Sentința civilă nr. 292/2013. Constatare nulitate act
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
TRIBUNALUL SPECIALIZAT C. DOSAR NR. _
Cod operator date cu caracter personal 11553
SENTINȚA CIVILĂ NR.292/2013
Ședința publică din data de 31 ianuarie 2013 Instanța este constituită din:
PREȘEDINTE: N. K. GREFIER: A. VLAIC
Pe rol fiind pronunțarea hotărârii cu privire la acțiunea formulată de către reclamanta C. L. în contradictoriu cu pârâta S.C. C. SSR.L., având ca obiect constatare nulitate act.
Dezbaterea în fond a cauzei a avut loc în ședința publică din data de 17 ianuarie 2013, mersul dezbaterilor și concluziile părților fiind consemnate în ședința publică de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
T R I B U N A L U L,
Prin cererea formulată la data de 8 septembrie 2011 pe rolul Judecătoriei C. N., reclamanta C. L. a solicitat instanței ca în contradictoriu cu pârâta SC C. S. SA prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a Regulamentului de funcționare a pârâtei devenit ulterior ca urmare a divizării Regulament de funcționare SC C. S. SA, a cererii de aderare nr.0006051 din 28 martie 2003, a certificatului de participare nr.6051/9 din aceeași dată încheiat între Nedelcu Ionel Valeriu și SC C. S. SA, a convenției de cesiune imobiliară încheiată la 19 februarie 2007, între Nedelcu Ionel Valeriu și C. L., a contractului de garanție
imobiliară autentificat sub nr.388 din 20 februarie 2007 de BNP Gyergyai M. na din mun. F. încheiat între, reclamantă și SC C. ROMÂNIA SA, precum și a oricăror acte ce au emanat în valorificarea actelor de mai sus.
Reclamanta a arătat că societatea mamă este SC C. ROMÂNIA SA și că prin sentința comercială nr.1742 din 27 aprilie 2010 a Tribunalului Comercial C., prin divizare s-a înființat o nouă societate comercială SC C.
S. SA, iar această ultimă societate are ca domeniu principal de activitate comerț cu autoturisme si autovehicule ușoare (sub 3,5 tone).
În motivarea cererii reclamanta a arătat că în baza cererii de aderare nr.0006051/9 din_, Nedelcu Ionel Valeriu a aderat la un grup de autofinanțare administrat de SC C. ROMÂNIA SA, ulterior preluată de SC
C. S. SA, pentru achiziționarea de bunuri. Trebuie reținut că cerere de aderare nr.0006051/9 din_ și certificatul de participare nr.6051/9 din aceeași dată, potrivit înserării din conținutul lor, au valoare de contract. În baza cererii de aderare și a certificatului de participare Nedelcu Ionel Valeriu a contractat suma de 37.920 lei.
Reclamanta a mai arătat că la data de 19 februarie 2007, a intervenit o convenție de cesiune imobile prin care Nedelcu Ionel Valeriu i-a cesionat contractul încheiat între el și SC C. S. SA. Până la data încheierii convenției de cesiune, Nedelcu Ionel Valeriu achitase suma de 3.676 lei din suma contractată către pârâtă. După încheierea convenției de cesiune, a
devenit membru îndreptățit al grupului de autofinanțare, a contractat mai multe bunuri mobile conform facturii seria BWEJ nr.1655410 din_ în valoare de 37.901,5 lei, pe care grupul de autofinanțare prin SC C. S. SA le-a plătit.
Potrivit Regulamentului de funcționare a grupului de autofinanțare, reclamanta ca membru al grupului de autofinanțare trebuia să achite rate lunare reprezentând valoarea bunurilor contractate. Cu alte cuvinte, a contractat cu SC C. S. SA suma de 37.920 lei, a folosit suma de 37.901,5 lei (3.676 lei aportul meu și 34.228,5 lei efectiv și real acordați), iar pârâta în loc să-i calculeze o rată lunară la suma efectiv și real acordată, îi calculează la suma de 53.000 lei potrivit contractului de garanție imobiliară de rang II autentificat sub nr.388 din_ .
