Decizia civilă nr. 341/2013. Acțiune în pretenții comerciale
| Comentarii |
|
R.
T. UL SPECIALIZAT C. DOSAR NR. _
Cod operator date cu caracter personal 11553
DECIZIA CIVILĂ nr. 341/2013
Ședința publică din data de 27 mai 2013 Instanța este constituită din: PREȘEDINTE: D. D.
JUDECĂTOR: N. K. JUDECĂTOR: F. M. GREFIER: A. VLAIC
Pe rol fiind recursul declarat de către recurentele SC C. S. SA și SC
C. R. SA în contradictoriu cu intimata SC I. S. P. S. împotriva sentinței civile nr. 7908/9 aprilie 2012, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca, cauza având ca obiect în primă instanță pretenții.
La apelul nominal se prezintă în apărarea intereselor recurentelor d-l av. Alexandru Coroian, cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind reprezentantul intimatei.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că recurentele au depus la dosar note de ședință în data de 22 mai 2013.
Reprezentantul recurentelor depune la dosar dovada comunicării notelor de ședință către intimată și arată că susține recursul formulat, neavând alte cereri în probațiune.
T. ul constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul reprezentantului recurentelor asupra recursului formulat.
Reprezentantul recurentelor solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată în fond și în recurs, conform notelor de ședință și chitanțelor pe care le depune la dosar. Totodată, depune la dosar concluzii scrise, solicitând a fi avute în vedere la soluționarea cauzei.
T. ul rămâne în pronunțare asupra recursului.
T R I B U N A L U L :
Deliberând asupra recursului de față:
Prin sentința civilă nr. 7908/9 aprilie 2012 pronunțată în dosarul nr. _
, Judecătoria Cluj-Napoca a respins ca neîntemeiată excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune, excepție invocată de către pârâtele SC C. R. SA și SC C. S. SA prin întâmpinare și a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta SC I. S. P. S. în contradictoriu cu pârâtele SC C. R. SA și SC C. S. SA, avand ca obiect constatarea incetarii contractului de mandat și pretentii, constatându-se încetarea contractului de mandat încheiat în data de 13 septembrie 2004 între reclamantă în calitate de mandant și pârâta SC C. R. SA în calitate de mandatar, ca urmare a renunțării mandatarului la executarea contractului, pârâta SC C. R. SA fiind obligată să restituie reclamantei suma de 76.540,54 lei, reprezentand ratele lunare și comisioanele achitate mandatarului pe durata contractului de mandat. Prin aceeași hotărâre a fost obligată pârâta SC C. S. SA să restituie reclamantei suma de 2.521,48 lei, achitată din eroare pârâtei SC C. S. SA în temeiul contractului de mandat încheiat cu
SC C. R. SA. Pârâta SC C. R. SA a fost obligată să plătească reclamantei și suma de 19.354,78 lei, reprezentând dobanda legală aferentă sumei de 76.540,54 lei, calculată de la data plății fiecarei rate lunare și a fiecarui comision lunar și până la data de 25 noiembrie 2010, respectiv pârâta SC C. R. SA a fost obligată să plătească reclamantei dobânda legală aferentă sumei de 76.540,54 lei în continuare, începând cu data de 26 noiembrie 2010 și până la data achitării integrale a sumei de 76.540,54 lei, respectiv pârâta SC C. S. SA a fost obligată să plătească reclamantei suma de 41,23 lei, reprezentând dobânda legală aferentă sumei de 2.521,48 lei, calculată de la data plății ratelor lunare și a comisioanelor lunare și până la data de 25 noiembrie 2010, respectiv pârâta SC C. S. SA a fost obligată să plătească reclamantei dobânda legală aferentă sumei de 2.521,48 lei în continuare, începând cu data de 26 noiembrie 2010 și până la data achitării integrale a sumei de 2.521,48 lei, respectiv pârâta SC C. R. SA a fost
obligată să plătească reclamantei suma de 4.424,1 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 4.414,1 lei reprezintă taxa judiciară de timbru, iar suma de10 lei reprezintă timbru judiciar și pârâta SC C. S. SA a fost obligată să plătească reclamantei suma de 222,02 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 218,72 lei reprezintă taxa judiciară de timbru, iar suma de 3,3 lei reprezintă timbru judiciar. Totodată, a dispus restituirea către reclamantă a sumei de 19,18 lei reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în plus de către reclamantă, conform chitanței nr. 9006228/18 februarie 2011 eliberată de Primăria Municipiului B. - Direcția Venituri și a luat act că reclamanta a arătat că va solicita onorariul avocațial pe cale separată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că la data de 13 septembrie 2004, între reclamanta SC I. S. P. S. și pârâta SC
C. R. SA s-a încheiat un contract materializat prin: cererea de aderare (f. 18), regulamentul de funcționare și certificatul de participare. Prin încheierea acestui contract, reclamanta a aderat la grupul de autofinanțare gestionat de pârâta SC C. R. SA, denumit "C. ";, ce reunește clienții în grupuri, cu scopul de le oferi posibilitatea achiziționării de imobile, de materiale, plata de manopere legate de construcția de imobile, indiferent de stadiul de finalizare,
lucrări de reparații, renovare sau modernizare a unor construcții existente. Acest grup are la bază regulamentul de funcționare de la f. 19-20 din dosarul de fond, conform căruia C. organizează și administrează afacerile grupului în baza mandatului pe care acesta din urmă i-l dă, în calitate de mandant.
A mai reținut că reclamanta SC I. S. P. S., prin reprezentantul sau legal, d-l P. V. e, a semnat cererea de aderare nr. 0011904 prin care s- a obligat la plata a 150 rate lunare și a unui comision de 0,2% + TVA în favoarea SC C. R. SA. Reclamanta a efectuat plata ratelor lunare și a comisioanelor datorate în temeiul contractului către pârâta SC C. R. SA până în luna iunie 2010 inclusiv, iar pentru lunile iulie și august 2010 reclamanta a efectuat plata ratelor și a comisioanelor în favoarea pârâtei SC C. S. SA, societatea rezultată prin divizare. Ulterior, reclamanta a facut plata ratelor și a comisioanelor pentru lunile octombrie și noiembrie 2010 catre pârâta SC C.
SA.
A mai reținut că între părți s-a purtat o corespondență din care rezultă că la data de 30 iunie 2010 SC C. R. SA i-a adus la cunoștință reclamantei că în urma divizării fără dizolvare a SC C. R. SA a rezultat o nouă societate comercială, SC C. S. SA, care a preluat creanțele și datoriile aferente sistemului MLM (Multi Level Marketing) aplicat de C., că începând cu data de 1 iulie 2010 contractul încheiat de reclamantă este preluat de către SC C. S. SA, că începând cu data de 1 iulie 2010 factura de comision va fi emisă de SC C.
SA, că obligațiile curente și/sau restante ale reclamantei vor fi achitate către SC C. S. SA. Reclamanta a comunicat pârâtelor, la data de 26 august 2010, că nu este de acord cu înlocuirea mandatarului SC C. R. SA cu SC
C. S. SA, că plata obligațiilor aferente lunilor iulie și august 2010 a fost făcută din eroare către SC C. S. SA, a solicitat emiterea de către SC C. R. SA a unor documente care să ateste recunoașterea plăților efectuate de către reclamantă pentru lunile iulie și august 2010 și a arătat că își va îndeplini în mod corespunzător obligațiile asumate potrivit contractului încheiat cu SC C.
