Decizia civilă nr. 758/2013. Acțiune în pretenții comerciale
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL MARAMUREȘ
cod operator 4204
Dosar nr. _
SECȚIA A II-A CIVILĂ DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ Nr. 758/R
Ședința publică din 05 Iulie 2013 Instanța constituită din: PREȘEDINTE: N. B. - judecător
JUDECĂTORI: V. F.
V. P.
G. ier: A. O.
Pe rol fiind pronunțarea soluției la recursul declarat de recurenta - pârâtă S. X-B. SS M., cu sediul în S. M., str. L. B., nr. 28, județul M., împotriva sentinței civile nr. 544 din_ a Judecătoriei S. M. , pronunțată în dosarul cu nr. mai sus indicat, având ca obiect pretenții, în contradictoriu cu intimata - reclamantă S. R. DE R.
, cu sediul în B., str. G. B., nr. 60 - 64, sector 1, Cod fiscal RO8296093, cont nr._ B_ 0768 deschis la BCR sector 1.
Se constată că dezbaterea cauzei a avut loc în ședința publică din_, concluziile și susținerile reprezentantului recurentei - pârâtă fiind consemnate în încheierea ce face parte integrantă din prezenta, pronunțarea soluției s-a amânat la data de azi când, în urma deliberării s-a pronunțat hotărârea de mai jos:
T.
Deliberând asupra recursului, de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.544 din_, Judecătoria Sighetu Marmației a admis acțiunea civilă formulată de reclamanta S. R. de Radiofuziune, cu sediul în B., str. G. B., nr. 60-64, sector 1, în contradictoriu cu pârâta SC X-B. SRL, cu sediul în S. M., str. L. B., nr. 28, jud.
M. și în consecință a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 690 lei cu titlu de pretenții și suma de 104,05 lei penalități de întârziere.
S-a reținut în considerentele sentinței următoarele:
Relevante în soluționarea prezentei acțiuni sunt prevederile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, cu modificările ulterioare, conform cărora, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale
persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Instanța reține că Legea nr. 500/2002 în art. 40 definește taxa ca fiind suma plătită de către o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituție publică sau un serviciu public.
Prin Decizia nr. 297 din 6 iulie 2004 a Curții Constituționale s-a statuat că prevederile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 care dispun cu privire la obligația persoanelor juridice române sau străine cu sediul în România de a plăti, în calitate de beneficiari, o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune nu sunt contrare Legii fundamentale.
S-a relevat că art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că veniturile proprii ale Societății Române de R. și Societății Române de Televiziune provin, între altele, și din taxe pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune, dar, așa cum prevede chiar alin. (3) al acestui articol, care face si obiectul excepției de neconstituționalitate, taxele sunt datorate de către subiectele de drept acolo menționate, "în calitate de beneficiari ai acestor servicii". S-a considerat că, obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective și, în consecință, niciuna dintre criticile formulate nu poate fi reținută.
Sediul materiei este reprezentat și de HG nr. 977/2003 care stabilește cuantumul lunar al taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, pe categorii de plătitori precum și modalitatea de încasare și scutire de la plata acestora, stipulând în cuprinsul art. 5 alin. 1 că taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune se va încasa de la plătitorii acesteia de către S. Comercială de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice "Electrica";-SA, prin filialele sale, în baza unui contract de mandat, o dată cu plata energiei electrice consumate în timp ce dispozițiile art. 6 alin. 1 și 2 din HG nr. 977/2003 prevăd că, pentru neplata la termen a taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune plătitorii plătesc penalități pentru fiecare zi de întârziere, cuantumul acestora fiind determinat în conformitate cu metodologia de calcul a SC de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice Electrica SA pentru întârzierea la plată a facturii de energie electrică.
În baza dispozițiilor legale mai sus menționate au fost emise facturile fiscale atașate dosarului cauzei (filele 7-29).
Instanța constată că reclamanta se află în prezența unei creanțe certe, lichide și exigibile.
