Decizia civilă nr. 81/2013. Acțiune în pretenții comerciale
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
T. UL SPECIALIZAT C. DOSAR NR._
Cod operator de date cu caracter personal 11553
DECIZIA CIVILĂ NR.81/2013
Ședința publică din data de 11 februarie 2013 Instanța este constituită din:
PREȘEDINTE: N. K. JUDECĂTOR: F. M. JUDECĂTOR: D. D. GREFIER: A. B.
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului declarat de recurentele G.
M. și P. G. M. împotriva sentinței civile nr.14563/_ pronunțate de către Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr._, privind și pe intimatul SC P. SA, cauza având ca obiect în primă instanță pretenții.
La ambele apeluri nominale se constată lipsa părților. Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că mersul dezbaterilor și susținerile părților au fost consemnate în încheierea de ședință ce face parte integrantă din prezenta decizie când instanța, pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru azi, 11 februarie 2013 când a hotărât următoarele:
T R I B U N A L U L,
Deliberând, reține că, prin sentința civilă nr.145863/2012, pronunțată la data de 4 iulie 2012, Judecătoria C. N. a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a P.F.A. G. M., a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. P. S.A. în contradictoriu cu pârâtele G. M. și P.F.A. G. M., a obligat pârâtele, în solidar, să achite reclamantei suma de 5.021,11 lei, cu titlul de debit principal, reprezentând contravaloarea facturilor de la filele 6-8 și penalități de întârziere, calculate la valoarea debitului principal la nivelul dobânzii de referință a B.N.R., începând cu data scadenței fiecărei facturi și până la achitarea integrală a debitului. Dea asemenea, a obligat pârâtele, în solidar, să achite reclamantei suma de 1.915,27 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
În considerentele hotărârii, prima instanță a reținut că între reclamanta S.C. P. S.A., în calitate de vânzător, și pârâta G. M., în calitate de cumpărător, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 214/_ (f. 5). Potrivit art. 1 din contract, acesta avea ca obiect stabilirea drepturilor și obligațiilor părților contractante, în scopul vânzării-cumpărării produselor în cantitățile și la prețurile negociate și cuprinse în anexe sau comenzi emise ulterior.
În temeiul acestui contract, astfel cum însăși pârâta a recunoscut, reclamanta i-a livrat acesteia o serie de mărfuri. Primele facturi pentru mărfurile respective, emise în data de_ și, respectiv,_ (f. 72-76), au fost întocmite pe numele S.C. L&A CONSTRUCT S.R.L., societate care, astfel cum chiar pârâta a recunoscut, s-a ocupat de edificarea imobilului
pensiune turistică aparținând P.F.A. G. M. . Instanța de fond a reținut că emiterea acestor facturi pe numele societății respective s-a făcut la cererea pârâtei G. M. . Astfel, deși în răspunsul la interogatoriu aceasta a arătat că nu a solicitat emiterea unor facturi pe numele S.C. "L&A CONSTRUCT" S.R.L., o parte din aceste facturi (f. 75-76) au fost acceptate prin semnare chiar de către pârâtă, semnătura în discuție fiind identică cu cea care apare atât pe alte facturi, cât și pe întâmpinare, și aparținând fără niciun dubiu pârâtei. Or, față de această împrejurare, apare ca evident că pârâta, cel mai probabil în încercarea de a o induce în eroare pe reclamantă, este cea care a solicitat întocmirea facturilor pe numele firmei de construcții pentru că, în caz contrar, aceasta nu ar fi avut niciun motiv să accepte prin semnare niște facturi care nu îi erau adresate și fuseseră întocmite de reclamantă fără o cerere expresă a pârâtei în acest sens.
Instanța de fond a mai reținut că așa cum rezultă din fișa analitică partener depusă la dosar (f. 74), facturile emise pe numele S.C. "L&A CONSTRUCT" S.R.L. de către reclamantă au fost stornate, iar la data de_ acestea au fost din nou emise, de data aceasta pe numele pârâtei G. M. (f. 77-78). Astfel cum chiar pârâta a recunoscut, aceasta este cea care a cerut, pentru a doua oară, stornarea acestor facturi și emiterea altora, pe numele P.F.A. G. M. . Explicația acesteia din răspunsul la întrebarea nr.