R. SA. Ca răspuns, pârâta SC C. S. SA i-a adus la cunoștință reclamantei că în urma divizarii s-a produs o subrogare de drept a societății nou înființate, SC C. S. SA, cu privire la toate drepturile și obligațiile ce au derivat din contractele încheiate, că SC C. S. SA a preluat toate creanțele și datoriile aferente sistemului MLM, că s-au respectat dispozițiile art. 242 și urm. din Legea nr. 31/1990 și i-a solicitat reclamantei să își îndeplinească toate obligațiile ce decurg din contract către SC C. S. SA.
A mai reținut că reclamanta le-a convocat pe pârâte la conciliere directă, iar pârâta SC C. S. SA și-a menținut punctul de vedere exprimat anterior.
A avut în vedere faptul că la data de 10 noiembrie 2010 reclamanta a trimis pârâtei SC C. R. SA o notificare, solicitându-i să-i comunice dacă îi mai reprezintă în continuare interesele conform contractului de mandat încheiat, notificare la care pârâta SC C. R. SA a reiterat, în esență, aceleași aspecte arătate anterior de către SC C. S. SA.
Cu privire la natura juridică a contractului încheiat între reclamantă și pârâta SC C. R. SA, prima instanță a apreciat că între cele două părți s-a încheiat un contract de mandat, deoarece elementul de bază, elementul principal al contractului este mandatul acordat de către reclamantă pârâtei SC
C. R. SA. Natura juridica a contractului rezultă chiar din cererea de aderare (f. 18: "Solicit prin prezenta aderarea la un grup de autofinanțare pentru achiziționarea bunului mentionat în continuare și mandatez C. să-și exercite mandatul conform art. 3 din Regulamentul de funcționare";).
Prima instanță a apreciat relevant sub acest aspect art. 3 din Regulamentul de funcționare, conform căruia: "C. organizează grupul și îi administrează afacerile în baza mandatului pe care acesta din urma i-l da în calitate de mandante.
În calitatea de mandatar, C. încheie actele juridice necesare realizării obiectivelor în numele și pe seama membrilor grupului, fiindu-i angajată răspunderea pentru felul în care administrează interesele acestora. Grupul este reprezentat de C. în toate problemele judiciare sau extrajudiciare ce privesc apărarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor ce derivă din calitatea de participant.
Contractul de mandat devine operațional din momentul acceptării și încadrării în grup a participantului";
.
A apreciat că din cuprinsul regulamentului de funcționare rezultă că intenția părților a fost aceea de a califica în principal contractul încheiat între ele ca fiind un contract de mandat. În acest sens, prima instanță a reținut că părțile și-au și asumat calitatea de mandant și, respectiv, de mandatar (art. 3 din regulamentul de funcționare), iar pârâta SC C. R. SA și-a asumat obligația de a încheia acte juridice necesare realizării obiectivelor în numele și pe seama membrilor grupului, inclusiv a reclamantei, fiindu-i angajată răspunderea pentru felul în care administrează interesele acestora. Mai mult, părțile au arătat că acest contract de mandat devine operațional din momentul acceptării și încadrării în grup a participantului. Contractul dintre părți cuprinde, într- adevăr, și clauze specifice referitoare la un contract de finanțare, cu obligația
mandantului, respectiv a reclamantei, de a achita anumite rate lunare, însă elementul de bază, elementul fundamental al contractului este mandatul acordat de către reclamantă pârâtei SC C. R. SA.
Pentru aceste considerente, instanța de fond a apreciat că între reclamantă și pârâta SC C. R. SA s-a încheiat un contract de mandat.
Or, contractul de mandat are un caracter intuitu personae. În considerarea acestui caracter, acceptând că există contracte de mandat încheiate intuitu personae, respectiv contracte de mandat încheiate intuitu fortunae și, indiferent dacă reclamanta a încheiat contractul de mandat intuitu personae sau intuitu fortunae, prima instanță a apreciat că înlocuirea mandatarului SC C. R. SA cu mandatarul SC C. S. SA nu a avut acordul reclamantei, care era esențial. Indiferent cum ar justifica pârâtele această înlocuire de parte contractantă - subrogare de drept ca efect al divizării -, prima instanță a observat că în urma acestei operațiuni a avut loc în raporturile dintre părți o cesiune de contract, o înlocuire a mandatarului SC C. R. SA cu un alt mandatar, SC C. S. SA. Această cesiune de contract s-a făcut însă fără acordul reclamantei mandant, aspect ce rezultă din întreaga corespondență purtată între părți, în care reclamanta și-a exprimat dezacordul de a continua raporturile contractuale cu SC C. S. SA și dorința de a rămâne în continuare angajată contractual cu SC C. R. SA.
Or, a reținut prima instanță, nu se poate admite ca într-un contract încheiat intuitu personae, cum este contractul de mandat, înlocuirea mandatarului cu o terță persoană să aibă loc fără acordul celeilalte părți contractante, în speță fără acordul reclamantei mandant.
Din acest motiv, a reținut prima instanță, nici solvabilitatea pârâtei SC C.
S. SA nu are relevanță în cauză, deoarece, așa cum a susținut reclamanta, opinie la care instanța de fond a achiesat, solvabilitatea mandatarului trebuie apreciată la momentul realizării cesiunii de contract (iulie 2010) și nu la un moment ulterior. Rezultă din documentația depusă la dosar că SC C. S. SA a dobândit în urma divizării sistemul Multi Level Marketing, iar în patrimoniul pârâtei SC C. R. SA a rămas imobilul cu destinație de sediu de pe str. A.
I. din C. -N., având o valoare considerabilă. Prima instanță a apreciat că faptul dobândirii de către SC C. S. SA, ulterior momentului cesiunii de contract (începând cu luna septembrie 2010) a unor imobile în urma unor proceduri de adjudecare este irelevant din perspectiva interesului reclamantei din această acțiune. Mai mult, solvabilitatea celor două societăți era evidentă în momentul divizării: SC C. S. SA a rămas să gestioneze un sistem de MLM (în ipoteza în care sistemul se prăbușea nu exista posibilitatea executării silite a niciunui bun), iar SC C. R. SA a rămas cu imobilul cu destinație de sediu (imobil care nu putea fi executat silit de nici unul dintre participanți din moment ce pârâta SC C. R. SA a cesionat jocul MLM pârâtei SC C. S. SA).
În privința plăților făcute de către reclamantă către SC C. S. SA, aferente lunilor iulie și august 2010, în sumă totală de 2.521,48 lei, prima instanță a reținut că acestea nu echivalează cu acceptarea noului mandatar, deoarece faptul plății nu poate reprezenta manifestarea unui consimțământ neechivoc și clar. Corespondența reclamantei, invitația la conciliere reprezintă dovezi ale lipsei de consimțământ a reclamantei la cesiunea de contract.
