Decizia nr. 2682/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii comerciale (faliment)
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. (...)
Nr. 2682/2012
Ședința 03 A. 2012
Completul compus din: PREȘEDINTE C. I. Judecător D. P. Judecător A.-I. A. Grefier M. N. Țâr
Pe rol judecarea recursului declarat de pârâtul L. G. împotriva sentinței comerciale nr. 1256 din 2 martie 2011 pronunțată în dosarul nr. (...) al Tribunalului Specializat C. în contradictoriu cu intimata SC M. M. P. S. - PRIN LICHIDATOR J. C. M. M., având ca obiect A. răspunderii conform art.138 din L. 85/2006.
Se constată că mersul dezbaterilor și susținerile orale ale părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 27 martie 2012, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre, iar pronunțarea s-a amânat pentru data de astăzi.
C U R T E A,
Prin sentința comercială nr. 1.256 din 2 martie 2011, pronunțată în dosarul nr. (...) al Tribunalului Comercial C., s-a respins ca neîntemeiată excepția prescripției formulării cererii, excepție invocată de către pârât. S-a admis cererea de instituire a răspunderii materiale formulată de către lichidatorul judiciar C. I. DE I. M. M. M. desemnat să administreze procedura falimentului în forma simplificată a debitoarei SC M. M. P. S. și în consecință, a fost obligăt pârâtul L. G. să plătească suma de 23.953 lei, reprezentând o parte din pasiv al debitoarei SC M. M. P. S. aflată în faliment în dosarul nr. (...) al Tribunalului Comercial C..
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că potrivit art. 139 din legea nr. 85/2006, cu modificările ulterioare, acțiunea în răspundere se prescrie în termen de 3 ani de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariția stării de insolvență, dar nu mai devreme de 2 ani de la data hotărârii de deschidere a procedurii, dispoziție prin care legiuitorul a urmărit protejarea celor îndreptățiți să exercite dreptul la acțiune pentru cazul în care la data deschiderii procedurii dreptul la acțiune ar fi prescris, însă această ipoteză a legii nu este reală.
Dreptul la acțiunea în răspundere nu se poate naște și termenul de trei ani nu poate începe să curgă înainte de deschiderea procedurii, căci starea de insolvență a debitorului se stabilește prin hotărârea de deschidere a procedurii și tot prin aceasta se numește și lichidatorul judiciar, titularul acțiunii în răspundere. Mai mult, insuficiența activului patrimonial al debitorului se constată doar în cursul procedurii, astfel că în concluzie, dreptul la acțiune prevăzut de art. 138 din lege se prescrie în termen de 3 ani de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat starea de insolvență a debitorului, iar în cauză aceste elemente au devenit cunoscute la data comunicării raportului de inspecție fiscală, respectiv 5 februarie 2010, iar prezenta cerere a fost înregistrată pe rolul instanței la 4 ianuarie 2011, înăuntrul termenului de prescripție de 3 ani.
Nu a putut fi acceptată susținerea pârâtului cum că termenul de 2 ani ar fi un termen de decădere, căci raportat la condițiile de promovare a acțiunii în răspundere, având în vedere complexitatea procedurii și procedura greoaie de valorificare abunurilor debitorului, s-ar ajunge ca această acțiune să nu poată fi niciodată exercitată, ceea ce nu a fost intenția legiuitorului.
Conform dispozițiilor art.138 din L. nr.85/2006, judecătorul sindic poate dispune ca o parte din pasivul debitorului persoană juridică ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de către membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului. C. de responsabilitate sunt limitate la comiterea faptelor prevăzute în aliniatul 1 al art.138 lit.a-g. Natura juridică a răspunderii membrilor organelor de conducere și control decurge din natura raporturilor dintre aceste persoane și societate, fiind vorba de o răspundere civilă, patrimonială, iar sursa obligației încălcate determină natura răspunderii, în timp ce încălcarea unei obligații decurgând din contractul de mandat - cuprins în actul constitutiv - atrage răspunderea contractuală a administratorului, iar încălcarea unei obligații legale atrage răspunderea delictuală a administratorului.
