Decizia civilă nr. 8/2013. Acțiune în pretenții comerciale
| Comentarii |
|
Dosar nr. _
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ Nr. 8/2013
Ședința publică de la 25 Ianuarie 2013
Completul compus din: PREȘEDINTE M. B.
Judecător G. | -A. | N. |
Grefier A. | B. |
S-a luat în examinare - în vederea pronunțării - apelul declarat de către reclamanta SC I. T. C. SA împotriva Sentinței civile nr. 3805/2012 pronunțată de Tribunalul Specializat C., în contradictoriu cu intimat SC R. E. S., având ca obiect pretenții.
Se constată că la data de 23 ianuarie 2013 s-au înregistrat concluzii scrise formulate de apelanta-reclamantă.
Dezbaterea pe fond a cauzei a avut loc în ședința publică din 18 ianuarie 2013, mersul dezbaterilor și concluziile părților fiind consemnate în
încheierea de ședință de la acea dată, pronunțarea fiind amânată pentru termenul de azi.
INSTANȚA
Prin sentința civilă nr. 3805 din data de 18 octombrie 2012 a Tribunalului Specializat C., pronunțată în dosarul nr._
, s-a respins cererea formulată de reclamanta SC I. T. C. SA C. -N., împotriva pârâtei SC R. E. S. C. -N., având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 3.305.012,44 lei, iar reclamanta a fost obligată să-i achite pârâtei suma în cuantum de 5.950,09 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin sentința civilă nr.278/3 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Comercial Argeș în dosar nr._ s-a admis acțiunea formulată de reclamanta SC I. T. C. SA împotriva pârâtei SC UNIMET C. SA, aceasta fiind obligată să-i plătească reclamantei suma de 4.547.537 lei cu titlu de despăgubiri și cheltuieli de judecată în cuantum de 44.548,41 lei.
Împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță a formulat apel la C. ea de Apel Pitești pârâta, prin decizia civilă nr.37/5 mai 2010 fiind admis apelul pârâtei, și schimbată sentința pronunțată de tribunal în sensul admiterii în parte a acțiunii reclamantei și obligării pârâtei să-i plătească doar suma de 82.340 lei cu titlu de despăgubiri și 7.651 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Hotărârea a fost supusă și căii de atac a recursului declarat de ambele părți litigante, cale de atac în cadrul căreia a fost admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei pronunțate în calea de atac a apelului, cu consecința modificării acestei decizii în sensul respingerii apelului formulat
de pârâtă și menținerii în integralitate a sentinței comerciale nr.278/3 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Comercial Argeș.
Prin aceeași decizie nr.2849 a Înaltei Curți de C. și Justiție din 28 septembrie 2011 a fost respins recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei instanței de apel.
S-a impus a se preciza faptul că după pronunțarea de către C. ea de Apel Pitești a deciziei nr.37/5 mai 2010, decizie prin care s-a modificat hotărârea primei instanțe nr.278/3 martie 2009, reclamanta a formulat cerere de executare silită ce a făcut obiectul dosarului execuțional nr.80/2009 al BEJ M. Ovidiu I. .
După cum rezultă din procesul-verbal încheiat la data de 14 iunie 2010, în baza sentinței comerciale nr.278/2009 și a decizie nr.37/5 mai 2010, ținând cont și de procesul-verbal suplimentar privind cheltuielile de executare din 13 mai 2010, debitoarea SC UNIMET C. SA era obligată să îi achite pârâtei suma de 82.340 lei reprezentând despăgubiri la care se adăuga suma de 3.524,15 lei cu titlu de actualizare conform art.3712C.pr.civ., actualizare efectuată de la data de 15 aprilie 2009 până la 13 mai 2010 și respectiv de la data de 14 mai 2010 până la plata integrală a creanței, precum și suma de 7.651 lei cheltuieli de judecată și 25.506,9 lei cheltuieli de executare.
Din cuprinsul aceluiași proces-verbal a rezultat faptul că a fost consemnată de către debitoarea SC UNIMET C. SA suma totală de 119.022,05 lei, procedându-se la aceeași dată, în lipsa părților, conform art.569 C.pr.civ., la eliberarea acestei sume către creditoarea SC I. T. SA C. .
Drept urmare, s-a constatat ca fiind achitată integral și eliberată către creditor creanța precum și cheltuielile de judecată și de executare, dispunându-se încetarea executării silite în conformitate cu prev. art.3715lit.a C.pr.civ. (f.147).
S-a mai impus a se preciza faptul că la data de 28 mai 2010 acționarii SC UNIMET C. SA au decis aprobarea în principiu a divizării parțiale a persoanei juridice, fiind mandatat consiliul de administrație să întocmească proiectul de divizare, hotărârea nr.2 aprobată de AGEA fiind publicată în Monitorul Oficial al României la data de 10 septembrie 2010 (f.146).
În ceea ce privește proiectul de divizare, acesta a fost întocmit în decembrie 2010 și publicat în Monitorul Oficial al României nr.294/_ (f.138-145).
În conformitate cu hotărârea nr.2/28 mai 2010 adoptată de AGEA a acționarilor SC UNIMET C. SA s-a aprobat divizarea de principiu a societății prin desprinderea unei părți din patrimoniu corespunzător deținerilor acționarului majoritar și transmiterea acestei părți către două societăți cu răspundere limitată existente, respectiv pârâta SC R. E. S. și SC UNIMET GROUP S. .
În cuprinsul proiectului de divizare depus la dosar la filele 31-38, pârâta urma să preia active imobilizate în valoare de 28.948.971,9 lei și active circulante în valoare totală de 688.142 lei, iar pentru echilibrarea bilanțieră se prevedea și preluarea unei părți din capitalul social, din rezerve și toate datoriile.
În cuprinsul aceluiași proiect, la fila 9, respectiv fila 35 de la dosar, a fost precizat pasivul preluat de către pârâtă corespunzător valorii activelor transmise, reglementându-se faptul că pârâtei i se vor transfera elementele de pasiv în valoare totală de 29.637.212,9 lei, din care de natura capitalului social în valoare de 5.999.680 lei, urmând ca în sarcina SC UNIMET GROUP
S., cealaltă societate beneficiară a divizării, să se transfere elementele de pasiv în valoare totală de 3.327.138,10 lei, din care de natura capitalului social în valoare de 520.660 lei.
În ceea ce o privea pe pârâtă, aceasta prelua toate datoriile în valoare de 3.690.304 lei reprezentând creditele de la bancă și alți furnizori.