Prima instanță a mai reținut că reclamanta, la momentul divizării, nu avea calitatea cerută de art. 243 din Legea nr. 31/1990 cu privire la societățile comerciale, astfel că reclamanta nu putea formula opoziție la divizare. La data realizării divizării reclamanta avea reprezentarea faptului că este angajată în raporturi contractuale cu SC C. R. SA care își executa obligațiile asumate prin contract.
A mai reținut că potrivit art. 1539 alin. 1 din vechiul Cod civil,
"Mandatarul este îndatorat a executa mandatul atât timp cât este însărcinat și este răspunzător de daune-interese ce ar putea deriva din cauza neîndeplinirii lui";.Conform art. 1552 pct. 2 din vechiul Cod civil, "Mandatul se stinge … 2. prin renunțarea mandatarului la mandat";.
A mai reținut că instanța a fost chemată să constate dacă pârâta SC C.
R. SA a efectuat fapte și acte juridice ce au determinat încetarea efectelor contractului încheiat cu reclamanta. În speță, prima instanță a reținut că reclamanta a dovedit că pârâta SC C. R. SA, mandatara sa, a renunțat la executarea contractului de mandat, a denunțat unilateral contractul de mandat pe care l-a încheiat cu reclamanta, fiind astfel dovedit și primul capăt de cerere și, indirect, a fost dovedită culpa pârâtei SC C. R. SA în executarea mandatului primit de la reclamantă.
Prima instanță a reținut că prejudiciul produs reclamantei este, în mod cert, constituit din sumele achitate pârâtei SC C. R. SA, nefiind relevant faptul că aceste sume au intrat efectiv în patrimoniul pârâtelor sau au fost doar gestionate de acestea. Altfel, s-ar ivi situația ca reclamanta să nu poată recupera suma achitată deoarece nu a fost încasată de nimeni.
A mai reținut că reclamanta are dreptul la repararea integrală a prejudiciului, prin urmare se impune obligarea pârâtei SC C. R. SA să restituie reclamantei ratele lunare și comisioanele achitate de către reclamanta mandant pârâtei mandatar pe durata contractului de mandat, care se ridică la suma de 76.540,54 lei.
În privința sumei de 2.521,48 lei, prima instanță a apreciat că această sumă a fost achitată de către reclamantă din eroare pârâtei SC C. S. SA, însă tot în temeiul contractului de mandat încheiat cu SC C. R. SA. Prin urmare, față de prevederile art. 1092 alin. 1 din vechiul cod civil și ale art. 993 alin. 1 din vechiul Cod civil, prima instanță a reținut că se impune obligarea pârâtei SC C. S. SA să restituie reclamantei suma de 2.521,48 lei, sumă la care această pârâtă nu era îndreptățită întrucât nu era parte contractantă.
Tot în ideea reparării integrale a prejudiciului suferit, prima instanță a apreciat că sunt întemeiate și capetele de cerere privind obligarea pârâtelor la plata către reclamantă a dobânzii legale aferente sumelor achitate celor două pârâte, de la data achitării lor și până la plata efectivă. În privința pârâtei SC C.
R. SA, a reținut că această obligație rezidă din renunțarea sa la mandat. În privința pârâtei SC C. S. SA, a reținut că această obligație își are temeiul în prevederile art. 994 din vechiul Cod civil, pârâta SC C. S. SA fiind de rea- credință deoarece a încasat de la reclamantă suma de 2.521,48 lei știind că nu este parte contractantă și că nu avea dreptul la suma respectivă.
În consecință, prima instanță a pronunțat hotărârea al cărei dispozitiv a fost redat mai sus.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, în termenul legal de 15 zile de la comunicare, recurentele SC C. S. SA și SC C. R. SA, solicitând admiterea recursului și modificarea în totalitate a hotărârii atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, suspendarea executării sentinței civile nr. 7908/9 aprilie 2012 până la soluționarea recursului și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată în fond și în recurs.
În motivarea recursului, recurentele au arătat că instanța de fond a dat dovadă de inconsecvență cu ocazia pronunțării și motivării soluției atacate, atât în ceea ce privește temeiurile de drept aplicabile, cât și în ceea ce privește materialul probator administrat în cauză, acesta din urmă fiind eronat apreciat de către aceasta.
Recurentele au arătat că aspectul esențial în soluționarea litigiului constă în analiza naturii juridice a contractului de tip C. . Contrar celor susținute de părți, în motivarea hotărârii sale instanța de fond a reținut faptul că între SC C.
R. SA și intimata reclamantă s-a încheiat un simplu contract de mandat. Astfel, deși a admis faptul că acest contract de tip C. este un contract complex nenumit, totuși instanța de fond a concluzionat că "elementul de bază, elementul principal al contractului este mandatul acordat de către reclamantă pârâtei SC C. R. SA";.
Au apreciat că instanța de fond a denaturat natura obiectului dedus judecății, aplicând regulile generale din materia contractului de mandat unui contract nenumit, distincția dintre un contract numit și unul nenumit ținând tocmai de lipsa nominalizării exprese în legislație a celui din urmă, și pe cale de consecință de lipsa unei reglementări precise a acestuia. Prin urmare, au arătat că regimul juridic al contractului nenumit va fi stabilit în funcție de voința părților și, în subsidiar, de principiile generale care cârmuiesc contractele și obligațiile, și nicidecum în funcție de un contract anume ale cărui caracteristici se regăsesc printre cele ale contractului nenumit, fără a fi definitorii pentru acesta.
Recurentele au arătat că obiectul contractului de tip C. îl reprezintă gestionarea de către acestea a unui grup de autofinanțare cu scopul de a le oferi participanților posibilitatea achiziționării și / sau modernizării de imobile / achiziționarea de mobile. Participantul la grupul de autofinanțare gestionat de recurente nu rambursează către C. sumele de bani obținute, rambursarea realizându-se către ceilalți participanți, în temeiul contractului de împrumut mutual (parte a contractului de tip C. ), C. fiind împuternicit să efectueze toate plățile și restituirile de împrumuturi civile dintre participanți.
Au mai arătat că art. 14 din regulamentul de funcționare al recurentelor prevede care sunt obligațiile de plată ale fiecărui client C. . Dintre aceste obligații de plată, doar câteva se constituie în așa-zisul preț al contractului de mandat (spre exemplu, comisionul lunar cuvenit recurentelor pentru administrarea grupului de autofinanțare). Toate celelalte obligații de plată ale clientului constituie obligațiile pe care clientul și le-a asumat în virtutea specificului activității recurentelor, și anume acela de a gestiona un grup de autofinanțare.
Așadar, la momentul semnării contractului de tip C., intimata nu a
învestit recurentele pur și simplu cu executarea unui mandat, ci a achiesat la toate condițiile de desfășurare a activității acestora, așa cum sunt ele cuprinse în regulamentul de funcționare - parte a contractului de tip C. . De asemenea, asumându-și un set de obligații față de recurente și ținând cont de specificul activității C., intimata și-a asumat obligații față de toți membrii grupului de autofinanțare, deoarece contribuția fiecărui membru este esențială pentru a putea fi oferite îndreptățirile de care beneficiază toți participanții grupului.
