Decizia civilă nr. 259/2013. Acțiune în pretenții comerciale
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL B. -NĂSĂUD
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FIS. L
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ N r. 259/2013
Ședința publică din data de 11 Aprilie 2013
Tribunalul format din:
PREȘEDINTE: D. E. L. JUDECĂTOR: L. T. B. JUDECĂTOR: A. P. M.
GREFIER: M. DP
S-a luat în examinare recursul declarat de recurenta Ș. N. împotriva Sentinței civile nr.11545/_, pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata SC C. SA, având ca obiect pretenții.
Cauza s-a dezbătut la data de 28 martie 2013, concluziile reprezentanților părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
T R I B U N A L U L
Deliberând constată;
Prin sentința civilă nr.11545/_, pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosarul nr._ a fost admisă cererea formulată de reclamanta SC C. SA în contradictoriu cu pârâta Ș. N. și, în consecință a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 750 lei, reprezentând chirie neachitată pentru perioada iunie 2008-noiembrie 2009, precum și penalități de întârziere în cuantum de 1% pe fiecare zi de întârziere, calculate de la data scadenței fiecărei chirii până la data plății efective.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin sentința civilă nr. 1743/2008 s-a constatat că în cauză a operat tacita relocațiune, astfel că pârâta are calitatea de chiriaș cu privire la spațiul proprietate a reclamantei. De altfel, chiar și în absența acestei sentințe, faptul că persoana ce avea calitatea de chiriaș locuiește în continuare în imobil nu poate conduce decât la concluzia că acesta rămâne în spațiu în aceeași calitate de chiriaș, în caz contrar ajungându- se la situația transformării închirierii în locațiune cu titlu gratuit, fapt inadmisibil.
Prin urmare, câtă vreme chiriașul nu face dovada vreunui titlu de proprietate cu privire la imobil, situația sa nu va putea fi decât aceea specifică unui contract de închiriere, cu toate drepturile, dar și obligațiile ce izvorăsc din această calitate, neputându-se transforma într-un contract cu titlu gratuit, câtă vreme nu există o manifestare de voință în acest sens din partea proprietarului. În concluzie, instanța reține că în calitate de chiriaș, pârâta avea obligația de a plăti prețul folosinței spațiului închiriat, precum și cota sa de contribuție la cheltuielile comune de întreținere. În acest sens, prin interogatorul pârâtei administrat ca probă în cauză (fila 24), chiar aceasta din urmă recunoaște faptul că a locuit în continuare în camera închiriată de la reclamantă, prețul (chiria) fiind stabilit la suma de 50 lei lunar, la care se adaugă și contribuția sa la cheltuielile de întreținere și pentru utilități.
Înscrisurile administrate ca mijloc de probă în cauză, necontestate de pârâtă, fac dovada pretențiilor reclamantei referitoare la plata contribuției pârâtei la cheltuielile comune de întreținere și pentru utilități, situație în care cererea formulată a fost admisă ca fiind întemeiată.
Deși s-a solicitat prin cerere și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în lipsa oricărei dovezi privind achitarea de către reclamantă a unor sume în acest sens, instanța nu a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei hotărâri și a încheierii premergătoare acestei hotărâri pronunțată la termenul din data de_, a formulat recurs, în termen legal, recurenta S. N.,
solicitând casarea integrală atât a sentinței, cât și a încheierii atacată, cu consecința retrimiterii cauzei instanței de fond.
În motivare s-a arătat că acțiunea în pretenții având ca obiect plata chiriei restante pentru perioada iunie 2008-nov. 2009, a fost pornită în numele S.C. C. S.A. de către C. ul de insolvență a administratorului judiciar P. I., pe la sfârșitul anului 2009, ulterior declarării hotărârii judecătorești de intrare în insolvență, figurând între alte multe acțiuni asemănătoare formulate în aceeași perioadă împotriva altor foști chiriași-debitori.
