Sentința civilă nr. 161/2013. Ordonanță de plată. OUG 119/2007
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
TRIBUNALUL SPECIALIZAT C. DOSAR NR. _
Cod operator date cu caracter personal 11553
SENTINȚA CIVILĂ NR. 161/2013
Ședința publică din data de_ Instanța este constituită din: PREȘEDINTE - I. P. GREFIER - F. B.
Pe rol fiind examinarea cererii de emitere a unei ordonanțe de plată formulată de către creditoarea SC A. T. SA, în contradictoriu cu debitoarea SC R.
S. T., județul C., în temeiul prevederilor OUG nr. 119/2007.
La apelul nominal se prezintă reprezentantul creditoarei, avocatul Victor Rusa în substituirea avocatului M. Oltea G., cu împuternicirea avocațială de substituire depusă la dosar și reprezentantul debitoarei avocatul P. Călin, cu împuternicirea avocațială depusă la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care reprezentantul debitoarei depune la dosar în probațiune, comunicându-se și reprezentantului creditoarei, încheierea civilă nr. 2992/_ prin care Tribunalul Specializat C. s-a pronunțat anul trecut, ulterior declinării de competență a prezentului litigiu, pe o cauză identică înregistrată de către creditoare, cu același temei de drept, aceeași sumă și între aceleași părți. Raportat la această încheiere, invocă excepția autorității de lucru judecat.
Părțile declară că nu mai au alte cereri de formulat sau alte probe de solicitat.
Instanța unește excepția invocată cu fondul cauzei și acordă părților cuvântul atât asupra excepției cât și asupra fondului cauzei.
Reprezentantul creditoarei solicită respingerea excepției invocate, având în vedere că prin încheierea comunicată nu s-a pronunțat instanța asupra fondului. Conform OUG nr. 119/2007 și OUG nr. 5/2001 instanța nu ordonă măsuri definitive ci doar provizorii. Solicită admiterea cererii așa cum a fost formulată și ulterior precizată și pe cale de consecință, emiterea unei ordonanțe de plată prin care să fie obligată debitoarea la plata sumei de 208.725,20 lei, reprezentând diferența de preț rămasă neachitată și obligarea debitoarei la plata cheltuielilor de judecată.
Reprezentantul debitoarei susține poziția exprimată prin întâmpinare și solicită respingerea cererii creditoarei, în primul rând ca urmare a admiterii excepției autorității de lucru judecat și în subsidiar, ca neîntemeiată, întrucât creanța nu este certă, lichidă și exigibilă, între părți nu a intervenit un acord asupra unui element esențial al unui contract și anume asupra prețului și niciuna dintre facturi nu este
semnată ștampilată nu este însușită de debitoare. Solicită obligarea creditoarei la plata cheltuielilor de judecată.
Tribunalul reține cauza în pronunțare.
TRIBUNALUL,
Prin cererea înregistrată în data de 12 martie 2012, la Tribunalul Specializat C.
, creditoarea SC A. T. S., cu sediul în A., a chemat-o în judecată pe debitoarea SC R. S., având sediul în T., județul C., solicitând instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună emiterea unei ordonanțe de plată prin care să fie obligată debitoarea la plata sumei de 510.695,42 lei reprezentând contravaloarea facturilor neachitate, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, creditoarea a arătat că în baza comenzilor debitoarei, a prestat în favoarea acesteia servicii de broderie și aplicare strassuri. Relațiile cu debitoarea au început în anul 2011, pentru o perioadă de timp aceasta achitând cu regularitate contravaloarea serviciilor facturate de către creditoare, însă începând cu luna august 2011 debitoarea nu a mai achitat contravaloarea facturilor. Între părți au intervenit o serie de discuții în ceea ce privește termenul de scadență a facturilor, reprezentantul creditoarei acceptând, la solicitarea reprezentantului debitoarei, ca plata serviciilor facturate să se efectueze la 60 de zile și nu la 30 de zile așa cum se înțeleseseră inițial. La data formulării cererii, creditoarea susține că debitoarea figurează în evidențele sale contabile cu un număr de patru facturi neachitate în valoare totală de 517.999,99 lei. Din această valoare, la data de_ debitoarea a efectuat o plată parțială, achitând suma de 7.304,57 lei, rămânând astfel cu un debit în sumă de 510.695,42 lei. Considerând creanța ca fiind certă, lichidă și exigibilă, creditoarea a formulat prezenta cerere de emitere a ordonanței de plată în temeiul prevederilor OUG nr. 112/2007.
Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 27 martie 2012 (filele 51-53), debitoarea a solicitat respingerea cererii creditoarei ca fiind nefondată și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.
În susținerea poziției procesuale, debitoarea a arătat că între părți nu a fost încheiat un contract comercial și nici măcar o înțelegere care să prefigureze elementele esențiale. Nu se poate aprecia nici că facturile la care face creditoarea referire ar putea reprezenta un acord de voință. Facturile fiscale conțin cuantumul de perechi de încălțăminte cosmetizate de către creditoare și prețul pentru fiecare dintre articole. Însă aceste înscrieri emană de la creditoare, fiind stabilite unilateral și discreționar de către aceasta, neavând nici o legătură cu discuțiile de principiu dintre părți sau cu manopera efectiv prestată. Între părți nu a existat niciodată o înțelegere cu privire la prețul manoperei pentru operațiunile de prestări servicii pe care creditoarea susține că le-a efectuat și nici un termen de scadență a obligațiilor de
plată. Nici una dintre facturile emise de către creditoare nu a fost semnată de reprezentantul legal al debitoarei și nici nu poartă ștampila acesteia. Într-adevăr părțile au intenționat să conlucreze însă între ele nu a fost semnat un contract tocmai pentru că reprezentanții celor două societăți nu au putut ajunge la un acord cu privire la prețul operațiunilor de prestări servicii. Mai mult decât atât, creditoarea nu a probat faptul că operațiunile prestate au reprezentat urmarea unor comenzi ale debitoarei. Neexistând un contract comercial încheiat între părți, prevederile OUG nr. 119/2007 nu pot reprezenta temeiul de drept al cererii creditoarei, întrucât acest act normativ se aplică doar creanțelor certe, lichide și exigibile ce reprezintă obligații de plată a unor sume de bani care rezultă din contracte comerciale pe de altă parte, creanța invocată de creditoare nu este certă, lichidă și exigibilă. O creanță este certă când existența ei este una neîndoielnică și, conform art. 379, al. 3 C.pr.civ., atunci când existența ei rezultă din însuși actul de creanță sau din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de acesta. Or, având în vedere faptul că debitoarea nu a acceptat nici una dintre facturile invocate de către creditoare și că între părți nu a existat un contract comercial, se consideră că nu există nici un dubiu asupra incertitudinii creanței invocate. Oricum cuantumurile înscrise pe facturile emise de către creditoare sunt unele ce derivă din voința unilaterală a acesteia, fără a fi recunoscute de către debitoare, întrucât manoperele invocate nu au fost prestate, iar prețul indicat nu a fost niciodată convenit de părți. De asemenea, art. 379, al. 4 C.pr.civ. prevede că o creanță este lichidă atunci când câtimea ei este determinată prin însuși actul de creanță sau când este determinabilă cu ajutorul actului de creanță și a altor acte, fie emanând de la debitor, fie recunoscute de acestea, fie opozabile în baza unei dispoziții legale. Ori, în speță nu ne aflăm în nici una din situațiile enumerate, între părți neexistând vreun act de creanță în cuprinsul căruia suma solicitată să fie determinată. Cuantumul creanței nu este nici măcar determinabil ca urmare a lipsei contractului, a unor comenzi sau situații de lucrări sau măcar facturi acceptate prin semnătură și ștampilă. Creditoarea a procedat la emiterea de facturi al căror cuantum era stabilit discreționar, prin indicarea cantității și a prețului fără ca acestea să fie reale. Totodată, trebuie întrunită și condiția exigibilității creanței. Sumele pe care le pretinde creditoarea nu sunt scadente, întrucât din nici un act depus în probațiune nu rezultă care ar fi termenul de plată stabilit de către părțile litigante, termen pe care debitoarea să și-l fi însușit. În cererea formulată creditoarea susține că reprezentanții celor două societăți au convenit ca plățile să fie făcute în termen de 60 de zile, fără însă a depune vreun înscris în probațiune, din nici unul din înscrisurile aflate la dosar nerezultând faptul că debitoarea și-ar fi însușit vreun termen de plată al facturilor pe care creditoarea le- a emis.