În cazul în care administratorii încalcă dispozițiile prevăzute de L. nr. 3. sau alte legi incidente ori săvârșesc în exercitarea mandatului fapte de natură a crea prejudicii, suntem în prezența unei răspunderi civile delictuale. În situația în care administratorii nu-și îndeplinesc sau își îndeplinesc în mod necorespunzător mandatul încredințat de acționari prin actul constitutiv sau prin hotărârile adunărilor generale se va putea angaja răspunderea acestora pe tărâm contractual. Antrenarea răspunderii membrilor organelor de supraveghere și conducere, presupune constatarea îndeplinirii unor condiții, respectiv prejudicierea creditorilor, existența raportului de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și respectiv culpa personală a celui față de care se antrenează răspunderea.
Prejudiciul creditorilor constă în imposibilitatea încasării creanțelor scadente din cauza ajungerii debitoarei în insolvență, definită de art.3 ca fiind acea stare a patrimoniului debitoarei care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor exigibile. Constatarea stării de insolvență constituie o condiție pentru angajarea răspunderii, dat fiind faptul că are drept rezultat direct neplata datoriilor scadente față de către creditori și implicit prejudicierea acestora.
Referitor la raportul de cauzalitate textul legal, dispozițiile art.138 din L. nr.
85/2006, impun condiția ca fapta membrilor organelor de supraveghere și conducere ori fapta oricărei alte persoane să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență, prejudiciind astfel societatea și indirect creditorii săi. Fapta trebuie să fi produs starea de insolvență, respectiv încetarea plăților. Vinovăția poate îmbrăca forma culpei sau a intenției și trebuie să fi existat la data săvârșirii faptei. În măsura în care culpa îmbracă forma intenției, unele din faptele enumerate constituie de altfel infracțiuni. Procedura de antrenare a răspunderii este reglementată de art.138 din L. nr.
85/2006. R. poate fi antrenată pentru întregul prejudiciu produs prin fapta săvârșită, prejudiciu ce se raportează la întreaga masă a creditorilor. R. administratorului este angajată în orice situație în care contractul de mandat este încălcat printr-o faptă culpabilă. Culpa administratorului se apreciază după tipul abstract - culpa levis in abstracto, din aceste motive aflându-se în fața unei culpe prezumate de unde derivă și obligativitatea administratorului de a răsturna prezumția de culpă, sarcina probei aparținându-i.
Judecătorul sindic a apreciat că fapta pârâtului poate fi încadrată în prev. art. 138 lit.a din L. nr.85/2006, respectiv că acesta a folosit bunurile persoanei juridice în folosul propriu sau a unei alte persoane. La baza formării acestei convingeri, judecătorul sindic a avut în vedere faptul că noțiunea de bun trebuie interpretată în sens larg, incluzându-se aici orice obiect cu valoare economică, inclusiv creanțele.
Lichidatorul judiciar a arătat că în patrimoniul debitoarei sunt evidențiate active imobilizate, stocuri și disponibilități bănești, activele nefiind predate lichidatorului judiciar în scopul inventarierii și lichidării acestora pentru acoperirea masei credale.
Utilizarea de către administratorul statutar a bunurilor și sumelor de bani aparținând debitoarei în interes personal a constituit factorul determinant în ajungerea societății în stare de insolvență, putându-se trage astfel concluzia că bunurile societății au fost folosite în alt scop decât cel prevăzut de lege, astfel că înregistrarea în contabilitate a unor bunuri care nu au fost aferente realizării de venituri, bunuri având o valoare totala fără TVA de 5.354 lei, nu au fost utilizate în interesul debitoarei, concluzia logică fiind aceea că bunurile achiziționate de debitoare au fost folosite în interesul propriu al pârâtului sau al altei persoane.
În ceea ce privește întrunirea în speță a disp. art. 138 alin.1 lit. d din L. nr.
85/2006, judecătorul sindic a reținut următoarele:
În cazul în speță, în sarcina pârâtului au fost invocate de către lichidatorul judiciar săvârșirea unor fapte reglementate de art.138 lit.d din L. nr.85/2006, respectiv ținerea unei contabilități fictive sau ținerea contabilității cu nerespectarea dispozițiilor legale în materie ori dispariția unor documente contabile produsă de administratorul statutar.
