Sentința civilă nr. 3188/2013. Acțiune în pretenții comerciale
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
TRIBUNALUL SPECIALIZAT C. DOSAR nr. _
Cod operator date cu caracter personal 11553
SENTINȚA CIVILĂ nr. 3188/2013
Ședința publică din data de 20 noiembrie 2013 Instanța este constituită din:
PREȘEDINTE: F. -IANCU M. GREFIER: F. B.
S-a luat spre examinare cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC U. SS, în insolvență, reprezentată de administratorul judiciar C. I. P. S., în contradictoriu cu pârâta SC C. I. E. S., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă reprezentanta reclamantei, d-na avocat Deneș Oana Andreea, în substituirea d-lui avocat Bora A., cu împuternicire avocațială de substituire depusă la acest termen și reprezentantul pârâtei, d-l avocat L. I. P., cu împuternicire avocațială depusă la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că pârâta a depus întâmpinare la data de 4 octombrie 2013, însoțită de acte anexe.
Instanța pune în discuția părților competența sa generală, materială și teritorială de soluționare a cauzei.
Reprezentanta reclamantei apreciază că Tribunalul Specializat C. este competent general, material și teritorial pentru a soluționa prezenta cerere.
Reprezentantul pârâtei consideră că competența generală, materială și teritorială de soluționare a cererii aparține Tribunalului Specializat C.
Instanța, verificându-și competența, conform art. 131 NCPC, reține faptul că, prin raportare la obiectul cauzei, este competentă general, prin raportare la valoarea obiectului, este competentă material și respectiv, prin raportare la sediul pârâtei este competentă teritorial să soluționeze prezenta cauză.
Instanța pune în discuția părților aspectul privind estimarea duratei procesului.
Reprezentanta reclamantei, raportat la cererile formulate în probațiune apreciază că o perioadă de aproximativ 2 luni este suficientă pentru soluționarea cauzei.
Reprezentantul pârâtei apreciază că o perioadă de 2 luni - maxim 3 luni este suficientă pentru soluționarea cauzei.
Instanța reține faptul că, pe de o parte, prin întâmpinare s-a invocat o excepție, care dacă va fi pusă în discuție la termenul de azi și s-ar rămâne în pronunțare asupra excepției, ar exista posibilitatea de a se soluționa cauza la acest termen iar în ipoteza în care s-ar parcurge și etapa de administrare a probatoriului, o durată de circa 3 luni ar fi o durată estimată în mod rezonabil pentru soluționarea prezentului litigiu.
Reprezentanta reclamantei depune la dosar și comunică și reprezentantului pârâtei un răspuns la întâmpinare, prin care își exprimă poziția cu privire la excepțiile și apărările de fond formulate prin întâmpinare.
Reprezentantul pârâtei arată că nu solicită termen pentru a analiza acest răspuns la întâmpinare, iar în ceea ce privește momentul depunerii acestui răspuns la întâmpinare apreciază este tardiv depus, însă poate fi susținut ca și concluzii pe fond.
Reprezentanta reclamantei, referitor la momentul depunerii răspunsului la întâmpinare, apreciază că nu este afectat de nicio sancțiune, arătând că răspunsul la întâmpinare îl poate susține și oral la acest termen și solicită să fie avut în vedere ca și concluzii scrise pe fondul cauzei.
Instanța, în conformitate cu dispozițiile art. 185 alin. 1 NCPC reține faptul că răspunsul la întâmpinare depus de către reclamantă, ca act procedural, este afectat de sancțiunea decăderii, contrar celor susținute de către reprezentanta reclamantei, nefiind efectuat în termenul de 10 zile de la data comunicării întâmpinării, termen care a început să curgă la data de 15 octombrie 2013. În ceea ce privește înscrisurile anexate, instanța are în vedere faptul că reclamanta este decăzută și din dreptul de a propune această probă, însă în conformitate cu dispozițiile art. 254, alin. 2 pct. 4 NCPC, însă administrarea acestora nu provoacă amânarea judecării cauzei, motiv pentru care instanța le va avea în vedere la soluționarea cauzei.
Instanța pune în discuție excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare.