Reclamanta a mai arătat că în doctrină s-a definit nulitatea ca fiind acea sancțiune de drept civil, care lipsește actului juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. In esență, nulitatea este sancțiunea care intervine în cazul în care nu se respectă la încheierea actului juridic civil, condițiile de validitate.
Potrivit art.948 cod civil, condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții sunt capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părții ce se obligă, un obiect determinat, o cauză licită.
Referindu-se la voința juridică, reclamanta a arătat că trebuie reținut că există două principii care cârmuiesc voința juridică și anume principiul libertății actelor juridice civile numit și principiul autonomiei de voință și principiul voinței reale. Referindu-se la principiul libertății actelor juridice civile, trebuie reținut că potrivit art.5 cod civil nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare de la legile care interesează ordinea
publică și bunele moravuri. De asemenea, trebuie reținut că limitele principiului libertății actelor juridice civile sunt ordinea publică, adică normele care reglementează ordinea economică, socială și politică din stat, morala precum și normele imperative civile de la care nu se poate deroga.
Reclamanta a mai arătat că referindu-se la conținutul condițiilor de valabilitate, trebuie reținut că pentru valabilitate obiectul actului juridic civil trebuie să fie licit și moral. Condiția aceasta cere ca acțiunea ori inacțiunea părților actului juridic civil să fie în concordanță cu legea și cu morala. Condiția nu este îndeplinită și actul va fi nul pentru obiectul ilicitor imoral atunci când obiectul actului juridic este în contradicție cu legea ori morala. Legat de condiția de valabilitate, potrivit căreia trebuie să fie licită și morală, trebuie reținut că potrivit art.966 cod civil, obligația nelicită nu poate avea nici un obiect, iar potrivit art.968 cod civil, cauza este nelicită când este prohibită de lege.
De asemenea, reclamanta a mai arătat că nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, iar în speță solicită constatarea nulității absolute a Regulamentului de fracționare a pârâtei, întocmit împotriva legii, precum și a actelor de mâi sus, încheiate în baza acestui Regulament. Din acest punct de vedere, potrivit prevederilor art.5 alin.l din OUG nr.99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului aprobată cu modificări și completări prin Lg.nr.227/2007, este interzis oricărei persoane juridice care nu este instituție de credit autorizată precum și oricărei persoane fizice sau entități fară personalitate juridică să se angajeze într-o activitate de atragere de depozite ori alte fonduri rambursabile de la public ori activitate de atragere și/sau gestionare de sume de bani provenite din contribuțiile membrilor sau grupurilor de persoane constituite în vederea acumulării de fonduri colective și acordării de credite/împrumuturi din fondurile astfel
acumulate pentru achiziționarea de bunuri și/sau servicii de către membrii acestora.
Cât privește obiectul de activitate ale pârâtei, reclamanta a arătat că din certificatul de înregistrare și din sentința comercială nr. 1742/_ a Tribunalului Comercial C., rezultă că activitatea principală a pârâtei este comerț cu autoturisme și autovehicule ușoare (sub 3,5 tone), or, în aceste condiții ea nu se poate încadra în lista privind activitățile economice pentru desfășurarea cărora legea impune condiția obiectului unic/principal de activitate reglementată de OUG nr.99/2006 privind instituțiile de credit și adecvare de capital.
Astfel, deși nu are în obiectul de activitate principal vreunul din cele prev. de OUG nr.99/2006, prin Regulamentul de funcționare se prevede în art. l faptul că SC C. ROMÂNIA SA reunește participanți în grupuri cu scopul de a oferi posibilitatea achiziționării de imobile. Potrivit art.14 din același Regulament, fiecare dintre participanții la grupurile organizate și administrate de societate simt obligați la plata unor rate lunare de bază reprezentând sumele cu care participantul contribuie lunar în favoarea grupului iar resursele financiare astfel acumulate fiind utilizate potrivit art.27 pentru finanțarea achiziționării de bunuri de către participanții îndreptățiți prin licitație sau tragere la sorți.
Din cele de mai sus, în opinia reclamantei rezultă fără nici un fel de dubiu că regulamentul de funcționare al pârâtei a fost întocmit cu încălcarea legii, întrucât a desfășurat activități interzise prin art.5 alin. l din OUG nr.99/2006, astfel că este lovit de nulitate absolută.
