Decizia civilă nr. 71/2013. Constatare nulitate act
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
T. UL SPECIALIZAT C. DOSAR nr. _
Cod operator de date cu caracter personal 11553
DECIZIA CIVILĂ nr. 71/2013
Ședința publică din data de 6 septembrie 2013 Instanța este compusă din:
PREȘEDINTE: C. C. JUDECĂTOR: F. M. GREFIER: T. B.
Pe rol fiind examinarea apelului declarat de apelanta SC E. T. S. în contradictoriu cu intimatul P. S. V., împotriva sentinței civile nr. 5223/18 martie 2013 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul civil nr. _
, cauza având ca obiect în prima instanță constatare nulitate act.
La ambele apeluri nominale se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că apelanta a depus la dosar concluzii scrise la data de 5 septembrie 2013.
Dezbaterile asupra apelului au avut loc în ședința publică din 2 septembrie 2013, fiind consemnate în încheierea pronunțată în ședința publică respectivă, care face parte integrantă din prezenta decizie, când instanța, având nevoie de o perioadă de timp mai îndelungată pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru termenul din data de astăzi, 6 septembrie 2013, când a hotărât următoarele :
T R I B U N A L U L :
Deliberând asupra apelului de față:
Prin sentința civilă nr. 5223/18 martie 2013 pronunțată în dosarul nr. _
, Judecătoria Cluj-Napoca a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în
judecată formulată de reclamanta SC E. T. S. în contradictoriu cu pârâta
P. S. V. și a luat act că pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că la data de 4 ianuarie 2010, reclamanta SC E. T. S., prin reprezentantul său, d-l S.
V., în calitate de administrator, și pârâtul P. S. V., expert contabil, au încheiat contractul de închiriere având ca obiect transmiterea dreptului de folosință al imobilului apartament compus din una cameră cu dependințe în suprafață totală de 38 m.p., situat în C. -N., str. Teodor Mihali, nr. 31-35, ap. 713, jud. C., pentru a fi folosit cu destinația de desfășurare a întregii activități a locatarului (art. I din contract), contractul fiind încheiat pe o durată nedeterminată, începând cu data predării imobilului de la locator spre locatar (art. II), fiind stabilită o chirie lunară de 100 euro inclusiv TVA (pct. III.2 din contract), chirie care trebuia achitată lunar începând cu data începerii contractului de închiriere, în moneda de plată RON, calculată la cursul BNR din ultima zi a fiecărei luni, cel mai târziu până în ultima zi a lunii următoare pentru care se făcea plata, dată la care se emitea și factura (pct. III.2 din contract). Totodată, conform art. IV.1 din contract, predarea-primirea imobilului urma să aibă loc la data și în momentul în care vechiul locatar, d-na Lazea R., urma să părăsească imobilul închiriat de SC E. T. S. sau urma să părăsească imobilul închiriat și să semneze rezilierea contractului de închiriere,
dată care reprezenta și data începerii contractului de închiriere între părțile contractului atacat.
A mai reținut că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat, în principal, constatarea nulității absolute a contractului de închiriere încheiat în data de 4 ianuarie 2010, pentru cauză ilicită și evacuarea pârâtului din imobilul în litigiu, iar, în subsidiar, anularea contractului de închiriere a imobilului antemenționat, ca fiind încheiat în scopul fraudării intereselor societății, pentru dol prin reticență, precum și evacuarea pârâtului.
Prima instanță a analizat motivele de nulitate invocate de reclamantă prin raportare la textele legale care le reglementează, în limitele sesizării, precum și prin raportare la materialul probator administrat în cauză.
Astfel, prima instanță a reținut că nulitatea este sancțiunea prin care actul juridic este lipsit de efectele ce contravin legii care interesează ordinea publică sau bunele moravuri, fraudează legea sau interesele individuale. Sancțiunea este fundamentată și în condițiile în care actului juridic îi lipsește cauza sau aceasta este ilicită, imorală sau falsă.
A mai reținut că potrivit art. 966 și 968 C.civ., obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea niciun efect, iar cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice. A mai reținut, însă, că trebuie avut în vedere că art. 967 din același cod statuează fără echivoc următoarele: convenția este valabilă, cu toate
că cauza nu este expresă; cauza este prezumată până la dovada contrarie. A mai reținut că cauza sau scopul este acel element al actului juridic care constă în obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act. Cauza este o condiție de fond, esențială, de validitate și generală a actului juridic civil. Împreună cu consimțământul, cauza formează voința juridică, aceasta din urmă cuprinzând și scopul urmărit de parte atunci când și-a dat consimțământul la încheierea actului juridic, obligația pe care și-a asumat-o nereprezentând altceva decât mijlocul prin care se ajunge la realizarea scopului respectiv. În structura cauzei actului juridic civil intră două elemente: scopul imediat și scopul mediat. Scopul imediat - causa proxima - numit și scopul obligației se determină în cadrul diferitelor categorii de acte juridice. Astfel, în contractele sinalagmatice, cauza consimțământului fiecărei părți constă în reprezentarea, adică prefigurarea mentală a contraprestației; în aceste acte juridice este specific faptul că, fiecărei părți revenindu-i obligații, cauza obligației uneia dintre părți o constituie prefigurarea mintală a executării obligației corelative de către cealaltă parte (o parte se obligă știind că și cealaltă parte, la rândul ei, se obligă). Cu alte cuvinte, reciprocității de obligații îi corespunde o reciprocitate de cauze. Or, locațiunea este, fără putință de tăgadă, un contract sinalagmatic (bilateral), prin care o persoană, numită locator, se obligă față de o altă persoană, numită locatar, să-i asigure folosința temporară a unui lucru, în schimbul unei sume de bani, numită chirie. Ca atare, în cazul contractului de locațiune cauza (scopul) constă în prefigurarea de către locator a prețului locațiunii, precum și în prefigurarea de către locatar a obținerii dreptului de a folosi bunul ce formează obiectul contractului.
A mai reținut că, în schimb, scopul mediat - causa remota - numit și scopul actului juridic, reprezintă acel element al cauzei care constă în motivul (mobilul) determinant al încheierii actului juridic, motiv care se referă, fie la însușirile contraprestației, fie la însușirile celeilalte părți (calitățile acestei persoane). Spre deosebire de scopul imediat - care este abstract, obiectiv și invariabil în cadrul aceleiași categorii de acte juridice, scopul mediat se caracterizează prin aceea că este un element (al cauzei) subiectiv și variabil de la
o categorie de acte la altă categorie și, chiar în cadrul aceleiași categorii, de la un act la altul.
A mai avut în vedere și că, în primul rând, nu orice motiv avut în vedere de subiect în adoptarea deciziei de a încheia actul juridic face parte din noțiunea de cauză, fiind necesar să fie vorba de un motiv determinant care să constituie cauza impulsivă și determinantă a voinței. Altfel, dacă orice motiv ar putea duce la anularea actului, s-ar afecta securitatea dinamică a circuitului civil. În al doilea rând, în actele juridice cu titlu oneros mai este necesar ca motivul determinant să fi fost cunoscut (sau să fi putut fi cunoscut) de cealaltă parte, întrucât altfel nu s-ar justifica sancționarea lui cu suportarea consecințelor anulării actului.