Reprezentantul pârâtei arată că înțelege să susțină excepția prescripției dreptului material la acțiune, astfel cum a fost invocată, și solicită admiterea acesteia cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind prescrisă. Arată că cererea de chemare în judecată reprezintă o acțiune în angajarea răspunderii civile delictuale, pentru care termenul de prescripție este de 3 ani, acesta începând să curgă din momentul în care prejudiciul s-a produs, iar persoana prejudiciată a cunoscut sau a putut cunoaște atât existența și întinderea acestuia, cât și persona responsabilă. Având în vedere faptul că reclamanta a fost parte în dosarul nr._, la momentul respingerii acțiunii și a încetării suspendării provizorii (sentința nr. 1075/6 iunie 2008) aceasta avea posibilitatea să cunoască atât paguba invocată în prezenta acțiune cât și pe cel despre care susține că ar fi vinovat de aceste prejudicii, respectiv arată că din acel moment s-ar fi născut creanța reclamantei împotriva pârâtei și tot din acel moment a curs termenul de prescripție de 3 ani, împlinit la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată. Solicită obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu avocațial, conform dovezii pe care o depune la dosar.
Reprezentanta reclamantei solicită respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocate de către pârâtă, arătând că în speță prejudiciul s-a produs la data la care SC MERIDIO DECIMO S. a renunțat la proiectul imobiliar, mai exact la data la care i-a comunicat reclamantei că renunță la realizarea proiectului imobiliar ce a făcut obiectul contractul de antrepriză dintre părți, respectiv reclamanta a cunoscut existența și întinderea prejudiciului la 30 iunie 2010. Menționează că până la data la care SC MERIDIO DECIMO S. i-a comunicat renunțarea la contractul de antrepriză nu exista un prejudiciu constând în beneficiul nerealizat ca urmare a neexecutării acestui contract și, în consecință, nu putea formula acțiunea în răspundere cât timp nu exista un prejudiciu cert. Solicită obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în măsura în care le va depune până la sfârșitul dezbaterilor.
Instanța rămâne în pronunțare asupra excepției prescripției dreptului reclamantei la acțiune în sens material.
T R I B U N A L U L :
Deliberând asupra cauzei civile de față:
Prin cererea înregistrată la data de 1 iulie 2013 reclamanta SC U. S.
S. a solicitat instanței ca, în contradictoriu cu pârâta SC C. I. -E. S., prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 410.000,00 euro în echivalent lei la cursul BNR de la data plății.
În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că a încheiat cu SC MERIDIO DECIMO S. Beclean un contract de subantrepriză având ca obiect edificarea unui bloc de locuințe pe terenul situat în municipiul C. -N. identificat cu nr. cadastral 10167, în baza autorizației de construire nr. 794/31 mai 2007, emisă de Primarul Municipiului C. -N. . Reclamanta a avut calitatea de antreprenor general, lucrările urmând a fi executate efectiv de SC TEOM. IA CONSTRUCT S. pentru prețul de 690.000 euro. Terenul pe care urma a fi edificat blocul de locuințe se învecinează cu imobilele teren și construcții proprietatea pârâtei.
Prin acțiunea în contencios administrativ care a format obiectul dosarului civil nr._ al Tribunalului C., pârâta a solicitat anularea autorizației de construire nr. 794/31 mai 2007 și suspendarea executării acesteia până la soluționarea irevocabilă a acțiunii din acest dosar. Pe cale separată, pârâta a solicitat suspendarea provizorie a autorizației de construire nr. 794/2007 până la pronunțarea instanței de fond asupra petitului de suspendare, cerere care a făcut obiectul dosarului civil nr._ al Tribunalului C. .
Reclamanta a mai arătat că la data de 14 septembrie 2007 Tribunalul Cluj a admis cererea de suspendare provizorie, soluție care a fost menținută de C. ea de Apel C., prin respingerea recursurilor declarate de reclamantă și de beneficiarul lucrărilor SC MERIDIO DECIMO S. Beclean.
În aceste împrejurări, lucrările au fost sistate, reclamanta nemaiputând să- și execute obligațiile asumate în baza contractului de antrepriză din data de 16 iulie 2007.
De asemenea, reclamanta a mai arătat că prin sentința civilă nr. 1075/6 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr._, au fost respinse atât cererea de anulare a autorizației de construire, cât și cererea de suspendare. Sentința a rămas irevocabilă la data de 9 octombrie 2008, când a fost anulat ca netimbrat recursul declarat de pârâtă împotriva acesteia.
În consecință, pentru o perioadă de aproximativ un am, reclamanta nu a putut executa niciun fel de lucrări, iar cele deja executate s-au degradat (săpat fundație și turnare piloni din beton).
Reclamanta a mai arătat că după finalizarea proceselor a solicitat beneficiarului SC MERIDIO DECIMO S. aprobarea reînceperii lucrărilor în baza contractului de antrepriză. La data de 30 iunie 2010 SC MERIDIO DECIMO S. i-a comunicat faptul că, datorită schimbărilor intervenite pe piața imobiliară, a renunțat la realizarea acestui proiect, cerându-i să elibereze șantierul.