Art. 379 alin. 3 din Codul de procedură civilă, prevede că este certă creanța "a cărei existență rezultă din însăși actul de creanță sau și din alte acte,
chiar neautentice, emanate de la debitor sau însușite de dânsul";. Instanța constată că, în cauză, creanța a cărei valorificare se urmărește rezultă din facturile emise atașate dosarului cauzei, existența sa fiind neîndoielnică.
Cu privire la caracterul lichid al creanței, art. 379 alin. 4 din codul de procedură civilă prevede că o creanță "este lichidă atunci când câtimea ei este determinată prin însuși actul de creanță sau când este deteminabilă cu ajutorul actului de creanță sau și a altor acte neautentice, fie emanând de la debitor, fie recunoscute de dânsul, fie opozabile lui _";. Instanța constată că, în speță, această condiție este îndeplinită, deoarece câtimea creanței este determinată în cuprinsul facturilor anexate cererii.
În privința exigibilității creanței, o creanță este exigibilă sau scadentă dacă termenul prevăzut în favoarea debitorului s-a împlinit sau, în condițiile legii, debitorul este decăzut din beneficiul termenului. În speță, scadența este prevăzută în cuprinsul fiecărei facturi anexate astfel încât prin raportare la această precizare, instanta consideră creanța reclamantei exigibilă.
Cu privire la acțiunea dedusă judecății, instanța apreciază incidența dispozițiilor art. 1073 din Codul Civil, ce dispun în sensul că, creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, și în caz contrar are dreptul la dezdăunare.
Împotriva sentinței a decalarat recurs, în termenul legal, prevăzut de art.301 Cod procedură civilă pârâta pentru motivele prevăzute de art.304 pct.7, 8 și 9 Cod procedură civilă.
În dezvoltarea motivelor de recurs a arătat următoarele:
In conformitate cu disp. art. 304 C. proc. civ., recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele.
Conform dispozițiilor art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003 "persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria microîntreprinderilor au obligația să plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de televiziune. Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de televiziune".
Art. 4 din același act normativ prevede că "valorile lunare ale taxei pentru serviciul public de televiziune, pe categorii de plătitori, sunt prevăzute în anexa care face parte integrantă din hotărâre".
Legea nr. 500/2002, în art. 40 definește taxa ca fiind suma plătită de către o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituție publică sau un serviciu public.
Prin Decizia nr. 297 din 6 iulie 2004 a Curții Constituționale s-a reținut că prevederile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 care dispun cu privire la obligația persoanelor juridice române sau străine cu sediul în România de a
plăti, în calitate de beneficiari, o taxa pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune nu sunt contrare Legii fundamentale.
S-a relevat că art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că veniturile proprii ale Societății Române de R. și Societății Române de Televiziune provin, între altele, și din taxe pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune, dar, așa cum prevede chiar alin. (3) al acestui articol, care face și obiectul excepției de neconstituționalitate, taxele sunt datorate de către subiectele de drept acolo menționate, "în calitate de beneficiari ai acestor servicii". Așadar, obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective și, în consecință, niciuna dintre criticile formulate nu poate fi reținută.
De altfel, cu privire la constituționalitatea art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Curtea Constituțională s- a mai pronunțat și prin raportare la art. 56 alin. (2) și art. 44 alin. (2) din Constituție, republicată. Decizia nr. 159 din 30 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 426 din 12 mai 2004, statuează că dispozițiile de lege criticate reglementează pentru serviciile publice de radiodifuziune și de televiziune modul de constituire din venituri proprii a resurselor financiare care le asigura "autonomia financiară, ca premisă a organizării lor autonome", ceea ce nu contravine art. 56 alin. (2) din Constituție, republicată. Prin aceeași decizie s-a reținut, de asemenea, ca taxa instituită de text nu este contrară nici dispozițiilor constituționale ale art. 44 alin. (2), privitoare la ocrotirea în mod egal a proprietății, indiferent de titular, deoarece plata serviciului public prestat este obligatorie pentru toți beneficiarii acestor servicii, persoane fizice sau persoane juridice.
