Decizia civilă nr. 62/2013. Acțiune în pretenții comerciale
| Comentarii |
|
R O M Â N I TRIBUNALUL B. -NĂSĂUD
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ Nr. 62/2013
Ședința publică din 27 Noiembrie 2013 Tribunalul format din:
PREȘEDINTE: I. U. JUDECĂTOR V. C.
GREFIER L. C. A.
S-a luat în examinare apelul declarat de apelanta S. R. DE R. împotriva sentinței civile nr. 5411/_ pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosar civil nr._ în contradictoriu cu intimata SC. T. S., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă av. O. Emese pentru intimata SC.
T. S. cu împuternicire avocațială la fila 15, lipsă fiind apelanta. Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care;
În procedura verificării din oficiu a competenței, raportat la art. 131 alin. 1 și art. 95 pct. 2 NCPC, instanța apreciază că este competentă din punct de vedere general, material și teritorial a judeca prezenta cauză.
Instanța acordă reprezentantei intimatului cuvântul în dezbaterea apelului.
Reprezentanta intimatului solicită respingerea apelului, menținerea ca temeinică și legală a sentinței pronunțate de instanța de fond, pentru motivele arătate pe larg în întâmpinare. Cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial.
Deliberând constată, că:
T R I B U N A L U L
Prin Sentința civilă nr. 5411/_ pronunțată de Judecătoria Bistrița in dos.civ.nr._, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta S. R. DE R. , în contradictoriu cu pârâta
S.C. T. S.R.L
., ca neîntemeiată. Cheltuieli de judecată nu s-au solicitat.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Pârâta este persoană juridică cu sediul în România, conform furnizării informații de date de identificare de către Oficiul Național al Registrului Comerțului (f. 6).
S.C. FFE ELECRICA FURNIZARE TRANSILVANIA NORD S.A. a emis un număr de 21 facturi, aferente perioadei aprilie 2010- decembrie 2011, privind obligația pârâtei de a achita taxa radio în cuantum de 30 lei lunar ( f.7-27).
Conform art. 40 alin. 3 din legea 41/1994, persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune, în calitate de beneficiari ai acestora.
Instanța nu poate reține că acest text legal instituie o prezumție legală absolută, așa cum precizează reclamantul, privind calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice, întrucât textul legal este clar formulat, respectiv se referă la obligația persoanelor juridice la plata taxei solicitate în cauză, în calitate de beneficiar, dacă legiuitorul ar fi dorit instituirea unei prezumții legale absolute, nu ar mai fi folosit termenii "în calitate de beneficiar";, care ar fi fost inutili și ar fi folosit formularea "persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune";.
În același sens și Curtea Constituțională a reținut în considerentele deciziilor 297/2004 și 331/2006, că obligația de plată a serviciului de radiodifuziune și televiziune este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective. Astfel, din interpretarea dată în considerentele deciziilor menționate, Curtea Constituțională a reținut în mod implicit că sunt și persoane juridice care nu au în sarcină obligația de plată a serviciului de
radiodifuziune și televiziune, astfel neputându-se vorbi de o prezumție legală absolută instituită de art. 40, alin. 3 din Legea 41/1994.
Singurul text legal care ar fi condus la reținerea prezumției legale absolute indicate de reclamant era prevăzut în art. 3 alin. 2 din H.G.977/2003, cu textul "persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune";, prevedere legală ce a fost anulată de Curtea de Apel C. prin sentința nr. 64 din_, rămasă irevocabilă prin respingerea recursurilor formulate împotriva ei de către I. prin decizia 607/_ . În considerentele deciziei 607/_, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că prin Constituția României nu s-a impus plata taxei radio tv indiferent de existența calității de beneficiar iar componentele dreptului la informare prevăzut de art. 31 din constituție trebuie interpretate în
favoarea cetățeanului.