Judecătorul sindic a apreciat că în sarcina pârâtului poate fi reținută fapta de a nu ține contabilitatea în conformitate cu legea, în condițiile în care acesta nu i-a predat lichidatorului judiciar documentele contabile astfel cum sunt ele prevăzute în art. 28 din L. nr.85/2006. Mai mult decât atât, instanța de fond a apreciat că atâta timp cât, legiuitorul a înțeles să sancționeze neținerea contabilității în conformitate cu legea, cu atât mai mult sancționează neținerea contabilității. Or, în cauză pârâtul se face vinovat de neținerea contabilității anterior deschiderii procedurii, lista bunurilor debitoarei, lista creditorilor și contul de profit și pierdere sunt determinate de lipsa acestora, întrucât nu s-a ținut evidența contabilă la zi.
Judecătorul sindic a apreciat că pârâtului îi revenea, în calitate de administrator statutar, obligația de a duce la îndeplinire contractul de mandat ce i-a fost încredințat, administratorul fiind direct răspunzător de modul în care este ținută evidența contabilă, obligațiile sale reieșind cu claritate din disp. art.73 alin.1 lit.c și alin.2 ale Legii nr.3., precum și din disp. art.11 alin.4 din L. nr.3. republicată.
Totodată, conform prevederilor art. 10 alin.1 din L. nr.82/1991 republicată, răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității revine administratorului, care are obligația gestionării societății respective. În condițiile în care evidența contabilă nu a fost ținută sau nu a fost ținută în conformitate cu legea, există o prezumție de culpă, întrucât corecta ținere a registrelor contabile este o obligație stabilită în sarcina administratorilor societății de L. nr.3., care în art.73 lit.c stabilește că administratorii sunt solidari răspunzători față de societate pentru existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere, iar art.11 din L. nr.82/1991 a contabilității republicată prevede că răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității revine administratorului.
Neținerea contabilității în mod corect nu face posibilă sesizarea dificultăților cu care se confruntă societatea și face insesizabilă starea de insolvență care poate să apară la un moment dat, aspecte care ar fi înlăturate în condițiile unei contabilități ținute corect care ar permite administratorilor să ia măsurile necesare pentru preîntâmpinarea unor astfel de situații. În condițiile neținerii contabilității în conformitate cu legea, se prezumă existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs care constă în pasivul înregistrat în tabelul creditorilor, pasiv care, dată fiind natura creanțelor înscrise în tabelul definitiv și anume, creanțe bugetare, în condițiile ținerii contabilității societății debitoare, putea fi mai mic întrucât debitele principale nu ar fi atras penalități și majorări de întârziere.
A., deducerea TVA fără respectarea dispozițiilor legale ca urmare a neținerii contabilității în conformitate cu legea, naște prezumția că pârâtul nu și-a îndeplinit obligațiile de ținere a contabilității conform legii. Deși pârâtul nu este singurul administrator statutar acesta a fost singurul administrator de fapt, cel care a dat dispoziția achiziționării bunurilor în cauză și înregistrarea acestora în contabilitate șideducerea TVA, fără a fi respectate dispozițiile fiscale în vigoare, răspunderea revenind astfel doar pârâtului.
Așadar, alegațiile pârâtului că aceste creanțe, prin prisma dispozițiilor art. 44 C. pr. fiscală, s-au născut la data comunicării actului administrativ, nu au putut fi reținute, acestea fiind rezultatul unei greșite interpretări a dispozițiilor legale, întrucât, textul invocat se referă la data de la care actul administrativ fiscal își produce efectele față de contribuabili și nu are nici o legătură cu nașterea creanței pretinse, creanța fiind născută în perioada aprilie 2004 - decembrie 2007, scadența acestora fiind cea stabilită prin decizia de impunere aflată la dosarul cauzei, fiind calculate și penalități de întârziere până la data deschiderii procedurii insolvenței debitoarei.
Așa fiind, judecătorul sindic a apreciat că în sarcina pârâtului poate fi reținută și săvârșirea faptei reglementate de art.138 lit.d din L. nr. 85/2006, respectiv neținerea contabilității în conformitate cu dispozițiile legale în materie, faptă care a condus la producerea stării de insolvență a debitoarei.
