Decizia civilă nr. 1027/2013. Acțiune în pretenții comerciale
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL MARAMUREȘ
cod operator 4204
Dosar nr. _
SECȚIA A II-A CIVILĂ DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1027/R
Ședința publică din 25 Octombrie 2013 Instanța constituită din: PREȘEDINTE V. P.
J. ecător N. B.
J. ecător V. F.
G. ier T. H.
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului formulat de către recurenta reclamantă S. R. DE R., cu sediul în B., str. G. B. nr. 60-64, sector 1 împotriva sentinței civile nr. 2194 din 27 februarie 2013 pronunțată de Judecătoria Baia Mare în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC
T. W. T. S., cu sediul în B. M., A. M., bl. 6, ap. 36, județul M., având ca obiect pretenții.
Se constată că dezbaterea cauzei a avut loc în data de 04 octombrie 2013, când s-a dispus amânarea cauzei în pronunțare la data de 11 octombrie 2013 și 18 octombrie 2013, iar apoi la data de azi, după deliberare pronunțându-se hotărârea de mai jos.
T R I B U N A L U L
Deliberând asupra cauzei de față, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 2194 din 27 februarie 2013 pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei B. M., s-a respins cererea reclamantei S. DE
R. DE R., cu sediul în B., str. G. B., nr. 60-64, sector 1, în contradictoriu cu pârâta SC T. W. T. S., cu sediul în B. M., A. Mărăști, nr. 6, ap. 36, județul M. .
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Reclamanta pretinde contravaloarea taxei radio de la pârâtă în temeiul art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994 și art. 5 din HG 977/2003.
Prevederile art. 3 din HG 977/2003 au fost anulate prin Hotărârea Curții de Apel C. nr. 185/2010 și nr. 471/2010.
Art. 3 alin.2 din HG 977/2003 instituie obligația pentru persoanele juridice cu sediul în România de a achita o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune.
Potrivit art. 23 din Legea 554/2004 "hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a anulat, în tot sau în parte, un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor";.
Așadar, întrucât s-au anulat, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, prevederile cu caracter normativ care instituiau obligația în sarcina persoanelor juridice de a plăti taxa radio, a respins cererea reclamantei.
Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat recurs reclamanta S.
R. de R. solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și admiterea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii de recurs s-a arătat că:
Prin sentința atacată, instanța de fond a respins în mod eronat cererea de chemare în judecată, raportând soluția dată, la Decizia Î.C.C.J. nr. 2102/2009, fără a avea în vedere în mod corect rațiunile pentru care s-a pronunțat decizia menționată și nici punerea acesteia în aplicare, în sensul modificării și completării prevederilor HG nr. 977/2003.
Prin decizia amintită s-au anulat prevederile art. 3 alin. 1 din HG nr. 977/2003, care făceau trimitere la obligația microîntreprinderilor de a achita taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, raportat la prevederile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994.
În vederea punerii în aplicare a Deciziei Î.C.C.J nr. 2102/2009, s-a adoptat HG nr. 1012/2009 prin care au fost exceptate de la plata taxei radio acele microîntreprinderi care au activitatea suspendată, stabilindu-se totodată și condițiile în care acestea beneficiază de exceptarea de la plată și anume prin formularea unei cereri în acest sens, precum și prin prezentarea de dovezi, respectiv certificat constatator emis de ONRC din care să rezulte suspendarea activității.
Astfel, prin HG nr. 1012/2009, au fost modificate și completate normele cuprinse în Hotărârea Guvernului nr. 977/2003, astfel încât prevederile normative să fie corelate cu constatările instanțelor judecătorești, fiind întregit cadrul legal privind taxa taxei pentru serviciul public de radiodifuziune de către persoanele juridice care se încadrează în categoria microîntreprinderilor.
Prin HG nr. 1012/2009, a fost instituită o exceptare la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune pentru persoanele juridice care se încadrează în categoria microîntreprinderilor și care au activitatea suspendată, conform legii.
S-a răspuns în acest mod atât hotărârilor judecătorești menționate, cât și necesității sociale ca microîntreprinderile aflate în dificultate, care au ales să își suspende activitatea, să nu mai fie supuse unor obligații de plată suplimentare.
Raportat la cele prezentate, reclamanta trebuia să facă dovada suspendării activității sale, în calitate de microîntreprindere și a depunerii cererii la care s-a făcut trimitere, pentru a putea beneficia de scutire la plata taxei radio, fapt nedovedit de către reclamantă.
Până la momentul de față reclamanta nu a făcut dovada încadrării sale în această categorie și nici nu a prezentat dovezile la care s-a făcut trimitere mai sus, pentru perioada în litigiu.
Potrivit prevederilor art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 "persoanele juridice cu sediul în România, exclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele în România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune.
Toate persoanele juridice, inclusiv microîntreprinderile, au prezumată calitatea de beneficiar în accepțiunea Legii nr. 41/1994 art. 40 alin. 3, iar în cazul de față nu se poate da o altă interpretare termenului de beneficiar, față de cea pe care a avut-o în vedere legiuitorul la momentul adoptării legii, precum și Curtea Constituțională la momentul când a stabilit prin Decizia nr. 297/2004 că textul de lege este constituțional.
Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1930/_ și pe care instanța de fond nu a avut-o în vedere la adoptarea sentinței, s-a pronunțat deja pe noțiunea de beneficiar de serviciu radio a persoanelor juridice, având în vedere totodată Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004.
Curtea Constituțională a clarificat problema obligativității taxei, indiferent de deținerea sau nu de receptoare, iar prevederile HG nr. 977/1994 art. 3 alin. 2 nu contravin cu nimic celor prevăzute de art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994.