Instanța reține în acord cu considerentele deciziei 607/_ a I., că în cauză nu poate fi reținută aplicarea art. 31 din Constituție pentru a justifica obligația de plată a taxei, întrucât articolul indicat se referă la un drept al cetățeanului și nu la o obligație.
În cauză instanța nu reține existența unei prezumției legale absolute care să instituie obligația de plată a taxei de radiodifuziune a persoanelor juridice cu sediul în România, totodată reclamanta nu a probat în niciun fel calitatea de beneficiar a taxei de radiodifuziune, obligație de a proba ce-i incumba conform art. 1169 din cod civil de la 1864 (aplicabil raportat la data indicată de reclamant a furnizării serviciului de radiodifuziune și la art. 26 din Noul Cod de procedură civilă), astfel pretenția solicitată de reclamant nu este întemeiată.
Fără cheltuieli de judecată, nefiind solicitate.
Împotriva Sentinței civile nr. 5411/2013 pronunțată în dos.civ._ Judecătoria Bistrița a declarat apel S. R. DE R. în contradictoriu cu T. S., în temeiul art.480 C.pr.civ., solicită admiterea apelului, anularea sentinței atacate și obligarea pârâtei SC T. S. la plata taxei pentru serviciu public de radiodifuziune și penalități aferente, cu cheltuieli de judecată, așa cum au fost solicitate în cererea de chemare în judecată pentru următoarele motive:
Apelanta susține că instanța de fond a respins în mod eronat cererea formulată de reclamanta
S. R. de R., ca neîntemeiată, reținând că SRR nu a făcut dovada că pârâta a beneficiat de serviciul public de radiodifuziune .
Critică această soluție prin prisma faptului că pârâta, în calitate de persoană juridică, datorează reclamantei taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, obligația fiind una legală, iar nu convențională, fiind expres prevăzută de art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă acestea dețin sau nu receptoare radio.
SRR este o instituție publică ce desfășoară un serviciu public autonom de interes național potrivit art. 1 din legea de înființare, nu o persoană juridică oarecare obligată la încheierea de contracte pentru stabilirea de raporturi juridice pentru activitățile prestate. Beneficiarul principal al serviciilor prestate de SRR îl reprezintă întreaga populație a României, având în vedere dispozițiile Legii nr. 41/1994, întrucât prin înființarea SRR, aceasta asigură pluralismul, libera exprimare a ideilor și opiniilor publice, nu doar a anumitor persoane în mod particular, societatea românească de pretutindeni fiind cea care are un real folos din serviciile oferite prin diverse modalități de aceasta, motiv pentru care considerăm total greșită interpretarea dată de instanța, "calității de beneficiar".
Obligația de a achita taxa pentru serviciul public de radiodifuziune izvorăște din lege, fiind stabilită de dispozițiile Legii nr.533/ 2003 de aprobare a O.U.G. nr.71/ 2003, așadar, raportul juridic dintre prestatorul de servicii publice, în speță reclamanta, și beneficiarii acestuia, cum este și pârâta, s-a născut din lege.
Art.8 din HG nr.977/ 2003 prevede sancțiunile aplicabile pentru eludarea persoanei fizice și persoanei juridice de la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune. Astfel, pentru persoana fizică constituie contravenție fapta de a declara eronat că nu dețin receptori radio, iar în cazul persoanei juridice constituie contravenție însăși neplata taxei lunare.
Prin urmare, a fost dedusă judecății nu o cerere prin care un comerciant solicită obligarea altui comerciant la plata contravalorii serviciilor prestate în baza unui contract comercial, ci o cerere prin care S. R. de R., serviciu public autonom de interes național, a solicitat
obligarea pârâtei la plata contravalorii unei taxe ca temei legal a dispoziției legale a cărei neîndeplinire se sancționează cu amendă contravențională.
Plata taxei radio nu este o obligație comercială ci este o obligație care izvorăște din lege și drept urmare nu ne sunt incidente prevederile legii comerciale.