Pe cale de consecință, judecătorul sindic a admis cererea de instituire a răspunderii materiale formulată și precizată de lichidatorul judiciar și a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 23.953 lei, reprezentând o parte din pasiv al debitoarei SC M. M. P. S. aflată în faliment în dosarul nr. (...) al Tribunalului Comercial C..
Împotriva acestei hotărâri, pârâtul L. G. a declarat recurs, solicitând instanței admiterea acestuia, modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii cererii de antrenare a răspunderii patrimoniale ca nelegală și netemeinică, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 8 din L. nr. 85/2006 corob. cu art. 299 și urm. C.pr.civ., pârâtul a arătat că hotărârea recurată este netemeinică și nelegală în ceea ce-l privește, deoarece latura obiectivă a săvârșirii faptei reglementată de art. 138 d din L. nr. 85/2006, a fost săvârșită de acesta, iar descrierea generică a faptei prin reiterarea conținutului textului de lege care reglementează această răspundere, nu acoperă cerința procesuală.
In fapt, a arătat pârâtul, prin sentința recurată, Tribunalul Comercial Cluj a admis cererea formulata de către lichidatorul judiciar în temeiul art. 138 din L. 85/2006, obligându-l la plata sumei de 23.953 lei reprezentând o parte din pasivul rămas neacoperit al SC M. M. P. S..
În motivarea acestei soluții, instanța a apreciat ca sunt aplicabile atât prevederile art. 138 lit. a cât si prevederile art. 138 lit. d din L. 85/2006.
Cu privire la aplicabilitatea art. 138 lit. a, respectiv folosirea de bunuri ale persoanei juridice în folosul propriu sau al unei alte persoane, pârâtul susține că instanta de fond nu motivează în niciun fel aplicabilitatea acestui temei. A., argumentația instanței că înregistrarea in contabilitate a unor bunuri care nu au fost aferente realizării de venituri, bunuri având o valoare totala fără TVA de 5.354 lei, nu au fost utilizate în interesul debitoarei, ci în interesul propriu al pârâtului sau al altei persoane fără a indica niciun moment care este temeiul în baza căruia apreciază acest aspect ca fiind valabil, echivalează întru-totul cu lipsa oricărei motivări a reținerii aplicabilității acestui articol in speța de fata.
Cu privire la aplicabilitatea art. 138 lit. d, din L. nr. 85/2006 pârâtul consideră că și aceasta sustinere a instanței este complet eronata, întrucât la data de (...), a fost notificat de către administratorul judiciar cu privire la deschiderea procedurii insolventei S.C. M. M. P. S.R.L. și i s-a pus în vedere si să predea documentele contabile ale societătii, în conformitate cu prevederile art. 28 din L. 85/2006, conformându-se întocmai solicitării administratorului judiciar, astfel încât a procedat la predarea documentelor conta bile, sens în care a fost încheiat un proces verbal de predare- primire. Din aceste aspecte se poate concluziona nu doar ca sentința atacata este profund nelegala si netemeinica, ci și că instanta a pronunțat sentința nereținând în mod corect starea de fapt si în concluzie din motive străine de natura pricinii.
Și reținerile instanței referitoare la faptul că ar fi sustint, în temeiul art. 44 C. Pr. Fiscala, că datoriile s-au născut la data comunicării actului administrativ, sunt eronate, pârâtul arătând că nu a folosit niciodată o astfel de motivare, nici in fapt si nici in drept. Aspectele care le-a avut în vedere au fost următoarele: până la data inspecției fiscale, creanța care reprezintă obiectul cererii de antrenare a răspunderii sale nu era scadenta, necunoscându-se nici măcar întinderea acesteia, devenind scadenta si exigibila odată cu decizia de impunere din data de (...). Pana la aceasta data, societatea nu prezenta decât un avantaj din inexistenta acestei obligatii de plata, si nicidecum o obligație de plata suplimentară. In concluzie, apreciază pârâtul, ceea ce se sustine prin cererea de antrenare a răspunderii sale este un paradox, respectiv că sunt incidente prevederile art. 138 si in consecinta din perspectiva faptului ca se presupune ca ar comis una din faptele prev. în art. 138 îi este imputabilă starea de insolventa a debitoarei pentru o creanta care a fost cuantificata si putea fi achitata doar la peste 2 ani după data deschiderii procedurii insolventei.
