndeplinite în cadrul dosarului execuțional nr.163/2012 al BEJ Stolnean D.M au fost întocmite cu respectarea dispozițiilor legale, instanța a respins contestația la executare formulată de contestator în contradictoriu cu intimata, ca fiind neîntemeiată.
Conform dispozițiilor articolului 274 din Codul de procedură civilă, partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Având în vedere că în această cauză cererea contestatorului a fost respinsă, instanța a reținut culpa procesuală a acestuia și prin urmare, a respins cererea prin care contestatorul a solicitat cheltuieli de judecată. În privința intimatei, având în vedere principiul disponibilității în procesul civil, instanța a luat act că aceasta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, contestatorul B. F. I.
, el solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii contestației la executare, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului, s-a arătat că el critică hotărârea instanței de fond, în principal, pentru interpretarea gramaticală a prevederilor Legii nr. 22/1969, interpretare considerată greșită, interpretarea greșită a contractului individual de muncă al recurentului, pe de o parte, pentru interpretarea în sensul că recurentul avea ca sarcină de serviciu primirea, păstrarea și eliberarea de bunuri, iar pe de altă parte, pentru calificarea obiceiului de la locul de muncă izvor de drept, izvor de obligații în sarcina angajaților, respectiv obiceiul de a păstra uneltele de lucru la plecarea în concediu. De asemenea, hotărârea a fost criticată pentru calificarea
angajamentului de plată din data de_ ca fiind întocmit în temeiul legii speciale nr. 22/1969 și pentru imparțialitate în administrarea și aprecierea probelor. Astfel, recurentul a arătat, în esență, că instanța de fond a concluzionat în mod greșit faptul că din moment ce acesta a primit unelte de lucru, le-a păstrat în dulapul său și avea obligația să le elibereze la încheierea contractului de muncă, este evident că a avut calitatea de gestionar de fapt. Activitatea de primire, păstrare și eliberare înseamnă mai mult și altceva decât manipularea mecanică a unor unelte, având strânsă legătură cu activitatea de administrare. Din interogatoriul intimatei și din declarațiile martorilor reiese fără putință de tăgadă că activitatea de primire, păstrare și eliberare desfășurată de recurent în executarea contractului de muncă a fost una de manipulare tehnică, de utilizare, exploatare a unor unelte. Având în vedere că recurentul a primit bunuri ale unități în care a lucrat spre a le folosi în procesul de producție, finalitate prevăzută expres în contractul individual de muncă și în fișa postului, se impune, cu forța evidenței, faptul că atribuțiile acestuia sunt în afara responsabilităților specifice gestionarului, astfel că tragerea la răspundere a acestuia în temeiul Legii nr. 22/1969 este nelegală. Recurentul a arătat că în speță este aplicabilă Directiva nr. 91/533/CEE a Consiliului din data de_ privind obligația angajatorului de a informa lucrătorii asupra condițiilor aplicabile contractului sau raportului de muncă, ce consacră obligația de informare a salariatului. În speță, nici în contractul individual de muncă și nici în fișa postului nu sunt menționate activități specifice gestionarului, astfel că recurentul nu avea cunoștință și nici nu putea cunoaște faptul că urmează să răspundă ca și gestionar de fapt, astfel că tragerea acestuia la răspundere în baza Legii nr. 22/1969 este inadmisibilă. Prevederile art. 31 din Legea nr. 22/1969 nu sunt aplicabile în situația în care angajatul nu a fost informat cu privire la faptul că are ca atribuții de serviciu și gestiunea în fapt a unor bunuri. Instanța de fond a reținut prevederile art. 399, al. 3 C.pr.civ., concluzionând că nu se pot aduce apărări de fond împotriva titlului executoriu întrucât recurentul avea la dispoziție cererea în anulare a actului. Întrucât intimata nu a formulat niciodată o astfel de apărare, instanțele neputând fi avocații părților, astfel cum a procedat instanța de fond. Instanța de fond a reținut starea de fapt propusă de către intimată, în situația în care aceasta nu este confirmată de probatoriul administrat în cauză și a respins apărările recurentului, chiar dacă acestea au fost pe deplin sau parțial confirmate de dovezile de la dosar.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, în data de 9 octombrie 2013, intimata SC COMPEXIT T. S. a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat și menținerea sentinței atacate.
