Decizia civilă nr. 930/2013. Acțiune în pretenții comerciale
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL MARAMUREȘ
cod operator 4204
SECȚIA A II-A CIVILĂ DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR Nr. 930/R
Ședința publică din 11 Octombrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: V. P.
J. ecător N. B.
J. ecător V. F.
G. ier T. H.
S-a luat spre examinare recursul declarat de către recurenta S. R. DE R. SA, cu sediul în B., str. G. Berthelot nr. 60-64, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 142 din 28 februarie 2013 pronunțată de J. ecătoria Târgu Lăpuș în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimata SC
M. W. S., cu sediul în Târgu Lăpuș, str. Ș. nr. 8, județul M., având ca obiect pretenții.
Se constată că dezbaterea cauzei a avut loc în data de 04 octombrie 2013, când s-a dispus amânarea cauzei în pronunțare la data de azi, după deliberare pronunțându-se hotărârea de mai jos.
T.
Deliberând asupra cauzei de față, reține următoarele
:
Prin Sentința Civilă nr. 142 din_ pronunțată în dosar nr._ al
Judecătoriei Târgu Lăpuș, s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta S.
DE R. cu sediul în B., str. G. Berthelot, nr. 60-64, sector 1, în contradictoriu cu pârâta SC M. W. S., cu sediul în Târgu Lăpuș, str.Ș. nr. 8, jud. M. .
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Prin cererea formulată de reclamanta S. R. de R. cu sediul în B., str. G. Berthelot, nr. 60-64 sector 1, Cod fiscal RO 8296093, a solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. M. W. S.R.L., cu sediul în localitatea Tg. Lăpuș, str. Ș., nr. 8, jud. M., obligarea acesteia la plata sumei de 806,4 lei reprezentând taxă pentru serviciul
public de radiodifuziune aferentă perioadei ianuarie 2010 - decembrie 2011 și a penalităților de întârziere în cuantum de 86,4 lei stabilite la data de_ . De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Expunând situația de fapt, reclamanta arată că, potrivit art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de R. și Societății Române de Televiziune republicată cu modificările ulterioare, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
În aplicarea art. 40 alin. 4 din Legea nr. 41/1994, a fost adoptată Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, hotărâre aplicabilă la momentul formulării prezentei cereri de chemare în judecată și care stabilește printre altele cuantumurile lunare ale taxei pentru serviciul public de radiodifuziune pe categorii de plătitori, precum și modalitatea de încasare și scutire de la plata cestora, statuând și modalitatea de calcul pentru penalitățile de întârziere.
În conformitate cu prevederile H.G. nr. 977/2003, art. 5 alin. 1, taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune se va încasa de la plătitorii acesteia prevăzuți la art. 1 și 3 de către S. Comercială de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice "Electrica"; S.A. prin filialele sale, în baza unui contract de Mandat o dată cu plata energiei electrice consumate.
Potrivit art. 6 alin. 1 și 2 din H.G. nr. 977/2003, "Pentru neplata la termen a taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune plătitorii plătesc penalități pentru fiecare zi de întârziere iar cuantumul acestora se determină în conformitate cu metodologia de calcul a Societății Comerciale de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice "Electrica";
A. pentru întârzierea la plată a facturii de energie electrică.
S. R. de R. mai arată că, în calitate de instituție publică, este scutită de la plata taxelor judiciare de timbru, potrivit dispozițiilor art. 17 din Legea nr. 146/1997 coroborat cu prevederile art. 26 alin. 2 din Normele Metodologice de aplicare ale Legii nr. 146/1997.
În drept, acțiunea reclamantei este întemeiată pe dispozițiile art. 112, art. 40 alin. 3 și 4 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de R. și Societății Române de Televiziune republicată cu modificările ulterioare, Hotărârea Guvernului nr. 977/2003.
În probațiune, au fost depuse în copie adresa nr. 60526/_ precum și copia facturilor pentru plata energiei electrice emise pentru societatea debitoare în perioada ianuarie 2010-decembrie 2011.
Prin întâmpinare (fila 36 dosar), pârâta a solicitat respingerea acțiunii, învederând instanței că, în conformitate cu art. 40 al. 3 din Legea nr. 41/1994, nu are calitatea de beneficiar al serviciilor invocate de reclamantă, deoarece nu deține în micul atelier nici radio și nici TV. Mai mult, plătește în calitate de persoană fizică toate aceste servicii la aceeași adresă la care, de altfel, își are domiciliul.
În drept, întâmpinarea este întemeiată pe dispozițiile Legii nr.
41/1994.
Prin răspunsul la întâmpinare depus la fila 39-41 dosar,
reclamanta a arătat că dovada calității pârâtei de beneficiar a serviciilor de taxă radio rezultă din conținutul art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994. Astfel legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar a tuturor persoanelor juridice.