În ceea ce o privește pe societatea divizată SC UNIMET C. SA, a cărei existență nu înceta, în cuprinsul proiectului de divizare se menționa faptul că nu va păstra active imobilizate și va păstra active circulante în valoare de 669.881 lei. Corespunzător acestei valori a activelor rămase, elementele de pasiv erau în valoare totală de 669.881 lei, din care de natura capitalului social în valoare de 150.305 lei.
Repartizarea activelor și pasivelor societății ce urma să fie divizată s-a făcut la valoarea contabilă reflectată în bilanțul contabil întocmit la data de_, fapt ce rezultă din cuprinsul cap.X din proiectul de divizare.
Astfel cum rezultă din cuprinsul proiectului de divizare, la data la care a fost întocmit de către consiliul de administrație al SC UNIMET C. SA acest proiect, în patrimoniul persoanei supuse divizării SC UNIMET C. SA nu era cuprins pasivul în cuantum de 3.305.012 lei, pasiv pe care reclamanta îl solicită să-i fie achitat de către pârâta SC R. E. S. în calitate de societate beneficiară a divizării.
Acest aspect rezultă cu certitudine din faptul că în cuprinsul proiectului se menționează în mod clar și fără echivoc împrejurarea că datoriile preluate de către SC R. E. S. sunt în valoare de 3.690.304
lei și reprezintă creditele de la bancă și de la alți furnizori.
În ceea ce privește hotărârea finală privind divizarea a fost adoptată de către societatea mamă SC UNIMET C. SA precum și de către cele două societăți beneficiare, preexistente anterior divizării, la data de 9 martie 2011, conform hotărârilor adunărilor generale extraordinare ale acționarilor fiecărei persoane juridice nr.1 în ceea ce o privește pe SC UNIMET C. SA (f.39-44) publicată în Monitorul Oficial nr.2206/_ și nr.3/9 martie 2011 publicată în același Monitor Oficial (f.106-109), respectiv hotărârea nr.3 aprobată de organul de conducere al SC UNIMET GROUP S. la aceeași dată, 9 martie 2011, publicată în același Monitor Oficial la data de_ (f.109-110).
La data de 7 iunie 2011 a fost înregistrată la ORC C., din oficiu, sub nr. 29425/27 mai 2011 hotărârea AGEA nr.1/9 martie 2011 adoptată de SC UNIMET C. SA referitor la divizarea parțială a acestei societăți comerciale (f.111).
Legalitatea hotărârilor adoptate de adunările generale ale acționarilor din 9 martie 2011 asupra divizării, hotărâri adoptate atât de societatea mamă, cât și de societățile beneficiare, au fost supuse controlului de legalitate al instanțelor judecătorești în condițiile prev. de art.4 din OUG nr.116/2009, în cauză formulând cerere de intervenție și reclamanta SC I. TEHNOMGA C. SA, solicitând însă să se constate nelegalitatea hotărârii adoptate de AGEA SC UNIMET C. SA nr.1/9 martie 2011 și a proiectului de divizare cu consecința respingerii cererii de înregistrare a mențiunilor de divizare.
Cererea formulată de petiționara SC UNIMET C. SA, societatea ce se diviza, a fost admisă de către instanță, aceasta constatând legalitatea hotărârii adoptate prin care s-a hotărât divizarea SC UNIMET C. SA în conformitate cu proiectul de divizare publicat în Monitorul Oficial nr.294/_
, constatându-se totodată și legalitatea transferului unei păți din patrimoniul societății ce se diviza către pârâta din actualul litigiu SC R.
E. S. și cealaltă beneficiară SC UNIMET GROUP S. . S-a dispus prin încheierea comercială nr.3258/10 mai 2011 înregistrarea în registrul comerțului a mențiunilor de divizare a SC UNIMET C. SA, constatându-se legalitatea actelor constitutive modificatoare ale societății divizate și ale societăților beneficiare.
În ceea ce privește cererea de intervenție formulată de pârâta SC I. T.
C. SA, instanța, pronunțându-se asupra admisibilității în principiu, a respins cererea prin raportare la disp. art.49 C.pr.civ., reținându-se faptul că dreptul de creanță pretins de aceasta în baza deciziei civile nr.37/_ pronunțată de C. a de Apel Pitești în cuantum de 83.340 lei a fost stins prin plată, astfel încât intervenienta nu mai justifica un interes actual în formularea cererii de intervenție.
S-a mai reținut că intervenienta avea posibilitatea să-și protejeze eventualul său drept de creanță prin formularea unei opoziții în temeiul art.243 din Legea nr. 31/1990 și că prin formularea cererii de intervenție s-a încercat eludarea dispozițiilor legale care reglementează condițiile în care se poate formula cererea de opoziție.
Hotărârea tribunalului a fost supusă controlului instanței de recurs, făcând obiectul recursului declarat de intervenientă, instanța de control ierarhic superior pronunțându-se cu majoritate de voturi asupra căii de atac declarate, în sensul respingerii recursului și menținerii în întregime a încheierii comerciale nr. 3258/10 mai 2011 pronunțată de Tribunalul Comercial Cluj în dosar nr._ .
Instanța de recurs a apreciat, la rândul său, și a statuat cu putere de lege asupra faptului că intervenienta nu avea un interes legitim, născut și actual, pentru a formula o cerere de intervenție în dosarul în care se solicita constatarea legalității hotărârilor de divizare și, implicit, a proiectului de divizare întocmit de SC UNIMET C. SA, reținându-se împrejurarea că, astfel cum a menționat și prima instanță, creanța în cuantum de 83.340 lei stabilită prin decizia nr. 37/2010 a Curții de Apel Pitești a fost achitată și că orice altă sumă de care se prevalează recurenta căreia a fost obligată
intimata SC UNIMET C. SA ulterior formulării cererii de intervenție nu justifică interesul născut, actual și propriu al intervenientului.
S-a apreciat că invocarea unui eventual drept de creanță incert la data formulării cererii de intervenție și constatat eventual ulterior chiar pronunțării sentinței recurate, nu poate justifica admiterea cererii de intervenție, instanța de recurs referindu-se implicit la hotărârea adoptată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului promovat împotriva deciziei nr.37/5 mai 2010 a Curții de Apel Pitești, decizie în conformitate cu care s-a menținut în întregime hotărârea pronunțată de prima instanță, Tribunalul Comercial Argeș, în baza căreia în favoarea reclamantei a fost recunoscut un drept de creanță în cuantum de 4.547.537 lei, drept de creanță ce urma să fie achitat de către SC UNIMET C. SA.