9 din interogatoriu, potrivit căreia contractul a fost întocmit pe numele persoanei fizice G. M., iar facturile au fost ulterior emise pe același nume, întrucât ar fi lăsat reclamantei datele sale și aceasta a făcut ce a dorit, nu sunt plauzibile. Astfel, în primul rând pârâta a semnat contractul întocmit pe numele său, în calitate de persoană fizică, ceea ce cu siguranță nu s-ar fi întâmplat în situația în care aceasta nu ar fi fost de acord și ar fi dorit ca respectivul contract să fie încheiat pe numele P.F.A. G. M. . Mai mult, în răspunsul la întrebarea 9 din interogatoriu pârâta se contrazice în mod evident, arătând că în data de_ au fost emise atât facturi pentru persoana fizică G. M., cât și facturi pentru P.F.A. G. M., ceea ce ar fi un non-sens, față de care pârâta ar fi trebuit să protesteze în chiar acel moment. În realitate, singura explicație plauzibilă este cea oferită de către reclamantă, potrivit căreia pârâta, profitând de ambiguitatea persoană fizică
G. M. - P.F.A. G. M., a cerut mai întâi emiterea acestora pe numele persoanei fizice, pentru ca mai apoi să solicite reclamantei anularea respectivelor facturi și emiterea unora noi, pentru P.F.A. G. M., pe care de altfel pârâta P.F.A. G. M. le-a și achitat, prin ordine de plată (f. 79- 80), ulterior promovării de către reclamantă a unei cereri de ordonanță de plată, finalizată prin ordonanța civilă nr. 1933/2010 a Judecătoriei C. -N. (f. 11-12).
Instanța de fond a mai reținut că pârâta a negat faptul că ar fi primit de la reclamantă marfa aferentă facturilor de la filele 6-8, a cărei contravaloare este solicitată în prezentul litigiu, dar poziția sa este infirmată de probele administrate în cauză. Astfel, din declarația martorului Șipoș Robert-Alexandru (f. 65) rezultă că acesta, în calitate de angajat al reclamantei, i-a livrat pârâtei marfă de trei ori, ultima dată aceasta refuzând fără niciun motiv să semneze pentru primirea mărfii. Tot din declarația acestui martor rezultă că, deși pârâta a refuzat să semneze, marfa i-a fost lăsată la locul unde fusese livrată. Având în vedere faptul că pârâta nu a arătat că ar fi existat o altă împrejurare în care ar fi refuzat semnarea
facturilor emise de către reclamantă, s-a reținut că declarația martorului nu se poate referi decât la mărfurile cuprinse în facturile în litigiu.
De altfel, deși pârâta a recunoscut în mod expres faptul că a folosit în construcția pensiunii un tavan casetat - reper ce apare atât pe avizul de însoțire a mărfii din_ (f. 6), cât și pe factura nr. 4358/_ (f. 7), și pe care reclamanta susține că i l-a livrat - aceasta nu a putut să facă dovada că ar fi cumpărat acest bun de la o altă societate decât societatea reclamantă, deși i s-a solicitat în mod expres acest lucru de către instanță. În ceea ce privește factura depusă de pârâtă la dosar (f. 83), aceasta dovedește că au fost achiziționate bunuri de la o altă societate, însă nu și tavanul casetat. Deși această situație privește doar un reper de pe facturile a căror contravaloare este solicitată pârâtei, împrejurarea că, deși aceasta a susținut că deține acest reper, nu a putut proba faptul că l-ar fi cumpărat din altă parte decât de la reclamantă, este de natură să nască atât prezumția că reperul în discuție a fost cumpărat de la reclamantă, cât și prezumția mai largă potrivit căreia toate bunurile cuprinse în facturile de la filele 6-8 au fost livrate pârâtei.