A reținut că din textul art. 966 C.civ. rezultă că cele trei condiții ale cauzei sunt: să existe, să fie reală și să fie licită și morală. Cazurile legale de nulitate a obligației din pricina cauzei îmbracă, deci, una dintre următoarele forme: absența sau inexistența cauzei, cauza falsă și cauza ilicită și/sau imorală. Articolul 967 nu este tocmai precis, lăsând impresia că ar putea exista acte juridice fără cauză, lucru inexact, căci elementul cauză este comun tuturor actelor juridice civile. În realitate, în această prevedere legală termenul convenție este întrebuințat în sensul de înscris constatator al operațiunii juridice. Prin
urmare, legiuitorul arată că, deși înscrisul prezentat de creditor nu cuprinde mențiunea cauzei obligației ce o constată, el nu va fi obligat să facă dovada cauzei valabile, prezumându-se, până la proba contrară, că această obligație, constatată de înscris, are o cauză care nu este falsificată de eroare și nu este nici ilicită, nici imorală. Cât privește sarcina probei, a reținut că, după cum rezultă fără dubiu din textul art. 967 C.civ., legiuitorul a instituit două prezumții: a) prezumția de valabilitate a cauzei, indiferent că se menționează sau nu acest element în înscrisul constatator al actului juridic (instrumentum probationis); b) prezumția de existență a cauzei, cauza netrebuind a fi dovedită, existența ei fiind prezumată de lege. Ambele prezumții sunt relative (iuris tantum), ceea ce înseamnă că cel care invocă lipsa ori nevalabilitatea cauzei actului juridic trebuie să probeze aceste împrejurări. În ceea ce privește mijloacele de probă admisibile, respectiv instrumentele probatorii cu care să se răstoarne prezumțiile de mai sus sunt aplicabile regulile generale privitoare la proba drepturilor civile.
A reținut că, așa cum s-a arătat mai sus, la data de 4 ianuarie 2010, reclamanta SC E. T. S., prin reprezentantul său, d-l S. V., în calitate de administrator, și pârâtul P. S. V., expert contabil, s-a încheiat contractul de închiriere având ca obiect transmiterea dreptului de folosință al imobilului apartament compus dintr-o cameră cu dependințe în suprafață totală de 38
m.p., situat în C. -N., str. Teodor Mihali nr. 31 - 35, ap. 713, jud. C. . Potrivit înscrisului depus la dosar de reclamantă la f. 15, d-l S. V., în calitate de administrator al SC E. T. S., i-a comunicat d-nei Podoabă
Lucia, care deținea și ea calitatea de administrator al SC E. T. S., la data de 16 iunie 2010, că d-na Lazea R. a părăsit spațiul situat în C. -N., str. T. Mihali, ap. 713, jud. C., iar imobilul antemenționat era deja închiriat către un alt locatar, urmând să-i fie transmis și contractul de închiriere.
A mai reținut că, astfel cum rezultă din declarația martorei M. M. (f. 132), d-nei Lazea R. i s-ar fi sugerat de către d-l S. V. să se mute din garsoniera închiriată, iar din declarația martorei Lazea R. (f.147) reiese că a fost decizia sa de a părăsi imobilul închiriat, nefiind presată de niciuna dintre părți. Din declarația acestei din urmă martore a reținut și faptul că în anul 2009 a încheiat cu d-nii S. un contract de închiriere cu privire la imobilul situat în
C. -N., str. Teodor Mihali, nr. 31 - 3-5, ap. 713, jud. C., până în luna iunie
2010, iar în cursul lunii mai 2010, d-l S. V. a venit la apartament și i-a solicitat politicos să părăsească locuința până la sfârșitul lunii iunie 2010, motivând acest lucru prin faptul că va divorța de d-na S. Lucia și nu are unde să locuiască, d-na S. Lucia cerându-i să rămână în apartament, iar la data de_ a încheiat cu d-na S. un proces verbal cu ocazia părăsirii imobilului, d- l S. V. fiind anunțat de acest lucru la aproximativ două zile de la momentul părăsirii imobilului, printr-un mesaj.
A mai reținut că potrivit procesului verbal din data de 3 august 2010, aflat la f. 30-31 din dosar, s-a predat către SC E. T. S., în mâna d-nei S. Lucia, contractul de închiriere din data de 4 ianuarie 2010, însoțit de procesul verbal de predare-primire din data de 15 iunie 2010, aflate la filele 67 - 68 și de ordinul de plată nr. 7/29 iulie 2010 în vederea evidențierii acestora în contabilitate, d-na S. Lucia arătând că nu este de acord cu acest contract de închiriere, moment în care i s-au predate acesteia și o serie de chei de la apartamentul închiriat.
A mai reținut că prin decizia civilă nr. 96/A/15 februarie 2011 din data de 15 februarie 2011 a T. ului C. s-a desfăcut căsătoria încheiată la data de 4 septembrie 1988 și înregistrată în Registrul Stării Civile al Municipiului C. -N. la nr. 1899/4 septembrie1988 din culpa exclusivă a d-lui S. V. și s-a dispus evacuarea acestuia din imobilul situat în C. -N., P-ța T. C., nr. 9, bl. 1, ap. 40, jud. C., decizie rămasă irevocabilă la data de 18 mai 2011 (f. 52-59).
Sub aspectul cauzei ilicite, a reținut că reclamanta a invocat faptul că d-l
S. V. a încheiat contractul de închiriere cu scopul de a folosi imobilul în nume propriu, în frauda intereselor reclamantei, conform prevederilor art. 272 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora "se pedepsește cu închisoare de la 1 la 3 ani fondatorul, administratorul, directorul sau reprezentantul legal al societății care folosește cu rea-credință, bunuri sau creditul de care se bucură societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul lui propriu...";, clauzele contractuale fiind concepute, în mod vădit, în detrimentul societății comerciale, pentru a servi exclusiv intereselor pârâtului P. și implicit celor ale d- lui S. V. (clauzele contractuale privitoare la cuantumul chiriei, termenul pentru plata chiriei, calculul cuantumului chiriei, neprevederea de sancțiuni pentru nerespectarea termenului de plată, neinstituirea obligației de a plăti o sumă de bani cu titlu de garanție, indicând, totodată, că, contractul încheiat îi dă posibilitatea pârâtului de a folosi după cum dorește spațiul închiriat, inclusiv de a-l subînchiria).
Raportat la aspectele invocate de reclamantă, precum și la materialul probator administrat în cauză, în conformitate și cu prevederile art. 967 C.civ., prima instanță a reținut că reclamanta nu a făcut dovada cauzei prohibită de legi, contrarie bunelor moravuri și ordinii publice, nefiind răsturnată prezumția legală de valabilitate a cauzei, motivul determinant al încheierii actului de către pârât fiind acela de a obține folosința imobilului situat în C. -N., str. Teodor Mihali, nr. 31-35, ap. 713, jud. C., pentru desfășurarea activității profesionale a pârâtului, pe fondul neînțelegerilor dintre cei doi soți, ambii având calitatea de administratori ai societății reclamante, motivele invocate de reclamantă în susținerea cauzei ilicite neputând determina anularea actului contestat. Totodată, în cauză, prima instanță a reținut că nu poate analiza incidența dispozițiilor art. 272 din Legea nr. 31/1990 invocat de reclamantă în cadrul unei cereri având ca obiect anularea contractului de închiriere încheiat în data de 4 ianuarie 2010, îndeplinirea elementelor constitutive ale unei astfel de infracțiuni putând fi analizată doar în cadrul procedurii penale, de instanța legal învestită cu o astfel de cerere.
Apoi, din probele administrate în cauză, prezentate mai sus, a reținut că nu reiese că scopul mediat urmărit de pârât a fost fraudarea intereselor reclamantei, așa cum s-a susținut prin cererea de chemare în judecată, aspectele ulterioare momentului încheierii contractului neputând atrage anularea contractului de închiriere, iar neobținerea de profit de către societate nu echivalează cu fraudarea intereselor societății, aspecte reiterate de reclamantă și în ședință publică și în concluziile scrise depuse la dosar.
În consecință, prima instanță a respins primul petit al cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca neîntemeiat, constatarea nulității unei convenții pentru cauză ilicită putându-se face numai dacă partea interesată răstoarnă prezumția de valabilitate a cauzei, probând caracterul ilicit al acesteia, ceea ce în speță nu s-a făcut.