Un alt aspect criticat de recurent îl constituie atât formularea cererii de antrenare a răspunderii doar împotriva sa, desi societatea avea mai mulți administratori pe perioada vizată, cât si reținerile instantei potrivit cărora pârâtul era singurul administrator de fapt, această afirmatie a instantei nefiind motivată în nicio manieră. În acest context, pârâtul arată că existenta unui administrator de fapt trebuie dovedită, toate actele pe care le-a semnat au fost semnate în calitatea sa de administrator statutar, dar, la fel de bine, acestea ar fi putut fi semnate de ceilalti administratori, dat fiind faptul ca fiecare dintre aceștia aveau puteri depline în exercitarea functiilor.
Pentru toate aceste motive, pârâtul consideră că sentința recurata a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 138 al. 4, potrivit cărora în caz de pluralitate, răspunderea administratorilor trebuie să fie solidara.
O altă critică formulată de pârât se referă la faptul că cererea de chemare în judecata a fost formulata de către o persoana fără legitimitate procesuala, astfel cum prevede art. 138 din L. 85/2006, din interpretarea căruia rezulta fără dubiu că practicianul în insolventa poate formula o cerere de antrenare a răspunderii patrimoniale numai in situația in care prin raportul cauzelor, în forma sa inițială sau în forma completată ulterior, a indicat că insolventa este imputabilă acestor persoane. In speta, conform raportului întocmit in temeiul art. 59, cauzele si împrejurările care au condus la starea de insolventa a debitoarei au fost pierderile înregistrate în anii 2006 si
2007, vânzările în pierdere si ineficienta activitătii. Urma ca în cazul în care vor fi indicate persoane ce sunt răspunzătoare pentru starea de insolventa a debitoarei să fie completat raportul depus la data de (...). Acest raport nu a fost însa niciodată completat sub acest aspect. In consecinta, la formularea prezentei cereri de antrenare a răspunderii nu au fost respectate prevederile art. 138, care dispun ca în cazul în care raportul întocmit in conformitate cu dispozitiile art. 59 al. 1 sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabila apariția stării de insolventa, administratorul judiciar sau lichidatorul poate formula o cerere de antrenare a răspunderii. Neexistând o astfel de mențiune nici în raportul întocmit în temeiul art. 59 si nici măcar la o dată ulterioară acestuia, pârâtul consideră că lichidatorul judiciar nu mai era îndreptățit să formuleze această cerere.
Apoi, recurentul a imputat instanței faptul că nu a fost retinut raportul de cauzalitate între fapta descrisă si starea de insolventa a debitoarei. A., pentru ca administratorul statutar al unei societati să poată fi obligat la plata unei părti a pasivului societatii, este necesar sa se probeze ca administratorii, prin săvârșirea unei fapte prev. expres si limitativ de art. 138 din legea insolventei, îndeplinesc în acelasi timp si condițiile antrenării răspunderii civile delictuale, respectiv pe lângă fapta ilicita al cărei conținut este prev. de art. 138, este necesara dovada prejudiciului, a culpei si desigur a raportului de cauzalitate. Cu toate acestea, in tot cuprinsul sentinței recurate, nu se evidențiază nicăieri existenta acestui raport de cauzalitate.
Față de aceste dispoziții legale, pârâtul susține faptul că existenta raportului de cauzalitate este exclusă, din cel putin doua considerente. In primul rând, totalul creanțelor din tabelul creditorilor este de 388.954 lei, iar suma pentru care a fost antrenata răspunderea sa este de 23.953 lei, fiind de observat că există o diferența mai mult decât vădita dintre cele doua sume. In conditiile în care masa credala constă din aceasta suma, pârâtul apreciază că nu poate fi considerată suma de 23.953 lei, care reprezintă prejudiciul presupus ca fiind realizat de către el în temeiul art. 138, ca fiind suma care a stat la baza insolventa debitoarei.
In al doilea rând, invocând dispozițiile art. 3 pct. 1, din L. nr. 85/2006, pârâtul arată că până la data inspecției fiscale, creanța care reprezintă obiectul cererii de antrenare a răspunderii sale nu era o creanta cuantificata si scadentă, dobândind aceste caractere odată cu decizia de impunere din data de (...). Până la aceasta dată, societatea nu prezenta decât un avantaj din inexistenta acestei obligații de plata, si nicidecum o obligație de plata suplimentară.