Această prezumție este, de altfel, întărită de comportamentul procesual al pârâtei, care a formulat apărări pur formale în prezentul litigiu și a dat dovadă de rea-credință în relațiile comerciale avute cu reclamanta. Astfel, din simpla lecturare a întâmpinării depuse se poate observa că pârâta se prevalează exclusiv de faptul că reclamanta nu poate aduce o dovadă scrisă a faptului că i-a livrat ultima tranșă din marfă, subliniind acest lucru în mod repetat și făcând abstracție de posibilitatea dovedirii situației de fapt prin alte mijloace de probă, ceea ce nu poate duce decât la concluzia că în mod intenționat pârâta nu a semnat avizul de însoțire a mărfii sau facturile, pentru ca apoi să se poată prevala de lipsa semnăturii, astfel încât să refuze achitarea bunurilor. În ceea ce privește reaua sa credință în relația cu reclamanta, aceasta se desprinde cu prisosință din situația de fapt reținută mai sus, referitoare la determinarea reclamantei să emită în mod repetat facturi pe numele altor persoane, pentru a fi nevoită să le storneze și să emită noi facturi. Deși fără legătură directă cu facturile de care depinde soluția prezentului litigiu, această probă privind reaua-credință a pârâtei rămâne relevantă, întrucât duce la concluzia că poziția sa subiectivă a rămas aceeași până la finalizarea relațiilor comerciale dintre părți, acoperind și momentul la care facturile care interesează această cauză, pe care, cel mai probabil, în mod deliberat pârâta a refuzat să le semneze, deși a primit mărfurile respective. De altfel, reaua sa credință s-a dovedit inclusiv pe parcursul procesului, pârâta depunând la dosar un înscris certificat pentru conformitate cu originalul (f. 82), pentru ca la momentul prezentării documentului în original să se observe că acesta cuprindea alte mențiuni decât copia de la dosar, situație cu care, de altfel, au fost sesizate inclusiv organele de urmărire penală competente.
În fine, trebuie subliniat că, deși pârâta a răspuns la interogatoriu, comportamentul său de la momentul luării interogatoriului a fost unul confuz, ceea ce dovedește, o dată în plus, că răspunsurile sale nu sunt conforme cu adevărul.
Raportat la susținerile pârâtei, potrivit cărora reclamanta nu poate dovedi prin înscrisuri livrarea mărfii a cărei contravaloare o cere, instanța de fond a reținut că, în materie comercială, proba relațiilor dintre părți nu este supusă exigențelor din materie civilă, acesta putând fi dovedite prin orice mijloace de probă. Față de aceste împrejurări, lipsa înscrisurilor este irelevantă, câtă vreme reclamanta a probat existența unei convenții între ea și pârâtă, pe care pârâta nu a executat-o.
În drept, au fost reținute dispozițiile art. 969 C. civ. potrivit cărora convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, precum și dispozițiile art. 1169 C. civ. conform cărora cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească.
De asemenea, instanța de fond a reținut că în speță, reclamanta a făcut dovada faptului că a livrat pârâtelor marfă în cuantum total de 5.021,11 lei, fără ca acestea să facă proba achitării sumei respective.
În ceea ce privește chestiunea de a ști care dintre cele două pârâte - G.
M. sau P.F.A. G. M. - este cea care avea obligația de a achita marfa, împrejurare de care depinde și soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a P.F.A. G. M., excepție care a fost unită cu fondul
prezentei cauze, instanța de fond a reținut că, astfel cum deja s-a arătat, din probatoriul administrat rezultă că pârâta a ținut-o pe reclamantă într-o permanentă confuzie cu privire la persoana cu care este încheiată convenția privind livrarea materialelor de construcție. Astfel, dacă inițial pârâta G.
M., în calitatea sa de persoană fizică, a încheiat contractul-cadru privind furnizarea acestor materiale, tot ea este cea care, în calitate de reprezentant al P.F.A. G. M., a solicitat ca emiterea unor facturi să se facă pe numele persoanei fizice autorizate. Or, față de această situație nu se poate conchide decât că, privind în ansamblu convenția încheiată de părți (adică atât contractul-cadru, cât și convențiile ulterioare, realizate la nivel verbal și a căror probă s-a făcut în prezentul litigiu), voința celor două pârâte a fost de a se obliga în solidar față de debitoare. Nu pot fi reținute susținerile pârâtelor, potrivit cărora împrejurarea că încheierea contractului-cadru s-a făcut pe numele persoanei fizice G. M., ar duce la inexistența calității procesuale pasive a pârâtei P.F.A. G. M. . Astfel cum deja s-a arătat mai sus, relațiile dintre reclamantă și pârâte trebuie privite în ansamblu, luându-se în considerare atât contractul-cadru, cât și comenzile emise ulterior, în urma cărora reclamanta a livrat marfă, care a fost achitată parțial. Or, pârâta G.