Așadar controlul de constituționalitate realizat pe calea rezolvării excepției de neconstituționalitate este un control de conformitate cu dispozițiile Constituției, dar și unul de strictă conformare cu aceste dispoziții.
Autoritatea de jurisdicție constituțională din România a examinat constituționalitatea acestor prevederi statuând ca ele nu contravin principiului instituit de Legea fundamentală privind ocrotirea în mod egal a proprietății, câtă vreme textul în discuție se interpretează în sensul că obligația de suportare a acestor taxe revine tuturor persoanelor fizice sau juridice care beneficiază de aceste servicii.
Noțiunea de "beneficiar" a fost definita ca fiind: persoana, colectivitate sau instituție care are folos din ceva; destinatar al unor bunuri materiale sau al unor servicii; persoana fizică sau juridică în folosul căreia se realizează o acțiune; cel care beneficiază de ceva; persoana, instituție etc. pentru care se face o lucrare; persoana, întreprindere, instituție pentru care se execută o lucrare, se prestează diferite servicii.
Prin interpretarea normelor de drept civil se înțelege operațiunea logic- rațională de stabilire a conținutului și sensului normelor de drept civil.
Hotărârile Guvernului dau expresie unei competențe originare a Guvernului, strict limitata și decurgând din însăși natura funcției pe care acesta o îndeplinește. Legile fiind adoptate de către Parlament, Guvernului, ca organ suprem executiv, îi revine numai organizarea executării legilor, scop în care emite hotărâri tocmai pentru a face o lege cât mai clară și a o aplica cât mai corect. O hotărâre a Guvernului nu poate deci decât să precizeze și să asigure corecta aplicare a legilor. Ea nu are calitatea de a crea drept.
Prin interpretarea oficială se înțelege interpretarea făcută în exercitarea atribuțiilor ce îi revin legii de un organ de stat.
In controlul de constituționalitate exercitat cu privire la art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 instanța de contencios constituțional a dat indirect o interpretare oficială jurisdicțională, rezolvând excepția de neconstituționalitate prin raportarea acestei norme la dispozițiile cuprinse în Legea fundamentală, norma care a fost interpretată din perspectiva sa gramaticală.
Astfel, Curtea Constituțională a arătat că textul nu contravine Constituției câtă vreme interpretarea oficială făcută de Parlament în activitatea de legiferare a vizat noțiunea de "beneficiar" al acestor servicii publice, în sensul gramatical.
Pentru dezlegarea chestiunii litigioase, Curtea a considerat că este necesar să se realizeze mai întâi interpretarea normei cuprinse in art. 40 alin.
(3) din Legea nr. 41/1994, prin prisma tuturor tehnicilor de interpretare.
Curtea a avut în vedere ca într-o interpretare gramaticală această normă juridică instituie obligativitatea plății taxei numai acelor persoane juridice care au calitatea de beneficiari, și anume a acelor entități în folosul cărora se realizează acțiunea de informare de către cele doua servicii publice.
Nu numai interpretarea gramaticală conduce la această concluzie, ci și o interpretare logică și sistematică a acestor dispoziții, care implică lămurirea interesului lor ținându-se cont de legăturile pe care acestea le au cu alte norme juridice din același act normativ sau din alte acte normative. Se recunoaște dreptul societăților comerciale de a-si suspenda temporar activitatea. Pe perioada suspendării temporare a activității, entitatea nu mai desfășoară niciun fel de activități menite să conducă la realizarea obiectului social. In acest context nu are interesul ca entitate să se expună acțiunii de informare realizata de către cele doua servicii publice.
Tot agenților economici le este recunoscut dreptul de a declara la momentul autorizării ca nu desfășoară activitate la sediul social, context in care nu mai este necesara verificarea întrunirii condițiilor privind autorizarea funcționării în acele spații.
Dacă admitem aceste premise, la un sediu social unde nu se desfășoară activitate entitatea nu poate beneficia în locația respectivă de cele doua servicii publice.