Concluzionând, recurentele au arătat că drepturile și obligațiile părților contractante nu pot fi limitate la condițiile specifice contractului de mandat și nici răspunderii ce derivă din acest tip de contract. Prevederile legale din vechiul Cod civil din materia mandatului reprezintă prevederi speciale, acestea nefiind incidente în cazul contractului de tip C., contract nenumit și complex, guvernat exclusiv de prevederile asumate convențional de către părți și respectiv de dispozițiile generale privitoare la convenții.
Recurentele au mai arătat că concluziile instanței de fond sunt întemeiate pe un "amalgam"; de instituții juridice și temeiuri de drept care deviază de la cadrul procesual cu care a fost învestită instanța. Instanța de fond, deși reține că în speță ar fi incidente prevederile din vechiul Cod Civil privitoare la
renunțarea la mandat, își întemeiază în esență motivarea pe argumentul potrivit căruia cesiunea contractului de tip C. către SC C. S. SA s-a realizat fără acordul reclamantei. Așadar, deși intimata a învestit instanța cu constatarea încetării mandatului, instanța a reținut că ceea ce a făcut de fapt SC C. R. a fost o cesiune de contract. Instanța introduce așadar o nouă instituție juridică în discuție, cesiunea de contract, verificând dacă au fost îndeplinite condițiile realizării acesteia. Recurentele au considerat că instanța nu a fost învestită cu o astfel de sarcină, ea fiind ținută a aprecia temeinicia pretențiilor intimatei exact în modalitatea în care acestea au fost formulate și pentru acest motiv au apreciat că instanța și-a depășit competențele în legătură cu această chestiune. Recurentele au învederat că, astfel, după cum se poate observa din analiza susținerilor intimatei, validate de hotărârea atacată, se regăsesc elemente ale mai multor instituții și concepte juridice care se exclud reciproc: renunțarea la mandat - art. 1556 din vechiul Cod civil; imposibilitatea substituirii mandatarului în ceea ce privește contractele intuitu personae; lipsa de validitate a cesiunii de contract pentru că nu a existat consimțământul contractantului cedat.
Raportat la distincția dintre renunțarea la mandat și cesiunea de contract au arătat că este limpede că între prima dintre operațiuni (un act unilateral abdicativ) și transmisiunea acestuia ca efect al cesiunii (un act bilateral translativ) nu poate fi pus semnul echivalenței, fiind vădită așadar inconsecvența instanței de fond în motivarea soluției pronunțate, atât temeiurile de drept incidente cât și materialul probator administrat în cauză fiind eronat apreciate de către aceasta.
În ceea ce privește pretinsa renunțare la mandat din partea recurentei SC
C. R. SA, au arătat că această susținere este fundamental greșită, întrucât recurenta i-a comunicat intimatei încă din luna iunie 2010, prin informarea nr. 1446/30 iunie 2010 toate informațiile legate de divizarea efectuată și consecințele acesteia din punct de vedere juridic, respectiv că a avut loc operațiunea de divizare a societății SC C. R. SA, că s-a înființat în urma acestei operațiuni o nouă entitate, SC C. S. SA, că au fost preluate toate drepturile și obligațiile aferente contractelor din sistemul de Multi Level Marketing (inclusiv cel deținut de reclamantă), că s-a menținut în totalitate structura acționariatului, că s-au transferat toți angajații care gestionau contractele sus menționate etc.
Nu în ultimul rând, au arătat recurentele, renunțarea mandatarului (denunțarea unilaterală a contractului de mandat de către acesta) presupune o manifestare neechivocă de voință în sensul încetării contractului. Or, în mod evident nu poate fi vorba despre o astfel de manifestare de voință din partea recurentelor, din moment ce au continuat executarea contractului.
De asemenea, au subliniat faptul că renunțarea la mandat poate interveni doar în condițiile reglementate de art. 1556 alin. 1 din vechiul Cod civil, respectiv cu prealabila notificare a mandantului, dar în cazul de față intenția recurentelor nu a fost niciodată de a renunța la mandat și o asemenea renunțare nici nu a fost dovedită, executarea contractului fiind asigurată în mod corespunzător în continuare de către SC C. S. SA, succesoarea în drepturi a societății mamă.
Referitor la pretinsa eroare a reclamantei la momentul achitării ratelor lunare către SC C. S. SA, recurentele au arătat că chestiunile ce vizau efectuarea plăților ulterioare divizării către SC C. S. SA au fost de asemenea comunicate reclamantei-intimate într-o manieră extrem de clară. Au apreciat lipsită de importanță justificarea reclamantei privind faptul că aceasta și-a desemnat o terță persoană pentru ridicarea înștiințărilor de plată emise de
ele și pentru efectuarea plăților lunare, întrucât aceasta nu constituie o eroare scuzabilă în înțelesul prevederilor legale pentru a fi incidență instituția plății nedatorate, invocată de reclamantă în sprijinul pretențiilor sale.
Mai mult, au arătat că, așa cum a arătat însăși intimata, persoana desemnată pentru ridicarea înștiințărilor nu era mandatarul acesteia, astfel încât verificarea erorii se realizează tot în persoana reclamantei. Oricum, indiferent la ce persoană s-ar raporta, cea a intimatei sau respectiv a terțului desemnat de aceasta, raportat la starea de fapt incidență, nu suntem în prezența unei erori legitime.
Au mai arătat că instanța de fond a reținut în mod greșit că faptul plății nu poate fi echivalat cu o confirmare a mandatului SC C. S. SA, invocând în acest sens corespondența prin care intimata și-a manifestă în mod expres dezacordul. Corespondența în discuție a intervenit la câteva luni după achitarea obligațiilor lunare în contul SC C. S. SA ca urmare a așa-zisei erori. De altfel, cel mai important aspect legat de notificarea trimisă intimatei la finalul lunii iunie, respectiv că i se aduce la cunoștință reclamantei că s-a efectuat operațiunea de divizare și care sunt efectele acesteia, a fost complet trecut cu vederea de prima instanță care s-a limitat la a reține că similitudinea numelor celor două societăți a determinat confuzia în efectuarea plății.
În acest context, recurentele au subliniat încă o dată faptul că este de notorietate faptul că executarea contractului echivalează cu voința tacită în sensul încheierii lui. Așadar, au concluzionat că nu putem fi în prezența unei erori a intimatei, deoarece aceasta a înțeles de fapt pe deplin efectele divizării și și-a asumat faptul că raporturile contractuale vor continua cu SC C. S. SA, ci suntem în prezența unei "abile"; încercări a reclamantei de a se sustrage de la îndeplinirea obligațiilor contractuale asumate în condițiile în care extragerea sa în vederea îndreptățirii nu s-a produs atât de repede pe cât preconizase.
Recurentele au mai arătat că divizarea SC C. S. SA a avut loc în condițiile reglementate de dispozițiile Legii nr. 31/1990, acesta fiind de altfel un drept al unei societăți comerciale supus opoziției, în condițiile reglementate de art. 62 din Legea nr. 31/1990. Concluzia instanței de fond potrivit căreia intimata, la momentul divizării, nu avea calitatea cerută de art. 243 din Legea nr. 31/1990 și că aceasta nu putea formula opoziție la dizolvare este una care contrazice total argumentele reclamantei invocate prin cererea de chemare în judecată. Prevederile art. 243 din Legea societăților comerciale statuează că orice creditor, a cărui creanță este anterioară datei publicării proiectului de fuziune sau de divizare și care nu este scadentă la data publicării, poate face opoziție, în condițiile art. 62.