Opinia separată exprimată de unul din membrii completului cu privire la admisibilitatea în principiu a cererii de intervenție formulată de reclamanta din prezentul litigiu nu poate fi considerată relevantă în cauză, atâta timp cât recursul s-a respins cu majoritate de voturi, decizia care produce efecte juridice și care se impune a fi luată în considerare fiind decizia nr.1559/13 martie 2012 a Curții de Apel C. de respingere a recursului declarat de intervenientă.
Din considerentele acestei hotărâri reiese cu claritate faptul că reclamantei nu i se recunoștea un drept de creanță la momentul la care s-a întocmit proiectul de divizare, proiect ce viza transferul unei părți din
patrimoniul persoanei juridice supuse divizării SC UNIMET C. SA către două dintre societățile beneficiare ale acestei divizări, una dintre beneficiare fiind pârâta SC R. E. S. și cealaltă SC UNIMET GROUP S. .
Cu alte cuvinte, la momentul divizării, acest pretins drept de creanță invocat de reclamantă și consfințit prin hotărârea Înaltei Curți de C. și Justiție pronunțată cu caracter irevocabil la data de 28 septembrie 2011, nu exista în patrimoniul persoanei juridice supuse divizării SC UNIMET C. SA, astfel încât în mod evident nu putea fi transferat societăților beneficiare.
Reclamanta a invocat în susținerea caracterului fondat al cererii deduse judecății disp. art.2411alin.2 din Legea nr.31/1990, conform cărora dacă un element de pasiv nu este repartizat în proiectul de divizare și dacă interpretarea proiectului nu permite luarea unei decizii privind repartizarea sa, societățile beneficiare răspund solidar pentru elementul de pasiv în cauză.
În justificarea incidenței acestei dispoziții legale, reclamanta susține că, în ceea ce privește creanța pe care o invocă, este constatată prin hotărârea judecătorească irevocabilă, respectiv sentința civilă nr.278/2009 devenită irevocabilă prin decizia nr.2849/_ a Înaltei Curți de C. și Justiție și că această hotărâre produce efecte declarative, ceea ce semnifică recunoașterea implicită a unei obligații a societății divizate născută și exigibilă anterior operațiunii de divizare.
Această opinie exprimată de către reclamantă nu poate fi acceptată, dat fiind faptul că la momentul la care s-a întocmit proiectul de divizare și s- au repartizat elementele de activ și pasiv din patrimoniul SC UNIMET C. SA, creanța pretinsă de reclamantă nu exista în patrimoniul societății ce se diviza, neavând un caracter cert. Această creanță a luat naștere la momentul pronunțării deciziei de către Înalta Curte de Casație și Justiție, la acel moment născându-se dreptul de creanță al reclamantei.
De altfel, aceasta avea posibilitatea să solicite Înaltei Curți de C. și Justiție, pentru a face opozabilă hotărârea societății beneficiare SC R. E.
S., să aibă în vedere disp. art.250 din Legea nr.31/1990, conform cărora efectul divizării îl constituie transferul atât în raporturile dintre societatea divizată și societățile beneficiare, cât și în raporturile cu terții către fiecare dintre societățile beneficiare, a tuturor activelor și pasivelor societății divizate, transfer ce se efectuează în conformitate cu regulile de repartizare stabilite în proiectul de divizare.
Ori, reclamanta avea cunoștință despre divizare, legalitatea acesteia fiind, de altfel, atacată în instanță prin formularea unei cereri de intervenție, fiind direct interesată pentru a face opozabilă hotărârea pronunțată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție de a aduce la cunoștință acestei instanțe efectele divizării pârâtei SC UNIMET C. SA, în contradictoriu cu care s-a derulat întregul litigiu privind plata contravalorii sumei de
4.547.537 lei solicitată de reclamantă cu titlu de pretenții.
Instanța a considerat că dispozițiile art.2411alin.2 din Legea nr.31/1990 nu sunt aplicabile în cauză întrucât nu sunt întrunite condițiile pe care dispoziția legală le impune a fi îndeplinite în mod cumulativ și anume existența unui element de pasiv care să nu fi fost repartizat, din diferite motive care nu interesează, prin proiectul de divizare și interpretarea acestui proiect de divizare să nu permită luarea unei decizii în ceea ce privește repartizarea.
În ceea ce privește prima dintre condiții referitor la elementul de pasiv, reținând considerentele deciziei pronunțate de C. ea de Apel C. în dosarul nr._, respectiv inexistența unei creanțe a intervenientei SC I. T.
SA la data la care s-a întocmit proiectul de divizare, tribunalul a avut în vedere și un alt aspect reglementat de disp. art.243 în vigoare la data adoptării proiectului de divizare, care statuau asupra faptului că acei creditori care luau parte la fuziune sau la divizare aveau dreptul la o protecție adecvată a intereselor lor. Astfel, orice creditor care deținea o creanță certă, lichidă și anterioară datei publicării proiectului de divizare, nescadentă la data publicării și care urmărea împiedicarea producerii unui prejudiciu prin divizare era îndreptățit să facă opoziție în vederea garantării satisfacerii creanței în condițiile precizate de articolul menționat.
Drept urmare, în situația în care reclamanta invoca la data publicării proiectului de divizare în Monitorul Oficial, publicare ce avea rolul de a face opozabilă intenția de divizare și modalitatea de divizare a societății mamă, în speță a SC UNIMET C. SA, societate supusă divizării, creditorii și în cazul în speță reclamanta, era îndreptățit să formuleze opoziția, invocând existența unei creanțe, chiar și nescadente, cum ar fi fost, de pildă, în cazul în speță.
Ori, o astfel de opoziție nu a fost formulată împotriva proiectului de divizare, deși legiuitorul reglementa în cuprinsul dispozițiilor Legii nr.31/1990 această cale conferită tuturor creditorilor pentru evitarea unor pretinse prejudicii care ar fi avut loc în urma finalizării divizării.
Inexistența dreptului de creanță la momentul publicării proiectului de divizare are drept consecință evidentă nemenționarea în cuprinsul acestui proiect a elementului de pasiv pretins de reclamantă, situație față de care este la fel de evident și faptul că interpretarea proiectului nu poate permite luarea unei decizii în ceea ce privește repartizarea acestui element de pasiv.
