Decizia civilă nr. 190/2013. Contestație. Faliment, procedura insolvenței
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA a II-a CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL DOSAR NR._ /a9
DECIZIA CIVILĂ NR. 190/2013
Ședința publică din data de 25 Noiembrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: A. M. C. JUDECĂTOR: M. S. GREFIER: M. N.
S-a luat în examinare apelul declarat de apelanta SC I. S. C. T. SA PRIN ADMINISTRATOR J. R. I. SS, împotriva Sentinței civile nr. 1998/C pronunțate in data de_, în dosarul nr._ /a9 al Tribunalului Specializat C., având ca obiect procedura insolvenței - contestație.
Se constată că mersul dezbaterilor și susținerile părților au fost consemnate în ședința publică din data de_, când instanța a dispus amânarea pronunțării pentru data de_ și ulterior pentru data de azi, pentru a da posibilitate părților de a formula concluzii scrise, încheierile de ședință de la aceste date făcând parte integrantă din prezenta hotărâre.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr.1998/C din_ pronunțată de Tribunalul Specializat C. în dosarul nr._ /a9, a fost admisă în parte contestația formulată de contestatorul S. I. S. C. T. pentru salariații debitoarei SC I. S. C. T. SA - în insolvență, înregistrat în Registrul persoanelor juridice al Judecătoriei Turda în temeiul sentinței civile nr. 6/1990, pronunțată în dosarul nr. 6/C/1990, în contradictoriu cu administratorul judiciar al debitoarei SC I. S. C. T. SA - în insolvență, R. I. S.
S., și cu Comitetul Creditorilor debitoarei SC I. S. C. T. SA - în insolvență, compus din M. I. H. G. - președinte, SC L. SA - membru și SC S. MG S. - membru, reprezentat de Președintele Comitetului Creditorilor, M. I. H. G., si, în consecință:
S-a constatat că măsura de concediere colectivă adoptată de administratorul judiciar R. I. SS cu privire la cei 145 de angajați ai debitoarei, arătați în tabelul de mai jos, este parțial nelegală, ca urmare a neparcurgerii de către debitoare a procedurii prevăzute de art. 68-74 din Codul muncii și, în consecință:
Au fost anulate preavizele emise de administratorul judiciar pentru cei 145 de angajați ai debitoarei, menționați în tabelul .
A fost respinsă contestația, ca neîntemeiată, în măsura în care vizează și anularea măsurii de concediere colectivă, respectiv elaborarea subsecventă a unei noi organigrame.
Pentru a pronunța această soluție judecătorul sindic a reținut că administratorul judiciar al debitoarei SC I. S. C. T. SA (fosta SC M.
C. T. SA) a decis concedierea unui număr de 146 de salariați. Prin raportare la numărul salariaților preavizați de administratorul judiciar, 146, reține că este
vorba în mod neechivoc de o concediere colectivă în sensul art. 1 și 2 din Directiva 98/59/CE și art. 68 și art. 69 din Codul muncii.
Cu toate acestea, judecătorul sindic are în vedere faptul că măsura concedierii colective a fost revocată de administratorul judiciar în ceea ce îl privește pe d-l P. escu Sorin (care nu apare în tabelul depus de administratorul judiciar) și a rămas fără obiect în ceea ce îl privește pe d-l Porumb M. (poziția 111, în tabelul depus de administratorul judiciar) care a decedat înainte de judecarea prezentei cauze.
În aplicarea dispozițiilor art. 86 alin. 6 din Legea nr. 85/2006, administratorul judiciar nu a parcurs procedura concedierii colective și a procedat la emiterea și comunicarea de preavize pentru cei 146 de salariați, la datele de 5 și, respectiv 8 iulie 2013.
Judecătorul sindic a avut în vedere faptul că, din perspectiva legislației române, în speță, ar fi aplicabil cu titlu de normă generală Codul muncii și, cu titlu de normă specială art. 86 alin. 6 din Legea nr. 85/2006, care prevede că, prin derogare de la prevederile Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificările și completările ulterioare, după data deschiderii procedurii, desfacerea contractelor individuale de muncă ale personalului debitoarei se va face de urgență de către administratorul judiciar/lichidator, fără a fi necesară parcurgerea procedurii de concediere colectivă. Administratorul judiciar/lichidatorul va acorda personalului concediat doar preavizul de 15 zile lucrătoare. Aplicând principiul specialia generalibus derogant, Legea nr. 85/2006, ca lege specială, ar avea prioritate în cazul de față, iar emiterea de către administratorul judiciar a preavizelor pentru cei 145 de angajați cu privire la care a decis indisponibilizarea
Cu toate acestea, dispozițiile art. 68 și art. 69 din Codul munc ii transpun,
în prezent, în legislația internă, prevederile art. 1 și art. 3 din Directiva
Consiliului nr. 98/ 59/EC din 20 iulie 1998 privind arm onizarea legislațiilor
statelor membre ale EU referitoare la concedierile colective.
În acest context, judecătorul sindic a reținut că în speță se pune problema aplicabilității și a forței juridice a directivei transpuse în dreptul intern, aflată în conflict cu norma specială din materia insolvenței
Efectul direct al dreptului european a fost consacrat de C. ea de Justiție a Uniunii Europene (fosta C. e Europeană de Justiție, în continuare CJUE), în hotărârea din data de 5 februarie 1963 pronunțată în cauza Van Gend en Loos. În această hotărâre, CJUE afirma că dreptul european nu generează numai obligații pentru statele membre, ci și drepturi pentru persoanele fizice. Astfel, persoanele fizice pot să se prevaleze de aceste drepturi și să invoce în mod direct normele europene în fața instanțelor naționale și europene.