Toate celelalte acțiuni s-au finalizat prin admiterea lor integrală, statuându-se de către toate instanțele că, deși reclamanta și-a încălcat în mod vădit obligația legală de transmitere "de îndată" a dreptului de proprietate către locatarii chiriași (conform art. 7 din L. 85/1992), obligație statuată ca atare de sentința nr.1843/2008 a Judecătoriei B., această împrejurare nu o împiedică de a solicita ulterior plata unor chirii restante in temeiul raporturilor bazate pe contractele de închiriere, contracte prelungite tacit după pronunțarea definitiva și irevocabilă a hotărârii susmenționate, chiar datorită refuzului de a respecta dispozitivul sentinței ce o obliga necondiționat să încheie contractele de vânzare-cumpărare. In acest sens instanțele au statuat că există două categorii de obligații: obligația legala (izvorâtă din legea nr.85/1992) a debitoarei S.C. C. S.A. de "a face" in beneficiul chiriașilor creditori (de a încheia de îndată contractele de închiriere), respectiv obligația contractuala (izvorâtă din contractul de închiriere), a debitorilor locatari-chiriași de a plăti in continuare chiriile până la transmiterea efectivă a dreptului de proprietate de către creditoarea S.C. CONCED SA.; "cele două obligații nu se exclud, ci ele pot coexista independent una de cealaltă".
În privința recurentei, respectiv pe vecinul său Somesan I., cauzele lor au fost suspendate, întrucât reclamanta nu a depus în timp util actele doveditoare solicitate de instanța, fiind repuse pe rol abia in cursul acestui an. Profitând de această repunere pe rol în cursul anului 2012, au formulat amândoi încă de la primul termen - fiecare în dosarul său câte o acțiune reconvențională în pretenții bazată pe răspunderea civilă delictuală având ca obiect daune moratorii, rezultate din executarea cu o întârziere de 4 (patru) ani a obligației de a încheia contractele de închiriere. In acest sens, bazându-se exclusiv pe argumentarea susmenționată a instanțelor din celelalte dosare (privitoare la existenta celor doua categorii de obligații, independente una de cealaltă si care pot coexista, având efecte distincte și putând fi executate separat), și-au întemeiat pretențiile proprii pe principiul milenar a cărui chintesența îl ilustrează adagiul clasic: "nemo censetur propriam turpitudem"("Nimeni nu poate obține vreun beneficiu in virtutea unui raport juridic fundamentat pe propria culpa"). Din acest punct de vedere a argumentat în sensul ca prelungirea raportului juridic de închiriere după exprimarea neechivocă a intenției recurentei de a cumpăra locuința de" serviciu in temeiul L. 85/1992, și mai ales după pronunțarea hotărârii 1843/2008, se fundamentează chiar pe conduita flagrant culpabilă a reclamantei de a refuza încheierea "de îndată" a contractelor de vânzare-cumpărare. A arătat că sunt întrunite în totalitate condițiile indispensabile ale răspunderii civile delictuale (fapta culpabilă, prejudiciul cert, raportul de cauzalitate, vinovăția), solicitând în final stingerea litigiului prin compensarea judecătorească integrală a celor două categorii de obligații având exact aceeași valoare băneasca (conform art. 1616 C. civil.).
Privitor la competenta instanței, recurenta arată că deși actualmente societatea reclamanta se afla in stare de insolvență, în prezenta cauza nu se poate face aplicarea disp. art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, atâta vreme cât competența acțiunii principale pornită împotriva recurentei de către reclamantă aparține Judecătoriei B. . Potrivit disp. procedurale art. 120 C. proc. civilă - cele doua acțiuni - principală și reconvențională - trebuie judecate împreună. Pe cale de consecință, în prezenta cauză competența judecării acestei cereri reconvenționale aparține indiscutabil acestei instanțe investită cu judecarea cererii principale.
În ciuda acestei argumentații, la termenul din 0_, instanța a disjuns acțiunea reconvenționale de acțiunea principală, invocând art. 36 din Legea nr. 85/22006. Pe cale de consecință, a dispus constituirea unui nou dosar civil având ca obiect pretențiile din acțiunea reconvențională și cererea de compensare, acordând termen de judecată la data de_, termen la
care s-a antepronunțat în sensul suspendării cauzei, apoi a trecut la judecarea acțiunii principale a reclamantei.
Ori, se apreciază că în speța dată, chiar dacă reclamanta este o societate aflată deja în insolvența, recurenta poate formula acțiunea reconvențională în condițiile art. 119 C. proc. Civila, iar cele două acțiuni se impune a fi judecate împreună conform art. 120 alin. (1) C. proc. Civila. O singura excepție este derogatorie de la aceasta regulă de baza: atunci când cerere principală este în situația de a fi judecată, iar acțiunea reconvențională nu e în stare de judecată, existând vreun motiv de amânare a judecații. Ori, această excepție nu operează în prezenta cauza, atâta vreme cât la data de 0_, ambele acțiuni erau în stare de judecată.