Totodată, reclamanta a mai susținut că neexecutarea contractului și nerealizarea profitului rezultat din această operațiune se datorează în exclusivitate atitudinii pârâtei, respectiv a exercitării de către aceasta în mod abuziv și cu rea credință a dreptului de a cere suspendarea executării actului administrativ. Unicul scop al acțiunilor judiciare intentate de pârâtă a fost acela de a obține un profit injust. Din discuțiile avute cu reprezentanții SC MERIDIO DECIMO S. a aflat că pârâta nu timbrat recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 1057/2008 deoarece au existat negocieri între reprezentanții celor două societăți în vederea cooptării pârâtei la realizarea proiectului imobiliar, de unde rezultă concluzia că nu faptul că ar fi fost afectată negativ de construcția ce urma să fie edificată a determinat-o să solicite anularea și suspendarea autorizației de construire, ci dorința de a participa la proiect în scopul obținerii de profit. A apreciat evident, prin urmare, că drepturile conferite de lege pârâtei nu au fost exercitate în scopul pentru care au fost reglementate.
În ceea ce privește valoarea prejudiciului, reclamanta a arătat că aceasta a fost calculată ca diferență între valoarea contractului de antrepriză și valoarea contractului de subantrepriză, această diferență reprezentând suma care i-ar fi revenit în urma realizării proiectului.
În drept, a invocat art. 998 C.civ. din 1864, art. 15 NCC.
Reclamanta este scutită de plata taxei judiciare de timbru, conform art. 77 din Legea nr. 85/2006.
Pentru dovedirea cererii, a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, a unor probe testimoniale neprecizate și a altor probe neprecizate, dacă necesitatea lor ar reieși din dezbateri. A solicitat acvirarea dosarelor nr._ și nr._ ale Tribunalului C., cerere încuviințată de instanță.
Prin înscrisul depus la 11 iulie 2013, reclamanta a indicat martorul a cărui audiere a solicitat-o: d-l TASSINI REMO.
Prin întâmpinarea depusă la 4 octombrie 2013, pârâta SC C. I. -E. S. a invocat, în principal, pe cale de excepție, prescripția dreptului material la acțiune, solicitând admiterea acestei excepții și respingerea acțiunii ca fiind prescrisă, iar în subsidiar, respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea apărărilor sale, pârâta a arătat că în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, cererea de chemare în judecată formulată de către U. SS reprezintă o acțiune în angajarea răspunderii civile delictuale, prin care se urmărește obligarea pârâtei la plata sumei de 410.000,00 euro.
În materia dreptului civil, termenul de prescripție pentru acțiunile personale, precum cea în răspundere civilă delictuală, este de 3 ani.
Mai mult, în cazul acțiunii civile prin care se urmărește angajarea răspunderii civile delictuale, termenul de 3 ani începe să curgă din momentul în care prejudiciul s-a produs, iar persoana prejudiciată a cunoscut sau a putut cunoaște atât existența și întinderea acestuia, cât și persoana responsabilă.
A arătat că, în cadrul cererii de chemare în judecată, reclamanta a invocat existența unui prejudiciu, susținând că ar fi fost cauzat de formularea de către pârâtă a unei cereri de chemare în judecată a beneficiarului din contractul de antrepriză încheiat de aceasta, cerere însoțită de o cerere de suspendare a executării autorizației de construire nr. 794/31 mai 2007. Astfel, prejudiciul invocat de reclamantă consta în sistarea lucrărilor de construcție pe durata suspendării executării actului administrativ, respectiv imposibilitatea acesteia de a-și îndeplini obligațiile asumate prin contractul de antrepriză.
A arătat că, având în vedere faptul că reclamanta a fost parte în dosarul nr._, la momentul respingerii acțiunii și al încetării suspendării provizorii (sentința nr. 1075/6 iunie 2008), aceasta avea posibilitatea să cunoască atât paguba invocată în prezenta acțiune (imposibilitatea executării lucrărilor pe parcursul suspendării) cât și pe cel despre care susține că ar fi vinovat de aceste prejudicii. Prin urmare, a apreciat că din acel moment s-a născut creanța reclamantei împotriva pârâtei și tot din acel moment a curs termenul de prescripție de 3 ani, împlinit la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată.
În aceste condiții, pârâta a solicitat admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune a reclamantei, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind prescrisă.
Pe fondul cauzei, pârâta a arătat că se impune respingerea ca nefondată a cererii de chemare în judecată. Astfel, așa cum reiese și din acțiunea introductivă, fapta apreciată de reclamantă ca fiind ilicită, sub aspectul temporalității, s-a produs anterior intrării în vigoare a NCC.