În funcție de tipul de act normativ european invocat, CJUE a acceptat fie un efect direct complet (și anume un efect direct orizontal și un efect direct vertical), fie un efect direct parțial (limitat la efectul direct vertical).
În ceea ce privește directivele, acestea sunt acte normative europene destinate statelor membre și trebuie transpuse de acestea în legislațiile lor naționale. Totuși, în anumite cazuri, CJUE le recunoaște un efect direct, în scopul de a proteja drepturile persoanelor fizice. Astfel, C. ea a stabilit în jurisprudența sa că o directivă are un efect direct dacă dispozițiile acesteia sunt necondiționate și suficient de clare și precise (hotărârea din data de 4 decembrie 1974, pronunțată în cauza Van Duyn). Cu toate acestea, efectul direct nu poate fi decât vertical și este valabil numai dacă statele membre nu au transpus directiva în termenul prevăzut.
Art. 1 și art. 2 din Directiva Consiliului nr. 98/59/EC din 20 iulie 1998 privind armonizarea legislațiilor statelor membre ale EU referitoare la concedierile
colective prevăd că, în sensul acestei directive: (a) "concedieri colective"; reprezintă concedierile efectuate de un angajator dintr-unul sau mai multe motive, fără legătură cu persoana lucrătorului, în cazul în care, conform opțiunii statelor membre, numărul concedierilor este: (i) fie, pentru o perioada de 30 de zile: de cel puțin 10 în unitățile care încadrează în mod normal mai mult de 20 și mai puțin de 100 de lucrători; de cel puțin 10 % din numărul lucrătorilor în unitățile care încadrează în mod normal cel puțin 100, dar nu mai mult de 300 de lucrători; de cel puțin 30 în unitățile care încadrează în mod normal cel puțin 300 de lucrători; (ii) fie, într-o perioadă de 90 de zile, cel puțin 20, indiferent de numărul lucrătorilor angajați în mod normal în unitățile respective; (b) "reprezentanții lucrătorilor"; reprezintă reprezentanții lucrătorilor prevăzuți de legislațiile sau practicile statelor membre. În scopul calculării numărului de concedieri prevăzut la litera a din primul paragraf, încetarea contractului de muncă care se produce la inițiativa angajatorului dintr-unul sau mai multe motive, fără legătură cu persoana lucrătorului, este asimilată concedierilor, cu condiția existentei a cel puțin cinci concedieri. Această directivă nu se aplică în cazul: (a) concedierilor colective efectuate în cadrul contractelor de muncă încheiate pe perioade de timp limitate sau pentru sarcini specifice, cu excepția cazurilor în care aceste concedieri au loc înainte de data expirării sau realizării acestor contracte; (b) lucrătorilor din administrația publică sau din instituțiile de drept public (sau, în statele membre în care acest concept nu este cunoscut, de organisme echivalente); (c) echipajelor navelor maritime.
Subsecvent, în cazul în care un angajator are în vedere concedieri colective, acesta inițiază în timp util consultări cu reprezentanții lucrătorilor pentru a ajunge la un acord. Aceste consultări se referă cel puțin la posibilitățile de a evita concedierile colective sau de a reduce numărul de lucrători afectați, precum și la posibilitățile de a atenua consecințele prin recurgerea la măsuri sociale însoțitoare vizând, între altele, sprijin pentru redistribuirea sau recalificarea lucrătorilor concediați. Statele membre pot să prevadă că reprezentanții pot apela la serviciile unor experți în conformitate cu legislațiile și practicile naționale. Pentru a permite reprezentanților lucrătorilor să formuleze propuneri constructive, în timp util, în cursul acestor consultări, angajatorul are obligația:
(a) să le furnizeze toate informațiile utile și, (b) în orice caz, să le comunice în scris: (i) motivele concedierilor preconizate; (ii) numărul și categoriile de lucrători care vor fi concediați; (iii) numărul și categoriile de lucrători încadrați în mod normal; (iv) perioada în cursul căreia vor avea loc concedierile preconizate; (v) criteriile propuse pentru selectarea lucrătorilor care urmează a fi concediați în măsura în care legislațiile și practicile naționale atribuie această competență angajatorului; (vi) metoda de calcul al oricăror eventuale indemnizații de șomaj, în afara celor decurgând din legislațiile și practicile naționale. Angajatorul înaintează autorității publice competente cel puțin un exemplar al elementelor notificării scrise prevăzute la primul paragraf, litera b, punctele i-v. Obligațiile prevăzute la alineatele 1-3 se aplică indiferent dacă decizia de concediere colectivă provine de la angajator sau de la o întreprindere care îl controlează pe respectivul angajator. În ceea ce privește presupusele încălcări ale obligațiilor de informare, consultare și notificare prevăzute de directivă, nu se va lua în considerare nicio justificare a angajatorului conform căreia întreprinderea care a luat decizia ce a dus la concedierile colective nu i-a furnizat informațiile necesare.
Prevederile Directivei 98/59/CE au fost transpuse în legislația internă inițial în cuprinsul OUG nr. 98/1999, iar în prezent se regăsesc în art. 68 și art. 69 din Codul muncii (Legea nr. 53/2003): Prin concediere colectivă se înțelege concedierea, într-o perioadă de 30 de zile calendaristice, din unul sau mai multe motive care nu țin de persoana salariatului, a unui număr de: a) cel puțin 10
salariați, dacă angajatorul care disponibilizează are încadrați mai mult de 20 de salariați și mai puțin de 100 de salariați; b) cel puțin 10% din salariați, dacă angajatorul care disponibilizează are încadrați cel puțin 100 de salariați, dar mai puțin de 300 de salariați; c) cel puțin 30 de salariați, dacă angajatorul care disponibilizează are încadrați cel puțin 300 de salariați. La stabilirea numărului efectiv de salariați concediați colectiv, potrivit alin. 1, se iau în calcul și acei salariați cărora le-au încetat contractele individuale de muncă din inițiativa angajatorului, din unul sau mai multe motive, fără legătură cu persoana salariatului, cu condiția existenței a cel puțin 5 concedieri.
