Decizia civilă nr. 9564/2013. Acțiune în pretenții comerciale
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA A II-A CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 9564/2013
Ședința publică din data de 09 Octombrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE D. M. JUDECĂTOR F. T. JUDECĂTOR M. H. GREFIER D. C.
Pe rol soluționarea recursului declarat de pârâta S.C. A. -T. A.
S.A. împotriva deciziei civile nr. 13/A din data de_, pronunțată de T. ul Specializat C., în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamanta B. S. și pârâta B. S. I. SA, având ca obiect - pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă recurenta-pârâtă prin avocat Cristian Bortoș, în baza împuternicirii avocațiale aflată la fila 12 din dosar și intimata-reclamantă prin avocat Lavinia Hulpoi, care depune la dosar împuternicire avocațială, lipsind celelalte părți litigante.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței următoarele:
Procedura de citare este legal îndeplinită.
De la dosar lipsește dovada achitării taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar aferent demersului promovat.
Prin S. Registratură, la data de_ intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, într-un singur exemplar.
Curtea, din oficiu, în temeiul art. 1591al. 4 C.pr.civ., raportat la art.21 din Constituție, art.10 al. 2 din Legea nr. 554/2004 și art. 3 pct. 3 C.pr.civ., constată că este competentă general, material și teritorial să judece pricina.
Reprezentantul recurentei depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în valoare de 2909,29 lei și timbru judiciar de 1 leu.
Nemaifiind excepții de invocat și cereri de formulat, instanța acordă cuvântul în susținerea recursului.
Apărătorul recurentului solicită admiterea recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 13/A din data de_, pronunțată de T. ul Specializat C., modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii apelului promovat de reclamantă și menținerea în totalitate a sentinței civile nr. 20958/2012 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca ca fiind legală și temeinică.
Se susține că în fapt la data de_ a avut loc un eveniment rutier în urma căruia s-a produs o daună totală. Autovehiculul Audi Q7, fiind achiziționat în leasing, avea asigurare CASCO încheiată la A. -T. A. SA. În urma evenimentului rutier s-a formulat o cerere de despăgubire care însă a fost respinsă motivat de faptul că, potrivit raportului de expertiză tehnică extrajudiciară, dinamica accidentului nu corespunde declarației părții. După acest demers B. S. I. SA a rămas în pasivitate timp de trei ani, iar utilizatorul B. S. a rămas în pasivitate doi ani și o zi, după care a demarat acțiunea introductivă de instanță. În fața instanței de fond s-a pus în discuție excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția care a fost admisă, iar hotărârea pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca a fost atacată cu apel la T. ul Specializat C. . Instanța de apel a anulat hotărârea primei instanțe și a trimis cauza spre rejudecare.
Apreciază că soluția pronunțată de T. ul Specializat C. este nelegală prin prisma a trei motive: primul se referă la aceea că instanța și-a depășit limitele cu care a fost învestită. Întrucât criticile formulate în apel vizau strict soluția cu privire la prescripția dreptului material la acțiune, instanța de apel era învestită exclusiv cu soluția dată pe această excepție. Ori hotărârea T. ului Specializat C., depășind aceste limite, apare ca nelegală.
O altă critică vizează interpretarea greșită a prevederilor legale privind prescripția dreptului material la acțiune, care în opinia sa este de doi ani. Termenul de prescripție de trei ani la care instanța de apel face referire nu este aplicabil în materia asigurărilor facultative CASCO.
Cea din urmă critică se referă la faptul că hotărârea a fost dată cu schimbarea înțelesului vădit neîndoielnic al actului pe care se întemeiază petitul principal al cererii de chemare în judecată, instanța de apel reținând că prima instanță nu a clarificat dacă acțiunea introductivă se întemeiată pe contractul de asigurare sau pe contractul de leasing. Ori petitul principal al demersului introductiv consta în obligarea pârâtei A. T. A. SA la plata indemnizației de asigurare, în timp ce petitul accesoriu era cel de obligare a societății de leasing de a achita asiguratului restul rămas din indemnizația de asigurare. În ipoteza în care primul capăt de cerere este respins, urmează a fi respins și petitul accesoriu. Prin urmare, cererea de chemare în judecată se întemeiază în principal pe contractul de asigurare, iar cel accesoriu pe contractul de leasing, însă acest din urmă capăt de cerere urmează soarta celui principal. Față de acest înțeles vădit neîndoielnic, instanța de fond nu putea reține că acțiunea se întemeiată în principal pe petitul accesoriu.