A interpreta norma în discuție în sensul că societățile comerciale datorează această taxă chiar dacă nu beneficiază în mod direct de aceste servicii și nu dețin receptoare menite să transmită informația înseamnă a goli de conținut celelalte dispoziții din normele juridice comerciale speciale care le conferă acestor entități dreptul de a nu desfășura niciun fel de activitate pe o perioada limitata de timp.
Norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei și, acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.
Interpretarea gramaticală a noțiunii de "beneficiar" include persoanele fizice sau juridice în folosul cărora se prestează efectiv cele doua servicii publice.
Particularul în favoarea căruia s-a instituit dreptul nu poate fi obligat să susțină prin contribuția personală activitatea unui serviciu public și nu este admisibil ca dreptul său constituțional la informare să fie transformat indirect într-o obligație.
Art. 40 din Legea nr. 41/1994 instituie aparent excepții de la plata acestor taxe "numai în ceea ce privește persoanele fizice", însă această normă trebuie interpretată coroborat, ținându-se cont de înțelesul termenilor utilizați, de legătura dintre acești termeni și de construcția frazei.
Este evident că sfera de aplicare a scutirii lor trebuie să acopere toate persoanele fizice sau juridice care nu au calitatea de beneficiari în sensul gramatical al acestui termen. De aceea, excepția prevăzută în cazul persoanelor fizice nu împiedică aplicarea logică a acestei scutiri și în privita persoanelor juridice care nu au calitatea de beneficiar al acestui serviciu. Alin. (7) al art. 40 nu exclude posibilitatea instituirii unor scutiri și în ipoteza reglementată la alin.
(3) al aceluiași articol.
Art. II din Legea nr. 533/2003 nu face distincție în privința scutirilor între persoanele fizice sau juridice. O interpretare a textului în discuție în maniera evocată de Guvern ar fi neconformă cu dreptul garantat în art. 1 din Primul Protocol adițional și ar denatura sensul interpretării jurisdicționale realizate indirect pe calea contenciosului constituțional.
Exceptarea de la scutire a persoanelor juridice aflate în situații similare cu persoanele fizice cărora li se recunoaște acest drept nu vizează un scop legitim, constituind practic o ingerință în dreptul de proprietate al celor dintâi, ingerință care nu se justifică nici prin proporționalitate, nici prin scop, neexistând un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de Executiv prin măsura care privează de scutire persoanele juridice (a se vedea CEDO, Cauza Pressos Compania Naviera — S.A. și alții împotriva Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria A, nr. 332, p. 23,
paragraful 38).
Art. 4 din Legea nr. 24/2000 stabilește ierarhia actelor normative, statuând că actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă.
Prevederile cuprinse in art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003, nr. 978/2003 instituie derogări de la dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, negând dreptul persoanelor juridice de a beneficia de scutiri independent de condiția deținerii de receptoare radio și TV.
In interpretarea dată de Guvern se denaturează însuși sensul noțiunii de "taxă" așa cum e ea definită în Legea finanțelor publice, ca fiind suma plătită de o persoana fizică/juridică pentru serviciile prestate acesteia de către un serviciu public etc.
Nu poate fi primită interpretarea conform căreia oficial legiuitorul ar fi prezumat calitatea de beneficiari ai serviciului de radio și, implicit, de televiziune a tuturor persoanelor juridice cu sediul în România, fără a condiționa aceasta de posesia receptoarelor.
Nu se poate susține că plata taxei radio de către persoanele juridice reprezintă în fapt o aplicare a dispozițiilor constituționale care garantează dreptul la informare al cetățenilor prin asigurarea surselor de finanțare a principalelor mijloace de informare: radio și televiziunea publică. Așa cum am mai arătat, acest drept constituțional la informare nu poate fi transformat într-o obligație, subiectele de drept având facultatea de a exercita sau nu drepturile recunoscute în Legea fundamentală.