Dispozițiile art.2411alin.1 din legea nr.31/1990 impun, însă, cu necesitate existența acestui element de pasiv și, corelativ, nerepartizarea lui prin proiectul de divizare, fie datorită faptului că părțile intenționat au omis să-l menționeze, fie datorită faptului că omisiunea se datorează unui element subiectiv sau chiar și în situația în care omisiunea nu este rezultatul unui element intențional.
Pe de altă parte, dispozițiile art.2411 alin.2 statuează asupra faptului că nerepartizarea unui element de pasiv în proiectul de divizare și imposibilitatea interpretării proiectului în sensul de a se stabili societatea beneficiară căreia îi incumbă plata acestui element de pasiv, are drept consecință angajarea unei răspunderi solidare a societăților beneficiare pentru elementul de pasiv în cauză.
Ori, reclamanta a formulat cerere de chemare în judecată doar împotriva uneia dintre societățile beneficiare, apreciind că acesteia îi incumbă obligația de plată a diferenței de sume nerecuperate, stabilită în mod irevocabil prin hotărârea Înaltei Curți de C. și Justiție din data de 28 septembrie 2011.
Față de considerentele menționate mai sus, tribunalul a respins cererea, iar în baza disp. art.274 C.pr.civ., întrucât reclamanta a căzut în pretenții, a fost obligată să-i achite pârâtei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial suma de 5.950,09 lei.
Împotriva acestei hotărâri, reclamanta S.C. I. T. C. S.A. C. -N. a declarat apel,
solicitând instanței admiterea acestuia, schimbarea hotărârii atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, cu consecința obligării pârâtei intimate să-i achite suma de 3.305.012,44 lei ce reprezintă parte din creanța stabilită prin sentința civilă nr. 278/2009 a Tribunalului Comercial Argeș, pronunțată în dosarul nr._ .
Detalierea motivelor de apel tinde la argumentarea întrunirii cumulative a condițiilor prevăzute de art. 2411alin 2 din Legea nr. 31/1990.
În ceea ce privește existența unui element de pasiv al societății divizate anterior divizării, se arată, în esență, că prima instanță în mod eronat a statuat în sensul în care dreptul de creanță invocat nu exista anterior divizării, ignorând astfel efectele declarative produse de hotărârile judecătorești care atestă recunoașterea acestuia pe cale judiciară, cu consecința emiterii unui titlu executoriu menit exclusiv a asigura posibilitatea de constrângere a debitorului să-și execute obligația.
Ignorând aceste aspecte esențiale, judecătorul fondului ajunge la două concluzii parțiale care sunt contradictorii și profund greșite.
prima aserțiune eronată o regăsim la pag 12 alin penultim din sentință unde se afirmă, fără a se indica și fundamentul legal al acestei susțineri, că creanța pretinsă de reclamantă nu exista la momentul divizării, neavând un caracter cert și că dreptul de creanță a luat naștere (???!!!) la momentul pronunțării hotărârii de către I. (_ );
a doua afirmație greșită se regăsește la pag 13 alin 4 din sentință unde instanța reține că totuși reclamanta ar fi avut un drept de creanță, dar că aceasta nu era scadentă; se întreabă, desigur retoric, cum ar putea fi exigibilă o creanță din moment ce ea nu este certă în accepțiunea judecătorului fondului?
Instanța de fond face o confuzie nepermisă între existența creanței din punct de vedere juridic și recunoașterea ei de către debitoarea Unimet C. susținând că din moment ce creanța nu a fost recunoscută și implicit cuprinsă În proiectul de divizare, creanța nu exista la acel moment.
Nu se poate însă ignora că efectele hotărârii pronunțată de I. asupra litigiului de fond dintre reclamantă și societatea divizată sunt aceleași pentru ambele părți. Cu alte cuvinte, odată pronunțată această hotărâre, existența dreptului de creanță și respectiva elementului de pasiv al societății divizate nu mai pot fi negate, așa cum a arătat, cu efecte declarative pentru ambele părți.
Pe de altă parte, din moment ce elementul de pasiv nu a fost cuprins în proiectul de divizare, este evident că nu se poate pune problema interpretării proiectului pentru a se determina modul de repartizare a acestuia între societățile participante.
Motivul pentru care elementul de pasiv nu se regăsește în cuprinsul proiectului de divizare este irelevant din perspectiva aplicării art. 2411alin 2 din Legea nr. 31/1990, nefiind o împrejurare care trebuie analizată de
instanță.
Instanța de fond și partea adversă și-au concentrat atenția asupra unei false probleme, aceea a legalității procedurii de divizare însă aplicarea prevederilor legale invocate în susținerea pretențiilor din prezenta cauză nu este condiționată de (ne)legalitatea divizării nici de formularea opoziției la divizare. Nici un text normativ nu indică o atare condiție și nici nu se poate susține o atare concluzie din interpretarea sistematică a Legii nr. 31/1990.
Nici lipsa opoziției fundamentată pe art. 243 din Legea nr. 31/1990 nu prezintă relevanță în soluționarea prezentei cauze. Aceasta deoarece opoziția are drept scop obținerea de către creditori a unor garanții suplimentare pentru plata creanțelor lor dacă apreciază că divizarea le produce un prejudiciu sau plata anticipată a creanțelor. Aceasta presupune însă includerea în proiectul de divizare a creanței în discuție.
Pe de altă parte, nu există nici o prevedere legală care să condiționeze aplicarea art. 2411din Legea nr. 31/1990 de formularea opoziției. Cu alte cuvinte neformularea opoziției nu este o cauză de stingere a creanței față de societatea divizată sau față de succesorii În drepturi ai acesteia.
În fine, argumentul cel mai surprinzător în respingerea cererii introductive, și care a scăpat până și pârâtei, este acela potrivit căruia o condiție a admiterii cererii ar constitui-o inclusiv formularea pretențiilor față de toate societățile beneficiare implicate în divizare, nu doar față de una dintre ele, așa cum a înțeles să procedeze reclamanta. Or, astfel de rețineri sunt contrare tuturor regulilor care guvernează solidaritatea pasivă legală.
În apărare, pârâta intimată S.C. R. E. S.R.L. C. N. a depus întâmpinare
prin care a solicitat respingerea apelului declarat de către reclamantă ca fiind neîntemeiat si obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.
În argumentarea poziției sale, pârâta a arătat că sentința pronunțata de prima instanța cuprinde o argumentație logica si corectă, apelanta încercând prin motivele de apel sa denatureze si să interpreteze în mod original sentința instanței de fond.