În cazul în care angajatorul intenționează să efectueze concedieri colective, acesta are obligația de a iniția, în timp util și în scopul ajungerii la o înțelegere, în condițiile prevăzute de lege, consultări cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanții salariaților, cu privire cel puțin la: a) metodele și mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numărului de salariați care vor fi concediați; b) atenuarea consecințelor concedierii prin recurgerea la măsuri sociale care vizează, printre altele, sprijin pentru recalificarea sau reconversia profesionala a salariaților concediați. În perioada în care au loc consultări, potrivit alin. 1, pentru a permite sindicatului sau reprezentanților salariaților să formuleze propuneri în timp util, angajatorul are obligația să le furnizeze toate informațiile relevante și să le notifice, în scris, următoarele: a) numărul total și categoriile de salariați; b) motivele care determină concedierea preconizată; c) numărul și categoriile de salariați care vor fi afectați de concediere; d) criteriile avute în vedere, potrivit legii și/sau contractelor colective de muncă, pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere; e) măsurile avute în vedere pentru limitarea numărului concedierilor; f) măsurile pentru atenuarea consecințelor concedierii și compensațiile ce urmează să fie acordate salariaților concediați, conform dispozițiilor legale și/sau contractului colectiv de muncă aplicabil; g) data de la care sau perioada în care vor avea loc concedierile; h) termenul înăuntrul căruia sindicatul sau, după caz, reprezentanții salariaților pot face propuneri pentru evitarea ori diminuarea numărului salariaților concediați. Criteriile prevăzute la alin. 2 lit. d se aplică pentru departajarea salariaților după evaluarea realizării obiectivelor de performanță. Obligațiile prevăzute la alin. 1 și
2 se mențin, indiferent dacă decizia care determină concedierile colective este luată de către angajator sau de o întreprindere care deține controlul asupra angajatorului. În situația în care decizia care determină concedierile colective este luată de o întreprindere care deține controlul asupra angajatorului, acesta nu se poate prevala, în nerespectarea obligațiilor prevăzute la alin. 1 și 2, de faptul că întreprinderea respectivă nu i-a furnizat informațiile necesare.
Dată fiind transpunerea în dreptul intern de către statul român a Directivei 98/59/CE, precum și faptul că contestatorul poartă un litigiu cu administratorul judiciar al unei societăți comerciale aflate în insolvență, contestatorul nu se poate prevala de un eventual efect direct al acestui act normativ european, deoarece, pe de o parte, nu este îndeplinită condiția netranspunerii directivei în dreptul intern, iar pe de altă parte, aplicarea directă a directivei ar presupune existența unui efect direct orizontal, efect pe care directiva, per se, nu îl poate avea.
Cu toate acestea, interpretarea pe care CJUE, a dat-o dispozițiilor art. 1-3 din Directiva 98/59/CE prin hotărârea din 3 martie 2011, pronunțată la solicitarea instanței supreme luxemburgheze - recurs preliminar conform art.
267 TFUE - în cauzele conexate C-235/10 - C-239/10, Claes și alții v. Landsbanki Luxembourg SA, se impune instanței naționale cu forța juridică a actelor normative europene, superioară forței juridice a actelor naționale, dată fiind prerogativa exclusivă a CJUE de interpretare a legislației europene secundare, în scopul interpretării și aplicării uniforme a normelor europene.
Astfel cum a statuat CJUE în decizia arătată în aliniatul precedent, articolele 1-3 din Directiva 98/59/CE a Consiliului din 20 iulie 1998 privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la concedierile colective trebuie interpretate în sensul că se aplică încetării activității unei instituții angajatoare ca urmare a unei hotărâri judecătorești prin care se dispune dizolvarea sa și lichidarea sa pentru insolvabilitate, chiar dacă, în cazul unei asemenea încetări, legislația națională prevede rezilierea cu efect imediat a contractelor de muncă ale lucrătorilor. Până la încetarea definitivă a personalității juridice a unei instituții cu privire la care se dispune dizolvarea și lichidarea, trebuie îndeplinite obligațiile care decurg din articolele 2 și 3 din Directiva 98/59. Obligațiile care revin angajatorului în temeiul acestor articole trebuie executate de conducerea instituției în cauză, cât timp aceasta rămâne în funcție, chiar cu competențe limitate în ceea ce privește administrarea respectivei instituții, sau de lichidatorul acesteia, în măsura în care administrarea instituției menționate este preluată în totalitate de acest lichidator.
Aceste dispoziții sunt lipsite de orice echivoc în ceea ce privește obligația parcurgerii procedurii de informare a sindicatului / reprezentanților salariaților și de consultare între angajator și sindicat / reprezentanții salariaților anterior concedierii colective în faza de lichidare a societății comerciale falite. A fortiori, obligațiile respective se impun societății comerciale aflate în insolvență, drepturile și obligațiile ale societății aflate în insolvență nefiind limitate la cele specifice lichidării.
În același sens a statuat CJUE și prin hotărârea din 12 octombrie 2004 pronunțată în cauza C-55/2002, Comisia v. Portugalia, reținând că prin restrângerea instituției juridice a concedierii colective doar la concedierea pentru motive structurale, tehnologice sau ciclice și prin neextinderea acestei instituții și în sensul cuprinderii concedierilor pentru orice motive care nu țin de persoana salariatului, Portugalia nu și-a îndeplinit obligațiile care îi reveneau în temeiul articolelor 1 și 6 ale Directiva 98/59/CE a Consiliului din 20 iulie 1998 privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la concedierile colective.