M., în calitate de reprezentant al P.F.A. G. M., a solicitat expres stornarea unor facturi întocmite pe numele său, în calitate de persoană fizică, și emiterea acestora pe numele P.F.A. G. M. . Mai mult, prin chiar răspunsurile la interogatoriu s-a recunoscut faptul că mărfurile au fost achitate de către P.F.A. G. M. .
Raportat la susținerile pârâtelor, potrivit cărora contractul încheiat între părți nu conține o valoare fixă sau termene de livrare, prima instanță a reținut că este vorba despre un contract-cadru, care se completează cu comenzile ulterioare lansate de către cumpărător, fiind uzual și pe deplin normal ca acestuia să îi lipsească elementele respective, care nu se pot stabili în totalitate la debutul relațiilor comerciale dintre părți. Prin urmare, câtă vreme s-a făcut dovada existenței unor convenții ulterioare, în care marfa a fost comandată, livrată și achitată doar parțial, aceste împrejurări sunt complet irelevante pentru prezenta cauză.
Referitor la lipsa unui certificat de calitate care să însoțească marfa livrată, s-a reținut că, atâta vreme cât pârâta nu a arătat că marfa ar fi avut vreo deficiență calitativă, și această împrejurare este irelevantă. De altfel, trebuie observat încă o dată că pârâtele utilizează argumente formale,
solicitând certificatul de calitate pentru niște mărfuri pe care neagă că le-ar fi primit.
Pentru aceste motive, instanța de fond a respins excepția lipsei calității
procesuale pasive a P.F.A. G. | M. | , a admis cererea de chemare în |
judecată și a obligat pârâtele G. | M. | și P.F.A. G. M., în solidar, să |
achite reclamantei suma de 5.021,11 lei, cu titlul de debit principal, reprezentând contravaloarea facturilor de la filele 6-8.
Cat privește dobânda, instanța de fond a reținut că potrivit art. 43 C. com. datoriile comerciale lichide și plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua când devin exigibile, potrivit art. 2 din OG nr. 9/2000, în vigoare la data nașterii raporturilor juridice dintre părți, în cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi fără să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală, iar potrivit art. 3 alin. (1) din același act normativ, în materie comercială dobânda legală se stabilește la nivelul dobânzii de referință a B.N.R.. Pentru aceste motive, instanța urmează să o oblige pe pârâtă la plata de penalități de întârziere, calculate la valoarea debitului principal la nivelul dobânzii de referință a B.N.R., începând cu data scadenței fiecărei facturi și până la achitarea integrală a debitului.
Potrivit art. 274 alin. 1 C. proc. civ. partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Având în vedere faptul că pretențiile reclamantei urmează să fie admise s-a reținut că pârâtele sunt cele care au căzut în pretenții, urmând a fi obligate în solidar la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamantei, în cuantum de 412,27 de lei, cu titlu de taxă judiciară de timbru, 3 lei, cu titlu de timbru judiciar și
1.500 de lei, cu titlu de onorariu avocațial, în total 1.915,27 lei.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs recurentele G. M. și
P.F.A. G. M., solicitând, în principal casarea hotărârii și respingerea cererii de chemare în judecată și, în subsidiar, modificarea acesteia și respingerea cererii de chemare în judecată, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului, recurentele au arătat că sunt incidente dispozițiile art. 304 pct.7 și pct.9 C.pr.civ.