A apreciat că raportarea reclamantei la prevederile art. 15 NCC referitoare la abuzul de drept nu poate fi aplicabilă în speță atât timp cât cauza este supusă regulilor vechiului Cod civil, prin care abuzul de drept susținut de reclamantă nu
era reglementat în mod distinct de răspunderea delictuală, așa cum s-a procedat de altfel în NCC.
Prin urmare, a subliniat că apărările sale în combaterea teoriei abuzului de drept vor reflecta ceea ce Codul Civil din 1864 reglementează, respectiv abuzul de drept ca și parte a condiției existenței unei fapte ilicite pentru atragerea răspunderii civile delictuale.
Referitor la neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, pârâta a arătat că, exceptând invocarea abuzului de drept, reclamanta își întemeiază pretențiile pe principiile răspunderii civile delictuale, iar în acest sens se impun anumite observații.
Astfel, pentru a se putea atrage răspunderea civilă delictuală întemeiată pe prevederile art. 998 C.civ. din 1864, este necesar a fi îndeplinite cumulativ patru condiții respectiv: a) existența unui prejudiciu, b) existența unei fapte ilicite; c) existența unui raport de cauzalitate și d) existenta vinovăției.
Analizând stare de fapt și condițiile impuse de lege, pârâta a apreciat că rezultă în mod evident că textul legal invocat nu poate fi aplicat, niciuna din condițiile enumerate anterior nefiind îndeplinite.
Astfel, în ceea ce privește inexistența unui prejudiciu, pârâta a învederat instanței că reclamanta invocă un prejudiciu care a fost calculat ca reprezentând diferența între valoarea contractului de antrepriză și valoarea contractului de subantrepriză, respectiv suma de 410.000.00 euro. Doctrina în materie a stabilit că pentru ca prejudiciul să fie susceptibil de reparare, acesta trebuie să fie cert.
Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în privința existenței, cât și în privința posibilității de evaluare.
A arătat că, în speță, reclamanta solicită repararea unui presupus prejudiciu fără a face dovada acestuia, cum ar fi, de exemplu, stadiul executărilor lucrărilor și a valorii acestora, precum și îndeplinirea de către reclamantă a obligațiilor contractuale față de subantreprenor, pentru a putea justifica diferența de valoare. În aceste condiții, a apreciat evident că suma cerută de reclamantă prin cererea de chemare în judecată nu reprezintă un prejudiciu cert, ci se poate susține cel mult că este un prejudiciu eventual, dar care nu justifică acordarea de despăgubiri. Mai mult decât atât, pentru stabilirea prejudiciului, ca expresie patrimonială a daunei, este necesar să rezulte caracterul direct al daunei, fapt ce ține în mare măsură de raportul de cauzalitate care trebuie stabilit între fapta
ilicită si consecințele sale negative, prejudiciabile. Astfel, vechiul Cod civil, prin art. 1086, prevedea faptul că "daunele-interese nu trebuie să cuprindă decât ceea ce este o consecință directă și necesară"; a delictului civil. Practic, prin certitudinea daunei se vrea a se sublinia ideea că paguba este deja prezentă
imediat după producerea faptei ilicite, care a cauzat-o, dauna ipotetică neputând fi reparată.
Pârâta a mai arătat că neexecutarea contractului și nerealizarea profitului rezultat din această operațiune nu se datorează atitudinii sale, ci a beneficiarului
lucrărilor, respectiv a societății SC MERIDIO DECIMO S., care a înțeles să renunțe la realizarea acestui proiect.
Prin urmare, presupusul prejudiciu suferit de către reclamantă putea să fie invocat în cadrul unei acțiuni privind răspunderea contractuală între beneficiar și antreprenor, iar nu împotriva pârâtei, care nu se face vinovată de rezilierea contractului.
În ceea ce privește fapta invocata de reclamantă, a arătat că aceasta nu are caracter ilicit.
Astfel, în legătură cu pretinsa faptă ilicită săvârșită, reclamanta a precizat că, pârâta a exercitat în mod abuziv și cu rea-credință dreptul de a cere suspendarea executării autorizației de construire și că unicul scop al acțiunilor
judiciare ar fi fost aceia de a obține un profit injust";. Pârâta a arătat că această susținere este neveridică, deoarece singurul motiv pentru care a promovat acțiunile anterioare a constat în urmărirea ocrotirii dreptului său de proprietate, drept recunoscut de lege și încălcat la acel moment de reclamantă și de beneficiarul contractului de antrepriză. Astfel, prin lucrările de excavare realizate de antreprenor pentru fundația construcției s-a surpat terenul pe care era amplasat gardul proprietatea sa, pe o distanță de 50 de metri. În aceste condiții, a fost nevoită să efectueze toate demersurile pe care legea le recunoaște pentru apărarea dreptului de proprietate, demersuri care nu pot fi considerate abuzive, astfel cum a susținut reclamanta.