Apoi, a reținut că reclamanta a solicitat anularea contractului de închiriere având în vedere că acesta a fost încheiat de S. V. prin dublă reprezentare, astfel de contracte fiind caracterizate în literatura de specialitate și în doctrină ca și "contracte cu sine însuși"; sau "autocontracte"; și sunt anulabile pentru dol prin reticență, pentru nerespectarea de către cel care le-a încheiat a obligațiilor de loialitate față de persoana juridică reprezentată, având în vedere și faptul că formarea acordului de voință la un act bilateral presupune exprimarea liberă a voinței a cel puțin două persoane distincte, în timp ce, în speță, este vorba de voința unei singure persoane, a d-lui S. V., ca reprezentant al ambelor părți contractante. Contractul cu sine însuși și dubla reprezentare sunt cunoscute în doctrină sub denumirea de autocontract, nefiind prevăzute expressis verbis de C.civ. din 1864, dispoziții legale aplicabile în cauză, considerându-se că contractul este încheiat pentru două părți diferite, prin voința unei singure persoane, care acționează într-o dublă calitate, în principiu, simpla încheiere a unui contract în astfel de condiții nefiind sancționată cu nulitatea.
Având în vedere însă, că prezentei spețe îi sunt aplicabile prevederile Codului civil de la 1864, reclamanta a invocat existența dolului, care în opinia primei instanțe poate fi reținută în cazul în care se regăsește elementul intențional, voința de a induce în eroare partea contractantă și elementul material, adică folosirea de mijloace viclene pentru inducerea în eroare. Potrivit art. 961 C.civ. "convenția făcută prin eroare, violență sau dol nu este nulă de drept, ci dă loc numai acțiunii de nulitate";, iar în baza art. 960 C.civ., dolul poate fi considerat viciu de consimțământ, dacă este determinant pentru
încheierea actului juridic astfel, iar fără aceste mașinațiuni, cealaltă parte n-ar fi contractat. Dolul este viciu de consimțământ care constă în inducerea în eroare a unei persoane prin folosirea de mijloace viclene în scopul de a o determina să încheie contractul. În ceea ce privește dolul prin reticență, invocat de reclamantă, prima instanță a reținut că acesta este o varietate de dol caracterizată prin aceea că elementul obiectiv din structura dolului constă într- un fapt omisiv (inacțiune) concretizat în ascunderea de către unul dintre partenerii contractuali ori în necomunicarea către cealaltă parte a unei împrejurări esențiale ce era necesar să fie cunoscută de aceasta pentru formarea unei corecte reprezentări a circumstanțelor de fapt și de drept ale încheierii contractului.
Prima instanță a reținut că, în speță, reclamanta nu a dovedit existența intenției de inducere în eroare și folosirea de către pârât a unor mijloace viclene în acest sens, astfel cum impun prevederile art. 960 alin. 2 C.civ., potrivit cărora dolul nu se presupune. Ceea ce s-a invocat este faptul că S. V., în calitate de administrator al reclamantei, a încheiat contractul de închiriere cu P. S. V.
, nerespectând obligația de loialitate față de persoana juridică reprezentată,
aspecte, care în opinia instanței, nu sunt incidente în cauză, precum și faptul că
S. V., în calitate de administrator al SC E. TRNSCOM S., a încheiat contractul de închiriere din data de 4 ianuarie 2010, fără acordul celuilalt administrator al societății și fără a i se aduce la cunoștință acest lucru. Astfel, potrivit «Actului adițional la statutul societății comerciale E. T. S. și Contract de cesiune», asociații societății sunt S. V. și S. Lucia, iar atribuțiile privind administrarea societății sunt exercitate de către cei doi asociați - f. 367 din dosar. Totodată, conform contractului de societate de la f.
368 din dosar, administratorii au puterile stabilite de adunarea generală a asociaților. În baza art. 75 și 76 coroborate cu art. 197 alin. 3 din Legea nr. 31/1990, republicată, dreptul de a reprezenta societatea aparține fiecărui administrator, dacă actul constitutiv nu prevede contrariul, iar numai în cazul în care actul constitutiv prevede ca administratorii să lucreze împreună, deciziile lor trebuie luate în unanimitate. În cauză, având în vedere că din analiza actului constitutiv depus la dosar nu rezultă că dreptul de reprezentare al societății aparține ambilor administratori, prima instanță a concluzionat că contractul de închiriere a fost legal încheiat numai de către unul dintre administratori, aplicându-se dispozițiile legale antemenționate și a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada motivelor de nulitate invocate, existente la momentul încheierii contractului de închiriere.
Raportat la răspunsurile la interogatoriu ale celor două părți, prima instanță a apreciat că acestea nu sunt relevante sub aspectul motivelor de nulitate invocate de reclamantă.
În consecință, prima instanță a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC E. T. S. în contradictoriu cu pârâta P. S. V. . În temeiul art. 274 alin. 1 C.proc.civ., ținând cont de faptul că a respins în totalitate cererea reclamantei, iar pârâtul a învederat că va solicita cheltuielile de judecată pe cale separată, prima instanță a luat act de faptul că pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta, cu respectarea termenului prevăzut de art. 284 alin. 1 C.proc.civ., solicitând modificarea în totalitate a hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii, cu cheltuieli de judecată în fond și în apel.
A apreciat că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică, fiind pronunțată pe baza unei examinări superficiale a probelor administrate și prin aplicarea greșită a legii.
A arătat că instanța de fond nu a vrut să vadă intenția de fraudare a intereselor sale la încheierea contractului atacat, în ciuda evidenței acesteia. Analiza privitoare la cauza contractului și la condițiile în care aceasta nu are un caracter licit a rămas la nivel teoretic, fără a fi aplicată situației de fapt concrete, relevată de probele administrate în cauză. Nici consimțământul său nu a fost analizat în contextul încheierii contractului prin dublă reprezentare, ci ca și cum cele două părți contractante ar fi avut reprezentanți distincți și ar fi fost necesar să dovedească mijloacele dolosive folosite de unul dintre ei împotriva celuilalt, când mecanismul de viciere a consimțământului prin doi este cu totul altul în acest caz, în care ambele părți au avut același reprezentat.
Referitor la susținerea sa potrivit căreia contractul este nul absolut deoarece are o cauză ilicită, a arătat că din probatoriul administrat în fața instanței de fond a reieșit că d-l S. V., în dubla sa calitate de reprezentant al SC E. T. S. și al P. S. V., a încheiat în 4 ianuarie 2010 un contract de închiriere în condiții dezavantajoase pentru societatea comercială, urmărind doar interesul său personal de a-și asigura gratuit o locuință și un sediu profesional pentru P. (fiind evacuat din apartamentul în care domicilia datorită
comportamentului său violent), în timp ce se afla în derulare un alt contract de închiriere încheiat cu un terț, contract care era mult mai avantajos pentru
societatea comercială și a cărui durată se întindea pe încă 2 ani. De asemenea, prin probele administrate în cauză s-a dovedit că terțului chiriaș (d-na Lazea R.
) i s-a cerut de către numitul S. V. să renunțe la drepturile sale locative și să părăsească imobilul fără a exista niciun motiv de reziliere a contractului imputabil locatarei, doar pentru pentru ca pârâtul să obțină folosința gratuită a locuinței în temeiul contractului încheiat prin dublă reprezentare.
A mai arătat că instanța de fond a reținut doar în parte starea de fapt relevată de probele administrate în cauză, omițând să analizeze elemente extrem de importante raportat la obiectul cauzei.
Astfel, clauzele contractului încheiat prin dublă reprezentare nu au fost analizate comparativ cu cele ale contractului de închiriere anterior, deși reclamanta a subliniat care sunt diferențele dintre acestea și faptul că o astfel de comparație pune în evidență că la încheierea contractului din 4 ianuarie 2010 a existat intenția de fraudare a intereselor societății comerciale. În art. VI alin 1 din contractul atacat (încheiat prin dublă reprezentare) se arată că acesta va intra în vigoare "când locatara Lazea R. va părăsi imobilul închiriat sau va părăsi imobilul și va semna rezilierea contractului de închiriere";. A apreciat că această formulare pune în evidență fără echivoc intenția numitului S. V. de a o determina pe chiriașa Lazea R. să fie de acord cu rezilierea contractului
înaintea împlinirii termenului extinctiv stabilit pentru 31 decembrie 2011 și să plece din imobil, deși la data de 4 ianuarie 2010 aceasta încheiase cu doar o săptămână în urmă, în 29 decembrie 2009, un act adițional la contractul său de locațiune, pentru încă doi ani, și nu avea nicio intenție de a rezilia acest contract.