Au mai arătat că construcția juridică expusă de către intimată se întemeiază pe faptul că aceasta avea calitatea de mandant, că divizarea efectuată de SC C. R. SA a reprezentat de fapt o renunțare la mandatul conferit și că mandantul este îndreptățit la restituirea sumelor plătite mandatarului. Ca atare, raportat la prevederile incidente în materia mandatului, mandantul deține pe tot parcursul derulării contractului o creanță împotriva mandatarului cu privire la sumele plătite acestuia pentru executarea mandatului. Singura chestiune în cazul de față viza scadența acestei creanțe, aceasta având loc la momentul divizării SC C. R. SA. Or, deși intimatei i-a fost adusă la cunoștință această stare de fapt, totuși aceasta nu a considerat
oportun să formuleze opoziție la această divizare. Devine astfel evident faptul că intimata se încadra în sfera reglementată de dispozițiile art. 242 din Legea nr. 31/1990.
Au mai arătat că intimata a susținut totodată că interesul acesteia nu a fost de a anula divizarea, motiv pentru care nici nu a uzat de calea opoziției
reglementate de art. 62 din Legea societăților comerciale. Au subliniat că formularea opoziției sus menționate nici nu ar fi condus la anularea divizării, acesta fiind doar un mijloc procesual menit să protejeze interesele creditorilor, admiterea opoziției, conform art. 243 din lege, însemnând de fapt obligarea societății care se reorganizează la constituirea de garanții și privilegii pentru satisfacerea creanței.
Au mai arătat că dreptul recurentei SC C. R. SA de a se diviza este unul reglementat de dispozițiile legale, cunoscut de altfel de intimată la data încheierii actului juridic contestat în cauză, astfel că nu poate fi pusă problema unei substituiri în sensul celor arătate de intimată și care necesită o prevedere contractuală expresă în acest sens. Pe de altă parte, divizarea societății nu constituie o manifestare de voință în sensul renunțării la drepturi, întrucât reorganizarea unei persoane juridice sub forma divizării este un drept al persoanei juridice urmând ca eventual aceasta să răspundă în cazul în care prin operațiunea efectuată încalcă drepturile unor terți, aspect care vine o dată în plus să valideze argumentele invocate de către recurente în fața instanței de fond, respectiv că este necesară dovedirea unei astfel de încălcări (lucru care nu s-a produs în cazul de față, reclamanta nefăcând dovada vreunui prejudiciu).
De altfel, au arătat recurentele, în ipoteza în care reclamanta-intimată dorea încetarea raporturilor contractuale încheiate cu recurenta SC C. R. SA, aceasta avea la îndemână instituția revocării mandatului, reglementată de dispozițiile art. 1553 din vechiul Cod civil, însă reclamanta-intimată nu a uzat de această instituție așa cum ar fi fost firesc, ci a preferat să se prevaleze în demersul său de un amalgam incoerent de instituții juridice și argumente care nu au făcut decât să deruteze instanța și să atragă pronunțarea unei sentințe nelegale.
Au mai arătat că instanța de fond a reținut faptul că intimata a dovedit că recurenta SC C. R. SA a renunțat la executarea contractului de mandat, denunțându-l unilateral, "fiind astfel dovedit și primul capăt de cerere și, indirect, a fost dovedită culpa pârâtei SC C. R. SA în executarea mandatului primit de la reclamantă";. Prin urmare, prima instanța a reținut faptul că existența unui prejudiciu cauzat reclamantei-intimate nu trebuie dovedită, prejudiciul fiind prezumat prin pretinsa renunțare la mandat din partea recurentei SC SC C. R. SA. Recurentele au arătat că nu pot fi de acord cu un astfel de raționament, în condițiile în care chiar prevederile art. 38 din regulamentul de funcționare, parte integrantă a contractului de tip C., prevăd că participantul încă neîndreptățit va putea renunța la contract, caz în care acestuia i se vor restitui până la data renunțării, restituirea urmând a avea loc la finele perioadei de derulare a contractului. Cu alte cuvinte, intimatei urmau să i se restituie convențional sumele pe care le-a achitat și a căror restituire a pretins-o prin acțiune. Ca atare, au apreciat evident faptul că singurul scop urmărit de către reclamantă a fost acela de a primi sumele în discuție mai repede decât agrease inițial prin semnarea contractului. Au arătat
că aceasta este încă una din situațiile în care instanța de fond a dat dovadă de superficialitate, neanalizând ansamblul clauzelor contractuale din care rezulta voința reală a părților.
Au mai arătat că pretențiile intimatei au fost solicitate cu titlu de restituire a prestațiilor, pe motiv că raportul contractual ce stătea la baza efectuării lor a fost desființat. Au subliniat că în speță nu sunt incidente prevederile speciale din materia mandatului și ca atare, fiind în prezența unui contract nenumit care nu a fost desființat, prestațiile sunt în continuare datorate. În condițiile în care intimata a solicitat sumele pretinse cu titlu de daune, aceasta trebuia să facă dovada vinovăției și a prejudiciului produs, însă în cazul de față nu a probat
existența vreunui prejudiciu generat de operațiunea de divizare a recurentelor. Răspunderea contractuală a recurentelor, neinvocată de altfel ca și temei de drept de către intimată, nu poate fi angajată atâta timp cât nu s-a făcut dovada
încălcării unei obligații concrete stabilite prin contract și a culpei lor în ceea ce privește modalitatea de gestionare a intereselor reclamantei. Simplul fapt că societatea SC SC C. R. SA a uzat de drepturile sale recunoscute de lege și a optat pentru a-și reorganiza și eficientiza activitatea prin procedura divizării nu poate constitui, în sine, un temei pentru restituirea sumelor avansate de intimată în temeiul contractului, atâta vreme cât absolut toate garanțiile și creanțele aferente sistemului de Multi Level Marketing prin care se gestionează și contractele intimatei, au fost transferate în cadrul noii societăți.
Au mai arătat că prin probatoriul administrat reclamanta a încercat să susțină că prejudiciul său ar fi reprezentat de un risc ridicat de insolvabilitate a societății nou-înființate în urma divizării, deoarece imobilul reprezentând sediul social al SC C. R. SA nu a fost transferat prin divizare către SC C. S. SA și, ca atare, această societate nu prezintă garanțiile pe care le-a prezentat societatea mamă înaintea divizării, garanții în considerarea cărora reclamantul a încheiat contractele de tip C. .
Recurentele au arătat că, în primul rând, un astfel de raționament ar fi prezentat relevanță în măsura în care temeiul de drept al acțiunii introductive ar fi fost revocarea mandatului și nu renunțarea la mandat din partea recurentei C.
R., cum e cazul de față. În al doilea rând, au arătat că această teză a fost pe deplin infirmată de probele administrate în prezenta speță din care a rezultat nu doar faptul că SC C. S. SA reprezintă o societate pe acțiuni cu un capital social care excede suma de 90.000 lei, dar și faptul că aceasta deține în proprietate peste 32 de imobile, singurul imobil rămas în patrimoniul societății mamă fiind sediul social al acesteia.