A mai arătat că, în mod obișnuit, fapta ilicită este definită ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând altei persoane. Cu toate acestea, există anumite situații în care, deși fapta săvârșită provoacă un prejudiciu altei persoane, răspunderea nu este angajată, întrucât caracterul ilicit al faptei este înlăturat. Una din cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei este exercitarea unui drept subiectiv. Astfel, cel care exercită prerogativele pe care legea le recunoaște dreptului său subiectiv nu poate fi considerat că acționează ilicit chiar dacă prin exercițiul normal al dreptului său au fost aduse restrângeri ori prejudicii dreptului subiectiv al altei persoane. Totodată, exercitarea unui drept va fi considerată ca fiind abuzivă doar atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalității sale, ci în intenția de a păgubi o altă persoană. Prin urmare, a apreciat ca fiind un nonsens juridic să se vorbească despre exercitarea în mod abuziv de către pârâtă a unui demers legal care a tins în mod evident la protejarea un drept al său, recunoscut prin lege. Așadar, cu bună-credință și fără a avea un interes de a prejudicia alte persoane, pârâta a susținut că a uzat de căile legale în vederea protejării proprietății, comportamentul astfel manifestat fiind pe deplin licit.
A mai arătat că o dovadă în plus a scopului legitim urmărit de ea este procesul-verbal de conciliere directă încheiat cu societatea SC MERIDIO DECIMO
S., beneficiara lucrărilor. Astfel, anterior anulării ca netimbrat a recursului declarat de pârâtă în dosarul nr._, părțile au hotărât soluționarea pe cale amiabilă a problemelor ivite în legătura cu derularea proiectului imobiliar. Prin actul menționat, beneficiarul lucrărilor s-a obligat să repare gardul care a fost demolat din culpa sa și să-l repună în situația anterioară, recunoscându-și practic culpa, iar pârâta a fost de acord să renunțe la judecarea recursului ce făcea obiectul dosarului nr._ prin netimbrarea căii de atac. În aceste condiții, promovarea și anularea recursului ca netimbrat nu s-au datorat atitudinii pasive sau șicanatorii a pârâtei, ci a faptului că prin intermediul lor s-a realizat finalitatea urmărită prin încheierea tranzacției.
Referitor la inexistența raportului de cauzalitate, pârâta a arătat că pentru a fi angajată răspunderea unei persoane nu este suficient să existe, pur si simplu, fără legătură între ele, o faptă ilicită și un prejudiciu suferit de o altă persoană, ci este necesar ca între fapta ilicită și prejudiciu să fie un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu. A arătat că în prezentul litigiu nu există o faptă ilicită prin care să se fi cauzat un prejudiciu reclamantei, mai exact neexecutarea contractului și nerealizarea profitului rezultat din această operațiune nu se datorează pârâtei.
Pârâta a mai arătat că prejudiciul presupus a fi fost cauzat reclamantei are la bază rezilierea de drept a contractului de antrepriză de către beneficiarul lucrărilor Astfel, după doi ani de la finalizarea proceselor, în data de 30 iunie 2013, beneficiara SC MERIDIO DECIMO S. a trimis o adresă reclamantei antreprenoare prin care o înștiința că finanțatorii au renunțat la realizarea
proiectului imobiliar din cauza deprecierii pieței imobiliare, punându-i în vedere să elibereze șantierul, întrucât se dorea valorificarea (vânzarea) investiției în stadiul în care se afla. Analizând aceste aspecte, a concluzionat că rezilierea contractului încheiat între beneficiar și reclamantă, produsă la doi ani după
încheierea proceselor, nu poate fi imputată pârâtei. Dacă reclamanta a fost nemulțumită de dorința beneficiarului de a rezilia contractul, aceasta trebuia să
introducă o acțiune în justiție prin care să-și valorifice drepturile contractuale. De asemenea, a mai arătat că nu există nicio dovadă a faptului că, fără existența litigiului privind executarea autorizației de construire, contractul de antrepriza ar fi fost dus la bun sfârșit de către beneficiar sau chiar de către antreprenor, respectiv că obligațiile ar fi fost executate de ambele părți.
Prin urmare, a concluzionat în sensul că aspectele susținute de reclamantă pot constitui cel mult condițiile desfășurării acțiunii cauzatoare, însă acest fapt nu poate reprezenta cauza în sine a prejudiciului invocat.