Dacă legiuitorul ar fi dorit ca această taxă să fie achitată doar de cei cu privire la care se poate stabili calitatea de beneficiar al serviciului respectiv, cum eronat se interpretează, textul de lege ar fi avut un conținut mult mai clar. Legiuitorul ar fi folosit conjuncția "dacă", care din punct de vedere gramatical ar exprima un raport condițional: "dacă beneficiază de aceste servicii", în loc de "în calitate de beneficiari ai acestor servicii", (calitate prezumată pentru toate persoanele juridice, așa cum am arătat mai sus).
Apelanta solicită instanței să observe că, prin prezumția absolută prevăzută expres în condiția legală se stabilește astfel un fapt recunoscut, un fapt pe care legea însăși îl consideră că există și cu privire la care nu se admit și nici nu se cer probe. în acest sens, literatura de specialitate statuează faptul că, existența unei prezumții legale dispensează de necesitatea de a se administra vreo probă în stabilirea situației de fapt pe care legea o presupune. Prin urmare, toate persoanele juridice, inclusiv microîntreprinderile, au prezumată calitatea de beneficiar în accepțiunea Legii nr. 41/1994 art. 40 alin. 3, iar instanța nu poate da o altă interpretare termenului de beneficiar, fața de cea pe care a avut-o în vedere legiuitorul la momentul adoptării legii, precum și Curtea Constituțională la momentul când a stabilit prin Decizia nr. 297/2004 că textul de lege este constituțional. Legiuitorul nu a înțeles să facă deosebire între societățile care dețin și care nu dețin receptoare radio, instituindu-se așa cum rezultă în mod clar din norma legală amintită doar obligativitatea plății acestor două taxe.
De altfel, dacă în intenția legiuitorului ar fi fost să se facă o asemenea distincție acest lucru s-ar fi făcut în mod expres așa cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice (art. 40 alin. 2 din Legea nr. 41/1994 republicată), dar și în această situație excepția de la obligația de plată a taxei pentru cele două tipuri de servicii publice este condiționată de o declarație pe propria răspundere că nu dețin receptoare de radio.
Sintagma "beneficiari ai acestor servicii" (n.n. radio) nu poate fi altfel interpretată decât în modul în care atât Curtea Constituțională, cât și Curtea de Apel C. prin sentința civilă nr. 720/2008 au abordat-o, și nu în modul în care instanța a reținut. Totodată nici Legea nr.41/1994 republicată și nici HG nr.977/2003 nu prevăd posibilitatea pentru persoana juridică de a fi scutită de la plata taxei pe baza unei declarații pe propria răspundere conform căreia nu deține receptoare radio.
Instituirea unei astfel de prezumții și stabilirea calității de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, fără a fi condiționată de posesia receptoarelor, s-a realizat prin modificarea textului art.40 al Legii nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de R. și a SRTV prin Legea nr.533/2003.
Această modificare a făcut de altfel, obiectul controlului Curții Constituționale, care s-a pronunțat prin Deciziile nr. 297/2004, nr. 331/2006, în sensul respingerii excepțiilor de neconstituționalitate.
Astfel, prin Decizia Curții Constituționale nr.297/2004 care a soluționat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.40 alin (3) din Legea 41/1994 privind organizarea și funcționarea SRR și a SRTV, cu modificările și completările ulterioare, s-a arătat că obligația de plată a taxei radio în ceea ce privește persoanele juridice, cade in sarcina celor care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective.
Dar pentru a nu se interpreta în mod eronat sintagma "...celor care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective...", consideră că trebuie avute în vedere atât rațiunile/motivările Curții Constituționale care au condus la luarea deciziei, dar mai ales criticile invocate la textul de lege, critici înlăturate de Curtea Constituțională prin respingerea excepției de neconstituționalitate a art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994.