Au arătat că instanța de fond a reținut că este irelevant în cauză ceea ce recurentele au dovedit pe deplin, și anume solvabilitatea recurentei SC C. S. SA, apreciind că cele dovedite de către recurente prin probațiunea administrată se referă la fapte intervenite ulterior divizării, or solvabilitatea mandatarului trebuie analizată strict raportat la momentul așa zisei cesiuni de contract. Au învederat că analiza efectuată de către instanță cu privire la acest aspect a fost una fundamental greșită, deoarece s-a pornit de la premisa că s-ar fi dovedit în vreun fel de către reclamantă insolvabilitatea SC C. S. SA la momentul divizării. S-a reținut că « la momentul divizării SC C. S. SA a rămas să gestioneze doar un sistem de MLM - în ipoteza în care sistemul de prăbușea nu
exista posibilitatea executării silite a niciunui bun », făcându-se complet abstracție de garanțiile reale mobiliare și imobiliare aferente contractelor de tip
C., garanții transferate prin proiectul de divizare și care au determinat ulterior intrarea a peste 30 de imobile în patrimoniul SC C. S. SA. La momentul divizării, solvabilitatea celor două societăți era absolut identică cu cea din prezent, acestea fiind ambele două societăți pe acțiuni, dintre care una deținea în proprietate un imobil reprezentând sediul, iar cealaltă o serie de garanții reale imobiliare care au condus ulterior la majorarea activelor cu peste 30 de imobile în toată țara.
Recurentele au mai arătat, cu privire la susținerea intimatei potrivit căreia singurul criteriu pe care s-a bazat decizia acesteia de a încheia contractele de tip
C. ar fi fost existența în patrimoniul societății a imobilului de pe str. A. lancu, că aceasta este una complet nefondată. Prin încheierea acestor contracte, intimata a dorit aderarea la sistemul de Multi Level Marketing beneficiind în acest fel de know-how-ul și expertiza pe care C. o avea în acest domeniu în
principal datorită activității îndelungate desfășurate de societățile afiliate acesteia în străinătate.
Cu privire la inadmisibilitatea petitului principal al acțiunii introductive raportat la prevederile art. 111 C.proc.civ., recurentele au arătat că, la momentul dezbaterilor, instanța de fond a recalificat petitul în constatare drept unul în realizare, în condițiile în care desființarea contractului de tip C. nu fusese solicitată în vreun fel. Recurentele au arătat că consideră în continuare că petitul principal al acțiunii era specific unei acțiuni în constatare și ca atare instanța nu putea dispune restituirea sumelor achitate, deoarece prin intermediul unei acțiuni în constatare nu se poate valorifica nici o pretenție, urmărindu-se doar constatarea unei stări de drept.
Au mai arătat că excepția prescripției a fost respinsă în mod neîntemeiat de către instanța de fond. Potrivit raționamentului instanței de fond, dreptul la acțiune al intimatei s-a născut abia la momentul divizării, moment care, în opinia intimatei, a echivalat cu renunțarea SC C. R. SA la mandat. Manifestarea de voință în sensul exercitării dreptului la acțiune din partea intimatei a fost exprimată în mod formal la momentul introducerii cererii de chemare în judecată. Ca atare, sumele solicitate nu puteau fi acordate decât pentru perioada de 3 ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată, deoarece solicitările intimatei sunt de natură patrimonială, subsumându-se regulilor instituite de art. 1 alin. 1 coroborat cu art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 privind prescriptibilitatea în 3 ani a pretențiilor de natură patrimonială.
Au mai arătat că prin sentința civilă nr. 5390/20 octombrie 2011 pronunțată de T. ul Specializat C. în dosarul nr._, instanța a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul P. Iuliu în contradictoriu cu recurentele. În dosarul nr._ obiectul cererii de chemare în judecată este identic cu obiectul prezentului dosar, singura diferență fiind de ordin valoric raportat la pretențiile solicitate, diferență care a determinat de altfel competența de soluționare în prima instanță în sarcina T. ului Specializat C. . Așa cum se poate observa din sentința menționată, instanța a confirmat pe deplin validitatea argumentelor invocate de recurente, și pe cale de consecință cererea introductivă a fost respinsă, soluție care se impune și în prezentul dosar.
În continuare, au expus motivarea cererii de suspendare a executării hotărârii primei instanțe până la soluționarea recursului, cerere respinsă prin încheierea pronunțată la 8 decembrie 2012.
Recursul a fost legal timbrat.
Intimata, deși legal citată, nu a depus întâmpinare.
Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, cu luarea în considerare a prevederilor art. 304, art. 3041și art. 312 C.proc.civ., tribunalul reține următoarele:
Cu titlu preliminar, tribunalul are în vedere faptul că acțiunea în pretenții care a fost soluționată de prima instanță a fost expediată poștal recomandat la
26 noiembrie 2010 și are ca obiect pretenții derivate din raporturi juridice desfășurate între părți începând cu anul 2004.
Prin raportare la data nașterii raporturilor juridice dintre părți și la prevederile art. 6, alin. 2 și alin. 6 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, respectiv prin raportare la prevederile art. 3 și art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, tribunalul reține că raporturile juridice dintre părți s-au născut înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod civil, iar efectele lor în curs de desfășurare nu se încadrează în excepțiile prevăzute de art. 6 alin. 6 din Legea nr. 287/2009 și de
art. 5 din Legea nr. 71/2011, pentru a le fi aplicabile dispozițiile Noului Cod civil. În consecință, legislația aplicabilă raporturilor juridice dintre părți este reprezentată de Codul comercial din 1887, ca lege specială și de Codul civil din 1864, ca lege generală.
În același sens, tribunalul are în vedere faptul că, prin raportare la data înregistrării acțiunii introductive de instanță, legea procedurală aplicabilă prrezentului litigiu este codul de procedură civilă din 1865, actualizat.
Analizând criticile aduse de recurente modului în care prima instanță a soluționat excepția prescripției dreptului reclamantei la acțiune în sens material, tribunalul reține faptul că excepția prescripției reprezintă o excepție de fond și, prin raportare la soluția care urmează a fi adoptată de instanța de recurs, de admitere a recursului și de modificare a sentinței atacate în sensul respingerii cererii introductive de instanță, ca neîntemeiată, se impune abordarea unitară a cauzei, nemaifiind necesară analiza incidenței prescripției dreptului reclamantei la acțiune în sens material.
În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul reține că elementul esențial pentru stabilirea soluției este corecta calificare a contractului încheiat între reclamantă și SC C. R. SA (înainte de divizare), din perspectiva naturii sale juridice.
T. ul reține că între părți s-a încheiat un contract calificat de către reclamantă ca fiind un contract de mandat, însă, așa cum se va arăta în cele ce urmează, acesta nu este un simplu contract de mandat, ci un contract complex care are la bază mandatul acordat de reclamant pârâtei, însă este și un contract de finanțare.