Astfel cum a reținut CJUE în hotărârea din 15 iulie 1964 pronunțată în cauza C-6/64, Flaminio Costa v. E.N.E.L., prin adoptarea Tratatului EEC (considerente aplicabile, mutatis mutandis și TFUE), statele membre și-au limitat suveranitatea în materie legislativă, creând un sistem de drept supranațional, aplicabil atât statelor membre, cât și cetățenilor lor. Legislația europeană, indiferent dacă este vorba despre cea primară sau cea secundară, se integrează în sistemele juridice ale statelor membre, care sunt obligate să o respecte, dreptul european având supremație asupra legislațiilor naționale. Astfel, dacă o normă națională este contrară unei norme europene, autoritățile statelor membre sunt ținute să aplice dispoziția europeană. Dreptul național nu este nici anulat și nici abrogat, însă caracterul său obligatoriu este suspendat, indiferent dacă norma națională a fost adoptată anterior sau ulterior normei europene în cauză. Întrucât dreptul european are o forță juridică superioară dreptului național, principiul supremației garantează așadar o protecție uniformă a cetățenilor, prin dreptul european, pe întreg teritoriul UE.
În consecință, reținând interpretarea obligatorie dată de CJUE art. 1-3 din Directiva 98/59/CE a Consiliului, interpretare care se impune și în ceea ce privește normele naționale de transpunere, judecătorul sindic a concluzionat că derogarea stabilită prin dispozițiile art. 86 alin. 6 din Legea nr. 85/2006 de la caracterul obligatoriu al parcurgerii etapelor procedurii concedierii colective prevăzute de Codul muncii contravine normelor dreptului european (art. 1-3 din Directiva 98/59/CE a Consiliului). Reafirmând forța juridică superioară a dreptului european față de cel național, judecătorul sindic concluzionează că
măsura concedierii colective a celor 145 de angajați ai debitoarei nu poate fi adusă la îndeplinire în mod valabil decât prin parcurgerea de către debitoare a procedurii prevăzute de art. 68-74 din Codul muncii.
Subsecvent, în temeiul art. 21 alin. 4 din Legea nr. 85/2006, judecătorul sindic a admis în parte contestația formulată de contestatorul S. I. S.
C. T., în calitate de reprezentant al salariaților SC I. S. C. T. SA
- în insolvență și, constatând că măsura de concediere colectivă adoptată de administratorul judiciar R. I. SS cu privire la cei 145 de angajați ai debitoarei, arătați în tabelul de mai jos, este parțial nelegală, ca urmare a neparcurgerii de către debitoare a procedurii prevăzute de art. 68-74 din Codul muncii, a anulat preavizele emise de administratorul judiciar pentru cei 145 de angajați ai debitoarei, menționați în tabelul din dispozitiv.
Verificând temeinicia celorlalte motive invocate de contestator, de natură economică, judecătorul sindic reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 11 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, atribuțiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activității administratorului judiciar și/sau al lichidatorului și la procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii
insolvenței. Atribuțiile manageriale aparțin administratorului judiciar ori lichidatorului sau, în mod excepțional, debitorului, dacă acestuia nu i s-a ridicat dreptul de a-și administra averea. Deciziile manageriale pot fi controlate sub aspectul oportunității de către creditori, prin organele acestora.
În consecință, solicitările contestatorului de anulare a măsurii concedierii colective înseși, respectiv de anulare a noii organigrame exced limitelor controlului judecătorului sindic, deoarece vizează oportunitatea luării acestor măsuri și nu legalitatea lor. În sine, nici măsura de concediere colectivă și nici măsura de elaborarea a unei noi organigrame nu încalcă legea, Codul muncii prevăzând expres posibilitatea concedierii colective, cu respectarea garanțiilor mai sus arătate. Fundamentarea economică a acestei măsuri nu reprezintă însă o chestiune de legalitate a măsurii, ci de oportunitate a ei, ieșind astfel din sfera de control a judecătorului sindic, conform art. 11 alin. 2 din Legea nr. 85/2006.
Pentru aceste motive, judecătorul sindic a respins, ca neîntemeiată, contestația în măsura în care vizează și anularea măsurii de concediere colectivă, cu elaborarea subsecventă a unei noi organigrame. Prezenta hotărâre nu are ca efect anularea măsurii lichidatorului judiciar de a proceda la concedierea colectivă a celor 145 de salariați ai debitoarei, ci sancționează nerespectarea unor garanții recunoscute de normele europene angajaților, în raporturile lor juridice cu angajatorul. Prin urmare, administratorul judiciar va putea relua procedura concedierii colective, cu respectarea drepturilor recunoscute de art. 68-74 din Codul muncii angajaților debitoarei insolvente.
Având în vedere dispozițiile art. 453 NCPC și principiul disponibilității în procesul civil, judecătorul sindic a luat act că părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel debitoarea SC I. S. C. T. SA PRIN ADMINISTRATOR J. R. I. SS,
prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței civile apelate și pe cale de consecință respingerea contestației formulate de către S. I. S. C. T. ca neîntemeiată.
În motivare se arată că prin contestația formulata de către S. I. S.
C. T. SA s-a atacat măsura administratorului judiciar de a proceda la concedierea colectiva a 147 de angajați respectiv modalitatea procedurala de aplicare a acestei masuri.