A mai arătat reclamanta că cele susținute în cuprinsul cererii de chemare în judecată, sunt întărite de poziția Băncii Naționale a României care prin adresa nr. V/4/822 din_ confirmă că această activitate desfășurată de pârâtă este împotriva legii.
Pârâta S.C. "C. S. " S.A. prin întâmpinarea depusă în fața Judecătoriei
C. N., a invocat excepția netimbrării, excepția necompetenței materiale a Judecătoriei C. N. iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii de constatare a nulității absolute, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare pârâta a arătat că cererea de constatare a nulității absolute a contractelor mai sus amintite este neîntemeiată.
Astfel, pârâta a arătat că înțelege să invoce excepția inadmisibilității cererii de constatare a nulității absolute a Regulamentului de funcționare, întrucât la data constituirii SC C. ROM. IA SA, actele constitutive au fost analizate de un judecător, iar ulterior, respectiv prin divizarea SC C. ROMÂNIA SA s-a înființat, SC C. S. SA fiind evident faptul că dacă obiectul de activitate ar fi ilicit nu s-ar fi autorizat funcționarea unei noi societăți cu acest obiect de activitate.
În plus, deși reclamanta invocă disp. OUG nr. 99/2006, contractul cu numitul Nedelcu a luat naștere în anul 2003, astfel încât aceste dispoziții nu- și găsesc incidența.
Pârâta a invocat de asemenea și disp. art. 969 C.civ., arătând că actul perfectat are forță juridică în condițiile acestor dispoziții, iar reclamanta a perfectat acest act în deplină cunoștință de cauză având voința liberă și neviciată.
Cât privește răspunsul primit de la BNR acesta nu reprezintă altceva decât o opinie care nu este de natură a produce consecință juridice.
Prin notele de ședință depuse în fața tribunalului, pârâta a invocat excepția prematurității pentru lipsa concilierii prealabile, iar în ceea ce
privește principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice reglementat de decretul nr. 31/1954 a arătat că și anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, acest principiul nu a mai fost aplicat cu aceeași rigurozitate, apreciindu-se că, concordanța dintre actul încheiat și scopul produs trebuie privit în sens larg, pentru a permită persoanei juridice să întreprindă tot ceea ce este util în vedere activității și scopului propus.
Cu privire la obiectul de activitate, pârâta s-a prevalat în principal de dispozițiile dreptului comunitar aplicabil și de caracterul prioritar al acestuia, invocând art. 4.1 lit. a din directiva 2006/48/CE care, în opinia sa trebuie aplicată cu prioritate față de normele interne.
Analizând probatoriul administrat în cauză, instanța reține următoarele:
Examinând cu prioritate excepția inadmisibilității pentru lipsa concilierii directe, instanța o va respinge ca neîntemeiată, reținând faptul că petitele principale ale cererii de chemare în judecată, respectiv constatarea nulității absolute a Regulamentului de funcționare și a cererii de aderare, sunt neevaluabile în bani, evaluabil în bani fiind doar capătul de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de garanție imobiliară, care însă este un capăt de cerere accesoriu, soluționarea acestuia depinzând de soluția pronunțată cu privire la capetele principale de cerere.
Astfel, în temeiul disp. art. 7201C.pr.civ., reținând că în cauză nu este întrunită condiția privind natura evaluabilă a cererii de chemare în judecată, instanța va respinge, ca neîntemeiată, excepția.
Pe fondul cauzei, instanța reține că între părți s-a încheiat un contract care înglobează trăsăturile unui contract de mandat și cele ale unui contract de finanțare.
Astfel, instanța reține că prin convenția de cesiune de imobile încheiată între reclamantă și d-nul Nedelcu Ionel Valeriu, reclamanta a dobândit drepturile și obligațiile care decurgeau din contactul încheiat între cedent, respectiv d-nul Nedelcu Ionel Valeriu și SC C. ROMÂNIA SA (f.19 dosarul nr._ ).
