Decizia civilă nr. 951/2013. Acțiune în pretenții comerciale
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL MARAMUREȘ
cod operator 4204
Dosar nr. _
SECȚIA A II-A CIVILĂ DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ Nr. 951/R
Ședința publică din 11 Octombrie 2013 Instanța constituită din: PREȘEDINTE M. P.
J. ecător M. H.
J. ecător C. G.
G. ier A. H.
Pe rol fiind soluționarea recursului formulat de recurenta S. R. DE R. B., cu sediul în B., sector 1, str. G. Berthelot, nr. 60- 64, împotriva sentinței civile nr. 2457 din_, pronunțată de Judecătoria Baia Mare, jud. M., în contradictoriu cu intimata SC R. S., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Instanța având în vedere actele și lucrările dosarului, precum și faptul că se solicită judecarea cauzei în lipsă, consideră cauza lămurită și o reține în pronunțare.
T.
Prin sentința civilă nr. 2457/_ pronunțată de Judecătoria Baia Mare în dosar nr._ s-a respins acțiunea formulată de reclamanta S.
R. DE R. în contradictoriu cu pârâta SC R. S. .
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin acțiunea civilă înregistrată sub dosar nr._ pe rolul Judecătoriei B. M. reclamanta S. R. DE R. a solicitat instanței obligarea pârâtei SC
S. la plata către reclamantă a sumei de 270.14 lei, din care suma de 240 lei reprezentând taxa pentru serviciul public de radiodifuziune aferentă perioadei ianuarie 2010 - decembrie 2011, iar suma de 30,14 lei reprezentând penalități de întârziere, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanta a învederat instanței că potrivit art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii, prin HG 977/2003 fiind stabilit cuantumul lunar al taxei, pe categorii de plătitori,
modalitatea de încasare și scutire de la plata acestuia și modalitatea de calcul pentru penalitățile de întârziere, art. 5 alin. 1 din textul de lege menționat stabilind că taxa lunară pentru serviciul de radiodifuziune se încasează de către
Comercială de Distribuție și Furnizare a E. rgiei Electrice "Electrica"; SA, prin filialele sale, o dată cu plata energiei electrice consumate.
În drept, reclamanta s-a prevalat de dispozițiile art. 112 Cod procedură civilă, art. 40 alin. 3 și 4 din Legea nr. 41/1994 republicată, cu modificările ulterioare, HG nr. 977/2003.
Pârâta a depus întâmpinare prin care a arătat că nu beneficiază de serviciul oferit de reclamantă, nefiind deținătoare de aparatură radio..
În probațiune s-au depus înscrisuri.
Analizând materialul probator administrat în cauză, prima instanță reține următoarele:
Reclamanta S. R. de R., cu sediul în B., este conform legii proprii de organizare și funcționare, serviciul public autonom de interes național.
În litigiul dedus judecății, reclamanta pretinde astfel obligarea pârâtei în temeiul art. 40 al. 3 din Legea nr. 41/1994 modificată, la plata contravalorii taxei pentru serviciul de radiodifuziune.
Potrivit art. 40 al. 3 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de R. și Societății Române de Televiziune, republicată, cu modificările ulterioare "persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele di România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii";.
Din cuprinsul acestor reglementări se constată, fără echivoc, faptul că obligația achitării unei asemenea taxe revine doar acelor persoane juridice care au calitatea de beneficiari ai unui asemenea serviciu.
În speță, reclamantei, în temeiul art. 1169 Cod civil, se reține că îi revine obligația de a dovedi faptul că societatea pârâtă este beneficiar al serviciului de radiodifuziune, obligație pe care aceasta nu și-a îndeplinit-o.
Un alt argument în susținerea existenței obligației reclamantei de a dovedi calitatea de beneficiar a pârâtei cu privire la serviciul de radiodifuziune, îl constituie și Decizia nr. 297/_ a Curții Constituționale, prin care s-a reținut că nu contravin Legii fundamentale prevederile art. 40 al. 3 din Legea nr. 41/1994, care prevăd obligația persoanelor juridice române sau străine cu sediul în România, de a plăti în calitate de beneficiari, o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune.