Față de toate aceste considerente solicită admiterea recursului și obligarea la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar, aferente judecății în fond și apel, conform dovezilor pe care le depune la dosar.
Reprezentanta intimatei-reclamante solicită respingerea recursului ca nelegal și nefondat și menținerea hotărârii pronunțată de instanța de apel. În opinia sa nu există o încălcare dispozițiilor art. 295 C.pr.civ., apelul fiind o cale devolutivă de atac instanța putea analiza cauza sub toate aspectele. În concret instanța de apel nu a făcut nicio clarificare sub aspectul termenului de prescripție a dreptului material la acțiune aplicabil și nici al acțiunii introductive, respectiv dacă este vorba despre o cerere care derivă din contractul de asigurare sau din contractul de leasing.
Contrar susținerilor apărătorului recurentei, instanța de apel a stabilit prin decizia de casare că instanța de fond trebuie să stabilească pe care dintre prevederile contractuale și legale invocate se încadrează cererea, pentru ca apoi să se poată stabili termenul de prescripție a dreptului material la acțiune aplicabil. De asemenea prin sentința recurată instanța de apel nu a stabilit cadrul procesual în sensul că este vorba despre o cauză de daune derivând cin contractul de asigurare sau din contractul de leasing, și prin urmare nu a existat o depășire a atribuțiilor instanței de apel, raportat la motivele de apel invocate de reclamanta B. S. . Mai mult, principiul disponibilității nu poate fi interpretat de parte adversă după bunul plac.
Având în vedere că decizia instanței de apel nu a lămurit cauza sub aspectul invocat de recurentă, solicită respingerea recursului ca nelegal și nefondat, fără obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Curtea, având în vedere actele existente la dosar precum și poziția procesuală exprimată de părți, reține cauza în pronunțare.
C U R T E A :
Prin sentința civilă nr. 20958 pronunțată la data de_ de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr._, a fost admisă excepția prescripției extinctive și respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC B. S. în contradictoriu cu pârâtele B. S. I. SA și SC A. T. A. SA, cerere având ca obiect pretenții.
În motivare sentinței prima instanță a reținut faptul că în cauză sunt aplicabile disp. art.3 alin.2 din Decretul-Lege nr.167/1958 și că dreptul la acțiune având un obiect patrimonial în raporturile ce izvorăsc din asigurare se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul de 2 ani, iar potrivit art.7 din același act normativ, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită.
S-a apreciat că dreptul material la acțiune al reclamantei pentru sumele în litigiu a luat naștere la data de 5 iulie 2010, când s-a produs riscul asigurat și că
prin raportare la prev. art.101 alin.3 C.pr.civ. termenul de prescripție de 2 ani s-a împlinit la data de 5 iulie 2012.
Au fost înlăturate susținerile reclamantei conform cărora demararea demersurilor și invitarea pârâtei la conciliere directă ar întrerupe termenul de prescripție, prima instanță reținând că nu sunt aplicabile în speță nici disp. art. 101 alin.5 C.pr.civ. întrucât termenul nu s-a împlinit într-o zi de sărbătoare și faptul că nu s-a dovedit existența unei cauze de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției care să fi intervenit în intervalul 5 iulie 2010-5 iulie 2012.
Dispozițiile art.7201alin.1 C.pr.civ. s-a apreciat că nu pot fi considerate ca fiind de natură să întrerupă cursul prescripției extinctive, cu atât mai mult cu cât demersurile pentru îndeplinirea procedurii concilierii au fost demarate după împlinirea termenului de prescripție de 2 ani.
Prin decizia civilă nr. 13 din_ s-a admis apelul declarat de către apelanta reclamantă S.C. B. S.R.L., s-a anulat hotărârea apelată și s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.