În concluzie, a arătat recurentul, ceea ce se susține prin cererea de antrenare a răspunderii sale este un paradox: respectiv că sunt incidente prevederile art. 138 și, în consecință, din perspectiva faptului că se presupune ca ar comis una din faptele prev. în art. 138 îi este imputabilă starea de insolventa a debitoarei pentru o creanta scadentă la peste 2 ani după data deschiderii procedurii insolventei.
Intimatul C. M. M. a de pus întâmpinare în cauză prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și nelegal și păstrarea ca temeinică și legală a sentinței atacate, argumentat de faptul că motivele invocate de recurent nu au nicio bază reală, deoarece lichidatorul judiciar a analizat concret și temeinic toate cauzele care au dus la intrarea în insolvență și a constatat fără nici un dubiu că sunt întrunite elemente suficiente pentru a nominaliza anumite persoane care au contribuit la aducerea debitoarei în stare de faliment, în conformitate cu dispozițiile art. 138 lit. a și d și art. 138 alin. 4 din L. nr. 85/2006.
Analizând actele și lucrările dosarului din perspectiva motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale incidente, C.ea reține următoarele:
În ceea ce privește incidența prescripției dreptului de a cere antrenarea răspunderii persoanelor responsabile pentru starea de insolvență a debitoarei în conformitate cu dispozițiile art. 138 alin. 1 din L. 85/2006, instanța de recurs reține faptul că soluția pronunțată de către judecătorul sindic este legală și temeinică deoarece dispozițiile art. 139 din L. 85/2006 au fost pe deplin respectate. A., potrivit textului enunțat, ,,Acțiunea prevăzută la art. 138 se prescrie în termen de 3 ani. Prescripția în cep e să cu rgă d e la da ta la care a fo st cu n o scu tă sau tre b u ia cun o scută persoana ca re a cau za t ap a riția stă rii d e inso lven ță , d a r nu ma i târ ziu d e 2 a n i d e la d a ta p ronu n ță rii d e sch ide rii p roce du ri i,,. În consecință, textul prevede într-o manieră explicită faptul că termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă cel mai târziu la împlinirea unui termen de 2 ani de la data deschiderii procedurii, iar în cazul concret analizat cererea de chemare în judecată a fost introdusă în cadrul termenului de 3 ani astfel calculat. Interpretarea textului nu permite concluzia potrivit căreia dacă persoana responsabilă nu este identificată în doi ani, termenul de prescripție nu mai curge și devine imposibilă formularea unei cereri de angajare a răspunderii, ci se rezumă la a reglementa explicit maniera în care termenul de prescripție începe să curgă.
În cazul concret analizat elementele necesare angajării răspunderii au devenit cunoscute la data comunicării raportului de inspecție fiscală, respectiv 5 februarie
2010, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanței la 4 ianuarie 2011, înăuntrul termenului de prescripție de 3 ani care a început să curgă la (...), la împlinirea termenului reglementat de textul enunțat de doi ani de la data deschiderii procedurii - (...).
În ceea ce privește fondul soluției pronunțate de către judecătorul sindic care a dispus angajarea răspunderii pârâtului recurent L. G. în calitatea acestuia de fostadministrator statutar al debitoarei, instanța de recurs reține faptul că argumentele invocate în motivarea căii de atac sunt pertinente.
A., în ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 138 alin. 1 lit. d din L. 85/2006 (neținerea contabilității în conformitate cu legea) judecătorul sindic a reținut în esență că în sarcina pârâtului poate fi reținută fapta de a nu ține contabilitatea în conformitate cu legea, în condițiile în care acesta nu i-a predat lichidatorului judiciar documentele contabile astfel cum sunt ele prevăzute în art. 28 din L. nr.85/2006. Mai mult, a imputat pârâtului recurent faptul că nu a respectat prevederile legale din materia taxei pe valoarea adaugată, faptă prin care s-a cauzat un prejudiciu identificat în urma unui control al DGFP C..