Ceea ce este relevant si a fost reținut ca atare de prima instanță, este motivul pentru care s-a respins cererea de interventie formulată în dosarul în care s-a verificat legalitatea procedurii de divizare: inexistenta unui interes legitim, născut si actual pentru a formula o astfel de cerere, întrucât intervenientei (apelantei de astăzi) nu i s-a recunoscut un drept de creanță la momentul la care s-a întocmit proiectul de divizare.
Contrar celor susținute de apelantă, Decizia nr. 2849/2011 a Înaltei Curți de C. si Justiție a fost avută în vedere în considerentele Deciziei civile nr. 1959/2012 a Curții de Apel C. în care se consemnează explicit (în considerente ce au directa legătura cu solutia) că nici pronuntarea (ulterior divizării) a Deciziei 2849/2011 a Înaltei Curți de C. si Justiție nu schimba realitatea nedovedirii de către reclamanta (acolo intervenienta) a unui drept de creanță.
Analizând sentința criticată prin prisma motivelor de apel invocate și a apărărilor formulate, C. ea reține următoarele:
Prin cererea introductivă, reclamanta a solicitat obligarea intimatei pârâte SC R. E. S. la plata sumei de 3.305.012,44 lei ce reprezintă parte din creanța stabilită prin Sentința civilă nr.278/2009 a Tribunalului Comercial Argeș, pronunțată în dosar nr._ în contradictoriu cu SC Unimet C. SA.
În motivarea cererii reclamanta a susținut că prin sentința sus menționată pârâta SC UNIMET C. SA a fost obligată să-i achite suma de
4.547.537 lei despăgubiri civile și suma de 44.548,41 lei cheltuieli de judecată.
Hotărârea pronunțată de prima instanță a fost modificată în apel prin decizia nr.37/2010 a Curții de Apel Pitești și în cele din urmă menținută prin decizia nr.2849/_ a Înaltei Curți de C. și Justiție, decizie în baza căreia s-a admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei pronunțate în apel și s-a respins recursul pârâtei declarat împotriva aceleiași decizii.
În ceea ce privește raporturile dintre reclamantă și SC UNIMET C. SA s-a arătat că sunt considerate relevante unele precizări și anume faptul că la data de_ a rămas irevocabilă sentința civilă nr.278/2009 pronunțată de Tribunalul Comercial Argeș și că în luna octombrie 2011 părțile litigante au derulat unele discuții cu privire la posibilitatea îndeplinirii voluntare de către SC UNIMET C. SA a obligațiilor de plată a sumelor cuprinse în titlurile executorii.
Neexecutarea voluntară a acestei obligații a avut drept consecință formularea la data de 1 noiembrie 2011 a unei cereri de executare silită în dosar execuțional nr.211/2011 al BEJ M. Ovidiu.
În cadrul executării silite au fost generate cheltuieli de executare, astfel încât obligația inițială a SC UNIMET C. SA menționată în cuprinsul somației emise de executorul judecătoresc la_ reprezenta suma de
4.465.197 lei despăgubiri, sumă ce urma să fie actualizată cu indicele de inflație, 36.897,41 lei cheltuieli de judecată și 63.849,76 lei cheltuieli de executare silită, respectiv în total 4.502.158,25 lei.
La data de_ a fost emisă de executorul judecătoresc somația execuțională către debitoare și comunicate adresele de înființare a popririlor asupra conturilor bancare, pe cale executării silite fiind recuperată suma de 944.395,71 lei.
La data de_ se susține că s-a încheiat și procesul-verbal de licitație publică imobiliară în baza căruia reclamanta a adjudecat cota de 75/2314-a parte dintr-un teren imobil deținut de SC UNIMET C. SA, vândut la prețul de 252.750 lei.
Drept consecință, reclamanta susține că suma rămasă nerecuperată, datorată de SC UNIMET C. SA este de 3.305.012,44 lei și că debitoarea nu mai deține alte bunuri mobile sau imobile susceptibile de executare silită.
În paralel cu judecarea dosarului nr._ SC UNIMET C. SA a inițiat procedura de divizare prin transmiterea unei părți din patrimoniu către pârâta din prezenta cauză și a unei alte părți către SC UNIMET GROUP
S., societăți beneficiare controlate de aceeași persoană ca și persoana divizată.
Divizarea a fost inițial aprobată prin hotărârea acționarilor SC UNIMET
C. SA din 28 mai 2010, proiectul de divizare fiind publicat în Monitorul Oficial nr.294/_, iar hotărârea finală asupra divizării a fost adoptată de societatea mamă și societățile beneficiare la 9 martie 2011.
Cât privește cererea de înregistrare a divizării, s-a susținut că aceasta a format obiectul dosarului nr._ al Tribunalului Comercial C. și că reclamanta a formulat cerere de intervenție în acest dosar, în condițiile reglementate de disp. art.71din OUG nr.116/2009. Cererea de intervenție a fost respinsă de prima instanță prin încheierea nr.3258/10 mai 2011, fiind respins ulterior și recursul declarat împotriva acestei încheieri, conform deciziei nr.1959/_, procedura de divizare fiind finalizată și înregistrată la ORC C. la 30 mai 2011.
În cuprinsul proiectului de divizare reclamanta susține că nu există referiri la creanța ce a făcut obiectul judecății în dosar nr._, context în care față de societățile beneficiare ale divizării se consideră că devin incidente prev. art.2411alin. 2 din Legea nr.31/1990.
Acest text de lege instituie un caz special de răspundere civilă în sarcina societăților beneficiare ale divizării menit să asigure o ultimă protecție creditorilor ale căror creanțe au fost omise, din eroare sau cu intenție, din proiectul de divizare.
Reclamanta apreciază că dispozițiile legale invocate sunt pe deplin aplicabile în speță, întrucât creanța sa față de societatea divizată este constatată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă ce produce efecte declarative, ceea ce semnifică recunoașterea unei obligații a societății divizate născută și exigibilă anterior operațiunii de divizare.
Prin sentința apelată, acțiunea a fost respinsă, tribunalul achiesând apărărilor pârâtei conform cărora, la data divizării, creanța invocată de reclamantă nu se regăsea în pasivul societății divizate, în acest sens fiind
invocate, în principal, cele statuate cu putere de lege prin decizia civilă nr. 1959/_, din dosar nr._ al Curții de Apel C. (f. 72-75, dosar fond).
Trecând la verificarea legalității și temeiniciei sentinței atacate, C. ea constată că în susținerea demersului său, reclamanta a înțeles să invoce prev. art. 241/1 alin. 2 din LSC.