În acest sens apelanta precizează, că potrivit Deciziei nr.297/2004, Curtea Constituțională a menționat că nici una din criticile formulate nu poate fi reținută, constatând de asemenea, că susținerile de neconstituționalitate sunt neîntemeiate și pe cale de consecință a respins excepția.
Redând alăturat criticile: "...obligativitatea plății de către toate persoanele juridice române a taxei pentru serviciul public, independent de condiția deținerii de receptoare, este nejustificată,
întrucât textul de lege criticat nu ia în considerare ca unele dintre acestea să nu dețină receptoare...".
Rezultă din cele prezentate că prin pronunțarea deciziei, Curtea Constituțională a clarificat problema obligativității plății taxei, indiferent de deținerea sau nu de receptoare, iar prevederile
H.G. nr.977/1994 art. 3 alin. 2 nu contravin cu nimic celor prevăzute de art.40 alin 3 din Legea nr.41/1994.
Urmare a Deciziei nr.2102/2009 a înaltei Curți de Casație și Justiție, HG nr.977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune s-a modificat prin HG nr.1012/2009, argumentele I.C.C.J regăsindu-se în notele de fundamentare ale actului modificator. S-a urmărit astfel corelarea prevederilor normative cu constatările instanțelor judecătorești, astfel că microîntreprinderile aflate în dificultate, care au ales să își suspende activitatea nu mai au obligația de plată pentru serviciul public de radiodifuziune cât timp au activitatea suspendată conform legii.
Având în vedere cele mai sus menționate, considerăm că Legea nr.41/ 1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare este și a fost constatată ca fiind constituțională de către Curtea Constituțională, precum și conformă cu legislația europeană aplicabilă în domeniu, rezultând astfel legalitatea plății taxei radio/tv.
Instanța trebuie să aibă în vedere faptul că, în materia taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, noțiunea de "beneficiar" a primit alte valențe fată de cele cuprinse în definiția legală a taxei dată de art.2 alin.4 din Legea nr.500/2002, ori de alte definiții nejuridice cum ar fi cea din Dicționarul explicativ al limbii române, precum și faptul că înțelesul juridic al unui termen diferă de multe ori de înțelesul său comun.
Astfel, înțelesul noțiunii de "beneficiar"; se regăsește, chiar în prev.art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994. Astfel, dacă pentru persoanele fizice au fost prevăzute cazuri de exceptare de la obligația de plată a taxei, instituindu-se și o procedură în acest sens, în cazul persoanelor juridice legea nu precede derogări (exceptând microîntreprinderile cu activitate suspendată), instituind astfel o prezumție legală că toate persoanele juridice sunt beneficiare ale acestui serviciu.
Referitor la obligația persoanelor juridice de a plăti taxa pentru serviciul public de radiodifuziune trebuie avut în vedere șui raportul Comisiei pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă a Senatului asupra proiectului de Lege privind aprobarea O.U.G.nr.71/2003 pentru modificarea art.40 din Legea nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de R. și Societății Române de Televiziune.
Conform raportului, au fost respinse toate propunerile legislative de modificare a art.40 din Legea nr.41/1994 privind persoanele juridice, legiuitorul nedorind exceptările de la plată propuse, ceea ce întărește încă o dată ideea obligativității persoanelor juridice de a plăti taxa pentru serviciul public de radiodifuziune.
Guvernul nu a susținut nici adoptarea propunerii legislative a domnului senator I. n Urban din 2009 pentru modificarea alin.3 al art.40 din Legea nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de R. și a Societății Române de Televiziune ce avea ca obiect de reglementare exceptarea de la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune și a taxei pentru serviciul public de televiziune a persoanelor juridice care declară pe propria răspundere, prin reprezentanții legali, că nu dețin receptoare radio sau de televiziune. Propunerea a primit aviz nefavorabil atât de la Comisia pentru buget finanțe, cât și de la Comisia de disciplină și imunități.