Pentru a hotărî în privința trimiterii spre rejudecare, instanța de apel a constatat că reclamanta a formulat cererea de chemare în judecată în contradictoriu atât cu finanțatorul cât și cu asiguratorul CASCO, însă, cu toate acestea, instanța de fond s-a pronunțat doar cu privire la termenul de prescripție ce reglementează raporturile ce izvorăsc din asigurare, deși prin raportare la obiectul cererii deduse judecății, se impunea a fi lămurite raporturile ce izvorau atât din contractul de asigurare cât și din contractul de leasing, în condițiile în care, practica judiciară este unanimă în a aprecia faptul că termenul de prescripție de 2 ani reglementat de art. 3 alin. 2 din Decretul-Lege nr. 167/1958 este aplicabil exclusiv raporturilor dintre asigurat și asigurător.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta S.C. A. -T. A.
S.A.
solicitând modificarea hotărârii recurate, în sensul respingerii apelului și menținerii în totalitate a sentinței civile nr. 20958/2012.
În motivarea recursului, recurenta arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 295 alin. 1 C.pr.civ. privitor la limitele investirii instanței de apel.
S-a arătat că în apel nu au fost formulate critici cu privire la ordinea de soluționarea a excepțiilor cu privire la termenul considerat a fi aplicabil și nici cu privire la raportul juridic pe care se întemeiază acțiunea, astfel încât calea de atac s-a referit numai asupra fondului dezlegării date de către judecătorie excepției prescripției dreptului la acțiune.
Apreciază recurenta că în calea de atac recalificată ca apel a operat o devoluțiune numai parțială, toate celelalte aspecte trecând în puterea lucrului judecat, astfel încât tribunalul specializat nu putea să depășească limitele prev.
de art. 295 alin. 1 C.pr.civ., fiind ținut a se pronunța exclusiv asupra aplicabilității ori inaplicabilității motivului de suspendare a cursului prescripției prev. de art. 7201alin. 11respectiv asupra împlinirii ori neîmplinirii termenului de prescripție de 2 ani raportat la momentul de început al cursului său.
Recurentul a criticat hotărârea și din perspectiva dispozițiile art. 304 pct. 8 C.pr.civ., arătând că hotărârea a fost dată cu schimbarea înțelesului vădit neîndoielnic al actului pe care se întemeiază petitul principal al cererii de chemare în judecată, respectiv contractul de asigurare.
A arătat recurenta că reclamanta a formulat două capete de cerere, unul principal prin care s-a solicitat obligarea recurentei la plata indemnizației de asigurare către pârâta de rândul II, cu dobânda aferentă și cu titlu accesoriu, s-a solicitat obligarea pârâtei de rândul II la plata către reclamantă a restului rămas din indemnizația de asigurarea solicitată potrivit capătului de cerere principal după scăderea sumelor prevăzute de contractul de leasing, cu dobânda aferentă.
Susține recurenta că în situația în care primul capăt de cerere este respins, devine de prisos cercetarea celui de-al doilea, întrucât în lipsa plății unei indemnizații de despăgubire către pârâta de rândul II nu mai poate rămâne vreun rest pe care aceasta din urmă să-l plătească mai departe reclamantei.
La lit. c din motivarea recursului, recurenta arată că hotărârea a fost dată cu aplicare greșită a art. 3 alin. 2 din Decretul-Lege nr. 167/1958, motiv de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Susține recurenta că este adevărat că practica unanimă reține incidența termenului de 2 ani în relația dintre asigurător și asigurat, sens în care, în opinia recurentei, trimiterea tribunalului este parțial corectă, recurenta susținând că această orientare a practicii a fost scoasă din contextul în care s-a conturat.
Susține recurenta că în cuprinsul Codului civil s-a instituit în favoarea persoanei prejudiciate prin fapta asiguratului R.C.A. o acțiune directă împotriva asigurătorului de răspundere civilă.