Astfel, recurentele susțin că prima instanță nu a verificat existența comenzilor care de altfel nici nu se află la dosarul cauzei, deși conform art.9 alin.1 din contract, părțile au convenit în acest sens. Or, în condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare nr.214/_ nu individualizează nici produsele, nici prețurile acestora (art.1 anterior citat), identificarea și probarea existenței comenzilor era esențială atât pentru a stabili obiectul concret al tranzacției de vânzare-cumpărare dintre părți - atât produsele în sine, cât și prețurile aferente produselor - cât și pentru a stabili existența și întinderea unui acord de voință între vânzător și cumpărător care să îndeplinească cerințele de valabilitate ale unui veritabil contract de vânzare-cumpărare (obiect determinat). Identificarea și probarea existenței comenzilor era cu atât mai importantă cu cât, potrivit art.2 din contract,
"vânzătorul se obligă să livreze, iar cumpărătorul să primească și să plătească marfa conform facturilor în care vor corespunde cu sortimentele și cantitățile comandate și prețurile convenite". Astfel, întrucât în dos arul nr._ s-a pus problema obligației pârâtelor de a plăti anumite facturi, tocmai pentru a stabili existența și întinderea obligației de plată trebuia stabilit înainte de toate dacă aceste facturi au fost emise conform comenzilor cumpărătorului - atât ca produs, cât și ca preț. Mai mult, interpretarea coroborată a art.1 și art.9, lit.a, conform art. 982 C.civ., conduce la concluzia că aceste comenzi trebuiau să îmbrace formă scrisă, căci numai astfel în comenzi puteau fi "înscrise" (art.9) mărfuri și numai astfel comenzile puteau deveni "parte integrantă" (art.1) din contactul de vânzare- cumpărare nr.214/_ care este un înscris instrumentum probationis. Cu toate acestea, așa cum s-a arătat și anterior, la dosar nu au fost depuse
în probațiune comenzi în formă scrisă și nici alte probe care să permită stabilirea faptului că produsele cu valoare indicată de reclamantă de 5021,11 lei au fost efectiv comandate de cumpărător și au fost livrate la un preț consimțit de cumpărător. în notele de ședință depuse la termenul de_ în dosarul nr._ reclamanta vorbește despre comenzi telefonice a căror formă nu numai că corespunde clauzelor contractuale, dar a căror existență și întindere nu au fost efectiv dovedite în cauză de către reclamantă, în sarcina căreia era să-și probeze afirmațiile (art.1169 C.civ.). Or, in dubio pro reo.
Recurentele au mai susținut că, în considerentele sentinței recurate, prima instanță operează în repetate rânduri cu prezumția de rea-credință a pârâtei G. M., fără a face referire la probe pe baza cărora a fost răsturnată prezumția de bună credință (art. 1899 alin.2 C.civ.). De pildă, instanța reține reaua-credință din comportamentul confuz de la momentul luării interogatoriului. Pe de o parte existența unui comportament confuz nu rezultă din încheierea de ședință de la termenul administrării interogatoriului, iar pe de altă parte instanța nu arată ce răspunsuri la care întrebări au îndrituit-o la această concluzie. În plus, modul deficitar în care au fost consemnate răspunsurile la interogatoriu nu poate și nu trebuie interpretat împotriva respondentului: cu titlu exemplificativ, la întrebarea 11, răspunsul este consemnat "da. nu", dar nu este vorba despre un comportament oscilant sau mincinos ai respondentului, cum reține greșit prima instanță, ci despre două răspunsuri distincte date la cele două întrebări distincte reunite sub numărul "11".
De asemenea, s-a arătat că prima instanță operează în mod repetat cu prezumții simple, trase nu din fapte vecine și conexe, ci, în mod absurd, din inexistența sau nedovedirea unor fapte. Lipsa probelor nu face decât să dovedească nerespectarea de către prima instanță a art. 129, alin.5 C.pr.civ. Astfel, din faptul că pârâta nu a dovedit o a patra împrejurare în care reclamanta să îi fi livrat marfa și pârâta (persoană fizică sau P. ) să o fi refuzat, se trage concluzia (prezumție simplă) că numai mărfurile livrate a treia oară puteau fi cele refuzate și totodată, numai acele mărfuri puteau fi cuprinse în facturile neplătite. În același sens, faptul că pârâta are un tavan casetat și nu a putut indica societatea comercială de la care l-a cumpărat, alta decât reclamanta, instanța trage concluzia (din nou prezumție simplă) că acel tavan casetat a fost cumpărat de la reclamantă.
Nu ar trebui exclusă situația în care, din rațiuni diverse, nu se poate dovedi proveniența unor bunuri de către o persoană, situație care însă nu trebuie și nici nu poate să conducă la concluzia că acel bun nu putea fi obținut în
atare condiții decât de la reclamantă și la prețul indicat de către reclamantă. Din nou, apreciem că se impunea aplicarea principiului in dubio pro reo.