Respingerea acestor inițiative reflectă voința legiuitorului cu privire la modul de constituire din venituri proprii a resurselor financiare care asigură atât autonomia financiară a celor două instituții cât și posibilitatea de a realiza o informare corectă a cetățenilor țării asupra problemelor de interes public, fără amestecul autorităților publice.
De asemenea, legat de rațiunea plății taxei radio de către beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune, de care ar trebui să țină seama instanța de judecată la pronunțarea hotărârii, menționează faptul că din punct de vedere constituțional, în sistemul de drept românesc, rațiunea existenței SRR, ca și fundamentul plății taxei radio își găsește reglementarea constituțională în art.31 alin.5 din Constituția României, care stabilește, printre drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, dreptul la informare.
Alin.2 al acestui articol prevede faptul că autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal, iar alin.5, ca o concretizare a acestei obligații a statului, a stabilit ca serviciile publice de radio sunt autonome.
Dreptul la informare al cetățenilor se corelează cu obligația statului de ai informa corect, atât dreptul cetățenesc cât și obligația corelativă a statului fiind prevăzute constituțional.
Obligația statutului de a asigura prin mijloace adecvate dreptul la informare al cetățenilor implică o cheltuială publică, inclusiv cu organizarea și funcționarea serviciilor publice de radio și televiziune menționate la art.31 alin.5 din Constituție. Din această perspectivă, este de remarcat faptul că art.56 alin.1 din Constituție instituie obligația cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice prin taxe și impozite.
În baza acestui principiu constituțional a fost reglementată prin lege organică - Legea nr.41/1994 de organizare si funcționare a SRR și a SRTV.
In acest context, fundamentul plații taxei radio de către persoanele fizice și juridice este reprezentat în concluzie, în mod esențial, de obligația constituțională a cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice ale statului (cheltuiala privind organizarea si funcționarea SRR, rezultând, după cum am arătat, din obligația constituțională a statului de a informa corect pe cetățeni, dar și din cea de a asigura și de a stimula accesul la cultură) o desființare a acestor taxe însemnând lipsirea statului de principala resursa financiara pentru suportarea cheltuielii publice aferente concretizării dreptului de informare a cetățeanului și deci afectarea acestui drept, al oricărui cetățean, persoana fizica sau juridică (fiind cunoscut faptul că, potrivit jurisprudente"! constante a Curții Europene a Drepturilor Omului și persoana juridică este considerată cetățean).
De asemenea, mai menționăm ca potrivit art. 21-(1) din Codul Fiscal, taxa radio reprezintă o cheltuială deductibilă; art. 141 alin.1 lit. o din același cod prevede faptul că "activitățile specifice posturilor publice de radio și televiziune, altele decât activitățile de natura comercială" sunt scutite de TVA, acesta coroborat cu art.155-(1), pentru operațiunile scutite de TVA nu există obligativitatea emiterii de facturi".
Totodată, potrivit art. 6 alin 1 din HG nr. 977/2003, "Pentru neplata la termen a taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune plătitorii plătesc penalități pentru fiecare zi de întârziere" iar cuantumul acestora "se determină în conformitate cu metodologia de calcul a Societății Comerciale de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice "Electrica" - S.A. pentru întârzierea la plată a facturii de energie electrică".
Având în vedere cele mai sus menționate, considerăm că Legea nr.41/ 1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, este și a fost constatată ca fiind constituțională de către Curtea Constituțională, precum și conformă cu legislația europeană aplicabilă în domeniu, rezultând astfel legalitatea plății taxei radio/ tv.
Față de cele mai sus arătate, solicităm instanței admiterea apelului, modificarea sentinței atacate, în sensul obligării pârâtei la plata taxei pentru serviciu public de radiodifuziune și penalități aferente, cu cheltuieli de judecată.
În drept: invocă disp. Leg. nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de R., HG nr.977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune cu modificările și completările ulterioare.
Intimata SC TEHNNOSINCRON S., a formulat "întâmpinare"; (f.12—13), prin care solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată.