Ulterior, respectiv la data de 19 februarie 2007 reclamanta a semnat regulamentul de funcționare care reglementează raporturile juridice dintre acesta și SC C. ROMÂNIA SA, devenită prin divizare SC C. SZSTEM SA (f.6-7 dosarul nr._ ). La data de 20 februarie 2007, aceleași părți, au semnat contractul de garanție imobiliară, prin care SC C. ROMÂNIA SA, în calitate de mandatar și administrator al grupului de participați, a devenit creditor ipotecar al reclamantei care a consimțit la constituirea unei garanții imobiliare, ipotecă de rangul II, asupra imobilului proprietatea reclamantei, constând în casă și curte în suprafață de 403 mp., până la concurența sumei de 53.000 lei, pentru garantarea obligațiilor asumate de reclamantă, prin contractul nr._, cesionat ulterior prin convenția de cesiune nr.75/_ (f.11-12 dosarul nr._ ).
Astfel, prin cererea de aderare asumată de către reclamantă, precum și prin asumarea regulamentului de funcționare, aceasta și-a dat acordul de aderare și constituire a unui grup de clienți, cu obligația pârâtei de a organiza grupul și de a-i administra afacerile. În temeiul cererii și a regulamentului de funcționare, reclamantei i s-au eliberat certificatele de participare, care-i confirmă acceptarea cererii de aderare, în scopul achiziționării de imobile, de materiale, plata de manopere legate de construcția unor imobile, lucrări de reparații, renovare sau modernizare a unor construcții existente, în valoare de 300.000.000 lei vechi.
Așadar din cuprinsul regulamentului de funcționare rezultă că intenția părților a fost aceea de a califica contractul încheiat între ele, ca fiind un contract de mandat, însă și un contract de finanțare, așa cum se va arăta în cele ce urmează. În acest sens, instanța reține că părțile și-au și asumat calitatea de mandant și respectiv mandatar (ar.3 din regulamentul de
funcționare), iar pârâta și-a asumat obligația de a încheia acte juridice necesare realizării obiectivelor în numele și pe seama membrilor grupului, respectiv, inclusiv a reclamantei, fiindu-i angajată răspunderea pentru felul în care administrează interesele grupului. Mai mult, părțile au arătat că acest contract de mandat devine operațional din momentul acceptării și încadrării în grup a clientului. Desigur, actul juridic cuprinde și clauze specifice referitoare la un contract de finanțare, cu obligația mandantului, respectiv a reclamantului de a achita anumite rate lunare.
Sub cel din urmă aspect, instanța reține, contrar poziției pârâtei, că raporturile juridice dintre părți au indubitabil și trăsăturile unui contract de finanțare, aspect care reiese fără echivoc, în principal, din cuprinsul contratului de garanție imobiliară încheiat între părți.
Astfel, în primul rând instanța reține că reclamanta a constituit o ipotecă în favoarea pârâtei până la concurența sumei de 53.000 lei, obligându-se totodată să restituie pârâtei suma de 46.300 lei în 135 de rate lunare. Ca atare, ipoteza susținută de către pârâtă potrivit căreia participanții achită, în temeiul contractului de mandat, doar un comision, nu justifică încheierea unui contract de ipotecă în baza căruia reclamanta restituie în rate lunare suma de 46.300 lei.
În al doilea rând, instanța reține că prin sentința civilă nr.5390/2011, pronunțată la data de_, în dosarul nr._ (f.14-16), s-a dat aceeași calificare actului juridic dintre părți, iar pârâta nu a atacat sentința astfel pronunțată, acceptând că raporturile dintre părți sunt guvernate atât de regulile specifice mandatului, cât și de cele ale unui contract de finanțare.
Față de aspectele relevate în cele ce preced, instanța reține că, raportat la specificul activității desfășurate de pârâtă, în cauză sunt incidente dispozițiile OUG nr.99/2006.
Astfel, contrar susținerilor pârâtei, reținând că raporturile dintre părți au luat naștere la momentul asumării de către reclamantă a regulamentului de funcționare al pârâtei, respectiv la data de 19 februarie 2007, sunt aplicabile dispozițiile anterior arătate și nu cele cuprinse în Legea nr.58/1998. Cu toate acestea, instanța precizează faptul că, cel din urmă act normativ cuprinde dispoziții legale similare celor din OUG nr.99/2006.