În realitate, actele și lucrările dosarului relevă faptul că nici lichidatorul judiciar prin cererea de chemare în judecată având ca obiect angajarea răspunderii nu a invocat nepredarea actelor contabile de către fostul administrator statutar, pârât recurent în prezenta cauză. Dimpotrivă, fapta imputată pârâtului recurent a fost relevată în opinia reclamantului tocmai prin studierea acestor acte contabile.
În ceea ce privește nerespectarea dispozițiilor legale din materia taxei pe valoarea adăugată, faptă prin care s-a produs un prejudiciu de 9.950 lei debit principal și 8.649 lei majorări de întârziere, instanța de recurs apreciază ca întemeiate argumentele recurentului legate de lipsa unui raport de cauzalitate între această faptă și starea de insolvență a debitoarei, element indispensabil pentru angajarea răspunderii fostului administrator statutar, formă a răspunderii civile delictuale.
În opinia instanței, existența acestui raport de cauzalitate dintre fapta imputată pârâtului recurent și starea de insolvență a debitoarei este exclusă datorită disproporției evidente dintre valoarea prejudiciul pretins produs prin fapta concretă și totalul creanțelor din tabelul de creanțe al debitoarei care justifică starea de insolvență a debitoarei.
A., totalul creanțelor din tabelul creditorilor este de 388.954 lei, iar suma pentru care a fost antrenata răspunderea sa este de 23.953 lei, fiind evidentă astfel o diferența mai mult decât vădită între cele doua sume. În conditiile în care masa credală constă în suma de 388.954 lei instanța de recurs apreciază că o faptă care a produs un pretins prejudiciu de 29.953 lei (aproximativ 7%), indiferent de natura în concret a faptei, nu poate fi considerată o acțiune care stă la baza insolvenței debitoarei.
Mai mult, în mod întemeiat arată recurentul că până la data inspecției fiscale, creanța care face obiectul cererii de antrenare a răspunderii sale nu era o creanță cuantificata si scadentă, dobândind aceste caractere odată cu decizia de impunere din data de (...). Până la aceasta dată, creanța nu exista și astfel nu putea să stea la baza deschiderii procedurii de insolvență dispusă în anul 2007.
Aceleași considerente legate de inexistența raportului de cauzalitate sunt valabile și în cazul celei de doua fapte reținută de către judecătorul sindic în sarcina recurentului. A., se reține în sarcina acestuia folosirea în interes personal a unor bunuri în valoare totală de 5.354 lei. Între acestă faptă, chiar dacă ar fi reală și starea de insolvență a debitoarei care are la bază creanțe în cuantum total de 388.954 lei nu poate exista un raport de cauzalitate datorită disproporției vădite. Potrivit art. 138 alin. 1
C.p.c. ,,judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană care a cau za t sta rea d e inso lve n ță a de b itorulu i ,,. Fapta imputată pârâtului recurent, încadrată juridic în dispozițiile art. 138 alin. 1 lit a din L. 85/2006 nu poate sta la baza stării de insolvență justificată prin datorii totale de 388.954 lei, prejudiciul maxim pretins a fi produs fiind net inferior (putin peste 1%) acestui cuantum total care justifică starea de insolvență.
Pentru toate aceste argumente, în baza dispozițiilor art. 304 alin. 1 punctul 9
C.p.c., instanța va admite recursul declarat de pârâtul L. G. împotriva sentinței comerciale nr. 1.256 din 2 martie 2011, pronunțată în dosarul nr. (...) al Tribunalului
Comercial C. pe care o va modifica în sensul că va respinge cererea formulată de lichidatorul judiciar C. M. M. M. împotriva pârâtului L. G. având ca obiect angajare răspundere administrator, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE, IN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Admite recursul declarat de pârâtul L. G. împotriva sentinței comerciale nr. 1.256 din 2 martie 2011, pronunțată în dosarul nr. (...) al Tribunalului Comercial C. pe care o modifică în sensul că respinge cererea formulată de lichidatorul judiciar C. M. M. M. împotriva pârâtului L. G. având ca obiect angajare răspundere administrator, ca neîntemeiată.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 3 aprilie 2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
D. P. A. A. I. C. I.
Red.A.A.I./(...). Dact.H.C./3 ex. Jud.fond: C.G.
GREFIER,
M. N. ȚAR
| ← Decizia nr. 3801/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii comerciale... | Decizia nr. 2211/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii comerciale... → |
|---|