A mai arătat că intenția de a o determina pe chiriașa Lazea R. să renunțe la drepturile sale locative, relevată fără echivoc de art. VI, alin. 1 din contractul atacat, avea în vedere exclusiv realizarea i<ntereselor pârâtului intimat și era contrară interesului societății comerciale apelante, după cum reiese din compararea clauzelor contractuale din cele două contracte de locațiune. Astfel, în contractul atacat chiria este stabilită la jumătate din cea convenită cu locatarul anterior și sub prețul pieței. Dacă în contractul încheiat în 15 mai 2009 cu d-na Lazea R. chiria este de 200 euro, în contractul atacat chiria este de 100 euro, termenul pentru plata chiriei este fixat în ultima zi a lunii următoare celei pentru care se face plata (art. III, alin. 2), în timp ce prin contractul anterior locatara Lazea R. era obligată să plătească până la data de
15 a lunii pentru care se făcea plata (art. IV alin. 2), calculul cuantumului chiriei se face raportat la cursul de schimb leu/euro din ultima zi a lunii pentru care se face plata, deși termenul de plată a chiriei este fixat în ultima zi a lunii următoare (art. III, alin. 2); având în vedere devalorizarea leului în raport cu euro, a apreciat evident faptul că acest mod de calcul este defavorabil societății comerciale locatoare. În același sens, a arătat că în contractul încheiat cu d-na Lazea R., chiria se calcula raportat la cursul leu/ euro de la data plății, așa cum este firesc (art. IV alin. 1), repectiv faptul că contractul nu prevede niciun fel de sancțiuni pentru nerespectarea termenului de plată, în timp ce prin contractul anterior locatara Lazea R. era obligată la plata de penalități de întârziere de 1%/zi de întârziere (art. IV alin. 3), respectiv contractul nu prevede obligația locatarului de a plăti vreo sumă de bani cu titlu de garanție, în timp ce prin contractul anterior, chiriașa Lazea R. a fost obligată să plătească suma de 200 euro anticipat, la momentul predării posesiei imobilului (art. IV, alin. 4), respectiv contractul îi dă posibilitatea pârâtului intimat de a folosi după cum dorește spațiul închiriat, fără nicio restricție, inclusiv de a-l subînchiria fără
acordul locatorului (art. VI alin. 3). A arătat că, în acest fel, pe de o parte, pârâtul intimat ajunge să aibă un control discreționar asupra folosinței imobilului, ca și cum acesta i-ar aparține, iar pe de altă parte, având în vedere cuantumul chiriei sub nivelul practicat pe piață - de doar 100 euro/lunar -, profitul pe care l-ar fi putut obține societatea comercială îl poate obține pârâtul pentru sine prin subînchiriere. În contractul încheiat cu d-na Lazea R. se prevedea că acesteia îi este prohibită subînchirierea.
Referitor la momentul și contextul încheierii contractului de închiriere atacat, a arătat că acestea au fost analizate exclusiv prin prisma intereselor pârâtului, deși motivul de nulitate invocat în acțiune se referă la o cauză ilicită prin prisma intereselor și drepturilor reclamantei apelante, care trebuiau urmărite și asigurate de reprezentantul acesteia. Prima instanță nu a avut în vedere faptul că în 4 ianuarie 2010, când a fost încheiat contractul atacat, era în derulare un alt contract de locațiune, mult mai avantajos pentru societatea comercială, care fusese prelungit pentru încă doi ani, cu câteva zile înainte. Nu exista niciun motiv rezonabil și licit pentru ca reprezentanții apelantei să dorească rezilierea contractului încheiat cu d-na Lazea R. pentru a încheia un alt contract, prin care apelanta urma să obțină doar jumătate din chiria pe care o obținea anterior și care cuprindea numeroase alte clauze dezavantajoase.
A mai arătat că prima instanță a avut în vedere doar faptul că la momentul încheierii contractului atacat, intimatul S. V. avea interesul de a- și asigura o locuință și un sediu profesional, întrucât fusese evacuat din locuința sa de domiciliu. Chiar și cu privire la acest aspect, în motivarea hotărârii atacate s-a trecut cu o ușurință surprinzătoare peste faptul dovedit că
intimatul S. V. a urmărit în primul rând să-și asigure o locuință în contextul evacuării sale din imobilul în care domicilia (ca urmare a comportamentului său violent) și, eventual, în subsidiar, un sediu profesional pentru P. . Dar, pentru a constata dacă acest contract atacat are sau nu o cauză
licită, era necesar ca aceasta să fîe analizată din punctul de vedere al reclamantei la momentul încheierii contractului, nu al pârâtului, ceea ce instanța de fond nu a făcut,
A mai arătat că, și circumstanțele în care a fost încheiat contractul au fost practic ignorate de Judecătoria Cluj-Napoca sau interpretate într-un mod străin de obiectul cererii. Faptul că un alt contract de închiriere avatajos pentru societate se afla în derulare și chiriașul își respecta întocmai obligațiile asumate, astfel încât nu exista niciun motiv de a renunța la acest contract, precum și faptul că încheierea contractului atacat s-a făcut doar cu scopul de a asigura o locuință și un sediu profesional intimatului S. V., neexistând niciun interes pentru apelantă de a încheia acest contract, nu au fost avute în vedere de prima instanță. Contractul atacat nu a fost încheiat pentru valorificarea bunurilor apelantei în vederea obținerii unor beneficii, conform scopului pe care e firesc să îl urmărească orice societate comercială, ci cu prefigurarea certă pentru reprezentantul acesteia a faptului că apelanta va fi prejudiciată prin încheierea acestui contract. Spațiul care face obiectul contractului nu era liber la momentul încheierii contractului și nu se punea problema de a fi necesare demersuri pentru a fi închiriat astfel încât să aducă venituri apelantei, ci, din contră, el era valorificat într-un mod mult mai avantajos decât cel stabilit prin contractul din 4 ianuarie 2010.
A mai arătat că aspectele relevante ale declarațiilor martorilor au fost practic ignorate de prima instanță și nu au fost coroborate cu celelalte probe administrate în cauză, când aceasta a concluzionat că locatara Lazea R. "nu a fost presată"; să renunțe la drepturile sale locative, fiind "decizia sa de a părăsi
imobilul închiriat";. Martora Lazea R. a declarat în fața primei instanțe că în
cursul lunii iunie 2010 i s-a cerut de către intimatul S. V. să plece din locuința închiriată pentru că el dorește să se mute în imobilul respectiv. Fosta chiriașă a arătat că d-na Podoabă Lucia (celălalt administrator al apelantei) i-a cerut să nu dea curs cererii intimatului S. V. (neexistând vreun motiv de reziliere a contractului, nici întemeiat pe vreo culpă a chiriașei, nici pe vreun interes al societății comerciale de a folosi imobilul în alt scop), dar ea a hotărât totuși să părăsească locuința "pentru a avea liniște";, după cum s-a exprimat. Aceasta a mai precizat că a făcut predarea locuinței către d-na Podoabă Lucia și că l-a anunțat apoi printr-un SMS pe intimatul S. V. că a părăsit imobilul. Apelanta a subliniat și faptul că martora a declarat că intimatul S. V. a avut cunoștință de încheierea actului adițional la contractul său de închiriere, fiind convocat și el pentru data de 29 decembrie 2009, dar nu s-a prezentat.
În același sens, a arătat că și martora M. M., care a discutat cu d-na Lazea R. în perioada respectivă, a confirmat aceeași stare fapt, arătând că nu exista vreo intenție a chiriașei de a pleca înainte de a i se solicita acest lucru de către intimatul S. V. și că acesteia i-a părut foarte rău că este nevoită să renunțe la drepturile sale locative.