Așa fiind, trebuie subliniat că în speță a avut loc o divizare parțială în condițiile reglementate de disp. art.2501din Legea nr.31/1990, societatea divizată SC UNIMET C. SA neîncetându-și activitatea.
Efectul principal al divizării, conform art.250 alin.1 lit.a, coroborat cu prev. art. 2501din Legea nr.31/1990, este transferul atât în raporturile dintre societatea absorbită sau divizată și societatea absorbantă/societățile beneficiare, cât și în raporturile cu terții, către societatea absorbantă sau fiecare dintre societățile beneficiare a activelor și pasivelor societății absorbite/ divizate. Acest transfer se efectuează în conformitate cu regulile de repartizare stabilite în proiectul de divizare.
Ca atare, în mod corect s-a arătat de către părți că premisa transferului și implicit a discuției de repartizare este existența pasivului societății divizate la data divizării, respectiv a creanței pretinse de reclamantă împotriva societății divizate. Cu alte cuvinte, ceea ce trebuie stabilit, în primul rând, este dacă societatea divizată avea o datorie față de reclamantă la data divizării.
În această ambianță, C. ea achiesează criticilor apelantei în sensul în care reținerile primei instanțe legate de faptul că dreptul de creanță invocat nu exista anterior divizării sunt eronate, deoarece au fost ignorate astfel efectele declarative produse de hotărârile judecătorești care atestă recunoașterea acestuia pe cale judiciară, cu consecința emiterii unui titlu executoriu menit exclusiv a asigura posibilitatea de constrângere a debitorului să-și execute obligația.
Ca atare, nu se poate accepta argumentația conform căreia creanța pretinsă de reclamantă nu exista la momentul divizării, neavând un caracter cert, în condițiile în care se afirmă că dreptul de creanță ar fi luat naștere la momentul pronunțării hotărârii de către I., la_ .
O astfel de statuare nu poate fi validată, deoarece ea nu ține cont de specificul raporturilor juridice deduse judecății și nici de acela al hotărârilor judecătorești care au consfințit calitatea de creditoare a reclamantei.
Așa cum corect subliniază reclamanta, izvorul de drept material al creanței derivă din mecanismul accesiunii imobiliare artificiale, în cazul căreia data nașterii dreptului la despăgubiri este aceea la care proprietarul terenului își exercită dreptul de accesiune, respectiv momentul în care își manifestă voința de a intra în stăpânirea materială a terenului și a lucrării. Or, în speță, acest moment este mult anterior divizării în litigiu, acțiunea în evacuarea reclamantei a fost inițiată încă din cursul anului 2007.
În ceea ce privește efectul declarativ al hotărârilor pronunțate în dosarul nr._, în doctrină s-a arătat că rolul judecătorului este de a
"spune dreptul"; în cauzele ce îi sunt supuse spre judecată. Această spunere a dreptului (iuris dictio) nu înseamnă crearea lui, ci recunoașterea, declararea unor drepturi preexistente care, fiind contestate sau încălcate, sunt aduse în fața instanței pentru ca în măsura în care se probează existența lor, să se pună capăt litigiului.
Aceasta inseamnă, într-un sens, cel mai general, că, atunci când în cadrul unui proces se pune problema existenței sau inexistenței unui drept, acesta este considerat, odată verificate condițiile sale de existență, ca fiind
născut și putând produce efecte din ziua în care au fost întrunite elementele necesare pentru ca judecătorul să-i recunoască existența și nu doar din ziua hotărârii care l-a recunoscut.
Rareori și numai atunci când legea îi recunoaște această posibilitate, judecătorul poate, prin actul său jurisdicțional, să creeze drepturi sau o situație juridică nouă, pronunțând așa-numitele hotărâri constitutive.
Așadar, în regulă generală, sesizând instanța cu litigiul lor, părțile cer judecătorului să constate că au un drept și că acesta le-a fost încălcat, nesocotit sau chiar dacă n-au fost încă săvârșite astfel de încălcări, pârâtul neagă sau opune acte de rezistență față de dreptul pretins de reclamant. Pe cale de consecință, hotărârile instanței nu fac decât să declare existența sau inexistența unor drepturi anterior învestirii sale și, de aceea, ele au caracter declarativ.
S-a mai arătat că stabilirea caracterului declarativ al hotărârii nu este însă întotdeauna ușor de făcut, deoarece un astfel de act are efecte proprii. Chiar dacă drepturile și obligațiile existau anterior, ele nu erau sancționate jurisdicțional. Demersul este mai dificil în situația în care dreptul își are originea într-un fapt juridic, într-un delict sau cvasidelict, pentru că în acest caz întinderea lui nu este determinată
Continuându-se raționamentul, se afirmă că faptul că dreptul capătă un conținut concret, că întinderea creanței și corelativ, a obligației de reparație, se realizează abia prin pronunțarea hotărârii, nu înseamnă că dreptul însuși se naște, își are izvorul în hotărârea judecătorească. Deși rolul judecătorului este, într-adevăr important, pentru că el apreciază, pe baza
probelor administrate, asupra cuantumului creanței, totuși dreptul subiectiv nu apare ca un produs al voinței judecătorului.
Este adevărat că, înainte de pronunțarea hotărârii, un asemenea drept este vag și incert, dar în același timp, izvorul dreptului nu se află într-o putere creatoare a judecătorului. Acesta este chemat să constate dacă sunt întrunite cerințele răspunderii civile și în funcție de probele administrate de părți, să dea certitudine dreptului pretins, care înaintea sesizării instanței exista, dar într-o stare latentă.
Hotărârile de obligare la plata unei despăgubiri sunt în mod cert dintre acelea pentru care există tentația cea mai mare de a le considera creatoare de drept, căci în absența titlului scris, se acordă o largă putere judecătorului în a aprecia asupra întinderii creanței.
Hotărârea de "condamnare";, indiferent că obligarea pârâtului se face în temeiul unui act juridic sau în temeiul unui fapt juridic licit/ilicit, are caracter declarativ, pentru că ea nu aduce modificări în conținutul raportului juridic litigios. Astfel de hotărâri doar pun în valoare obligații preexistente și asigură executarea silită a acestora. Din acest punct de vedere s-a spus că orice hotărâre declarativă are și un element constitutiv pentru că ea creează un drept care nu există anterior - dreptul la executarea silită. Numai că acest drept trebuie considerat ca fiind în afara raporturilor juridice litigioase, ca un accesoriu al acestora, în măsura în care se verifică preexistența dreptului pretins.