Astfel, s-a relevat că dispozițiile art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, stabilesc faptul că veniturile proprii ale Societății Române de R. provin, între altele, și din taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, dar așa cum rezultă din cuprinsul al. 3 al acestui articol, care a și făcut obiectul excepției de neconstituționalitate,
asemenea taxe sunt datorate de către subiectele de drept menționate, numai în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
În susținerea cererii deduse judecății reclamanta a invocat și prevederile art. 5 al. 1 din H.G. nr. 977/2003 precum și art. 6 al. 1 și 2 din aceeași hotărâre de guvern, dispoziții legale ce vizează modalitatea de încasare a unor asemenea taxe, precum și obligația plății penalităților de întârziere în caz de neplată la termen a taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune.
Și aceste prevederi legale trebuie interpretate în același sens ca și cele ale Legii nr. 41/1994, în aplicarea căreia a fost adoptată H.G. nr.977/2003.
Pentru considerentele mai sus expuse, judecătoria a respins acțiunea civilă formulată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termenul legal, recurenta S. R. de R. prin care a solicitat în temeiul art. 304 ind.1 și 312 cod pr.civ., modificarea sentinței și admiterea în tot a cererii.
În motivare, se arată în esență că, prima instanță a respins în mod eronat cererea fără să țină seama de prevederile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 din care decurge în mod cert obligația pârâtei de plată a sumei reprezentând taxa pentru serviciu public de radiodifuziune, și nici de Decizia nr.297/2004 pronunțată de Curtea Constituțională. Recurenta mai invocă și jurisprudența stabilită în această materie de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1930/_ .
În motivarea căii de atac recurenta susține că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea pârâtei să plătească taxa pentru serviciul public de radiodifuziune potrivit art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 în conformitate cu care toate persoanele juridice inclusiv microîntreprinderile, au prezumată calitatea de beneficiar în accepțiunea Legii nr. 41/1994 art. 40 alin.3, iar în cazul de față nu se poate da o altă interpretare termenului de beneficiar, față de cea pe care a avut-o în vedere legiuitorul la momentul adoptării legii, precum și Curtea Constituțională la momentul când a stabilit prin Decizia nr. 297/2004 că textul de lege este constituțional.
Recurenta mai face trimitere la jurisprudența stabilită în această materie de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1930/_ și pe care prima instanță de fond nu a avut-o în vedere la adoptarea sentinței. Se susține că prin această decizie Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat pe noțiunea de beneficiar de servicii radio a persoanelor juridice, având în vedere totodată Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004 și a statuat următoarele:" În cazul persoanelor juridice, în mod evident, legiuitorul nu a înțeles să facă deosebire între cele care dețin și cele care nu dețin receptoare radio sau TV, instituindu-se așa cum rezultă în mod clar….obligativitatea plății acestor două taxe.
De altfel, dacă în intenția legiuitorului ar fi fost să se facă o asemenea distincție, acest lucru s-ar fi făcut în mod expres așa cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice .
Sintagma - beneficiari ai acestor servicii - nu poate fi altfel interpretată decât în modul în care Curtea Constituțională și Curtea de Apel C. au abordat- o.";
Așadar obligația de plată a taxei este o obligație legală, emiterea H.G. nr.997/2003 fiind justificată de punerea în aplicare a art. 40 din Legea nr. 41/1994.
Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare în recurs.
Analizând sentința atacată, prin prisma motivelor de recurs și sub toate aspectele, în condițiile art. 304 ind.1 Cod Procedură Civilă, pe baza actelor și lucrărilor dosarului, precum și a dispozițiilor legale în materie, tribunalul constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele care urmează a fi expuse mai jos.
Obiectul recursului îl constituie în principal aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material pe care recurenta-reclamantă le-a invocat ca și temei legal al cererii de obligare a intimatei-pârâte la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune.
S-a invocat în mod expres prin cererea de chemare în judecată reglementarea legală cuprinsă în art. 40 alin.3 din Legea nr. 41/1994 și HG 977/2003.
Potrivit art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, "persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii".
Nicăieri în cuprinsul Legii nr. 41/1994, republicată, nu se regăsește o definiție a noțiunii de "beneficiar", astfel încât sensul acestei noțiuni nu poate fi decât cel comun, respectiv "cel care beneficiază de ceva".