În susținerea poziției procesuale, intimata a arătat, în esență că prima instanță a reținut corect și întemeiat calitatea de gestionar de fapt a recurentului, prin interpretarea și aplicarea corectă a legii, având la bază și probele administrate în cauză. Instanța de fond a interpretat și aplicat corect litera legii, considerând că pentru răspunderea materială în acest temei nu este indispensabilă calitatea de gestionar în sensul art. 1 din Legea nr. 22/1969, fiind suficientă cea de angajat, calitate pe care recurentul nu a negat-o și care rezultă și din contractele de muncă încheiate. Astfel, recurentul, în calitate de angajat care a primit, păstrat și avea obligația de a elibera bunurile din litigiu, chiar fără a avea calitatea de gestionar de drept, intră sub incidența art. 31 din Legea nr. 22/1969. De asemenea, instanța de fond a interpretat corect și contractul individual de muncă, luând în considerare și probele administrate în cauză. Astfel, intimata a considerat că
odată ce un angajat primește bunuri materiale, acesta are obligația de a le păstra și de a le elibera, când pleacă în concediu sau când contractul de muncă încetează. Lipsa precizării temeiului legal în cuprinsul angajamentului de plată semnat de către recurent nu are nicio relevanță. Instanța de fond nu a interpretat gramatical greșit prevederile art. 1 din Legea nr. 22/1969, ci a interpretat corect și a aplicat corespunzător art. 31 din același act normativ, reținând că pentru răspunderea materială în acest temei nu este indispensabilă calitatea de gestionar, fiind suficientă cea de angajat. Mai mult, instanța s-a raportat și la probele administrate în cauză, interogatoriul contestatorului și declarațiile martorilor. Referitor la literatura de specialitate invocată de recurent, intimata a arătat că acesta era angajat al societății, nu funcționar public-gestionar, iar din declarațiile martorilor se poate constata că odată predate și primite uneltele de lucru necesare desfășurării activității, angajatul devenea răspunzător pentru ele, în acest sens fiecare angajat avea repartizat un dulap în care depozita sculele și o cheie. Susținerile recurentului privitoare la reaua-credință a intimatei și inducerea în eroare a instanțelor este neîntemeiată, intimata întemeindu-și acțiunile legal și în conformitate doar cu prevederile legii. În ceea ce privește susținerile recurentului în sensul că au fost încălcate prevederile Directivei 91/533/CE și art. 17 din Codul muncii, intimata a arătat că odată ce angajatul primea în gestiune un bun, acesta era răspunzător pentru acel bun. Mai mult, i s-a repartizat un dulap și o cheie pentru păstrarea în siguranță a acelor unelte, iar activitățile specifice privind gestiunea în fapt a unor bunuri erau cunoscute de recurent și presupuneau minima diligență a acestuia privind bunurile pe care le primește și pe care le utilizează. Nu are relevanță faptul că în contractul individual de muncă dau în fișa postului nu este amintită Legea nr. 22/1969 sau că în angajamentul de plată nu este precizat că ar fi întocmit în baza legii speciale. Instanța de fond a fost nepărtinitoare și a făcut o apreciere justă și o interpretare obiectivă, fără a încălca nici principiul contradictorialități și nici dreptul la apărare. Înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu au fost fabricate pro causa și nici cu rea-credință, așa cum susține recurentul, angajamentul de plată fiind semnat de către recurent și asumat de acesta în conformitate cu dispozițiile legii.
Referitor la art. 1180 C.civ., intimata a arătat că prevederile Codului civil reglementează un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun a actelor sub semnătură privată. Atâta timp cât există în vigoare o legislație specifică, referitoare la răspunderea gestionarilor și la modalitatea prin care aceștia se obligă în a repara prejudiciile produse, intimata consideră că aceasta se aplică cu prioritate. Conform art. 32 din Legea nr. 22/1969 se menționează că persoana răspunzătoare poate să își ia un angajament scris pentru acoperirea prejudiciului, neprecizându-se nici o condiție de validitate în ceea ce privește forma și conținutul angajamentului. De asemenea, Noul Cod al muncii nu exclude prevederile Legii nr. 22/1969, care sunt în vigoare și sunt de actualitate și care se aplică întocmai de către instanțele judecătorești., intimata consideră că printr-un angajament de plată învestit cu formulă executorie și încuviințat spre executare silită, repararea prejudiciului se efectuează pe o cale mai simplă, având în vedere că recurentul și-a asumat fără rezerve, prin semnare, angajamentul de plată.