În concluzie cu privire la fondul cauzei reclamanta a menționat că obligația de plată își are izvorul în dispozițiile Legii nr.41/1994 iar dovada calității de beneficiar a serviciilor de taxă radio/tv rezultă din conținutul art.40 alin.3 din lege. Legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar a tuturor persoanelor juridice. Instituirea acestei prezumții absolute și stabilirea calității de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, fără a fi condiționată de posesia receptoarelor, s-a realizat prin modificarea art.40 din lege. Acest text de lege a fost supus unor controale de constituționalitate, Curtea Constituțională pronunțându-se în sensul respingerii.
Astfel, prin decizia nr.297/2004 Curtea Constituțională soluționând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994 s-a arătat că obligația de plată a taxei radio/tv în ceea ce privește persoanele juridice cade în sarcina celor care beneficiază, în diferite modalități de serviciile respective.
Dacă legiuitorul ar fi dorit ca această taxă să fie plătită doar de cei cu privire la care se poate stabili calitatea de beneficiari al serviciului respectiv, textul de lege ar fi fost mult mai clar.
Formulând din nou întâmpinare la precizările reclamantei (fila 45 dosar), pârâta susține în continuare că nu se în cadrează în nici un alineat al art. 40 din Legea nr. 41/1994 întrucât nu este posesoare de receptor radio sau TV și nici nu are vreun abonament la această societate. Prin urmare, nu poate fi obligată să plătească servicii de care nu beneficiază.
Analizând cererea dedusă judecății în raport cu probatoriul administrat și dispozițiile legale în materie, instanța reține următoarele:
In perioada ianuarie 2010 - decembrie 2011 au fost emise pârâtei de către S.C. FFEE Electrica Furnizare Transilvania Nord SA-
A.F.E.E. Baia Mare facturi pentru plata energiei electrice, a taxei radio și a taxei TV. Reclamanta a precizat ca debitul datorat de pârâtă pentru perioada menționată mai sus este de 806,4 lei reprezentând taxă pentru serviciul public de radiodifuziune la care se adaugă penalități de întârziere în cuantum de 86,4 lei stabilite la data de_ .
În ceea ce privește temeiul de drept al cererii formulate de reclamantă respectiv dispozițiile art. 40 alin 3 din Legea 41/1994 acestea au fost analizate de către ICCJ in cuprinsul deciziei 607/2011.
Potrivit art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicata, "persoanele juridice cu sediul in România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile si reprezentantele acestora, precum si reprezentantele din România ale persoanelor juridice străine au obligația sa plătească o taxa pentru serviciul public de radiodifuziune si o taxa pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii".
Conform art. 40 alin. (2) din Legea nr. 41/1994, republicată, și persoanele fizice, în calitate de beneficiari ai acelorași servicii, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune.
Curtea a reținut că nicăieri în cuprinsul Legii nr. 41/1994, republicată, nu se regăsește o definiție a noțiunii de "beneficiar", astfel încât sensul acestei noțiuni nu poate fi decât cel comun, respectiv "cel care beneficiază de ceva" sau "o autoritate, instituție, societate etc. pentru care se face o lucrare".
Prin Decizia nr. 297/2004 a Curții Constituționale, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 a fost respinsă cu motivarea că "obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective". Aceleași considerente au fost avute în vedere și prin pronunțarea Deciziei nr. 331/2006 a Curții Constituționale.
Așadar nu pot fi reținute argumentele reclamantei invocate în susținerea acțiunii potrivit cărora dispozițiile art. 40 alin 3 instituie o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar al serviciilor de radio și televiziune în privința persoanelor juridice și nu ar fi necesară administrarea unei probe în stabilirea acestei calități.
Înalta Curte de Casație și Justiție a mai reținut în decizia amintită că nu se poate susține că plata taxei radio de către persoanele juridice reprezintă în fapt o aplicare a dispozițiilor constituționale care garantează dreptul la informare al cetățenilor prin asigurarea surselor de finanțare a principalelor mijloace de informare: radio și televiziunea publică, că dreptul constituțional la informare nu poate fi transformat într- o obligație.
Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat recurs reclamanta S.
R. DE R., solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii formulate.
Intimata SC M. W. S. a depus întâmpinare (fila 11), susținând că acțiunea reclamantei este lipsită de temei legal.
Analizând recursul prin prisma prevederilor art. 304 și art. 304 indice 1 Cod procedură civilă, precum și în raport de motivele invocate, T. reține următoarele:
Obiectul recursului îl constituie în principal aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material pe care recurenta-reclamantă le-a ca și temei legal al cererii de obligare a intimatei-pârâte la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune.
T. reține că HG nr. 977/2004 a fost adoptată în scopul de a organiza punerea în aplicare a Legii nr. 41/1994, așa cum se prevede în mod expres în art. II din Legea nr.41/1994 pentru a face legea cât mai clară și a o aplica cât mai corect. Textul art.3 din HG nr. 977/2004 reglementează obligația de plată a taxei de către persoanele juridice ,calitate pe care o are și intimata-pârâtă împotriva căreia recurenta și-a formulat pretențiile.