Prin cererea de aderare nr. 11904 și prin asumarea de către reclamantă a regulamentului de funcționare, reclamanta și-a dat acordul de aderare și constituire a unui grup de clienți, cu obligația pârâtei SC C. R. SA (înainte de divizare) de a organiza grupul și de a-i administra afacerile. În temeiul cererii și al regulamentului de funcționare, reclamantei i s-a eliberat certificatul de participare, care a confirmat acceptarea cererii de aderare, în scopul achiziționării de "alte bunuri";, în valoare de 100.000 lei noi (1.000.000.000 lei vechi).
Din cuprinsul regulamentului de funcționare rezultă că intenția părților a fost aceea de a califica în principal contractul încheiat între ele, ca fiind un contract de mandat. În acest sens, tribunalul reține că părțile și-au și asumat calitatea de mandant și respectiv mandatar (art. 3 din regulamentul de
funcționare), iar pârâta SC C. R. SA (înainte de divizare) și-a asumat obligația de a încheia acte juridice necesare realizării obiectivelor în numele și pe seama membrilor grupului, inclusiv a reclamantei, fiindu-i angajată răspunderea pentru felul în care administrează interesele acestora. Mai mult, părțile au arătat că acest contract de mandat devine operațional din momentul acceptării și încadrării în grup a clientului. Desigur, în subsidiar, actul juridic cuprinde și clauze specifice referitoare la un contract de finanțare, cu obligația mandantului, respectiv a reclamantei de a achita anumite rate lunare.
Așadar, analiza fondului raporturilor dintre părți pornește de la această premisă, reținând că principala obligație a mandatarului este aceea de a executa mandatul, în conformitate cu dispozițiile art. 1539 C.civ. din 1864, neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a unei obligații atrăgând răspunderea mandatarului în fața mandantului.
În cauză însă, reclamanta nu a înțeles să invoce vreo culpă a mandatarului, SC C. R. SA (înainte sau după divizare), în îndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul de mandat, solicitând, în schimb, restituirea
de către SC C. R. SA (după divizare) a sumelor achitate în temeiul contractului de finanțare.
Într-adevăr, contractul de mandat este o convenție intuitu personae, având la bază încrederea mandantului în mandatar, mandatarul putându-și substitui o terță persoană, cedându-i o parte sau toate drepturile ce-i sunt conferite de mandant, doar în ipoteza în care o asemenea facultate a fost prevăzută în contract. În cauză însă nu a avut loc o astfel de substituire, deoarece drepturile și obligațiile asumate de către mandant, respectiv pârâta SC C. R. SA (înainte de divizare), au fost cedate pârâtei SC C. S. SA, ca urmare a divizării, încuviințată prin sentința comercială nr. 1742/27 aprilie 2010 pronunțată în dosarul nr._ de Tribunalul Comercial Cluj, divizare care a avut loc în condițiile reglementate de dispozițiile Legii nr. 31/1990.
Divizarea reprezintă un drept al unei societăți comerciale supus opoziției, în condițiile reglementate de art. 243 și art. 62 din Legea nr. 31/1990. În forma în vigoare la data de 27 aprilie 2010, art. 243 din Legea nr. 31/1990 permitea oricărui creditor care avea o creanță anterioară datei publicării proiectului de divizare și care nu era scadentă la data publicării proiectului de divizare să formuleze opoziție, cu consecința suspendării executării divizării până la data la care hotărârea judecătorească asupra opoziției devenea irevocabilă, în afară de cazurile în care societatea debitoare făcea dovada plății datoriilor sau oferea garanții acceptate de creditori ori încheia cu aceștia un acord pentru plata datoriilor. Mai mult, în cazul divizării, dacă un creditor al societății căreia îi era transferată obligația în conformitate cu proiectul de divizare nu obținea realizarea creanței sale, toate societățile beneficiare erau răspunzătoare pentru obligația în cauză, în limita activelor nete care le erau transferate prin divizare, cu excepția societății căreia îi era transferată obligația respectivă, care răspundea nelimitat.
Reclamanta nu a formulat însă opoziție față de hotărârea societății pârâte SC C. R. SA adoptată cu privire la divizare.
În acest context, tribunalul reține lipsa temeiniciei considerentelor primei instanțe în sensul că reclamanta, la momentul divizării, nu avea calitatea cerută de art. 243 din Legea nr. 31/1990 cu privire la societățile comerciale, astfel că nu putea formula opoziție la divizare. Astfel cum s-a arătat mai sus, în forma în vigoare la momentul divizării, Legea nr. 31/1990 cerea doar existența unei creanțe anterioare datei publicării proiectului de divizare, cu scadența ulterioară acestei date. Or, prin aderarea la grupul de autofinanțare, reclamanta a încheiat cu pârâta SC C. R. SA și contractul de finanțare, devenind astfel titulara unui drept de creanță a cărui scadență era ulterioară datei publicării proiectului de divizare, reclamanta încadrându-se perfect în condițiile impuse de Legea nr. 31/1990 pentru a formula opoziție.
Mai mult decât atât, dreptul pârâtei SC C. R. SA de a se diviza este unul reglementat de dispozițiile legale, cunoscute de altfel reclamantei la data încheierii actului juridic contestat în cauză, astfel încât nu poate fi pusă problema unei substituiri în sensul celor arătate anterior și care ar fi necesitat o prevedere contractuală expresă în acest sens.
În același context, instanța reține că, chiar și în ipoteza în care ar fi intervenit o substituire de genul celei arătate mai sus, mandatarul ar avea o acțiune directă contra substituitului, însă în orice situație, fie într-o acțiune contra substituitului, fie într-o acțiune contra mandatarului care este răspunzător de îndeplinirea obligațiilor asumate, mandantul trebuie să facă
dovada vinovăției mandantului sau a substituitului în îndeplinirea obligațiilor asumate, precum și a prejudiciului adus mandatarului, ca urmare a neîndeplinirii sau a îndeplinirii necorespunzătoare a obligațiilor.
În cauză, însă, reclamanta nu numai că nu a făcut dovada nici a vinovăției și nici a vreunui prejudiciu, dar nici nu a invocat asemenea aspecte în cuprinsul cererii de chemare în judecată, insistând doar asupra necesității constatării încetării contractelor de mandat, ca urmare a renunțării mandatarului, dar nici o asemenea renunțare nu a fost dovedită, cu atât mai mult cu cât renunțarea mandatarului poate interveni doar în condițiile reglementate de art. 1556 alin.1 C.civ. din 1864, respectiv cu prealabila notificare a mandantului. Pe de altă parte, divizarea societății nu constituie o manifestare de voință în acest sens, întrucât reorganizarea unei persoane juridice sub forma divizării este un drept al persoanei juridice, urmând ca eventual aceasta să răspundă în cazul în care prin operațiunea efectuată încalcă drepturile terților contractanți.
Nu în ultimul rând, în ipoteza în care reclamanta dorea încetarea raporturilor contractuale încheiate cu pârâta SC C. R. SA și / sau cu SC
C. S. SA, avea și are la îndemână instituția revocării mandatului, reglementată de dispozițiile art. 1553 C.civ. din 1864, care poate interveni atât în ceea ce privește mandatul cu titlu gratuit, cât și cel cu titlu oneros.
În fine, considerentele anterioare în sensul că reclamanta nu a probat existența vreunui prejudiciu generat de operațiunea de divizare a pârâtei SC C.