În drept s-au invocat prevederile art. 299, art. 304, art. 304 indice 1 Cod procedură civilă.
Pârâta SC T. W. T. S. la data de 24 mai 2013 prin serviciul registratură al instanței, a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Analizând recursul prin prisma prevederilor art. 304 și art. 304 indice 1 Cod pr. civ., precum și în raport de motivele invocate, T. reține următoarele:
HG nr. 977/2004 a fost adoptată în scopul de a organiza punerea în aplicare a Legii nr. 41/1994, așa cum se prevede în mod expres în art.II din Legea nr.41/1994 pentru a face legea cât mai clară și a o aplica cât mai corect. Textul art.3 din HG nr. 977/2004 reglementează obligația de plată a taxei de către persoanele juridice ,calitate pe care o are și intimata-pârâtă împotriva căreia recurenta și-a formulat pretențiile.
Intervalul de timp pentru care s-a solicitat plata taxei este ulterior modificărilor aduse art.3 din HG nr. 977/2003 prin HG nr. 1012/2009, intrată în vigoare la 1510.2009 și prin care a fost instituită o singură exceptare la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune pentru persoanele juridice care se încadrează în categoria microîntreprinderilor și care au activitatea suspendată conform legii.
Dispozițiile art.3 alin.2 din HG nr. 977/2003,în conținutul modificat, au fost anulate prin Sentința civilă nr.471/2010 a Curții de Apel C. - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr._ și care în temeiul art. 23 din Legea 554/2004 și-au încetat aplicabilitatea.
T. apreciază că art. 40 alin.3 din Legea nr. 41/1994 nu instituie o prezumție legală relativă și cu atât mai puțin absolută pentru toate categoriile de persoane juridice, ci are în vedere exclusiv pe beneficiarii reali ai acestui serviciu public.
Concluzia tribunalului este fundamentată pe următoarele argumente care impun o corectă aplicarea a dispozițiilor legale, precum și a jurisprudenței instanței de contencios constituțional stabilită în această materie prin Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004.
Din întreaga reglementare legală rezultă cu certitudine și claritate că legiuitorul a avut în vedere la instituirea obligației de plată a taxei pentru acest serviciu public numai acele persoane juridice române care au beneficiat în mod efectiv de acest serviciu.
Norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei și, acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.
Interpretarea gramaticală a noțiunii de beneficiar include persoanele fizice sau juridice în folosul cărora se prestează efectiv cele două servicii publice. Particularul în favoarea căruia s-a instituit dreptul nu poate fi obligat să susțină prin contribuția personală activitatea unui serviciu public și nu este admisibil ca dreptul său constituțional la informare să fie transformat indirect într-o obligație.
O interpretare a textului în discuție în maniera evocată de recurentă ar fi neconformă cu dreptul garantat în art. 1 din Primul Protocol adițional și ar denatura sensul interpretării jurisdicționale realizate indirect pe calea contenciosului constituțional. Exceptarea de la scutire a persoanelor juridice aflate în situații similare cu persoanele fizice cărora li se recunoaște acest drept nu vizează un scop legitim, constituind practic o ingerință în dreptul de proprietate al celor dintâi, ingerință care nu se justifică nici prin proporționalitate, nici prin scop, neexistând un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de executiv prin măsura care privează de scutire persoanele juridice (a se vedea CEDO, Cauza Pressos Compania Naviera - S.A. și alții împotriva Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria A, nr. 332, p. 23, paragraful 38).
Instituirea unei norme derogatorii se poate face numai printr-un act normativ de nivel cel puțin egal cu cel al reglementării de bază.
Nu poate fi primită interpretarea conform căreia, oficial, legiuitorul ar fi prezumat calitatea de beneficiari ai serviciului de radio și, implicit, de televiziune a tuturor persoanelor juridice cu sediul în România, fără a condiționa aceasta de posesia receptoarelor.
Chiar dacă această taxă se regăsește în legislația și practica europeană în domeniu nu se poate susține că plata taxei radio de către persoanele juridice reprezintă în fapt o aplicare a dispozițiilor constituționale care garantează dreptul la informare al cetățenilor prin asigurarea surselor de finanțare a principalelor mijloace de informare: radio și televiziunea publică. Acest drept constituțional la informare nu poate fi transformat într-o obligație, subiectele de drept având facultatea de a exercita sau nu drepturile recunoscute în legea fundamentală.
În dispozițiile interne s-a stabilit în mod clar că această taxă incumbă numai beneficiarilor celor două servicii publice, noțiunea de beneficiar fiind atribuită, atât în interpretarea oficială, cât și în interpretarea gramaticală, logică și sistematică, numai subiectelor care sunt în mod direct destinatarii acestor servicii.
Or recurenta-reclamantă nu a făcut această dovadă, prevalându-se în mod nefundamentat de o obligație legală necondițională.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, tribunalul va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S. R. de R. cu sediul în B., str. G. B. nr. 60-64, sector 1 împotriva sentinței civile nr. 2194 din_ pronunțată de Judecătoria Baia Mare.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică azi, 25 Octombrie 2013.
Președinte, V. P. | J. ecător, N. B. | J. ecător, V. F. |
Red. N.B./ _ Tred. T.H. /_ - 2 ex J. ecător la fond: D. D. R. | G. ier, T. H. |
| ← Decizia civilă nr. 111/2013. Acțiune în pretenții comerciale | Decizia civilă nr. 455/2013. Acțiune în pretenții comerciale → |
|---|