De altfel, prin Sentința civilă nr. 185/2010 a Curții de Apel C. - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal s-a dispus anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003, potrivit cărora "Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune.";, reținându-se că prevederile cuprinse în art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003, instituie derogări de la dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, negând dreptul persoanelor juridice de a beneficia de scutiri independent de condiția deținerii de receptoare radio .
Mai mult, prin considerentele deciziei nr. 2102/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal, publicată în M.Of. nr. 691 din 14 octombrie 2009, prin care s-a anulat art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003, în vigoare la acel moment, se reține faptul că: "prevederile art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003…, prin impunerea obligativității persoanelor juridice de a plăti o taxă lunară pentru aceste servicii, indiferent dacă sunt sau nu beneficiare ale acestora, instituie derogări de la dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, fapt care nu este posibil întrucât aceste derogări se pot face numai printr-un act normativ de nivel cel puțin egal
cu cel al reglementării de bază, această interdicție fiind instituită de art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care stabilește ierarhia actelor normative, statuând că actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă…. În concluzie, având în vedere …și faptul că, potrivit art. 108 alin. (2) din Constituție, hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor, rezultă faptul că cele două hotărâri ale Guvernului, nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune și, respectiv, nr. 978/2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune, nu au aplicat în mod corect în art. 3 alin. (1) dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care, așa cum s-a menționat, face distincție în ceea ce privește plata taxelor pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune între persoanele juridice beneficiare și cele care nu au calitatea de beneficiar al acestor servicii.";
Legislația comunitară și recomandările europene cu privire la taxa radio permit statelor să stabilească plata unor taxe radio-TV, indiferent de existența calității de beneficiar.
Aceasta reprezintă însă numai o opțiune a statului membru, și nu o obligație.
Prin Constituția României nu s-a impus plata taxei radio indiferent de existența calității de beneficiar, iar componentele dreptului la informare prevăzut de art. 31 alin. (15) trebuie interpretate în favoarea cetățeanului.
Prin Decizia nr. 297/2004 a Curții Constituționale, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 a fost respinsă cu motivarea că "obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective".
Soluția pronunțată de instanța de fond, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată, are în final la bază interpretarea corecta a dispozițiilor art.40 din Legea nr.41/1994 de organizare si funcționare a SRR si a SRT.
Astfel, dispozițiile art.40 alin.3 din acest act normativ condiționează obligația de plată a unei taxe pentru serviciul public de radiodifuziune de calitatea de beneficiar al acestor servicii. Se face astfel distincție în ceea ce privește plata taxelor pentru serviciul public de radiodifuziune între persoanele juridice care au calitatea de beneficiari ai acestor servicii si cele care nu au aceasta calitate.
Prin urmare, nu poate fi primită interpretarea recurentei în sensul existentei unei prezumții legale conform căreia toate persoanele fizice și juridice au calitatea de beneficiari ai serviciilor publice de radio si televiziune.
În aceste condiții, revine reclamantei obligația de a dovedi ca pârâta a beneficiat de serviciile publice de radiodifuziune în perioada ianuarie 2010- decembrie 2011, pentru a pretinde instituirea în sarcina acesteia a obligației de plată a taxei pentru acest serviciu și a penalităților de întârziere aferente. Cum aceasta dovada nu a fost efectuată, în mod corect instanța de fond a dispus respingerea acțiunii ca neîntemeiata.
În concluzie, pentru considerentele evidențiate, T. constată că sunt neîntemeiate criticile formulate de recurentă și urmează să dispună, în temeiul art.312 alin.(1) Cod Procedura Civilă, respingerea recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S. R. DE R.
B., cu sediul în B., sector 1, str. G. Berthelot, nr. 60-64, împotriva sentinței civile nr. 2457 din_, pronunțată de Judecătoria Baia Mare, jud.
.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi,_ .
Președinte, J. ecător, J. ecător,
P. M. H. C. G.
G. ier,
H.
Red. C.G. / Tred. C.G.
_ / ex. 2
J. ECĂTOR LA FOND C. C. P.
| ← Decizia civilă nr. 9393/2013. Acțiune în pretenții comerciale | Decizia civilă nr. 500/2013. Acțiune în pretenții comerciale → |
|---|