A mai arătat că, pentru a simula că nu are nimic de-a face cu faptul că d- na Lazea R. a părăsit locuința închiriată, d-l S. V. a încheiat un proces- verbal datat 15 iunie 2010 (f. 67 din dosarul de primă instanță) prin care a pretins că a constatat că garsoniera a fost părăsită, fără a fi predate cheile acesteia, deși știa că imobilul fusese predat d-nei Podoabă Lucia în 13 iunie 2010. A apreciat că din cuprinsul acestui așa numit proces-verbal transpare însă aceeași situație de fapt, confirmată și de celelalte probe, respectiv faptul că d-na Lazea R. a fost determinată să plece. Astfel, se arată că intimatul S. V. s-a deplasat în 15 iunie 2010 la imobil "pentru a discuta cu d-ra Lazea R. despre rezilierea contractului de închiriere";, pe care a contactat-o personal în 14 iunie 2010, ocazie cu care chiriașa "a confirmat că va părăsi imobilul în cursul lunii iunie 2010";. Intimatul S. V. a notat în continuare: " … ulterior mi-a confirmat telefonic că va părăsi imobilul închiriat din proprie inițiativă la data de 15 iunie 2010, urmând ca tot telefonic să-mi confirme ora. Urmare mesajului telefonic și apelurilor telefonice efectuate de subsemnatul în cursul zilei de 14 iunie 2010, la care Lazea R. nu a răspuns, m-am prezentat la data de 15 iunie 2010 orele 8 la adresa imobilului închiriat și am constatat că chiriașa părăsise imobilul";. A apreciat că toate aceste mențiuni, făcute chiar de către intimatul S.
V., dovedesc fără niciun echivoc faptul că locatara a fost presată să plece. Nu ea a avut inițiativa, ci doar a "confirmat"; că se va supune cererii intimatului S.
V., preferând să predea locuința d-nei Podoabă Lucia și să nu mai aibă de-a face cu d-l S. V. . A apreciat edificatoare și atitudinea sa de a nu mai răspunde mesajelor și apelurilor sale telefonice.
A învederat că în data de 16 iunie 2010, deși fusese anunțat că d-na Lazea
R. a predat locuința d-nei Podoabă Lucia, printr-un mesaj electronic intimatul S. V. a anunțat-o pe d-na Podoabă Lucia că fosta chiriașă - d-na Lazea R. - a părăsit imobilul fără a preda cheile, motiv care a impus schimbarea yalei (astfel încât doar el să aibă noile chei), și că acesta este deja închiriat unei alte persoane, fără a se menționa cine este persoana respectivă și
în ce condiții s-a încheiat noul contract de locațiune (f. 15 - mesajul listat).
A învederat că declarațiile celor două martore - d-na Lazea R. și d-na M.
M. -, coroborate cu art. VI alin. 1 din contractul atacat, cu cele consemnate în așa numitul proces-verbal încheiat de d-l S. V. în 15 iunie 2010 și cu mesajul electronic menționat, nu pot conduce decât la concluzia că fosta chiriașă a fost presată să renunțe la drepturile sale locative pentru ca intimatul
S. V. să poată da eficiență contractului din 4 ianuarie 2010. Faptul că
martora Lazea R. a declarat că a fost decizia ei să plece nu înseamnă că a fost și dorința ei. A apreciat evident faptul că aceasta nu a avut o astfel de intenție, dar după ce i s-a cerut să plece s-a supus pentru a evita o situație conflictuală.
A arătat că instanța de fond nu a deslușit sau nu a vrut să vadă situația de fapt reală, aceea că încă de la momentul încheierii contractului din 4 ianuarie 2010 intimatul S. V. a avut intenția de a o determina pe chiriașa Lazea R. să renunțe la drepturile sale locative, intenție care, așa cum reiese din probele administrate, în cauză s-a materializat ulterior în acțiuni concrete care urmăreau realizarea acestui scop.
A mai arătat că derularea contractului de închiriere atacat după preluarea folosinței de către P. S. V. a fost ignorată de către instanța de fond, deși acesta a fost invocat de către reclamanta apelantă pentru a pune în evidență materializarea intenției frauduloase existente la încheierea contractului.
A învederat că, așa cum a arătat și în fața primei instanțe, reclamanta apelantă înțelege că valabilitatea unui contract (inclusiv îndeplinirea condiției de a avea o cauză licită și morală) se apreciază la momentul încheierii contractului și nu în funcție de modul de derulare a acestuia, dar toate aspectele referitoare la modul
în care pârâtul intimat și-a îndeplinit obligațiile contractuale asumate prin contractul din 4 ianuarie 2010 au fost relevate și probate în fața instanței de fond pentru a dovedi materializarea intenției frauduloase existente încă de la momentul încheierii contractului. Comportamentului intimatului S. V. concretizat în: ținerea în ascuns a contractului timp de 7 luni după încheierea sa față de celălalt asociat și administrator (între 4 ianuarie 2010 și 3 august 2010), demersurile făcute pentru a o determina pe chiriașa Lazea R. să plece, plata chiriei în calitate de reprezentant al P. și ridicarea imediată a sumei de bani depuse în virtutea calității de reprezentant al SC E. T. S., decizia de a-și emite singur facturi și chitanțe simulând plata în numerar când nu a mai putut ridica bani din contul bancar al societății, simularea plății pe parcursul acestui proces a unei chirii duble față de cea stipulată în contract pe motiv că a devenit conștient că acesta ar fi cuantumul normal practicat pe piața imobiliară, reprezintă toate dovezi privind intenția inițială frauduloasă existentă încă de la momentul încheierii contractului din 4 ianuarie 2010, când intimatul S. V. a dorit să își asigure gratuit o locuință și un sediu profesional în deterimentul intereselor pârâtei.
Contrar concluziilor primei instanțe, reclamanta apelantă a considerat că toate aceste aspecte sunt extrem de relevante, chiar dacă se referă la ceea ce s-a întâmplat după data de 4 ianuarie 2010. Intenția de la momentul încheierii contractului reprezintă un element subiect, care poate fi determinat doar pe baza modului în care ea s-a materializat. În acest context, împrejurările, evenimentele și acțiunile care au avut loc înainte, concomitent și după momentul încheierii contractului, dacă sunt coroborate, pot pune în evidență cu mai multă claritate intenția de la momentul încheierii contractului. A considerat că nu este normal ca instanța de judecată să fie oarbă în fața evidenței relevate de întregul material probator, concluzionând că nu se poate dovedi că S. V. a avut încă de la momentul încheierii contractului intenția de a prejudicia societatea comercială, așa cum a reieșit din acțiunile sale ulterioare. A admis că nu este posibilă efectuarea unei radiografii a gândurilor și intențiilor unei persoane la un moment dat, dar felul în care acestea se materializează la momentul respectiv, coroborat cu materializările ulterioare ale acestora pot da
imaginea clară a intenției sale inițiale și a scopului urmărit.
Raportat la toate acestea, a apreciat că concluziile primei instanțe sunt nelegale și netemeinice. Contrar celor reținute de prima instanță, a apreciat că a făcut dovada cauzei prohibite de legi, contrară bunelor moravuri și ordinii
publice, fiind răsturnată prezumția legală de valabilitate a cauzei. Faptul că
"motivul determinant al încheierii actului de către pârât a fost acela de a obține folosința imobilului pentru desfășurarea activității sale profesionale, pe fondul neînțelegerilor dintre cei doi soți";, nu are nicio relevanță. A apreciat că era important pentru soluționarea acestei litigiu să fie analizat care a fost motivul determinant pentru ca ea, prin reprezentantul său, d-l S. V., să încheie acest contract. Or, motivul pentru care reprezentantul său a încheiat acest act
nu a fost acela de obține un venit în beneficiul societății, ci, așa cum s-a arătat chiar în hotărârea atacată, singurul scop urmărit la încheierea contractului de reprezentantul ambelor părți a fost acela de a asigura pârâtului intimat folosința imobilului. Cauza consimțământului reprezentantului său nu a constituit-o
"prefigurarea mintală a executării corelative a celeilalte părți";, fiind evident din probele administrate în cauză că prestația celeilalte părți urma să fie în cel mai bun caz inferioară celei pe care societatea o primea în 4 ianuarie 2010 de la chiriașa Lazea R. . Din comportamentul ulterior al intimatului S. V. reiese că prefigurarea mintală la momentul încheierii contractului din 4 ianuarie 2010 era că societatea nu va primi de fapt nimic în schimbul folosinței imobilului. M. ivul determinant la încheierea contractului prin dublă reprezentare a fost acela de asigura un folos pârâtului, în frauda intereselor reclamantei.