La termenul de astăzi, instanța a ridicat, din oficiu, excepția necompetenței materiale de soluționare a căii de atac, rămânând în pronunțare cu privire la această excepție.
În temeiul art. 158 C.pr.civ., instanța va dispune declinarea competenței materiale de soluționare a cauzei în favoarea T. ului C., având în vedere și prevederile art. 2, pct. 3 C,pr.civ.
Astfel, hotărârile pronunțate în materia contestației la executare, de către judecătorie sunt supuse apelului tribunalului civil și nu celui specializat. Normele legale ce reglementează materia contestației la executare sunt aceleași, indiferent de calitatea specială a părților de comercianți. Faza executării silite este o fază neobligatorie și ulterioară judecării pe fond a cauzei și ulterioară emiterii titlului executoriu, astfel că în acest caz nu sunt aplicabile dispozițiile legale ce reglementează competența materială de judecată a fondului pricinii. Din punctul de vedere al stabilirii competenței de soluționare a litigiilor ce pot apare în faza executării silite, există norme legale în materie, expres prevăzute în Cartea a V-a din Codul de procedură civilă, distincte de cele ce reglementează competența de soluționare a fondului cauzei. Prin urmare, nu există niciun argument logic sau juridic pentru a considera că stabilirea competenței materiale de soluționare a unei contestații la executare trebuie privită din perspectiva instanței competente să soluționeze fondul litigiuluii, în urma căruia a fost emis titlul executoriu. De altfel, în primă instanță, legea dă în competența exclusivă a judecătoriei materia contestației la executare propriu-zisă (indiferent care este instanța care a prounțat titlul executoriu), astfel că și acesta este un argument pentru a se considera că nu trebuie făcută vreo distincție, în privința competenței materiale, nici în soluționarea căii de atac. În competarea celor menționate anterior poate fi adus ca și argument și acela că în materie penală, titlurile executorii sunt puse în executare, în ceea ce privește latura civilă, tot potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă. Or, întreaga practică judiciară este constantă în a considera că o cale de atac formulată
împotriva contestației la executare în ceea ce privește punerea în executare, sub aspectul laturii civile, a unei hotărâri judecătorești penale, trebuie să fie soluționată de către secția civilă a tribunalului și nu de către cea penală. Deci, în acest caz, nimeni nu face vreo distincție în stabilirea competenței de soluționare a căii de atac, după instanța care a pronunțat fondul cauzei.
Trecând peste argumentele menționate anterior, care ele însele sunt mai mult decât suficiente pentru a putea considera că Tribunalul Cluj este cel care trebuie să soluționeze prezentul recurs și dacă s-ar accepta ideea (greșită după părerea acestei instanțe) că și în materia contestației la executare, competența materială trebuie să fie stabilită în funcție de instanța sau materia care (în care) a (fost) emis titlul executoriu, este limpede observat faptul că în speță, la baza executării silite stau raporturile de muncă pe care contestatorul le-a avut cu intimatul. A fost pus în executare, așa cum a reținut și instanța de fond, un angajament de plată dat de către contestator ca urmare a a desfacerii raporturilor sale de muncă pe care le-a avut cu intimatul. Or, cum litigiile de muncă sunt (cel puțin pe raza județului C. ), în competența instanțelor de drept comun și nu a tribunalului specializat și prezentul recurs trebuie să fie soluționat de către Tribunalul Cluj, litigiul de fond neputând fi privit ca fiind unul comercial ci de dreptul muncii.
PENTRU ACESTE M. IVE, ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E:
Admite excepția necompetenței materiale a T. ului Specializat C. .
Declină competența materială a judecării recursului declarat de către contestatorul B. F. I., în contradictoriu cu intimata SC COMPEXIT T.
S. C. -N., împotriva sentinței civile nr. 6714/_ pronunțată de către Judecătoria Cluj-Napoca, în dosarul nr._, în favoarea T. ului C. .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 14 octombrie 2013.
PREȘEDINTE, | JUDECĂTORI, | GREFIER, | |||
E. B. I. | P. | C. | C. | A. E. A. |
Red.IP/MM 2 ex./_
| ← Decizia civilă nr. 583/2013. Contestație la executare silită | Decizia civilă nr. 219/2013. Contestație la executare silită → |
|---|