În aceste condiții, a apreciat că, în mod evident, este exclusă existența oricărui raport de cauzalitate între comportamentul pârâtei, respectiv fapta imputată pârâtei și prejudiciul incert invocat de reclamantă.
În al doilea rând, a arătat că susținerea reclamantei în sensul că "pârâta nu a timbrat recursul deoarece existau negocieri între reprezentanții celor două societăți în vederea cooptării pârâtei la realizarea proiectului imobiliar (…)"; este lipsită de orice suport real. Pârâta a arătat că nu a încheiat niciun fel de colaborare cu beneficiarul lucrărilor, iar tranzacția intervenită între ei este o dovada clară a faptului că procesul a avut la bază un interes legitim, fără a exista intenții ascunse care să determine renunțarea la contractul de antrepriză.
Cât privește inexistența vinovăției, pârâta a susținut că angajarea răspunderii civile este invariabil condiționată de existența vinovăției, față de faptă și urmările acesteia. A arătat că a uzat de căile prevăzute de lege pentru apărarea dreptul de proprietate, fără ca un astfel de demers să aibă caracter ilicit sau vreo intenție ascunsă la bază în acest context, fiind cu totul inacceptabilă pretenția reclamantei ca pârâta să fie sancționată pentru exercitarea unui drept recunoscut prin lege.
În ceea ce privește martorul propus de reclamanta prin înscrisul numit
"Probe";, înregistrat la dosar în data de 15 iulie 2013, pârâta a arătat că prin audierea acestei persoane reclamanta încearcă a deturna înțelesul explicit al adresei emise de SC MERIDIO DECIMO S. prin care s-a notificat rezilierea contractului de antrepriza pentru motive întemeiate și strict economice. Astfel cum prevede art. 309 alin. 5 NCPC, nu se va putea admite niciodată proba cu martori "împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris și nici despre ceea ce s- ar pretinde ca s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui";. Altfel spus, atât din procesul-verbal de conciliere directă încheiat între pârâtă și beneficiara SC MERIDIO DECIMO S., cât și din adresa de reziliere comunicată reclamantei, rezultă neîndoielnic faptul că litigiile anterioare s-au datorat culpei beneficiarei, care s-a obligat a repara prejudiciul cauzat pârâtei, iar motivele pentru care s-a renunțat la executarea contractului de antrepriză nu au nicio legătură cu tranzacția menționată, fiind susținute exclusiv de deprecierea pieței imobiliare. În aceste condiții, în temeiul art. 309 alin. 5 NCPC a apreciat că proba testimonială propusă de reclamantă, motivată de teza probatorie expusă de aceasta, se impune a fi respinsă ca inadmisibilă.
În drept, a invocat normele indicate în cuprinsul motivelor de fapt.
Pentru dovedirea apărărilor sale, a solicitat încuviințarea probelor scrise și a probei testimoniale cu declarația martorei MOLDOVAN SIDONIA.
Astfel cum s-a arătat în practicaua prezentei sentințe, reclamanta a depus tardiv răspunsul la întâmpinare, fiind astfel decăzută din dreptul de a depune
acest înscris, în conformitate cu dispozițiile art. 185 alin. 1 NCPC, în condițiile în care actul procedural nu a fost efectuat în termenul de 10 zile de la data comunicării întâmpinării, termen care a început să curgă la data de 15 octombrie 2013.
Analizând incidența în speță a excepției prescripției dreptului reclamantei la acțiune, în sens material, tribunalul reține următoarele:
Cu titlu preliminar, tribunalul are în vedere faptul că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe o pretinsă răspundere delictuală a pârâtei pentru o faptă constând într-un abuz de drept manifestat sub forma formulării a două cereri de chemare în judecată, ce au format obiectele dosarelor nr._ și, respectiv, nr._ ale Tribunalului C. . Primul dosar, având ca obiect suspendarea provizorie a executării autorizației de construire nr. 794/31 mai 2007 și oprirea provizorie a lucrărilor executate în baza acestei autorizații, a fost finalizat prin sentința civilă nr. 1841/14 septembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr._, irevocabilă prin decizia civilă nr. 2168/29 noiembrie 2007, pronunțată de C. ea de Apel C. în același dosar nr._ . Cel de al doilea dosar, având ca obiect anularea autorizației de construire nr. 794/31 mai 2007, suspendarea executării autorizației de construire nr. 794/31 mai 2007 și oprirea lucrărilor de executare a autorizației de construire nr. 794/31 mai 2007 până la soluționarea irevocabilă a litigiului, a fost finalizat prin sentința civilă nr. 1075/6 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul Cluj, irevocabilă prin anularea recursului SC C. I. E. S. ca netimbrat prin decizia civilă nr. 2096/9 octombrie 2008, pronunțată de C. ea de Apel C. în același dosar nr._ .