În acest context, a apreciat că cauza contractului este una ilicită, fiind prohibit de lege ca reprezentantul unei societăți comerciale să încheie cu intenție acte juridice în deterimentul acesteia pentru a obține el însuși sau un terț un folos material. A apreciat că incidența dispozițiilor art. 272 din Legea nr. 31/1990 nu trebuia analizată de instanța de fond prin prisma îndeplinirii sau nu a condițiilor pentru ca faptele intimatului S. V. să constituie infracțiune. Aceste prevederi legale stipulează fără echivoc caracterul ilicit al folosirii cu rea- credință a bunurilor unei societăți, într-un scop contrar intereselor acesteia și în folosul propiu. A apreciat că, în acest context, aceste prevederi legale sunt relevante pentru că s-a dovedit că aceasta a fost cauza încheierii contractului: obținerea folosinței imobilului de către pârât, în condiții prejudiciabile pentru reclamantă. Actul fiind încheiat prin dublă reprezentare, cauza acestuia este
ilicită pentru că la încheierea acestuia reprezentantul subscrisei a urmărit tocmai ceea ce îi era interzis de lege. Contrar celor reținute de prima instanță, a arătat că din probele administrate în cauză reiese că scopul mediat urmărit la încheierea contractului a fost acela de a frauda interesele reclamantei pentru a asigura satisfacerea exclusivă a intereselor pârâtului, iar aspectele ulterioare încheierii contractului arată cum anume s-a materializat această intenție. A apreciat că abordarea primei instanțe, care a analizat motivele pârâtului intimat la încheierea contractului, făcând abstracție de faptul că acesta a fost încheiat prin dublă reprezentare, este greșită și străină de situația de fapt dovedită în această cauză. Instanța de fond a concluzionat greșit și că neobținerea de profit de către societate nu echivalează cu fraudarea intereselor acesteia, întrucât această problemă trebuia abordată diferit, în sensul că se impunea a fi verificat dacă acesta a fost scopul încă de la momentul încheierii contractului. Din probele administrate reiese fără niciun dubiu că la încheierea contractului s-a urmărit cel puțin înjumătățirea veniturilor subscrisei obținute din chirie (de la 200 euro cât plătea Lazea R. la 100 euro) în vederea satisfacerii intereselor pârâtului. Un astfel de scop al reprezentantului subscrisei la încheierea contractului nu poate fi calificat decât ca ilicit din moment ce obiectivul oricărei societăți comerciale este acela de a-și maximiza beneficiile, nu de a le diminua, iar reprezentanții societății, în virtutea obligației lor de loialitate, trebuie să urmărească realizarea acestuia.
În ceea ce privește anulabilitatea contractului din 4 ianuarie 2010 pentru vicierea consimțământului său, a arătat că contractul de închiriere încheiat de intimatul S. V. prin dublă reprezentare, în frauda intereselor societății comerciale, este, de asemenea, anulabil. Contracte încheiate în acest fel au fost caracterizate în literatura de specialitate și în doctrină ca și "contracte cu sine
însuși"; sau "autocontracte"; și sunt anulabile pentru dol prin reticență, în cazul nerespectării de către cel care le-a încheiat a obligațiilor de loialitate față de persoana juridică reprezentată. De asemenea, aceste contracte au fost considerate anulabile pe motiv că formarea acordului de voință la încheierea unui act bilateral presupune exprimarea liberă a voinței a cel puțin 2 persoane distincte, în timp ce în acest caz este vorba de voința unei singure persoane, în cazul de față a intimatului S. V., ca reprezentant al ambelor părți contractante.
A mai arătat că, în condițiile în care contractul de închiriere a fost încheiat sub imperiul vechiului cod civil, a solicitat în subsidiar anularea acestuia pentru vicierea consimțământului său prin dol, fapt pe care l-a considerat dovedit prin probele administrate în cauză.
A mai arătat că instanța de fond a analizat cererea sa de anulare a contractului ca urmare a vicierii consimțământului său ignorând faptul că acesta a fost încheiat prin dublă reprezentare. În motivarea hotărârii atacate se arată că nu a dovedit existența unei intenții de inducere în eroare și folosirea unor mijloace dolosive, care ar fi trebuit să constea în opinia primei instanței în ascunderea de către unul dintre partenerii contractuali ori necomunicarea către cealaltă parte a unei împrejurări esențiale ce era necesar să fie cunoscută de către aceasta pentru formarea unein reprezentări corecte a circumstanțelor de fapt și de drept ale încheierii contractului";. Dar, contractul atacat a fost încheiat prin reprezentarea ambelor părți contractante de către aceeași persoană fizică,
intimatul S. V., nefiind posibil ca acesta să își ascundă lui însuși sau să nu- și aducă lui însuși la cunoștință anumite împrejurări.
A învederat că dolul prin reticență pe care l-a invocat în contextul precis al încheierii unui contract prin dublă reprezentare se referă la cu totul altceva, respectiv la nerespectarea obligației de loialitate față de societate a reprezentantului acesteia, care, dacă a încheiat un contract cu o altă parte pe care o reprezenta tot el, trebuia să nu încalce interesele și drepturile societății, prejudiciind-o, doar pentru a asigura avantaje celeilalte părți.
A apreciat că concluzia primei instanțe, că nerespectarea obligației de loialitate față de societate la încheierea contractului nu este incidentă în cauză,
este greșită. Chiar prima instanță, după analiza tuturor probelor administrate în cauză, nu a putut determina un alt motiv și scop al încheierii acestui contract decât acela de a asigura pârâtului folosința imobilului, deși era vorba despre un contract sinalagmatic, astfel încât trebuia verificat și motivul și scopul pentru care cealaltă parte, societatea comercială apelantă, a urmărit să încheie acest contract. A apreciat că, cu siguranță, nu a existat niciun motiv licit și niciun scop care să urmărească realizarea obiectivelor societății comerciale apelante reprezentate. A apreciat că tocmai faptul că intimatul S. V., în calitate de reprezentant al ambelor părți contractante, a urmărit exclusiv interesele P. reprezintă o încălcare flagrantă a obligației sale de loialitate față de societatea comercială, un astfel de comportament fiind caracterizat ca viciere a consimțământului prin dol prin reticență.
În drept, a invocat art. 282 și urm. C.proc.civ., art. 272, alin. 1, pct. 2 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, art. 942, art. 948, art. 953, art. 960, art. 961, art. 966, art. 968 C.civ.
În probațiune, a solicitat audierea (sau reaudierea) de martori, urmând, dacă va fi necesar, să depună și înscrisuri.
Apelul a fost legal timbrat.
Prin întâmpinarea depusă la 2 septembrie 2013, intimatul P. S. V. a solicitat recalificarea căii de atac din apel în recurs, raportat la prevederile art. 2, pct. 1, lit. a C.proc.civ., coroborate cu cele ale art. 282, alin. 1 C.proc.civ., respectiv respingerea ca neîntemeiat a recursului, menținerii hotărârii în întregime ca legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată la fond și în recurs. A solicitat judecarea recursului și în lipsă, în temeiul dispozițiilor art. 242 alin. 2 C.proc.civ.
În motivarea apărărilor sale, a arătat în primul rând că constatarea nulității / anularea unui act juridic și calitatea părților implicate în proces atrag incidența dispozițiilor art. 2, pct. 1, lit. a, coroborate cu cele ale art. 282, alin. 1 C.proc.civ., astfel încât calea de atac ce se putea formula în mod legal era cea a recursului și nu a apelului.