Motivele ce au stat la baza contestației au fost cu privire la procedura de concediere care in opinia contestatorului, nu respecta legislația muncii specifica,
respectiv art, 57 din CCM 2013-2014, art. 5 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene si nici Directiva 98/59/CE, invocandu-se o serie de cauze soluționate de către C. ea de Justiție a Uniunii Europene.
Judecătorul sindic investit cu soluționarea contestației a procedat la admiterea ei constatând ca măsura de concediere colectiva adoptata de către administratorul judiciar este partial legală ca urmare a neparcurgerii de către debitoare a procedurii prevăzute de art. 68-74 din Codul Muncii si a anulat preavizele emise in acest sens.
Pentru a motiva aceasta soluție, instanța a reținut: " Din perspectiva legislației romane, in speța, ar fi aplicabil cu titlu de norma generala Codul Muncii si cu titlu de norma speciala art 86 alin. 6 din Legea 85/2006 care prevede ca prin derogare de la dispozițiile Legii 53/2003- Codului Muncii, cu modificările si completările ulterioare, dupa deschiderea procedurii, desfacerea contractelor individuale de munca ale personalului debitoarei se va face de urgenta de către administratorul judiciar, fara a fi necesara parcurgerea procedurii colective.
Aplicând principiul specialia generalibus derogant, Legea 85/2006 ca lege speciala, ar avea prioritate in cazul de fata.
Cu toate acestea dispozițiile art. 68 si 69 din Codul muncii transpune in prezent, in legislația interna, prevederile art. 1 si art 3 din Directiva nr. 98/59/CE din 20 iulie 1998.
In acest context judecătorul sindic retine ca in speța se pune problema aplicabilității si a forței juridice a directivei transpuse in dreptul intern, aflata in conflict cu norma speciala din materia insolventei.
Cu toate acestea,_ legislația europeana indiferent daca este vorba de cea primara sau cea secundara, se integrează in sistemele juridice ale statelor membre, care sunt obligate sa o respecte, dreptul european având supremație asupra legislațiilor naționale.
Astfel daca o norma naționala este contrara unei norme europene, autoritățile statelor membre sunt ținute sa aplice dispoziția europeana. In consecința interpretarea obligatorie data de OUE art. 1-3 din Directiva 98/59/CE, interpretare care se impune si in ceea privește normele naționale, concluzionează ca derogarea stabilita prin dispozițiile art. 86 alin 6 din Legea 85/2006 contravine dreptului european."
Critică soluția data de către judecătorul sindic prin prisma considerentelor reținute, cata vreme administratorul judiciar a respectat procedura de concediere potrivit dispozițiilor legale incidente in cazul unei societăți aflate in insolventa.
Prin contestația formulata s-a invocat faptul ca administratorul judiciar a luat măsura concedierii cu incalcarea art. 57 din CCM 2013-2014.In mod corect s-a reținut faptul ca aceste dispoziții au caracterul de norme de drept comun in raport de dispozițiile Legii nr. 85/2006. Plecând de acest raționament, se poate observa ordinea in care celelalte dispoziții isi produc efectele conform principiului specialia generalibus deroga nt.
In același sens art. 86 alin 6 din Legea 85/2006 prevede: " Prin derogare de la prevederile Legii nr. 53/2003 -Codul Muncii, cu modificările si completările ulterioare, dupa data deschiderii procedurii, desfacerea contractelor individuale de munca ale personalului debitoarei se va face de urgenta de către administratorul judiciar/lichidator fara a fi necesara parcurgerea procedurii de concediere colectiva. Administratorul judiciar/lichidatorul va acorda personalului concediat doar preavizul de 15 zile lucratoare".
Administratorul judiciar desemnat cu exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 20 din Legea privind procedura insolventei, acționează in sensul asigurării unui echilibru intre interesele debitorului si interesele creditorilor.
Judecătorul sindic in mod greșit a admis contestația formulata fara sa aiba in vedere scopul si principiile procedurii de insolvență referitor la debitoarea SC I.
S. C. T. SA, respectiv instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat in insolvență.
Orice interpretare făcuta in sens contrar ramane in afara legii, in condițiile in care suntem in prezenta unei norme speciale, excepție prevăzute de lege ce se aplica prioritar fata de normele de drept comun, prin reglementarea unei proceduri de concediere specifice procedurii in care ne aflam. Pentru toate aceste aspecte, motivele contestației cu trimitere la nerespectarea CCM 2013-2014 sunt neîntemeiate
Cu privire la normele comunitare invocate, nici acestea nu pot fi reținute dintr-o serie de motive ce duc la concluzia de mai sus.
Dupa o analiza a procesului legislativ se poate observa cronologia adoptării normelor incidente in speța: Directiva nr. 98/59/CE emisa in 20 iulie 1998; Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 privind procedurile de insolvență; Art. 68 si art. 69 din Codul Muncii (Legea 53/2003) ce transpun Directiva 98/59/CE;
Excepția prevăzuta de art. 86 alin 6 din Legea 85/2006
In mod greșit s-a reținut ca se află in prezenta unui conflict dintre norma comunitara si cea interna in ceea ce privește forța juridica si prioritatea aplicabilității acestora. In acest moment, legislația comunitara este respectata de către legiuitorul roman prin transpunerea corespunzătoare in ordinea naționala, specificul procedurii de insolvență determinând incidența unor masuri speciale luate de administratorul judiciar.
In astfel de situații, inclusiv prin Regulamentul CE nr. Nr. 1346/2000 privind procedurile de insolvență se stabilește prin art. 10." Efectele procedurii de insolvență asupra unui contract de munca si asupra unui raport de munca sunt reglementate exclusiv de legea statului membru aplicabila contractului de munca".