R. SA sunt confirmate și de lipsa oricărei susțineri și, mai mult, de lipsa oricărei dovezi în sensul că paguba suferită ar fi actuală. Simpla referire la o pretinsă solvabilitate precară a pârâtei SC C. S. SA, ca urmare a menținerii în patrimoniul SC C. R. SA (după divizare) a bunului imobil care servea drept sediu SC C. R. SA (înainte de divizare) nu are nicio relevanță, câtă vreme reclamanta nu a probat suferirea unui prejudiciu efectiv sau a unuia iminent.
În acest context, tribunalul reține lipsa de temeinicie a considerentelor hotărârii atacate și în ceea ce privește prejudiciul. Astfel, prima instanță a reținut că prejudiciul produs reclamantei este, în mod cert, constituit din sumele achitate pârâtei SC C. R. SA, nefiind relevant faptul că aceste sume au intrat efectiv în patrimoniul pârâtelor sau au fost doar gestionate de acestea. Altfel, s-ar ivi situația ca reclamanta să nu poată recupera suma achitată deoarece nu a fost încasată de nimeni.
Sumele achitate de reclamantă nu sunt și nu pot constitui un prejudiciu, ci ele au dat naștere unei creanțe a reclamantei față de grupul de autofinanțare, grup reprezentat convențional de pârâta SC C. R. SA înainte de divizare și de SC C. S. SA după divizare. Sumele respective, chiar încasate de SC C.
R. SA și de SC C. S. SA, nu au format niciodată obiectul dreptului de proprietate al vreuneia dintre recurente, ci au aparținut grupului de autofinanțare, fiind doar gestionate de recurente. Prin urmare, chiar dacă contractul de finanțare și cel de mandat au fost încheiate de reclamantă cu recurenta SC C. R. SA, restituirea sumelor nu poate fi solicitată de reclamanta intimată recurentelor, ci ea trebuia solicitată grupului de autofinanțare reprezentat în prezent de recurenta SC C. S. SA. A fortiori, tribunalul nu poate primi argumentul primei instanțe în sensul că nu este relevant faptul că aceste sume au intrat efectiv în patrimoniul pârâtelor sau au fost doar gestionate de acestea, altfel, s-ar ivi situația ca reclamanta să nu poată recupera suma achitată deoarece nu a fost încasată de nimeni. Scopul procesului civil și, implicit, al prezentului litigiu nu poate fi găsirea unei persoane care să suporte un prejudiciu alegat de reclamantă, ci verificarea legalității și temeiniciei pretențiilor reclamantei alegate în contradictoriu cu pârâtele. Conform principiului disponibilității, reclamantei (în speță asistată și reprezentată convențional de avocat) i-a revenit rolul de a stabili cadrul procesual. În ipoteza de față, reclamanta a avansat pretenții doar față de
pârâtele C., care aveau doar calitatea de mandatare ale sale și ale grupului de autofinanțare, context în care primei instanțe îi revenea rolul de a clarifica această chestiune, nu de a institui în sarcina pârâtelor recurente o răspundere devenită incidentă ca urmare a absenței unei alte / unor alte persoane răspunzătoare.
În fine, în ceea ce privește puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 5390/20 octombrie 2011 pronunțate de T. ul Specializat C. în dosarul nr._, tribunalul are în vedere faptul că argumentele instanței care a pronunțat hotărârea respectivă sunt deosebit de persuasive, având, în general, aplicabilitate și în prezentul litigiu, însă între cauze există diferențe notabile care împiedica invocarea excepției ca atare.
Concluzionând, tribunalul reține că, în speță, contractul încheiat de reclamantă cu SC C. R. SA (înainte de divizare) este în vigoare și își produce efectele, atât în ceea ce privește clauzele specifice contractului de mandat, cât și în ceea ce privește clauzele contractului de finanțare, convenția nefiind desființată. Divizarea SC C. R. SA nu reprezintă o renunțare a acestei persoane juridice la mandatul încheiat cu reclamanta, iar nemulțumirile reclamantei în legătură cu divizarea puteau și trebuiau să fie tranșate pe calea opoziției. În consecință, în condițiile în care convenția își produce în continuare efectele, recurentele nu datorează reclamantei vreo sumă de bani cu titlu de despăgubiri, reclamanta urmând să încaseze "îndreptățirea"; la momentul determinat contractual pentru acest beneficiu.
În consecință, în temeiul art. 312, alin. 1, teza I și alin. 3 teza I C.proc.civ., coroborat cu art. 3041C.proc.civ., tribunalul va admite recursul formulat de către recurentele SC C. S. SA și SC C. R. SA împotriva sentinței civile nr. 7908/9 aprilie 2012 pronunțate de către Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr._, pe care o va modifica în parte, în sensul că va respinge pe fond acțiunea reclamantei SC I. S. P. S., în contradictoriu cu pârâtele SC
C. S. SA și SC C. R. SA, menținând celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
În temeiul art. 274 alin. 1 C.proc.civ., reținând culpa procesuală în primă instanță a reclamantei, o va obliga să plătească pârâtei SC C. S. SA suma de 2.107,65 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în fața primei instanțe, respectiv o va obliga să plătească pârâtei SC C. R. SA suma de 526,91 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în fața primei instanțe.
În temeiul acelorași prevederi legale citate în aliniatul anterior și reținând culpa procesuală a reclamantei intimate și în recurs, tribunalul o va obliga pe intimată să plătească recurentei SC C. S. SA suma de 4.585,72 lei cu titlu de cheltuieli de judecată din recurs, respectiv o va obliga pe intimată să plătească recurentei SC C. R. SA suma de 2.989,68 lei cu titlu de cheltuieli de judecată din recurs.
PENTRU ACESTE M. IVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Admite recursul formulat de către recurentele SC C. S. SA și SC C.
R. SA împotriva sentinței civile nr. 7908/9 aprilie 2012, pronunțată de către Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr._, pe care o modifică în parte, în sensul respingerii pe fond a acțiunii reclamantei SC I. S. P. S., în contradictoriu cu pârâtele SC C. S. SA și SC C. R. SA.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
Obligă reclamanta să plătească pârâtei SC C. S. SA suma de 2.107,65 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în fața primei instanțe.
Obligă reclamanta să plătească pârâtei SC C. R. SA suma de 526,91 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în fața primei instanțe.
Obligă intimata să plătească recurentei SC C. S. SA suma de 4.585,72 lei cu titlu de cheltuieli de judecată din recurs.
Obligă intimata să plătească recurentei SC C. R. SA suma de 2.989,68 lei cu titlu de cheltuieli de judecată din recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 27 mai 2013.
PREȘEDINTE, | JUDECĂTORI, | GREFIER, | ||
D. D. N. | K. | F. M. A. | VLAIC |
În concediu de maternitate semnează președintele instanței
Thred./MM/FIM/2 ex./07.02.14 Judecător fond: d-na R. C. R. Judecătoria Cluj-Napoca
| ← Decizia civilă nr. 9168/2013. Acțiune în pretenții comerciale | Decizia civilă nr. 81/2013. Acțiune în pretenții comerciale → |
|---|