Prezenta acțiune în pretenții a fost introdusă la 1 iulie 2013, sub imperiul NCPC, însă are ca obiect pretenții derivate dintr-o pretinsă răspundere delictuală a pârâtei pentru o faptă constând într-un abuz de drept manifestat sub forma formulării a două cereri de chemare în judecată care și-au epuizat efectele la 9 octombrie 2008.
Prin raportare la data nașterii raporturilor juridice dintre părți și la prevederile art. 6, alin. 2 și alin. 6 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, respectiv prin raportare la prevederile art. 3 și art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, tribunalul reține că raporturile juridice dintre părți s-au născut înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod civil, iar efectele lor în curs de desfășurare nu se încadrează în excepțiile prevăzute de art. 6 alin. 6 din Legea nr. 287/2009 și de art. 5 din Legea nr. 71/2011, pentru a le fi aplicabile dispozițiile Noului Cod civil. În consecință, legea aplicabilă raporturilor juridice dintre părți, din perspectiva prescripției dreptului la acțiune în sens material, este reprezentată de Decretul nr. 167/1958, ca lege specială și de Codul civil din 1864, ca lege generală.
În conformitate cu dispozițiile art. 1 din Decretul nr. 167/1958 dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege. Potrivit art. 3 din același act normativ, termenul prescripției este de 3 ani …În conformitate cu art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
Astfel cum rezultă din dosarele nr._ și nr._, reclamanta fost parte în ambele litigii, fapta pretins ilicită a pârâtei, de a formula cererile de chemare în judecată abuzând de dreptul recunoscut de lege, fiindu-i cunoscută de la momentul introducerii cererilor de chemare în judecată, cereri care și-au epuizat efectele la 29 noiembrie 2007, respectiv 9 octombrie 2008, astfel cum s-a arătat mai sus. Prin urmare, de la datele la care i-au fost comunicate cele două
cereri, nr._ și nr._, reclamanta cunoștea persoana responsabilă pentru paguba care i-a fost cauzată, pârâta SC C. I. E. S. .
În condițiile în care acțiunile civile pretins abuzive ale pârâtei au fost judecate irevocabil, ultima la 9 octombrie 2008, acestea și-au epuizat efectele la 9 octombrie 2008, astfel încât de la această dată reclamanta trebuia să cunoască și paguba suferită.
Prin urmare, dreptul reclamantei la acțiune împotriva pârâtei a început să curgă cel mai târziu la data de 9 octombrie 2008 și s-a stins prin prescripție la data de 9 octombrie 2011, conform art. 1, art. 3 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958. În consecință, la data de 1 iulie 2013 acțiunea reclamantei era prescrisă, iar pârâta a invocat în mod temeinic excepția prescripției dreptului reclamantei la acțiune în sens material.
Tribunalul nu poate primi susținerea reclamantei în sensul că termenul de prescripție în ceea ce privește prezenta acțiune ar fi început să curgă la data de 30 iunie 2010, data la care SC MERIDIO DECIMO S. i-a comunicat "renunțarea"; la contractul de antrepriză. Pe de o parte, între conduita contractuală a SC MERIDIO DECIMO S. în raporturile sale cu reclamanta și conduita pretins delictuală a pârâtei nu există niciun raport de cauzalitate, la dosar neexistând nicio probă în sensul că denunțarea unilaterală de către SC MERIDIO DECIMO S. a contractului de antrepriză din 16 iulie 2007 s-a datorat, fie și în parte, introducerii de către pârâtă a celor două cereri de chemare în judecată nr._ și nr._ . Pe de altă parte, în măsura în care prejudiciul suferit de reclamantă și a cărui acoperire o solicită în prezentul litigiu este unul contractual, rezultat din denunțarea intempestivă de către SC MERIDIO DECIMO S. a contractului de antrepriză din 16 iulie 2007, reclamanta nu se putea îndrepta direct împotriva pârâtei, pe tărâmul răspunderii delictuale, ci trebuia să cheme în judecată SC MERIDIO DECIMO S., în temeiul răspunderii contractuale, fiind la latitudinea SC MERIDIO DECIMO S. dacă urma sau nu să cheme în garanție SC