Referitor la efectul actelor comunitare in ordinea naționala a statelor membre arătam ca in timp ce regulamentul este un este un act legislativ cu caracter obligatoriu, directiva este un act legislativ care stabilește un obiectiv pe care trebuie să îl atingă toate statele membre insa fiecare dintre ele are libertatea de a decide asupra modalităților de îndeplinire a obiectivului stabilit. In cazul directivei, efectul direct uni poate fi decât vertical si este valabil numai daca statele membre nu au transpus directiva in termenul prevăzut, ceea ce nu este cazul in speță.
Potrivit jurisprudentei CJUE, efectul direct al unei directive poate fi invocat doar daca sunt îndeplinite următoarele doua cerinței sa fii expirat termenul stabilit pentru punerea în aplicare a directivei si statui membru sa nu o fi pus in aplicare. In speța niciuna dintre aceste condiții nu este îndeplinita.
Interpretarea data de către judecătorul sindic asupra efectelor actelor comunitare este eronata intrucat nu se poate retine faptul ca se află in prezenta unei contradicții intre norma europeana si cea naționala, in speța aceasta fiind elaborata cu respectarea si transpunerea celei dintâi.
Asa cum s-a arătat, Regulamentul CE 1346/2000 lasa in favoarea statelor membre o marja de apreciere referitor la reglementarea efectelor procedurii de insolvență asupra raporturilor de munca. C. ea Europeana de Justiție a statuat in același sens printr-o serie de hotărâri care au stabilit ca in astfel de situații nu efectul direct nu are incidența.
Prin considerentele hotărârii apelate, s-a făcut trimitere si la o serie de hotărâri preliminare ale Curții Europene de Justiție referitoare la interpretarea noțiunii de "concediere colectiva" prin prisma Directivei 98/59/CE.
Legislația naționala a fost elaborata prin transpunerea dispozițiilor si principiilor comunitare, excepție de la regula ca hotărârile preliminare ale Curții Europene de Justiție au un efect general.
Trebuie evidențiat ca CJCE nu se pronunța asupra aplicării concrete ale dreptului comunitar in ordinea naționala, hotărârea pronunțata in procedura trimiterii preliminare nefiind, in astfel de cazuri, aplicabila altor instanțe decât cea de trimitere.
Concluzia instanței in sensul ca derogarea stabilita de art. 86 alin 6 din Legea 85/2006 contravine Directivei 98/59/CE este greșita.
Legea 85/2006 nu adaugă o noua ipoteza de eliminare a protecției salariaților, ci prin logica reglementarilor speciale impuse de starea de insolvență, se reglementează prin derogare, doar o procedura mai rapida si simplificata a concedierii colective, care se pot face "de urgenta" si fara a urma procedura concedierii colective prevăzuta de dreptul comun in materie.
Simplificarea procedurii concedierii colective in ipoteza insolventei angajatorului prin dispozițiile art. 85 alin.6 din lege nu echivalează cu înlăturarea drepturilor si garanțiilor prevăzute in favoarea salariaților. Daca in aceasta situație s-ar avea in vedere aplicarea procedurii concedierii colective de drept, redresarea situației debitorului ar fi întârziata si mai mult iar situația angajaților neschimbata.
În ciuda interpretării făcute prin Sentința Civila nr. 1998/C/2013, instanța nu a avut in vedere faptul ca se afla intr-o procedura de insolvență potrivit Legii 85/2006 ceea ce înseamnă încetarea activității obișnuite si intrarea debitorului sub imperiul unei proceduri ce implica o reglementare a activității sale speciala si diferita de aceea care ii era aplicabila anterior.
Din acest moment activitatea societății este limitata strict la scopul procedurii, adică al stingerii creanțelor si al maximizării averii debitorului.
Astfel, administratorul judiciar/lichidatorul este îndreptățit sa ia masurile necesare pentru maximizarea averii societății debitoare, legea acordându-i prerogativa desfacerii contractelor individuale de munca ale salariaților societății comerciale aflate in insolvență. Prin Legea 85/2006 s-a instituit o situație de sine stătătoare de denunțare a contractelor individuale de munca din partea administratorului judiciar sau lichidatorului, diferit de cazurile de concediere prevăzute de Codul muncii.
Așadar, administratorul judiciar si lichidatorul, in baza art. 86 din Legea 85/2006, cu modificările si completările ulterioare, au posibilitatea denunțării (desfacerii) unilaterale a contractelor individuale de munca ale salariaților, fiind scutiți de formalitățile prevăzute de lege cu privire la parcurgerea concedierii colective a personalului si obligați doar in ceea ce privește respectarea termenulului de preaviz.
Situația speciala in care se afla unitatea - stare a patrimoniului care se caracterizează prin insuficienta fondurilor necesare plații datoriilor certe, lichide si exigibile, justifica masuri speciale, inclusiv derogări de la normele generale de protecție a salariaților.
In speța, din cauza reducerii activității debitoarei care a determinat un grad scăzut de încărcare a personalului si o pondere ridicata a cheltuielilor cu salariile in costul total de producție care nu poate fi acoperita din veniturile estimate, administratorul judiciar a hotărât ca este necesara redimensionarea personalului in vederea redresării economice prin desfacerea contractelor de munca.
În situația in care unitatea se afla in mod real in procedura speciala a insolventei, care a impus si o restructurare reala si efectiva de personal, in cauza operand măsura reglementata de art.86 alin.6 din Legea 85/2006, potrivit căreia administratorul judiciar/lichidatorul - dupa caz, poate sa efectueze concedieri
colective fara a fi ținut sa respecte masurile generale prevăzute de Codul muncii (privind procedura concedierii colective), acesta neavand decât obligația legala de a respecta termenul de preaviz.