În această ipoteză particulară, susține recurenta, suntem în situația în care indemnizația de asigurare poate să fie solicitată direct asigurătorului, fie de către asigurat, fie de către persoana prejudiciată, termenele de prescripție fiind diferite în funcție de natura raportului juridic.
În continuarea motivării recursului, recurenta a evidențiat aspectele de legalitate ale hotărârii instanței de fond.
Intimata reclamantă S.C. B. S.R.L. a formulat întâmpinare
prin care a solicitat respingerea recursului (f.19).
Analizând recursul formulat din perspectiva motivelor invocate, Curtea l-a apreciat ca fiind nefondat din următoarele considerente
:
Procedând la analiza hotărârii instanței de fond ca urmare a formulării unui căi de atac calificată ca fiind apel împotriva acesteia, instanța de apel a analizat toate aspectele de nelegalitate ale hotărârii apelate.
Cu privire la limitele investirii și deci la posibilitatea unei analize limitate, Curtea reține incidența caracterului devolutiv al apelului ce oferă instanței investite cu soluționarea acestei căi de atac, posibilități mult mai largi de exprimare și deci implicit de analiză a hotărârilor instanței de fond.
Curtea are în vedere dispozițiile art. 295 alin. 1 teza a II-a C.pr.civ. referitoare la posibilitatea instanței de apel de a invoca din oficiu motivele de ordine publică.
În acest context, cu prilejul analizei hotărârii apelate, a constatat instanța de apel, că instanța de fond s-a limitat a analiza doar unul dintre petitele acțiunii introductive, fără a mai arăta care ar fi consecințele celor stabilite în privința primului petit în ceea ce privește cel de-al doilea petit.
Curtea reține că în privința celui de-al doilea petit se impunea o analiză din partea instanței de fond pentru a fi evidențiate motivele care ar putea conduce fie la admiterea fie la respingerea acestuia.
În acest context, nu se poate reține o depășire a limitelor investirii din partea instanței de apel și deci nici incidența motivului de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C.pr.civ., Curtea reține că instanța de apel a arătat că în cadrul analizei realizată de către instanța de fond aceasta a avut în vedere doar unul dintre contractele pe care a fost întemeiată, sub aspect probator, acțiunea introductivă, respectiv contractul de asigurare, ignorând probațiunea administrată în ceea ce privește cel de-al doilea petit, respectiv contractul de leasing.
Este de remarcat că prin hotărârea dată, de trimitere spre rejudecare, instanța de apel a atenționat instanța de fond că aceasta s-a limitat a analiza doar un aspect al cauzei, respectiv cel întemeiat pe contractul de asigurare, cu ignorarea celor menționate la petitul al doilea, petit întemeiat sub aspect probator pe contractul de leasing.
Nu se poate reține o schimbarea a înțelesului vădit al contractului de asigurare întrucât este certă intenția atât a reclamantei cât și a instanței de fond în a analiza petitul principal din perspectiva contractului de asigurare, ignorând în privința acestuia din urmă susținerile reclamantului cuprinse în cel de-al doilea petit.
Referitor la lit. c din motivarea recursului, (art. 304 pct. 9 C.pr.civ.) Curtea reține împrejurarea că instanța de apel a realizat o analiză integrală a hotărârii și a trimis cauza spre rejudecare, prilej cu care se va proceda la analiza excepției prescripției prin raportare la ambele capete de cerere formulate în acțiunea introductivă.
În consecință, față de cele menționate, se va respinge recursul formulat și se va păstra în întregime hotărârea recurată.
PENTRU ACESTE M. IVE, ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge recursul declarat de S.C. A. -T. A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 20.958 din 29 octombrie 2012, pronunțată în dosarul nr._ al T. ului C., pe care o menține în întregime.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 9 octombrie 2013.
PREȘEDINTE, D. M. | JUDECĂTOR, F. T. | JUDECĂTOR, M. H. |
GREFIER, D. C. |
Red.M.D./_ .
Dact.H.C./2 ex. Jud.fond:M.Lazăr.
| ← Decizia civilă nr. 328/2013. Acțiune în pretenții comerciale | Decizia civilă nr. 955/2013. Acțiune în pretenții comerciale → |
|---|