Prin motivele invocate, intimata susține că sentința civilă nr.5411/_ Judecătoria Bistrița a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea având ca obiect pretenții, formulată de S. R. de R.
.
Consideră că soluția pronunțată de instanța de fond este una legală și temeinică, iar prin motivele de apel S. R. de R. reiterează doar susținerile din cererea inițială.
După cum în mod corect a reținut instanța de fond, prevederile art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994 nu instituie o prezumție legală absolută în sarcina subscrisei, referitoare la obligația de
plată a taxei solicitate, în calitate de beneficiar al serviciilor, condiție care nu este îndeplinită în speță.
Intimata mai susține că nu este o persoana juridica din cele menționate în art.4o(3) din Legea 41/1994, în sensul ca nu sunt beneficiari ai serviciilor reclamantei nedeținând vreun aparat radio și drept urmare nu datorează o astfel de taxă. Prin decizia nr.297/_ a Curții Constituționale, s-a reținut că obligația prevăzută de art.40 alin(3) din Legea 41/1994 este doar in sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciul public respectiv.
Apelanta a invocat ca temei de drept si HG 977/2003 fără însă a indica, în ceea ce privește debitul (obligația de a plați aceasta taxa), articolele de lege din aceasta hotărâre de guvern pe care își întemeiază pretențiile. In ceea ce privește aceasta hotărâre de guvern, arătam faptul ca mai multe instanțe de contencios administrativ din tara au constatat caracterul nelegal al mai multor articole din cuprinsul acestora, soluțiile fiind menținute de către I. .
În acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin deciziile nr.207/2004 și 331/2006: obligația de plată a serviciului de radiodifuziune și televiziune este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective.
Din aceste considerente rezultă că sunt și persoane juridice, care nu au calitatea de beneficiar ai serviciilor Societății Române de R., iar textul legal (art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994) nu instituie o prezumție legală absolută, cu atât mai mult, cu cât arta alin.2 din HG 977/2003 a fost anulată de Curtea de apel C. prin sentința civilă nr.64/_ definitivă și irevocabilă, Î. respingând recursurile declarate împotriva acesteia prin Decizia nr.607/_ .
Susținerile apelantei, conform cărora deoarece statul este obligat să asigure prin mijloace adecvate dreptul la informare a cetățenilor, inclusiv cu organizare și funcționarea serviciilor publice de radio și televiziune menționate la art.31 alin.5 din Constituție, corelativ, cetățenii sunt obligați să plătească pentru aceste servicii, nu pot fi primite și sunt contrare drepturilor cetățenilor.
După cum a reținut Î. prin Decizia nr.607/_, dreptul la informare prevăzut de Constituție trebuie interpretat în favoarea cetățeanului, iar proiectele de lege și rapoartele diferitelor comisii din parlament, invocate de apelantă nu sunt relevante, deoarece nu constituie acte normative, sunt simple păreri ale legislativului.
Dincolo de aceste aspecte, în cauză apelanta nu a făcut dovada în niciun fel, că ar fi beneficiara taxei de radiodifuziune, ca să poate susține existența prezumției legale absolute de plată în sarcina acesteia.
In drept invocă disp.art.205 Noul Cod de procedură civilă.
Apelanta S. R. DE R. a formulat "răspuns la întâmpinare"; (f.19-21), față de aprecierile pârâtei cu privire la noțiunea de beneficiar al serviciului public de radiodifuziune, subliniază următoarele:
Potrivit art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în vigoare la acest moment: "persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune";.
Înțelesul noțiunii de "beneficiar"; se regăsește, chiar în prev.art.40 din Legea nr.41/1994 republicat, cu modificările și completările ulterioare: dacă în cazul persoanelor fizice a fost prevăzută posibilitatea exceptării de la obligația de plată a taxei pentru cei care declară pe propria răspundere că nu dețin receptoare radio, instituindu-se și o procedură în acest sens, în cazul persoanelor juridice sunt instituite doar derogări legale (art.40 alin.6), instituind astfel o prezumție legală că toate persoanele juridice sunt beneficiare ale acestui serviciu.