Practica de specialitate este constanta in a aprecia ca de la momentul deschiderii procedurii de insolvență, se impune in mod obiectiv concedierea salariaților de către administratorul judiciar. Acest fapt, asa cum am arătat este justificat de situația speciala a angajatorului care nu mai realizează venituri, fiind in imposibilitate de plata a angajaților. Dispozițiile speciale ale legii privind procedura insolventei deroga de la prevederile din Codul muncii in ceea ce privește titularul dreptului de a dispune desfacerea contractelor de munca, neparcurgerea etapei referitoare la concedierea colectiva si durata termenului de preaviz.
Nu se poate retine nici faptul ca dreptul de informare si consultare al angajaților nu a fost respectat cata vreme măsura concedierii s-a făcut cu respectarea dispozițiilor speciale. Administratorul judiciar a procedat la informarea acestora despre starea societății, motivele si criteriile avute in vedere la momentul concedierii precum si masurile ce se impun a fi luate in astfel de situații.
In speța, obligația de informare a angajaților a fost respectata, motiv pentru care contestația formulata este neîntemeiata. Efectele deschiderii procedurii de insolvență asupra debitoarei sunt complexe si diferite asupra intereselor diferiților creditori. In ciuda caracterului colectiv si concursual al procedurii, salariații se bucura de un regim preferențial in cadrul acestei proceduri prin prisma drepturilor conferite de către
Analizând apelul declarat prin prisma motivelor de apel invocate în raport de care se verifică determinarea stării de fapt de către prima instanță și aplicarea dispozițiilor legale potrivit prevederilor art 476-480 C.pr.civ. C. ea reține următoarele
:
Contestatorul S. I. S. C. T., în calitate de reprezentant al salariaților SC I. S. C. T. SA - în insolvență prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat C. la 9 iulie 2013 sub nr. _
/a9, a atacat măsura administratorului judiciar R. I. SS de a proceda la concedierea colectivă a 147 de angajați și modalitatea procedurală de aplicare a acestei măsuri.
În motivarea contestației, a apreciat că procedura de aplicare a acestei măsuri nu respectă legislația muncii în vigoare, neținând seama nici de CCM 2013-2014 (art. 57) la nivel de unitate, nici de art. 5 din Legea nr. 467/2006 și nici de art. 27 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. A mai arătat că, în temeiul Directivei 98/59/CE, angajatorul are obligația imperativă ca, în cazul concedierilor colective, să inițieze procedura de informare și consultare a reprezentanților salariaților, anterior emiterii deciziilor de concediere. A mai arătat că C. ea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că dreptul fundamental la informare în cazul concedierilor colective este garantat tuturor cetățenilor Uniunii și nu poate fi limitat prin legislația națională, o eventuală procedură a insolvenței neputându-l afecta, astfel cum rezultă din hotărârea din 3 martie 2011 pronunțată în C-235/2010.
A mai arătat că administratorul judiciar a invocat motive economico- financiare pentru măsura concedierii colective, motive pe care le-a apreciat neîntemeiate, pentru următoarele considerente: listele cu persoanele disponibilizate s-au întocmit în luna mai, când nu existau datele referitoare la situația economică: profit sau pierdere, respectiv listele au fost aprobate de administratorul judiciar în luna iunie, când contul de profit și pierdere pe luna mai indica un profit de 160.000 lei.
A învederat că decizia de concediere a fost premeditată și nu ține cont de rezultatele economice ale întreprinderii și a fost luată abuziv, în absența unui plan de reorganizare și fără să țină cont de legislația României și a Uniunii Europene.
Prima critică formulată de apelantă a vizat faptul că judecătorul sindic in mod greșit a admis contestația formulata fără să aibă in vedere scopul si principiile procedurii de insolvență referitor la debitoarea SC I. S. C. T. SA, respectiv instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat in insolvență.
Apelanta susține că orice interpretare făcuta in sens contrar rămâne in afara legii, in condițiile in care suntem in prezenta unei norme speciale, excepție prevăzute de lege ce se aplica prioritar fata de normele de drept comun, prin reglementarea unei proceduri de concediere specifice procedurii . Pentru toate aceste aspecte, motivele contestației cu trimitere la nerespectarea CCM 2013- 2014 sunt neîntemeiate.
Judecătorul sindic
a avut în vedere faptul că, din perspectiva legislației române, în speță, ar fi aplicabil cu titlu de normă generală Codul muncii și, cu titlu de normă specială art. 86 alin. 6 din Legea nr. 85/2006, care prevede că, prin derogare de la prevederile Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificările și completările ulterioare, după data deschiderii procedurii, desfacerea contractelor individuale de muncă ale personalului debitoarei se va face de urgență de către administratorul judiciar/lichidator, fără a fi necesară parcurgerea procedurii de concediere colectivă.
Judecătorul sindic a concluzionat în mod corect că raportat la interpretarea pe care CJUE, a dat-o dispozițiilor art. 1-3 din Directiva 98/59/CE prin hotărârea din 3 martie 2011, pronunțată la solicitarea instanței supreme luxemburgheze - recurs preliminar conform art. 267 TFUE - în cauzele conexate C-235/10 - C-239/10, Claes și alții v. Landsbanki Luxembourg SA, se impune instanței naționale cu forța juridică a actelor normative europene, superioară forței juridice a actelor naționale, dată fiind prerogativa exclusivă a CJUE de interpretare a legislației europene secundare, în scopul interpretării și aplicării uniforme a normelor europene.
Relația care a stabilit-o judecătorul sindic a fost de la norma națională la cea europeană în raport de care chiar și prevalența normei naționale speciale nu poate primi prioritate .