Or, în dispozițiile interne s-a stabilit în mod clar că această taxă incumbă numai beneficiarilor celor doua servicii publice, noțiunea de "beneficiar" fiind atribuită, atât în interpretarea oficială, cât și în interpretarea gramaticală, logică și sistematică, "numai subiectelor care sunt în mod direct destinatarii acestor servicii".
Sediul social al pârâtei-recurente este în locuința unor persoane, iar pentru această adresă se plătește taxă radio și TV, conform actelor pe care le vom depune ulterior.
Imobilul situat în loc. S. -M., str. B. Vodă, nr. 5, jud. M.
, este proprietatea societății pârâte-recurente, însă este închiriată altor persoane juridice, care nu au terminale Radio sau TV și nu beneficiază și nici nu a beneficiat vreodată de serviciile reclamantei-intimate. Raportat la obiectul de activitate al pârâtei-recurente: "închirierea și subînchirierea bunurilor imobiliare proprii sau închiriate""" - 6820, este lesne de înțeles că această societate nu desfășoară nici un fel de activitate în imobilul proprietatea acesteia, ci persoanele care folosesc efectiv clădirea.
Recursul este fondat din următoarele considerente:
Obiectul litigiului îl constituie aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material pe care reclamanta le-a invocat ca și temei legal al cererii de obligare a pârâtei la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune.
S-a invocat în mod expres prin cererea de chemare în judecată reglementarea legală cuprinsă în art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 și HG 977/2004.
T. reține că HG nr. 977/2004 a fost adoptată în scopul de a organiza punerea în aplicare a Legii nr. 41/1994, așa cum se prevede în mod expres în art.II din Legea nr.41/1994 pentru a face legea cât mai clară și a o aplica cât mai corect, fiind în mod corect avută în vedre la soluționarea cauzei cu atât mai mult cu cât textul art.3 din HG nr. 977/2004 reglementează obligația de plată a taxei de către persoanele juridice ,calitate pe care o are și intimata-pârâtă împotriva căreia reclamanta și-a formulat pretențiile.
Intervalul de timp pentru care s-a solicitat plata taxei este ulterior modificărilor aduse art.3 din HG nr. 977/2003 prin HG nr. 1012/2009, intrată în vigoare la 1510.2009 și prin care a fost instituită o singură exceptare la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune pentru persoanele juridice care se încadrează în categoria microîntreprinderilor și care au activitatea suspendată conform legii.
Dispozițiile art.3 alin.2 din HG nr. 977/2003,în conținutul modificat, au fost anulate prin Sentința civilă nr.471/2010 a Curții de Apel C. - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr._ și care în temeiul art. 23 din Legea 554/2004 și-au încetat aplicabilitatea.
T. apreciază că art. 40 alin.3 din Legea nr. 41/1994 nu instituie o prezumție legală relativă și cu atât mai puțin absolută pentru toate categoriile de persoane juridici, ci are în vedere exclusiv pe beneficiarii reali ai acestui serviciu public.
Instanța de fond nu a avut în vedere această împrejurare a cărei consecință o constituia respingerea acțiunii.
În acest context, recursul petentei este fondat, urmând a fi admis cu consecința modificării sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
În baza art. 3041Cod procedură civilă,
ADMITE
recursul declarat de pârâta S. X-B. S.
cu sediul în S.
M., str. L. B., nr. 28, împotriva sentinței civile nr. 544/_ a Judecătoriei S. M., județul M., pe care o modifică în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, în sensul că:
Respinge acțiunea formulată de reclamanta S. R. de R. cu sediul în B., str. G. B., nr. 60 - 64, sector 1, în contradictoriu cu pârâta S. X-B. S. cu sediul în S. M., str. L. B., nr. 28.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de azi,_ .
Președinte, N. B. | J. ecător, V. F. | J. ecător, V. P. |
G. ier, A. O. |
Red.- N.B. _
Tred. A.H.-_ - 2 ex
J. ecător la fond L. G. U.
| ← Decizia civilă nr. 112/2013. Acțiune în pretenții comerciale | Sentința civilă nr. 2507/2013. Acțiune în pretenții comerciale → |
|---|