Astfel, legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice cu sediul social în România, iar instanța trebuie să rețină faptul că în materia taxei pentru serviciul public de radiodifuziune noțiunea de "beneficiar"; a primit alte valențe față de cele cuprinse în definiția legală a taxei dată de art.2 alin.4 din Legea nr.500/2002, ori de alte definiții nejuridice cum ar fi cea din Dicționarul explicativ al limbii române.
În acest sens, literatura de specialitate statuează faptul că, existența unei prezumții legale dispensează de necesitatea de a se administra vreo probă în stabilirea situației de fapt pe care legea o presupune, rezultând din cele prezentate, aplicabilitatea prev.art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994 republicată.
Instituirea unei astfel de prezumții și stabilirea calității de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, fără a fi condiționată de posesia receptoarelor, s-a realizat prin modificarea textului art.40 al Legii nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de R. și a SRTV, prin Legea nr.533/2003.
Prin urmare, legiuitorul instituie prezumția legală că toate persoanele juridice cu sediul social în România au calitatea de beneficiari ai serviciilor publice de radiodifuziune și televiziune, instituindu-se conform art.56 din Constituția României, contribuții financiare speciale.
Dacă legiuitorul ar fi dorit ca această taxă să fie achitată doar de către cei cu privire la care se poate stabili calitatea de deținător receptor/beneficiar al serviciului respectiv, cum apreciază intimata-pârâtă, legiuitorul ar fi reglementat și în cazul persoanelor juridice posibilitatea de a se scuti de această obligație printr-o declarație pe proprie răspundere, astfel cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice.
Prin interpretarea pe care o face intimata-pârâtă modifică însăși concluzia Curții Constituționale exprimată prin Decizia nr.297/2004 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.40 alin.3 din Leg.41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, în temeiul căreia această instanță respinge excepția invocată pe motivul nedeținerii de receptoare.
Dacă instanța constituțională ar fi statuat că obligația de a achita taxa pentru serviciul public de radiodifuziune și respectiv de televiziune este doar în sarcina posesorilor de receptoare radio-tv, soluția pronunțată ar fi fost de admitere a excepției de neconstituționalitate supusă examinării, întrucât ea era motivată de nedeținerea receptoarelor tv, fiind ridicată de o cooperativă ce integra în activități productive persoane care prin natura handicapului suferit nu puteau beneficia de respectivul serviciu, această instanță reținând în mod corect că obligația de plată a taxei radio/tv de către persoanele juridice revine acestora în calitate de beneficiari ai a acestor servicii, întrucât acestea beneficiază în diferite modalități de serviciile publice respective.
Astfel, prin Decizia Curții Constituționale nr.297/2004, care a soluționat excepția de neconstituționalitate a prev.art.40 alin.3 din Leg.nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea SRR și a SRTV, cu modificările și completările ulterioare, s-a arătat că obligația de plată a taxei radio în ceea ce privește persoanele juridice, cade în sarcina celor care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective.
Dacă legiuitorul ar fi dorit ca această taxă să fie achitată doar de cei cu privire la care se poate stabili calitatea de beneficiar al serviciului respectiv, cum eronat interpretează intimata-pârâtă, textul de lege ar fi avut un conținut diferit. Legiuitorul ar fi folosit conjuncția "dacă"; care din punct de vedere gramatical ar exprima un raport condițional: "dacă beneficiază de aceste servicii";, în loc de "în calitate de beneficiar ai acestor servicii";.