Intervalul de timp pentru care s-a solicitat plata taxei este ulterior modificărilor aduse art.3 din HG nr. 977/2003 prin HG nr. 1012/2009, intrată în vigoare la 1510.2009 și prin care a fost instituită o singură exceptare la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune pentru persoanele juridice care se încadrează în categoria microîntreprinderilor și care au activitatea suspendată conform legii.
Dispozițiile art.3 alin.2 din HG nr. 977/2003,în conținutul modificat, au fost anulate prin Sentința civilă nr.471/2010 a Curții de Apel C. - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr._ și care în temeiul art. 23 din Legea 554/2004 și-au încetat aplicabilitatea.
T. apreciază că art. 40 alin.3 din Legea nr. 41/1994 nu instituie o prezumție legală relativă și cu atât mai puțin absolută pentru toate categoriile de persoane juridice, ci are în vedere exclusiv pe beneficiarii reali ai acestui serviciu public.
Concluzia tribunalului este fundamentată pe următoarele argumente care impun o corectă aplicarea a dispozițiilor legale, precum și a jurisprudenței instanței de contencios constituțional stabilită în această materie prin Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004.
Din întreaga reglementare legală rezultă cu certitudine și claritate că legiuitorul a avut în vedere la instituirea obligației de plată a taxei pentru acest serviciu public numai acele persoane juridice române care au beneficiat în mod efectiv de acest serviciu.
Norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei și, acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.
Interpretarea gramaticală a noțiunii de beneficiar include persoanele fizice sau juridice în folosul cărora se prestează efectiv cele două servicii publice. Particularul în favoarea căruia s-a instituit dreptul nu poate fi obligat să susțină prin contribuția personală activitatea unui serviciu public și nu este admisibil ca dreptul său constituțional la informare să fie transformat indirect într-o obligație.
O interpretare a textului în discuție în maniera evocată de recurentă ar fi neconformă cu dreptul garantat în art. 1 din Primul Protocol adițional și ar denatura sensul interpretării jurisdicționale realizate indirect pe calea contenciosului constituțional. Exceptarea de la scutire a persoanelor juridice aflate în situații similare cu persoanele fizice cărora li se recunoaște acest drept nu vizează un scop legitim, constituind practic o ingerință în dreptul de proprietate al celor dintâi, ingerință care nu se justifică nici prin proporționalitate, nici prin scop, neexistând un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de executiv prin măsura care privează de scutire persoanele juridice (a se vedea CEDO, Cauza Pressos Compania Naviera - S.A. și alții împotriva Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria A, nr. 332, p. 23, paragraful 38).
Instituirea unei norme derogatorii se poate face numai printr-un act normativ de nivel cel puțin egal cu cel al reglementării de bază.
Nu poate fi primită interpretarea conform căreia, oficial, legiuitorul ar fi prezumat calitatea de beneficiari ai serviciului de radio și, implicit, de televiziune a tuturor persoanelor juridice cu sediul în România, fără a condiționa aceasta de posesia receptoarelor..
Chiar dacă această taxă se regăsește în legislația și practica europeană în domeniu nu se poate susține că plata taxei radio de către persoanele juridice reprezintă în fapt o aplicare a dispozițiilor constituționale care garantează dreptul la informare al cetățenilor prin asigurarea surselor de finanțare a principalelor mijloace de informare: radio și televiziunea publică. Acest drept constituțional la informare nu poate fi transformat într-o obligație, subiectele de drept având facultatea de a exercita sau nu drepturile recunoscute în legea fundamentală.
În dispozițiile interne s-a stabilit în mod clar că această taxă incumbă numai beneficiarilor celor două servicii publice, noțiunea de beneficiar fiind atribuită, atât în interpretarea oficială, cât și în interpretarea gramaticală, logică și sistematică, numai subiectelor care sunt în mod direct destinatarii acestor servicii.
Or recurenta-reclamantă nu a făcut această dovadă, prevalându-se în mod nefundamentat de o obligație legală necondițională.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, tribunalul va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S. R. de R.
, cu sediul în B., str. G. Berthelot nr. 60-64, sector 1 împotriva sentinței civile nr. 142/2013 pronunțată de J. ecătoria Târgu Lăpuș.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 11 octombrie 2013.
Președinte | J. ecător | J. ecător | |
P. V. | N. B. | V. | F. |
G. ier
T. H.
Red. F.V./ _
Tred. T.H. /_ - 2 ex
J. ecător la fond: B. C.
| ← Sentința civilă nr. 2618/2013. Acțiune în pretenții comerciale | Decizia civilă nr. 11221/2013. Acțiune în pretenții comerciale → |
|---|