Prima instanță își întemeiază soluția și pe declarația martorului Șipoș Robert Alexandru, fără a o analiza cu atenție și a observa că aceasta, pe de o parte, nu știe dacă a dus mărfurile a treia oară cu aviz de însoțire a mărfii sau nu, însă își aduce aminte perfect ce mărfuri erau înscrise în avizul de însoțire al mărfii. Totodată, martorul nu își aduce aminte nici data aproximativă a livrării pe care o indică ca un interval destul de larg "vara, toamna anului 2009", dar își aduce cu exactitate aminte bunurile livrate.
Prima instanță obligă pârâtele în solidar în condițiile în care solidaritatea pasivă nu poate avea decât două izvoare: legea sau voința părților. Art. 1041 C.civ. stipulează expres: "obligația solidară nu se prezumă, trebuie să fie stipulată expres". Or, un acord de voință în sensul asumării
solidare a obligației de plată între cele două pârâte nu există și nici probele de la dosar nu conduc la o concluzie că ar exista. De asemenea, nici reclamanta, nici prima instanță nu au indicat un text de lege din care să decurgă solidaritatea pasivă având ca izvor legea -or, în cauză se pune problema răspunderii civile contractuale, nicidecum delictuale.
În consecință, recurentele au arătata că în mod nelegal prima instanță a obligat solidar cele două pârâte la plata debitului către reclamantă. Instanța trebuia ca, pe baza probelor administrate, să stabilească cu exactitate cine este debitorul raportului obligațional ce decurge din Contractul de vânzare-cumpărare nr.214/_ și să aibă în vedere că dacă un terț plătește o factură, inclusiv din patrimoniul său propriu distinct de al debitorului, acest lucru nu îl face automat debitor solidar, ci, dimpotrivă, dă naștere unor consecințe juridice între debitor și terțul plătitor pe care prima aspecte pe care prima instanță le-a ignorat.
Cât privește ambiguitatea între persoana fizică G. M. și P. G. M.
, cum arată prima instanță în considerentele sentinței recurate, aceasta este datorată reclamantei care, dacă ar fi aplicat cu strictețe art. 19 din Contractul de vânzare-cumpărare nr.214/_, nu s-ar fi ajuns la niciun fel de confuzie.
Intimata, prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând recursul declarat, prin prisma motivelor invocate tribunalul reține că acesta este fondat doar în ceea ce privește soluția pronunțată asupra excepției lipsei calității procesuale a P.F.A. G. M., excepție care, are desigur efecte și asupra solidarității pârâtelor.
Astfel, în mod corect, prima instanță a reținut că raporturile dintre recurenta G. M. și intimată, sunt guvernate de contractul de vânzare cumpărare încheiat între acestea. Împrejurarea că ulterior încheierii contractului, la cererea recurentei, facturile au fost emise pe P.F.A. nu este de natură să afecteze raportul obligațional astfel născut între părțile contractante.
Însă, în acest context, trebuie menționat faptul că titularii raportului născut în baza contractului de vânzare cumpărare, sunt recurenta G. M. și intimata, iar nu P.F.A. G. M., care nu s-a obligat în nici un fel în raportul dintre părți. Nici împrejurarea că unele dintre facturi au fost achitate de către P.F.A. G. M. nu afectează obligația de plată născută în sarcina recurentei G. M., putând cel mult să conducă la nașterea unui raport între acestea din urmă, fără efecte însă asupra obligațiilor izvorâte din contractul de vânzare cumpărare.
Concluzionând sub acest aspect, tribunalul constată că partea obligată în raportul dedus judecății este G. M. care, pe cale de consecință, are legitimare procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecății.
În ceea ce o privește pe recurenta - pârâtă P.F.A. G. M., tribunalul reține că aceasta nu și-a asumat nicio obligație față de intimata - reclamanta, astfel încât, nefiind parte în raportul obligațional nu are legitimare procesuală de a sta în judecată în calitate de pârâtă, excepția
lipsei calității sale procesuale, fiind în mod greșit respinsă de prima instanță.
Desigur, consecința admiterii acestei excepții, afectează și solidaritatea reținută de prima instanță, urmând ca aceasta să fie înlăturată.