Împrejurarea că o asemenea hotărâre are și valoare de titlu executoriu este caracteristica activității jurisdicționale a judecătorului, învestit cu putere publică și care prin natura atribuțiunilor sale, delegate de stat, face posibilă executarea prin constrângere a obligațiilor neîndeplinite în mod voluntar, căci demersul reclamantului, atunci când aduce în fața instanței drepturi preexistente, nu este numai de a obține recunoașterea sau declararea acestora, ci de a le da o eficiență sporită - pe de o parte, încetează orice
incertitudine asupra lor, iar pe de altă parte, se asigură executarea silită a acestora.
Pornind de la aceste premise, vor fi validate criticile conform cărora instanța de fond face o confuzie nepermisă între existența creanței din punct de vedere juridic și recunoașterea ei de către debitoarea Unimet C. susținând că din moment ce creanța nu a fost recunoscută și implicit cuprinsă în proiectul de divizare, creanța nu exista la acel moment.
În concluzie, nu se poate ignora că efectele hotărârii pronunțate de I. asupra litigiului de fond dintre reclamantă și societatea divizată sunt aceleași pentru ambele părți. Cu alte cuvinte, odată pronunțată această hotărâre, existența dreptului de creanță și, respectiv, a elementului de pasiv al societății divizate nu mai pot fi negate, aceasta fiind stabilită, cu efecte declarative, pentru ambele părți.
În plus, trebuie amintit și că, chiar independent de aceste considerații, sentința dată în primă instanță de Tribunalul Comercial Argeș, care constituie, în esență, cea care a consfințit dreptul de creanță al reclamantei, în condițiile în care a fost validată în recurs, a fost pronunțată anterior inițierii procedurii de divizare, iar ea având caracter executoriu, a intrat în puterea lucrului judecat provizoriu din momentul pronunțării ei.
Împrejurarea că a fost admis apelul, în calea de atac devolutivă, fiind schimbată soluția sub aspectul cuantumului acordat, nu poate primi valențele pe care încearcă să le acrediteze intimata și prima instanță, statuările Curții de Apel Pitești fiind afectate de condiția rezolutorie a soluției de admitere a recursului, care odată îndeplinită, semnifică anihilarea tuturor efectelor produse de aceasta, cu caracter retroactiv.
Aceasta semnifică implicit că decizia din recurs produce efecte declarative, retroactive, încă din momentul pronunțării sentinței Tribunalului Comercial Argeș, care, așa cum s-a arătat, este pronunțată anterior divizării.
Pe de altă parte, absolutizarea tezei conform căreia s-a stabilit, cu putere de lege, că reclamanta nu deținea o creanță la momentul divizării este de natură să ignore atât eficacitatea prev. art. 241/1 alin. 2 din LSC, cât și evoluția ulterioară a raporturilor dintre reclamantă și societatea divizată al cărei punct final l-a reprezentat decizia din_ și ale cărei efecte și consecințe sunt cele enunțate anterior
C. ea achiesează poziției conform căreia este irelevantă în prezenta cauză împrejurarea că reclamanta a formulat cerere de interventie în condițiile OUG nr. 116/2009 și că aceasta a fost respinsă, cu motivarea inexistenței unui interes actual, propriu și legitim, constatându-se legalitatea divizării.
De asemenea nu pot fi invocate în susținerea legalității sentinței atacate efectele și considerentele deciziei pronunțate de C. ea de Apel C. în dosar nr._ în recursul asupra cererii de intervenție căci instanța, atunci când a pronunțat această decizie, s-a raportat exclusiv la data formulării cererii de interventie în fata Tribunalului Specializat, dată anterioară soluționării irevocabile a dosarului de fond nr._ de către
I. și față de care a apreciat că reclamanta nu avea un interes în a formula cererea de intervenție. Această împrejurarea rezultă atât din lecturarea considerentelor care au stat la baza adoptării soluției majoritare, cât și a celor ale judecătorului cu opinie separată, concluzia finală fiind aceea conform căreia obiect al deliberărilor și al divergențelor dintre membrii completului l-a constituit necesitatea sau nu a raportării exclusive la momentul formulării cererii și la cel al pronunțării încheierii atacate și,
implicit, valențele ce pot fi atribuite probațiunii noi administrate în recurs, din perspectiva prev. art. 305 C.pr.civ.
Pe de altă parte, nu poate fi ignorat că cele două dosare nu se fundamentează pe aceeași cauză, elementele care se cer a fi verificate fiind diferite, la fel cum diferită este și starea de fapt existentă la momentul promovării prezentului demers, în care se încearcă a se impune în mod artificial o concluzie desprinsă în urma unei analize care vizează legalitatea divizării, cu ignorarea efectelor produse de un titlu executoriu.
Or, apelanta arată corect că aplicarea prevederilor legale invocate în susținerea pretențiilor din prezenta cauză nu este condiționată de (ne)legalitatea divizării, nici de formularea opoziției la divizare, fiind nerelevantă și invocarea prev. art. 250 din LSC. Nici un text normativ nu indică o atare condiție și nici nu se poate susține o atare concluzie din interpretarea sistematică a Legii nr. 31/1990. Cu alte cuvinte, împrejurarea că reclamanta nu a înțeles să urmeze aceste proceduri nu poate reprezenta o cauză de stingere a creanței față de societatea divizată sau față de succesorii în drepturi ai acesteia.
În plus, cât privește legalitatea procedurii de divizare, doar în contextul în care ea a fost una legală se poate discuta de aplicarea regulilor de distribuire a pasivului enumerate la art. 2411din Legea nr. 31/1990. Dacă am fi în prezența unei divizări nelegale s-ar putea constata nulitatea acesteia în condițiile art. 251 din Legea nr. 31/1990 cu consecința repunerii părților în situația anterioară, context în care nici nu ar fi posibilă obligarea societăților beneficiare la plata vreunei sume din pasivul societății divizate, căci, prin ipoteza, divizarea, fiind nelegală, nu a produs nici un efect.
În același context, trebuie amintit și că intimata s-a apărat, invocând faptul că efectul declarat retroactiv al deciziei nr.2849/2011 a Înaltei Curți de C. și Justiție este un argument fals, întrucât decizia își produce efectele numai între reclamantă și societatea divizată, nefiind opozabilă pârâtei.