Pe fondul cauzei, a arătat că reclamanta apelantă a reluat o parte a argumentelor prezentate în fața primei instanțe, asupra cărora a arătat că nu înțelege să insiste, însă a adus și un argument nou, potrivit căruia prima instanță ar fi trebuit să verifice valabilitatea contractului de închiriere din 4 ianuarie 2010 nu doar din perspectiva unei singure părți, a locatarului, ci și din perspectiva locatoarei, cauza contractului de închiriere fiind, în ceea ce o privește pe ea, ilicită.
A arătat că, trecând peste situația inedită în care o parte a unui act juridic solicită constatarea nulității acestuia, deoarece scopul urmărit de ea cu ocazia încheierii actului a fost unul contrar legii, bunelor moravuri și ordinii publice, în esență recurenta susține că, pe de o parte, ea nu ar fi avut niciun interes în
încheierea contractului de închiriere, ceea ce echivalează, practic, cu o lipsă a cauzei, nu cu un caracter ilicit al acesteia, iar, pe de altă parte, că reprezentantul acesteia, administratorul S. V., a dorit doar să-și asigure folosința imobilului, fără însă ca societatea comercială proprietară să primească ceva în schimb.
A învederat că ambele alegații ale recurentei sunt greșite. A învederat că, în primul rând, interesul societății comerciale recurente de a încheia contractul de închiriere era acela de a obține un venit din exploatarea bunului proprietatea sa, dacă și din momentul în care vechiul chiriaș urma să se hotărască să părăsească imobilul în discuție, fiind un contract afectat de o condiție suspensivă.
Referitor la causa proxima (scopul imediat) sau cauza obligației, asa cum a mai fost ea denumită, pentru reclamantă cauza încheierii contractului de închiriere a reprezentat-o tocmai plata de către intimatul-pârât a unei sume de bani în schimbul asigurării folosinței imobilului în discuție.
În ceea ce privește causa remota (scopul mediat, sau cauza actului juridic, în funcție de care se apreciază caracterul ei licit sau ilicit, a arătat că aceasta nu poate să fie decât obținerea unui venit din exploatarea bunului proprietatea sa, dacă și din momentul în care vechiul chiriaș va hotărî să părăsească imobilul în discuție.
În ceea ce privește decizia fostei chiriașe, d-na Lazea R., a arătat că aceasta a fost luata în mod liber, fără nicio constrângere, așa cum rezultă în mod expres din declarația de martor dată de aceasta în fața primei instanțe.
A mai arătat că sunt neadevărate și susținerile recurentei potrivit cărora intimatul ar fi obținut în mod gratuit folosința imobilului obiect al contractului de închiriere. Așa cum rezultă din înscrisurile existente la dosarul cauzei (facturi, extrase de cont, chitanțe) intimatul a achitat cu titlu de chirie o sumă
de bani egală cu cea încasată de societatea recurentă de la fostul chiriaș. Chestiunile privitoare la modalitatea în care aceste sume de bani au fost achitate, iar ulterior folosite de către societate, prin reprezentanții săi legali, sunt ulterioare încheierii actului juridic în discuție, deci nu pot influența, în vreun fel, valabilitatea acestuia, sub aspectul cauzei sau al celorlalte elemente prevăzute de art. 948 C.civ.
A învederat că aceste elemente, au fost denumite de către recurentă, în mod generic, ca modalități de fraudare a intereselor ei de către intimat, prin acțiuni săvârșite de el în calitatea sa de administrator statutar. A arătat că, în opinia sa, pe lângă faptul că aceste acțiuni care îi sunt imputate nu au prejudiciat societatea recurentă în niciun fel, ele nu au nicio legătură, din punct de vedere juridic, cu valabilitatea sau nevalabilitatea unui act jurdic, în speță a unui contract de închiriere, valabilitate care este contestată de către recurentă și care constituie obiectul prezentei judecăți. A mai arătat că toată activitatea intimatului desfășurată de acesta în calitate de administrator al societății recurente este supusă cenzurii asociaților, care pot decide declanșarea unei acțiuni judiciare în vederea antrenării răspunderii civile contractuale sau delictuale, după caz, a administratorului care a lucrat în dauna intereselor societății. Aceasta este soluția oferită de prevederile art. 72 din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora răspunderea administratorilor este reglementată de
dispozițiile privitoare la mandat, coroborate cu cele ale art. 73 si art. 1442 din același act normativ, texte legale aplicabile și în cazul societăților cu răspundere limitată. Cu alte cuvinte, dacă societatea recurentă ar aprecia că, prin ridicarea acelor sume de bani sau, și mai corect, prin modul în care aceste sume de bani au fost folosite, administratorul statutar V. iu S. și-a încălcat obligațiile contractuale și legale, pricinuind societății vreun prejudiciu, aceasta are la dispoziție o acțiune directă împotriva administratorului vinovat, prin care să ceară instanței obligarea la repararea prejudiciului prin plata unor daune- interese corespunzătoare.
În drept, a invocat art. 2, pct. 1, lit. a, art. 115, art. 242 alin. 2, art. 274 și
art. 282 alin. 1 C.proc.civ.; art. 948, art. 960 alin. 2, art. 967 și art. 968 C.civ.
din 1864; art. 72, art. 75, art. 76 și art. 197 alin. 3 din Legea nr. 31/1990.
Cererea intimatului de recalificare a căii de atac a fost respinsă prin încheierea pronunțată în ședința publică din 2 septembrie 2013.
Apelanta a depus în apel o copie a raportului de expertiză contabilă întocmit de d-nii exp. Cornea Ana și Fătăcean G. în dosarul nr._, o situație a facturilor emise de ea către P. S. V. și un înscris emis de Municipiul C. -N. care atestă debitele fiscale ale apelantei față de acest organ fiscal (impozit pe clădiri, impozit pe terenuri).
Analizând legalitatea și temeinicia hotărârii atacate prin prisma motivelor de apel și a apărărilor intimatului, tribunalul reține următoarele:
La data de 4 ianuarie 2010, data încheierii contractului de închiriere atacat, folosința bunului imobil proprietatea apelantei, apartamentul de o cameră, cu dependințe, în suprafață totală de 38 m.p., situat în C. -N., str. Teodor Mihali, nr. 31-35, ap. 713, jud. C., forma obiectul unui alt contract de închiriere, încheiat de apelantă, în calitate de locatoare, cu d-na Lazea R., în calitate de locatară, contract valabil până la data de 31 decembrie 2011.
Astfel cum rezultă din cuprinsul contractului de închiriere încheiat de apelantă cu pârâtul titular al P. S. V. la 4 ianuarie 2010, intrarea în vigoare a acestei convenții era afectată de condiția suspensivă a părăsirii de către d-na Lazea R. a imobilului în cauză, fie la expirarea termenului contractului al cărei beneficiară era, fie ulterior rezilierii contractului al cărei beneficiară era.
Fără a relua definițiile date de prima instanță celor două noțiuni: causa proxima și causa remota, de altfel corecte, tribunalul reține că, din perspectiva causa proxima, apelanta a urmărit obținerea contraprestației intimatului - plata chiriei, respectiv intimatul a urmărit obținerea contraprestației apelantei - furnizarea folosinței.
În ceea ce privește causa remota, tribunalul reține că condiția suspensivă inserată în contractul încheiat de părți la 4 ianuarie 2010 urmărea, pentru apelantă, asigurarea încasării unor venituri din cedarea folosinței imobilului imediat după părăsirea lui de către locatara Lazea R., iar intimatului i se asigura folosința unui imobil atât pentru desfășurarea activității sale de P., cât și pentru locuit, la un chirie avantajoasă.