Potrivit art.5 alin.1 din OUG nr.99/2006 se interzice oricărei persoane fizice, juridice sau entități fără personalitate juridică, ce nu este instituție de credit, să se angajeze într-o activitate de atragere de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la public ori într-o activitate de atragere și/sau gestionare de sume de bani provenite din contribuțiile membrilor unor grupuri de persoane constituite în vederea acumulării de fonduri colective și acordării de credite/împrumuturi din fondurile astfel acumulate pentru achiziționarea de bunuri și/sau servicii de către membrii acestora.
Dispozițiile legale citate, reglementează două tipuri de activități, specifice doar instituțiilor de credit, cea de-a doua care interesează de altfel în speță, vizează exact activitatea pe care o desfășoară pârâta în temeiul actului juridic încheiat cu reclamanta.
În acest sens, instanța reține că pârâta s-a obligat să administreze afacerile grupului (art.3 din regulament), participanții fiind obligați să plătească lunar o rată de bază ce reprezintă sumele cu care participanții
contribuie lunar în favoarea grupului (art.14 din regulament). În plus, actul care confirmă neechivoc faptul că pârâta desfășoară o activitate în sensul tezei a II-a a dispozițiilor legale citate, este contractul de garanție imobiliară, în temeiul căruia, pârâta încasează lunar rate, respectiv gestionează sume de bani provenite din contribuțiile membrilor grupului, facilitând participanților, din fondurile astfel acumulate, să achiziționeze bunuri sau servicii (art.1 din regulament).
În acest context, instanța reține că pârâta, în apărare sa, a invocat caracterul prioritar al normelor comunitare în raport cu normele de drept intern, prevalându-se de Directiva 2006/48/CE.
Desigur, în acest context se pune problema efectelor unei directive între particulari.
Astfel, un aspect esențial se impune a fi precizat cu prioritate, și anume faptul că OUG nr.99/2006, transpune în legislația națională Directiva nr. 2006/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 14 iunie 2006 privind accesul la activitate și desfășurarea activității de către instituțiile de credit și Directivei nr. 2006/49/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 14 iunie 2006 privind adecvarea capitalului firmelor de
investiții și instituțiilor de credit, implementarea fiind obligatorie pentru Statul Român până la finele anului 2006.
În acest context, instanța reține că în speță se pune problema aplicabilității și a forței juridice a directivei transpuse în dreptul intern, aflată în, pretins, conflict cu norma legislația internă.
Efectul direct al dreptului european a fost consacrat de C. ea de Justiție a Uniunii Europene (fosta C. e Europeană de Justiție, în continuare CJUE), în hotărârea din data de 5 februarie 1963 pronunțată în cauza Van Gend en Loos. În această hotărâre, CJUE afirma că dreptul european nu generează numai obligații pentru statele membre, ci și drepturi pentru persoanele fizice. Astfel, persoanele fizice pot să se prevaleze de aceste drepturi și să invoce în mod direct normele europene în fața instanțelor naționale și europene.
În funcție de tipul de act normativ european invocat, CJUE a acceptat fie un efect direct complet (și anume un efect direct orizontal și un efect direct vertical), fie un efect direct parțial (limitat la efectul direct vertical).
În ceea ce privește directivele, acestea sunt acte normative europene destinate statelor membre și trebuie transpuse de acestea în legislațiile lor naționale. Totuși, în anumite cazuri, CJUE le recunoaște un efect direct, în scopul de a proteja drepturile persoanelor fizice. Astfel, C. ea a stabilit în jurisprudența sa că o directivă are un efect direct dacă dispozițiile acesteia sunt necondiționate și suficient de clare și precise (hotărârea din data de 4 decembrie 1974, pronunțată în cauza Van Duyn). Cu toate acestea, efectul direct nu poate fi decât vertical și este valabil numai dacă statele membre nu au transpus directiva în termenul prevăzut, ceea ce nu este cazul în speță.
Nu în ultimul rând, instanța reține și dispozițiile art. 34 din Decretul nr.31/1954, act normativ sub imperiul căruia pârâta s-a constituit, persoana juridica nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înființare sau statut.
Orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul.
Or, în condițiile în care actul juridic încheiat cu reclamanta și analizat în cele ce preced, nu se circumscrie obiectului de activitate precizat în Statutul pârâtei (f.61), aceasta nefiind autorizată să desfășoare activități
specifice instituțiilor de credit, așa cum s-a arătat în considerentele mai sus expuse, actul juridic astfel încheiat, este lovit de nulitate.
În fine, un ultim aspect care se impune a fi precizat, în contextul apărărilor pârâtei vis-à-vis de obiectul de activitate, pârâta susținând că obiectul său de activitate este unul licit întrucât funcționarea societății și ulterior divizarea, au fost autorizate de un judecător. Desigur și instanța reține că obiectul de activitate precizat în cuprinsul actului constitutiv, este unul licit, fiind așadar autorizată funcționarea societății, însă judecătorul învestit cu o cerere de înmatriculare (la momentul când acestea erau de competența unui judecător) sau o cerere de divizare, nu este chemat să autorizeze legalitatea actelor ulterioare pe care persoana juridică le va desfășura, activitate care de altfel ar fi și imposibilă. Revine persoanei juridice răspunderea pentru actele juridice încheiate ulterior autorizării sale, și dacă actele încheiate se circumscriu obiectului de activitate asumat prin actele constitutive.
Pentru toate considerentele de fapt și de drept expuse, instanța va admite în parte cererea de chemare în judecată și va constată nulitatea absolută a regulamentului de funcționare al SC C. România SA devenită prin divizare SC C. S. SA, precum și a cererii de aderare nr.0006051 din data de 28 martie 2003 și a certificatului de participare nr.6051/9 din data de 28 martie 2003 cesionate reclamantei C. L. prin contractul de cesiune de imobile încheiat la data de 19 februarie 2007, precum și a contractului de garanție imobiliară autentificat subnr.388/20 februarie 2007 încheiat între reclamantă și SC C. România SA devenită prin divizare SC
C. S. SA, ca act subsecvent regulamentului de funcționare.
De asemenea, instanța va respinge ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată în ceea ce privește constatarea nulității absolute a convenției de cesiune imobiliară încheiată la data de 19 februarie 2007 între reclamantă și Nedelcu Ionel Valeriu, întrucât, pe de o parte cadrul procesual nu permite, în lipsa împrocesuării cedentului, pronunțarea asupra acestui petit, introducerea acestuia în cauză nefiind posibilă din oficiu având în vedere principiul disponibilității, iar pe de altă parte, convenția de cesiune reprezintă temeiul actelor ulterioare încheiate între părțile în litigiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ș T E:
Respinge excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată pentru lipsa concilierii directe.
Admite, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta C. L. cu domiciliul procesual ales în F., str. P., nr.16, jud. Brașov în contradictoriu cu pârâta SC C. S. SA, cu sediul în
C. N., str. A. I., nr.32 A, jud. C. și, în consecință:
Constată nulitatea absolută a regulamentului de funcționare al SC C. România SA devenită prin divizare SC C. S. SA, precum și a cererii de aderare nr.0006051 din data de 28 martie 2003 și a certificatului de participare nr.6051/9 din data de 28 martie 2003 cesionate reclamantei C.
L. prin contractul de cesiune de imobile încheiat la data de 19 februarie 2007.
Constată nulitatea absolută a contractului de garanție imobiliară autentificat subnr.388/20 februarie 2007 încheiat între reclamantă și SC C. România SA devenită prin divizare SC C. S. SA.
Respinge ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată în ceea ce privește constatarea nulității absolute a convenției de cesiune imobiliară încheiată la data de 19 februarie 2007 între reclamantă și Nedelcu Ionel Valeriu.
Cu apel în termen de 15 zile de la comunicare. Pronunțată în ședință publică din 31 ianuarie 2013.
PREȘEDINTE, | GREFIER, | |
N. K. | A. | VLAIC |
Thred. NK 4 ex./_
| ← Sentința civilă nr. 1432/2013. Constatare nulitate act | Decizia civilă nr. 11961/2013. Constatare nulitate act → |
|---|