Inițial, prin sentința civilă nr. 1802/9 aprilie 2012, competența materială de soluționare a cuazei a fost declinată în favoarea Tribunalului C., considerându-se că
litigiul are o natură civilă. Tribunalul Cluj, la rândul său, prin încheierea civilă nr. 747/26 octombrie 2012, a declinat competența materială de soluționare a cuazei, în favoarea Tribunalului Specializat C. . Pronunțându-se asupra regulatorului de competență, C. ea de Apel C., prin sentința civilă nr. 100/F/2012, a stabilit că Tribunalul Specializat C. este competent, din punct de vedere material să soluționeze cauza, acesta fiind specializat să soluționeze astfel de litigii de ordonanță de plată.
În rejudecare, debitoarea a ridicat excepția autorității de lucru judecat cu privire la acțiunea formulată, având în vedere pronunțarea, între timp, a încheierii civile nr. 2992/22 august 2012, de către Tribunalul Specializat C., cu privire la o cerere identică cu prezenta.
Creditoarea s-a opus admiterii excepției, pe calea ordonanței de plată nejudecându-se fondul litigiului și prin urmare, neputând exista autoritate de lucru judecat.
Având în vedere excepția invocată, judecătorul o va admite și va respinge, în consecință, cererea formulată, conform art. 1201 C.civ. Este indiscutabil că o nouă cerere de ordonanță de plată, purtată între aceleași părți, cu privire la același obiect și întemeiată pe aceeași cauză, nu mai poate fi judecată din moment ce o instanță s-a pronunțat deja asupra ei. Prin încheierea civilă nr. 2992/22 august 2012, Tribunalul Specializat C. s-a pronunțat asupra cererii ce face obiectul prezentului litigiu, respingând-o.
Urmând să cadă în pretenții, în temeiul art. 274 C.pr.civ., creditoarea va fi obligată să plătească debitoarei suma de 4.023,10 lei, cheltuieli de judecată dovedite ca fiind făcute, reprezentând onorariu avocațial (fila 64).
Fiind evidentă reaua-credință a creditoarei, ce a promovat două acțiuni identice, neașteptând să fie soluționată prima dintre ele, încărcând, în mod nejustificat rolul instanței și insistând ca și cea de a doua cerere să fie soluționată, încă o dată, pe fondul ei, în temeiul art. 108/1, al. 1, pct. 1, lit. a C.pr. civ., se va dispune amendarea creditoarei cu suma de 700 lei, amendă judiciară.
Analizarea excepției autorității de lucru judecat și admiterea ei, face inutilă aplecarea judecătorului și asupra fondului cererii.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII,
H O T Ă R Ă Ș T E:
Respinge cererea formulată de către creditoarea SC A. T. S., cu sediul procesual ales în A., str. ion V., nr. 1, ap. 3, în contradictoriu cu debitoarea SC R.
, cu sediul în T., Strada R., nr. 1, corp C. 1, județul C., ca urmare a admiterii excepției autorității de lucru judecat.
O obligă pe creditoare să plătească, în favoarea debitoarei, suma de 4.023,10 lei cheltuieli de judecată.
O amendează pe creditoare cu suma de 700 lei, amendă judiciară. Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 21 ianuarie 2013.
PREȘEDINTE, GREFIER,
P. F. B.
| ← Sentința civilă nr. 1986/2013. Ordonanță de plată. OUG 119/2007 | Sentința civilă nr. 996/2013. Ordonanță de plată. OUG 119/2007 → |
|---|