În contextul analizării causa remota, verificând susținerile apelantei în sensul existenței unor măsuri concertate ale intimatului în sensul de a încheia contractul de închiriere din 4 ianuarie 2010 cu intenția preexistentă de a frauda societatea apelantă prin încheierea unui contract de închiriere dezavantajos pentru apelantă și prin neexecutarea ulterioară de către P. S. V. a obligațiilor asumate prin acest contract, tribunalul reține că acestea nu sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:
Din perspectiva apelantei, în speță nu se poate susține că intimatul, în calitate de administrator al apelantei, a urmărit înlocuirea contractului încheiat de apelantă cu d-na Lazea R., considerat avantajos de apelantă, cu contractul încheiat de apelantă cu P. S. V., considerat dezavantajos de către apelantă. Clauza referitoare la momentul intrării în vigoare a contractului din 4 ianuarie 2011 exclude suprapunerea celor două contracte și conferă contractului încheiat de apelantă cu P. S. V. caracterul unui act de punere imediată în valoare a
imobilului, chiar contra unei chirii mai mici, de comparat cu situația în care apelanta nu ar fi avut încheiat niciun contract de închiriere a imobilului în litigiu pentru perioada imediat următoare rezilierii/expirării contractului încheiat cu d-na Lazea R. . Apelanta, administrată de d-na Podoabă Lucia, nu a făcut dovada că avea încheiată vreo altă convenție de închiriere pentru perioada imediat următoare rezilierii/expirării contractului încheiat cu d-na Lazea R., mai avantajoasă decât cea încheiată cu pârâtul intimat. Mai mult, contractul de închiriere din 4 ianuarie 2010 fiind o convenție încheiată pentru o perioadă de timp nelimitată, apelanta nemulțumită de condițiile de închiriere avea la dispoziție opțiunea denunțării acestei convenții în condițiile art. 1436 din C.civ. din 1864, însă nu a uzat de această prerogativă.
Invocarea de către apelantă a pretinsei violențe morale exercitate de către intimat asupra d-nei Lazea R. pentru părăsirea imobilului este afectată, în primul rând, de lipsa calității procesuale necesare, deoarece doar locatara LAZEA R. se poate prevala de un atare viciu de consimțământ, iar în al doilea rând ignoră poziția expresă a martorei Lazea R. în sensul că nu a fost forțată de către pârât să părăsească locuința obiect al contractului de închiriere, decizia sa fiind luată în mod liber, fără constrângere.
Din perspectiva intimatului, intenția sa de a obține folosința imobilului la un preț avantajos, încheind un contract de închiriere cu societatea comercială în care deține părți sociale într-un procent de 50% și are calitatea de administrator, nu are nimic fraudulos, legea neinterzicând încheierea de către o societate comercială de acte cu propriul său asociat și/sau administrator.
Chestiunea diminuării venitului lunar al apelantei ca urmare a intrării în vigoare a noului contract (cel atacat) prin raportare la vechiul venit lunar, precum și chestiunea plăților efectuate de intimat cu titlu de chirie, urmate de ridicarea imediată a fondurilor respective de către același intimat, în calitatea sa de administrator al apelantei, reprezintă aspecte ale executării contractului din
4 ianuarie 2010, cenzurabile de către apelantă în cadrul special al art. 73 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, însă nu pe calea unei acțiuni în constatarea nulității absolute a contractului de închiriere pentru cauză ilicită.
Ilicitul (civil al) cauzei în contextul invocat de apelantă inclusiv prin recurgerea la descrierea conținutului infracțiunii prevăzute de art. 272 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 presupune mai mult decât o simplă decizie de afaceri considerată nerentabilă de către apelanta reprezentată de coasociata Podoabă Lucia; ea presupune păgubirea societății comerciale și îmbogățirea corelativă a făptuitorului administrator, cu rea credință. Or, în speță, dubla calitate a intimatului: de asociat și administrator al apelantei și, respectiv, P. cocontractantă, nu atrag incidența relei credințe a intimatului în contextul
încheierii unui contract de închiriere mai oneros pentru apelantă decât ultimul contract de închiriere anterior similar, în condițiile în care, în final, profitul realizat de apelantă nu reprezintă un scop în sine, ci servește asociaților apelantei, sub formă de dividende. Oricum, orice eventuală pagubă cauzată apelantei în cursul administrării (pretins) defectuoase de către intimat dă naștere doar unei acțiuni în răspundere contractuală în condițiile art. 73 alin. 2 din Legea nr. 31/1990.
În speță nu se verifică nici susținerile subsidiare ale apelantei în sensul vicierii consimțământului său prin dol prin reticență în cadrul actului juridic încheiat de intimat în dubla sa calitate de administrator al apelantei și titular al
P. (act cu sine însuși). Astfel cum s-a arătat mai sus, încheierea contractului de închiriere din 4 ianuarie 2010 nu s-a efectuat cu încălcarea obligației de loialitate a intimatului față de apelantă, ci pentru a asigura apelantei un câștig din cedarea folosinței bunului său imobil contra unei chirii, în ipoteza încetării efectelor contractului anterior, care aducea, într-adevăr, apelantei o chirie superioară. În speță nu se poate susține că singura persoană care a profitat de încheierea acestui contract a fost intimatul, deoarece apelanta a dobândit un drept de creanță asupra chiriei spațiului a cărei folosință a cedat-o intimatului, în cuantum de 100 de euro/lună. Faptul că chiriile plătite de intimat au fost folosite de același intimat, în calitatea sa de administrator, prin retragerea lor imediată după creditarea contului apelantei, reprezintă o chestiune de administrare a apelantei care poate fi cenzurată prin intermediul acțiunii puse la
îndemâna adunării generale a asociaților de art. 73 alin. 2 din Legea nr. 31/1990. În plus, așa cum s-a arătat mai sus, contractul de închiriere din 4 ianuarie 2010 este un contract fără termen, putând fi oricând denunțat unilateral de apelantă în condițiile art. 1436 din vechiul Cod civil, în măsura în care apelanta îl consideră dezavantajos.
Pentru toate considerentele mai sus expuse, tribunalul, în temeiul art. 1169 C.civ. din 1864, coroborat cu art. 129 alin. 1 C.proc.civ. din 1865, raportate la art. 296 alin. 1 teza I C.proc.civ. din 1865, va respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanta reclamantă SC E. T. S., în contradictoriu cu intimatul pârât P. S. V., împotriva sentinței civile nr. 5223/18 martie 2013, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr._, pe care o va menține în integralitate.
Referitor la cheltuielile de judecată, tribunalul reține că intimatul a arătat în fața primei instanțe că va solicita spezele aferente primei faze procesuale pe cale separată, precum și faptul că nu a atacat hotărârea primei instanțe, fapt care nu îi permite să solicite pentru prima dată în apel spezele efectuate de el aferente judecării cauzei în primă instanță. Cât privește cheltuielile de judecată efectuate de intimat în apel, tribunalul reține că intimatul nu a făcut dovada efectuării de astfel de cheltuieli în fața T. ului Specializat C., deci nu poate obține obligarea apelantei la plata vreunor astfel de speze, fiind astfel incidente
dispozițiile art. 1169 C.civ. din 1864, coroborat cu art. 129 alin. 1 C.proc.civ. din 1865, raportate la art. 274 alin. 1 C.proc.civ.
PENTRU ACESTE M. IVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE :
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanta reclamantă SC E. T.
S., cu sediul procesual ales în C. -N., str. C. I. H., nr. 63, ap. 16, jud.
C., în contradictoriu cu intimatul pârât P. S. V., cu domiciliul procesual ales în C. -N., str. D. Prodan, nr. 24, jud. C., împotriva sentinței civile nr. 5223/18 martie 2013, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr. _
, pe care o menține în integralitate.
Fără cheltuieli de judecată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Pronunțată în ședință publică, azi, 6 septembrie 2013.
PREȘEDINTE, | JUDECĂTOR, | GREFIER, | ||
C. C. | F. | M. | T. B. |
Thred. 11.10.13/FM/4 ex. Judecător fond: d-na I. A. B. Judecătoria Cluj-Napoca
| ← Decizia civilă nr. 87/2013. Constatare nulitate act | Decizia civilă nr. 209/2013. Constatare nulitate act → |
|---|