Art. 36 din legea insolventei își găsește aplicațiunea doar în situația în care împotriva debitoarei S.C. C. S.A. s-ar fi îndreptat o acțiune separată pentru realizarea unei creanțe, nicidecum în situația dată în care, ulterior intrării în insolvență, S.C. C. S.A. pornește în calitate de reclamantă acțiunea în pretenții susmenționată. In aceasta situație, pârâtul poate să formuleze pretenții proprii in legătură directă cu pretențiile reclamantei, iar instanța de fond are obligația legală de a le soluționa împreună, cu atât mai mult cu cât pârâtul-reclamant reconvențional solicită în final compensarea celor două obligații.
Analizând actele și lucrările dosarului pin prisma motivelor de recurs formulate, cât și din oficiu, potrivit art. 304 și 3041Cod procedură civilă,
tribunalul constată că instanța de fond a pronunțat o sentință temeinică și legală, făcând o corectă interpretare a probelor administrate și o aplicare corespunzătoare a dispozițiilor legale în materie.
Astfel, se reține că prin încheierea pronunțată la_, instanța de fond a menționat faptul că cererea reconvențională formulată de către pârâta Ș. N. s-a depus la dosarul cauzei după administrarea probatoriului în cererea introductivă de instanță, chiar înainte de a se da cuvântul părților pentru dezbaterea pe fond, situație în care, a apreciat-o ca fiind tardiv formulată, subliniind că soluționarea concomitentă ar conduce la întârzierea soluționării cauzei în condițiile în care numai cererea principală era în stare de a fi judecată, astfel că în temeiul art.165 C.pr.civ, s-a disjuns soluționării cererii reconvenționale și formarea unui dosar separat. Evident această soluție este justificată tocmai prin prisma dispozițiilor art.120 alin.2 C.pr.civ., cu atât mai mult cu cât reclamata nu s-a conformat celor impuse de art.119 alin.3 C.pr.civ., adică depunerea cererii reconvenționale cel mai târziu la prima zi de înfățișare, iar incidența art.36 din Legea nr.85/2006 nu poate fi discutată în prezentul dosar, ci doar în cel disjus.
In ceea privește soluția pronunțată de către instanța de fond, prin sentința civilă nr._, prin care pârâta recurentă a fost obligată la plata sumei de 750 lei reprezentând chirie neachitată în perioada iunie 2008 - noiembrie 2009, precum și penalități de întârziere în cuantum de 1 % pentru fiecare zi de întârziere, calculate de la data scadenței fiecărei chirii până la data plății efective, tribunalul o găsește ca fiind legală și temeinică, prin prisma celor relevate în considerentele sentinței civile nr. 3218/2008 - operarea tacitei relocațiuni, conform art.1437 C.civ., coroborat cu răspunsul la interogatorul luat pârâtei (fila 24 dosar fond), astfel că indubitabil pârâta a folosit în tot acest interval de timp spațiul proprietatea reclamantei, fără însă a plăti chiria, argumente care vin să demonstreze caracterul nefondat al recursului promovat, cu consecința respingerii acestuia, în baza disp.art.312 alin.1 C.pr.civilă și menținerii în întregime a sentinței civile nr. 11545/_, pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosarul nr._, achitarea debitului principal, ulterior declarării recursului, neavând relevanță cu privire la soluția judecătoriei.
În temeiul art.274 C.pr.civ., se va respinge cerere intimatei C. SA prin C. I. de I.
P. I., privind acordarea cheltuielilor de judecată, constând în onorariu avocațial, nefiind făcută dovada plății acestuia.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta Ș. N. împotriva sentinței civile nr.11545/_, pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosarul nr._ .
Respinge cerere intimatei C. SA prin C. I. de I. P. I. , privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, astăzi_ .
PREȘEDINTE, | JUDECĂTORI, | ||
D. E. L. | L. | T. B. | A. P. M. |
GREFIER,
M. DP
Red/dact: DEL/HVA
_ / 4 ex Jud. fond: OCV
| ← Sentința civilă nr. 703/2013. Acțiune în pretenții comerciale | Decizia civilă nr. 1415/2013. Acțiune în pretenții comerciale → |
|---|