C. I. E. S. în temeiul răspunderii delictuale.
Mai mult, prin sentința civilă nr. 1075/6 iunie 2008 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul Cluj a respins cererea SC C. I. EXPPORT S. de suspendare a executării autorizației de construire nr. 794/31 mai 2007 și de oprire a lucrărilor de executare a autorizației de construire nr. 794/31 mai 2007 până la soluționarea irevocabilă a litigiului. În consecință, de la data de 6 iunie 2008 reclamanta, în măsura în care ar fi avut acordul SC MERIDIO DECIMO S., putea continua lucrările de executare a autorizației de construire nr. 794/31 mai 2007, nemaifiind împiedicată de acțiunile civile ale pârâtei SC C. I. E. S. . Cu toate acestea, neavând acordul SC MERIDIO DECIMO S., reclamanta nu a mai efectuat nicio lucrare de construcție în temeiul autorizației de construire nr. 794/31 mai 2007 începând cu data de 6 iunie 2008, iar la data de 27 martie 2009 (f.10) SC MERIDIO DECIMO S. i-a comunicat faptul că reluarea lucrărilor era condiționată de efectuarea unei analize economico-financiare, respectiv la 30 iunie 2010 SC MERIDIO DECIMO S. i-a comunicat reclamantei decizia sa finală de a denunța unilateral contractului de antrepriză din 16 iulie 2007. Prin urmare, reluarea lucrărilor după data de 6 iunie 2008 nu a depins în niciun fel de conduita pârâtei SC C. I. E. S., astfel încât între acțiunile civile ale acesteia și paguba suferită de reclamantă prin pierderea oportunității de a executa contractul de antrepriză din 16 iulie 2007 nu există nicio legătură de cauzalitate.
Pentru toate considerentele mai sus expuse, tribunalul, în temeiul art. 1, art. 3 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958 va admite excepția prescripției dreptului reclamantei la acțiune în sens material, invocată de pârâtă și, în consecință, va respinge, ca prescrisă, cererea formulată de reclamanta SC U. SS împotriva pârâtei SC C. I. -E. S. având ca obiect pretenții întemeiate pe o
pretinsă răspundere delictuală, în cuantum de 410.000,00 euro, în echivalent în lei la cursul leu/euro BNR din data plății.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de pârâtă, tribunalul reține culpa procesuală a reclamantei, care a demarat în mod neîntemeiat prezentul litigiu, însă, în condițiile incidenței în speță a art. 36 din Legea nr. 85/2006, reține că nu este posibilă pronunțarea unei hotărâri de obligare a reclamantei la plata acestor despăgubiri. Ceea ce este posibil în contextul special creat de insolvența pârâtei este cuantificarea lor și stabilirea îndreptățirii pârâtei la acordarea acestor speze, care vor putea fi valorificate în procedura insolvenței debitoarei reclamante. Or, dată fiind culpa procesuală exclusivă a reclamantei și incidența în cauză a art. 274 alin. 1 C.proc.civ. tribunalul va constată că, la data pronunțării prezentei sentințe, 20 noiembrie 2013, pârâta SC C. I. -E. S. este titulara unei creanțe împotriva reclamantei SC U. SS, în insolvență, în cuantum de 16.557,35 lei, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în prezentul dosar nr._ .
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ș T E:
Admite excepția prescripției dreptului reclamantei la acțiune în sens material, invocată de pârâtă și, în consecință:
Respinge, ca prescrisă, cererea formulată de reclamanta SC U. SS, cu sediul în com. D., str. T., nr. 334, jud. B. Năsăud, J_, CUI 16179205, IBAN_ B_ 0001, în insolvență, reprezentată de administratorul judiciar C. I. P. S., reprezentat la rândul său de SCPA BORA & BORA, cu sediul în B., str. AL. Odobescu, nr. 7, jud. B. -Năsăud, împotriva pârâtei SC C. I. -E. S., cu sediul în C. -N., str. C., nr. 51- 53, jud. C., J_, CUI 2873052, având ca obiect pretenții întemeiate pe o pretinsă răspundere delictuală, în cuantum de 410.000,00 euro, în echivalent în
lei la cursul leu/euro BNR din data plății.
Constată că, la data pronunțării prezentei sentințe, 20 noiembrie 2013, pârâta SC C. I. -E. S. este titulara unei creanțe împotriva reclamantei SC U.
SS, în insolvență, în cuantum de 16.557,35 lei, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în prezentul dosar nr._ .
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, apel care se va depune la Tribunalul Specializat C. .
Pronunțată în ședință publică, azi, 20 noiembrie 2013.
PREȘEDINTE, | GREFIER, | |
F. -IANCU M. | F. | B. |
În CO, semnează prim-grefier
Thred./FIM/4 ex./20.08.14
| ← Decizia civilă nr. 75/2013. Acțiune în pretenții comerciale | Decizia civilă nr. 36/2013. Acțiune în pretenții comerciale → |
|---|