Referitor la efectele contractului de vânzare cumpărare încheiat între părți, tribunal reține că acesta a dat naștere unor drepturi și obligații corelative în sarcina ambelor părți, respectiv obligației intimatei de a-i livra recurentei bunurile, îi corespunde dreptul acesteia de a încasa prețul
bunurilor și, corespunzător, obligația recurentei de a achita contravaloarea acestora.
În acest sens, tribunalul reține, contrar celor susținute de recurentă, că părțile au înțeles să stabilească faptul că prețul produselor este cel stabilit în facturi (art.7 din contract), iar cât privește comanda, aceasta nu era necesar a fi una în formă scrisă, putând fi probată și cu alte mijloace de probă, respectiv cu martori, așa cum de altfel s-a procedat în fața primei instanțe. De altfel, nici facturile care au fost achitate de recurentă, emise, de asemenea în temeiul contractului de vânzare cumpărare, nu au la bază o comandă în formă scrisă, astfel încât susținerile recurentei sunt neîntemeiate și din această perspectivă.
Referitor la suspiciunile recurentei legate de declarația martorului Șipoș Robert, tribunalul apreciază că acestea sunt nejustificate întrucât proba testimonială analizată, se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, respectiv contractul de vânzare cumpărare, facturile emise, proba testimonială fiind de natură să lămurească realitatea livrării produselor cuprinse în facturile emise în temeiul contractului. În plus, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, pe parcursului derulării procesului conduita recurentei - pârâte a fost una contradictorie, în condițiile în care deși în răspunsul la întrebarea nr.9 din interogatoriu (fila 58 verso dosarul instanței de fond) arată că nu a solicitat emiterea unor facturi pe numele cumpărătorului SC L & A CONSTRUCT SRL, totuși acestea poartă o semnătură de primire care îi aparține recurentei ca și cele de stornare de altfel. Mai mult decât atât, produsele din aceste facturi au fost refacturate și achitate de către P.F.A G. M. (f.68-70, 72-80 dosarul instanței de fond). Desigur, așa cum a reținut și prima instanță, această conduită a recurentei, ca de altfel și cea manifestată în fața primei instanțe, este de natură de conducă la concluzia că intenția recurentei a fost aceea de a induce în eroare.
Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin.1 și 3 coroborat cu art.304 pct.9 C.pr.civ., tribunalul va admite recursul declarat de recurentele G. M. și P.F.A. G. M. în contradictoriu cu intimata SC
P. SRL, împotriva sentinței civile nr.14563/2012, pronunțată de către Judecătoria C. N., la data de 4 iulie 2012, în dosarul nr._, pe care o va modifica în parte în sensul că va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a P.F.A. G. M. și va respinge cererea de chemare în judecată față de pârâta P.F.A. G. M., ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de legitimare procesuală pasivă și va înlătura obligațiile de plată ale acesteia dispuse în solidar cu pârâta G. M., menținând restul dispozițiilor sentinței atacate.
În temeiul art. 274 C.pr.civ. va obligă intimata SC P. SRL să-i plătească recurentei P.F.A. G. M., suma de 1.201,13 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, constând în taxă judiciară de timbru, timbre judiciare și onorariu avocațial.
PENTRU ACESTE M. IVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Admite recursul declarat de recurentele G. M. și P.F.A. G. M. în contradictoriu cu intimata SC P. SRL, împotriva sentinței civile nr.14563/2012, pronunțată de către Judecătoria C. N., la data de 4 iulie 2012, în dosarul nr._, pe care o modifică în parte în sensul că admite
excepția lipsei calității procesuale pasive a P.F.A. G. M. și respinge cererea de chemare în judecată față de pârâta P.F.A. G. M., ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de legitimare procesuală pasivă și înlătură obligațiile de plată ale acesteia dispuse în solidar cu pârâta G. M.
.
Menține restul dispozițiilor sentinței atacate.
Obligă intimata SC P. SRL să-i plătească recurentei P.F.A. G.
M., suma de 1.201,13 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs. Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 11 februarie 2013.
PREȘEDINTE, | JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, | GREFIER, |
N. K. F. | M. D. D. A. B. |
Thred. NK 2 ex./_
Judecător fond: I. Pășculeț Judecătoria C. N.
| ← Decizia civilă nr. 341/2013. Acțiune în pretenții comerciale | Decizia civilă nr. 328/2013. Acțiune în pretenții comerciale → |
|---|