Referitor la susținerile intimatei-pârâte în sensul în care, prin Deciziile I. au fost anulate prev.art.3 alin2 din HG nr.977/2003 de instanțele de judecată pe considerentul că o persoană juridică nebeneficiară a acestor servicii nu poate fi obligată la plata acestei taxe, subliniind faptul că cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar este întemeiată în drept pe disp.art.40 alin.3 și 4 din Legea nr.41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora toate persoanele juridice cu sediul social în România au obligația de a achita taxa radio în calitate de beneficiari ai serviciului public de radiodifuziune.
H.G.nr.977/2003, emisă în aplicarea Legii nr.41/1994, reglementează modalitatea de încasare a taxei radio, de exceptare de taxa radio, cuantumurile taxei pe categorii de plătitori și în acest sens a fost invocată în cererea de chemare în judecată.
Față de cele de mai sus arătate, consideră întemeiat apelul formulat de S. R. de R.
, și pe cale de consecință solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat cu cheltuieli de judecată.
In drept, invocă disp.Leg.nr.41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare și orice alte dispoziții legale incidente.
Tribunalul examinând în baza prev.art.304 și art.304/1 Cod procedură civilă hotărârea atacată atât prin prisma motivelor de recurs invocate cât și din oficiu constată că aceasta este temeinică și legală nefiind dat nici un motiv de casare sau modificare a hotărârii.
Prima instanță în mod justificat a reținut că prin Decizia nr.2102/_ pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._, publicată în Monitorul Oficial nr.691/14 octombrie 2009 disp.art.3 din H.G.nr.977/2003 au fost anulate în mod irevocabil.
Pentru a se dispune astfel, s-a reținut că potrivit art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, republicată, "persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii";, iar potrivit art. 40 alin. 2 din Legea xnr. 41/1994, republicată, și persoanele fizice, în calitate de beneficiari ai acelorași servicii, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune. În urma analizării normelor legale incidente, instanța supremă a constatat că nicăieri în cuprinsul Legii nr. 41/1994, republicată, nu se regăsește o definiție a noțiunii de
"beneficiar";, astfel încât sensul acestei noțiuni nu poate fi decât cel comun, respectiv "cel care beneficiază de ceva"; sau "o autoritate, instituție, societate etc. pentru care se face o lucrare";. Prin urmare, s-a apreciat că prevederile art. 3 alin. 2 din H.G. nr. 977/2003 și art. 3 alin. 2 din H.G.nr.978/2003 adaugă la prevederile art.40, alin.3 din Leg.nr.41/1994, republicată, motiv pentru care aceste prevederi au fost anulate.
În același sens au fost pronunțate și Decizia nr.607/2011 pronunțată de I.C.C.J. în dos.nr._ precum și Deciziile nr.297/2004 și nr.331/2006 a C.C.R.
Din deciziile menționate se desprinde concluzia rezonabilă că pot fi obligate să plătească taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune numai persoanele fizice și juridice care beneficiază de acest serviciu.
Or, în prezenta cauză recurenta nu a făcut dovada că intimata ar fi beneficiat de serviciul de radiodifuziune care să justifice obligarea sa la plata taxei aferente.
Pentru considerentele menționate tribunalul în baza prev.art.312 alin.1 Cod proc.civ., urmează să respingă ca nefondat recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE IN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat apelul declarat de S. R. DE R. | cu sediul în B., str. | |
G. | B., nr.60-64, sector 1, în contradictoriu cu intimata SC T. | S. cu sediul în Mun. B. |
, str. L. nr.4, jud. B. -Năsăud și în consecință:
Obligă apelanta să plătească intimatei SC T. S. suma de 250 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 27 noiembrie 2013.
PRESEDINTE, | JUDECATOR, | GREFIER, | ||
I. U. | V. C. | L. | C. | A. |
Ch.V./VF.
2 ex./_ .
Jud.fd.M. I.Fl.
| ← Sentința civilă nr. 1659/2013. Acțiune în pretenții comerciale | Decizia civilă nr. 86/2013. Acțiune în pretenții comerciale → |
|---|