Or, tocmai aceasta este una dintre situațiile în care se relevă eficacitatea prevederilor legale invocate în susținerea cererii, chestiunea opozabilității hotărârii pronunțate în litigiul având ca obiect obligarea societății divizate la plata despăgubirilor neavând relevanță în cauză, din moment ce analiza textului nu permite, ci, din contră, exclude, o astfel de interpretare.
Pe de altă parte, prezumția de lucru judecat a fost analizată în doctrină în contextul naturii probatorii a puterii lucrului judecat, arătându- se că dezlegarea dată asupra unei probleme de se impune în cel de-al doilea proces și nu mai poate face obiectul unor verificări jurisdicționale proprii din partea celei de-a doua instanțe.
Aceasta presupune însă, implicit, existența unei legături suficient de caracterizate între cele două chestiuni de drept invocate sau cu raportul juridic deja soluționat, or, această condiție nu poate fi apreciată ca îndeplinită, verificările jurisdicționale efectuate în soluționarea cererii de intervenție oprindu-se și fiind limitate la momentul formulării ei.
În ceea ce privește condiția privind nerepartizarea elementului de pasiv prin proiectul de divizare, se constată că instanța de fond face o analiză detaliată a proiectului de divizare al Unimet C. SA reținând elementele de activ și pasiv care au fost repartizate societăților beneficiare, concluzionând că suma care face obiectul judecății, respectiv 3.305.012,44 lei ce reprezintă parte din creanța stabilită prin Sentința civilă nr. 278/2009 a Tribunalului Comercial Argeș, pronunțată în dosar nr._ nu a fost cuprinsă în
valoarea datoriilor repartizate intimatei pârâte prin proiectul de divizare, categorie ce cuprindea elemente de pasiv în valoare de 29.637.212,9 lei, societatea beneficiară SC R. preluând și datorii ale societății divizate în valoare de 3.690.304 lei.
Asupra acestei împrejurări a nerepartizării elementului de pasiv prin proiectul de divizare nu există nici un element de contradictorialitate între susținerile reclamantei și concluzia instanței.
Din moment ce elementul de pasiv nu a fost cuprins în proiectul de divizare, este evident că nu se poate pune problema interpretării proiectului pentru a se determina modul de repartizare a acestuia între societățile participante.
C. ea achiesează susținerilor apelantei conform cărora motivul pentru care elementul de pasiv nu se regăsește în cuprinsul proiectului de divizare este irelevant din perspectiva aplicării art. 2411alin 2 din Legea nr. 31/1990, nefiind o împrejurare care trebuie analizată de instanță.
În doctrină s-a arătat că din analiza textului invocat rezultă că se acordă prioritate modalității de transmitere a activelor/pasivelor indicate în proiectul de divizare, chiar dacă unele dintre acestea au fost omise din enumerare. Cu alte cuvinte, în cazul în care din proiect reiese că și pasivele în cauză au fost avute în vedere la stabilirea valorii totale a activului/pasivului transmis, ele vor fi transferate conform regulilor indicate de proiect.
Așa fiind, soluția oferită de textul art. 241/1 din LSC este subsidiară, ea aplicându-se doar în situațiile în care proiectul de divizare a omis cu totul să menționeze elementul respectiv de activ sau pasiv,
aceste considerații venind în sprijinul apelantei și fiind de natură să lipsească de substanță apărările intimatei.
Nu se pot reține nici alegațiile acesteia privind împrejurarea că nu poate fi obligată și la plata cheltuielilor de executare efectuate în anul 2011, în procedura de executare silită demarată împotriva SC UNIMET C. SA,
instanța de apel constatând că acestea urmează în mod necesar soarta principalului, respectiv a creanței ce a făcut obiectul dosarului nr._ al Tribunalului Comercial Argeș.
O altă critică din apel ce va fi validată este aceea conform căreia nu se poate susține cu temei că o condiție a admiterii cererii ar constitui-o inclusiv formularea pretențiilor față de toate societățile beneficiare implicate în divizare, nu doar față de una dintre ele, așa cum a înțeles să procedeze reclamanta.
Aceasta întrucât posibilitatea conferită de art. 2411alin 2 din Legea nr. 31/1990 de a solicita plata elementului de pasiv de la societățile beneficiare este un drept și nu o obligație a creditorului titular al creanței, astfel că acesta poate fi dedus judecății în procesul civil cu respectarea principiului disponibilității părtii, ceea ce semnifică inclusiv posibilitatea reclamantului de a chema în judecată acei pârâți față de care apreciază în mod discreționar că o hotărâre favorabilă servește cel mai bine intereselor sale, fără ca o atare opțiune să poată fi cenzurată de instanță și, cu atât mai mult, să constituie un motiv de respingere în fond a cererii.
Continuându-se raționamentul, se subliniază corect că prevederile art. 2411alin 2 din Legea nr. 31/1990 instituie un caz de solidaritate pasivă legală, fiecare dintre debitorii solidari fiind ținuți separat pentru întreaga obligație, creditorul putând cere plata oricăruia dintre debitorii solidari, fără ca acesta să îi poată opune beneficiul de diviziune.
Pentru toate aceste considerente, în baza prev. art. 296 C.pr.civ., C. ea va admite apelul declarat, dispunând schimbarea hotărârii atacate în
sensul admiterii cererii de chemare în judecată cu consecința obligării pârâtei intimate la plata sumei de 3.305.012,44 lei ce reprezintă parte din creanța stabilită prin Sentința civilă nr. 278/2009 a Tribunalului Comercial Argeș, pronunțată în dosar nr._ .
Totodată, se va lua act de împrejurarea că reprezentantul apelantei a relevat instanței că înțelege să-și rezerve dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
PENTRU ACESTE MOTIVE, IN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Admite apelul declarat de reclamanta SC I. T. C. SA împotriva sentinței civile nr. 3805 din_ pronunțată în dosar nr._ al Tribunalului Specializat C., pe care o schimbă în sensul că admite cererea formulată de reclamanta SC I. T. C. SA și obligă pârâta SC R. E.
S. să-i achite acesteia suma de 3.305.012,44 lei. Decizia este definitivă și executorie.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Pronunțată în ședința publică din _
Președinte,
M. B.
Judecător,
-A. N.
Grefier,
B.
Red.M.B./dact.L.C.C.
4 ex./_ Jud.fond: C. C.
| ← Decizia civilă nr. 10146/2013. Acțiune în pretenții comerciale | Sentința civilă nr. 891/2013. Acțiune în pretenții comerciale → |
|---|