Contrar susținerilor apelantei raportul între norme a fost corect stabilit de judecătorul sindic care a asigurat prevalența normelor comunitare și nu stabilirea unui raport între norma generală și norma specială .
Apelanta susține că concluzia instanței in sensul ca derogarea stabilita de art. 86 alin 6 din Legea 85/2006 contravine Directivei 98/59/CE este greșita.
Judecătorul sindic a reținut în mod corect că Legea 85/2006 nu adaugă o noua ipoteza de eliminare a protecției salariaților, ci prin logica reglementarilor speciale impuse de starea de insolvență, se reglementează prin derogare, doar o procedura mai rapida si simplificata a concedierii colective, care se pot face "de urgenta" si fara a urma procedura concedierii colective prevăzuta de dreptul comun in materie.
Interpretarea pe care CJUE, a dat-o dispozițiilor art. 1-3 din Directiva 98/59/CE prin hotărârea din 3 martie 2011, pronunțată la solicitarea instanței supreme luxemburgheze - recurs preliminar conform art. 267 TFUE - în cauzele conexate C-235/10 - C-239/10, Claes și alții v. Landsbanki Luxembourg SA, se impune instanței naționale cu forța juridică a actelor normative europene,
superioară forței juridice a actelor naționale, dată fiind prerogativa exclusivă a CJUE de interpretare a legislației europene secundare, în scopul interpretării și aplicării uniforme a normelor europene.
Tribunalul a mai reținut că articolele 1-3 din Directiva 98/59/CE a Consiliului din 20 iulie 1998 privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la concedierile colective trebuie interpretate în sensul că se aplică încetării activității unei instituții angajatoare ca urmare a unei hotărâri judecătorești prin care se dispune dizolvarea sa și lichidarea sa pentru insolvabilitate, chiar dacă, în cazul unei asemenea încetări, legislația națională prevede rezilierea cu efect imediat a contractelor de muncă ale lucrătorilor.
Concluzia judecătorului sindic că aceste dispoziții sunt lipsite de orice echivoc în ceea ce privește obligația parcurgerii procedurii de informare a sindicatului / reprezentanților salariaților și de consultare între angajator și sindicat / reprezentanții salariaților anterior concedierii colective în faza de lichidare a societății comerciale falite.
A fortiori
, obligațiile respective se impun societății comerciale aflate în insolvență, drepturile și obligațiile ale societății aflate în insolvență nefiind limitate la cele specifice lichidării.
În plus, C. ea subliniază că trebuie reținut că CJUE a avut în vedere faptul că, potrivit art. 2 din directivă, consultările se referă nu numai la posibilitatea de a evita sau de a reduce numărul de concedieri colective, ci și la posibilitatea de a atenua consecințele acestora prin recurgerea la măsuri sociale însoțitoare vizând, printre altele, sprijin pentru redistribuirea sau recalificarea lucrătorilor concediați.
În cazul în care obligațiile care decurg din Directiva 98/59/CE nu sunt prevăzute în sarcina niciunei persoane, instanța națională este obligată să
interpreteze dreptul național, în măsura posibilului, în lumina textului și a obiectivelor Directivei 98/59/CE, astfel încât obligațiile prevăzute la art. 2 și 3 din aceasta să fie respectate și îndeplinite, indiferent de derogările statuate prin legi speciale .
Conceptul de "concediere" utilizat de directivă va trebui interpretat așadar foarte larg, ca incluzând și ipotezele în care nu angajatorul este cel care ia efectiv decizia încetării contractelor de muncă ci și orice entitate care i se substituie fără a putea goli de conținut textul legal și fără a determina ca maniera de concediere să echivaleze cu o încetare de drept a raporturilor de muncă determinată de deschiderea procedurii insolvenței .
Apelanta mai susține că În situația in care unitatea se afla in mod real in procedura speciala a insolventei, care a impus si o restructurare reala si efectiva de personal, in cauza a operat măsura reglementata de art.86 alin.6 din Legea 85/2006, potrivit căreia administratorul judiciar/lichidatorul - dupa caz, poate sa efectueze concedieri colective fara a fi ținut sa respecte masurile generale prevăzute de Codul muncii (privind procedura concedierii colective), acesta neavand decât obligația legala de a respecta termenul de preaviz.
Practica de specialitate, susține apelanta, este constanta in a aprecia ca de la momentul deschiderii procedurii de insolvență, se impune in mod obiectiv concedierea salariaților de către administratorul judiciar.
Susținerile apelantei nu sunt confirmate de practica întrucât administratorul are opțiunea cu privire la concediere întrucât în fapt este ținut, în acest caz, și de respectarea obligațiilor prevăzute de art. 5 din Legea nr. 467/2006, care lege transpune Directiva Parlamentului European și a Consiliului 2002/14/CE], potrivit cărora informarea și consultarea salariaților, prin reprezentanții acestora, are loc cu privire la evoluția recentă și evoluția
probabilă a activităților și situației economice a întreprinderii; situația, structura și evoluția probabilă a ocupării forței de muncă în cadrul întreprinderii, precum și cu privire la eventualele măsuri de anticipare avute în vedere, în special atunci când există o amenințare la adresa locurilor de muncă; deciziile care pot duce la modificări importante în organizarea muncii, în relațiile contractuale sau în raporturile de muncă.
În temeiul acestor obligații, salariatul are dreptul de a fi informat, în scris sau prin intermediul sindicatului sau al reprezentanților salariaților, în privința deciziilor care privesc soarta contractului individual de muncă al cărui titular este.
Îndeplinirea de către angajator, iar în insolvență de administratorul judiciar a obligațiilor prezentate anterior, în conformitate cu dispozițiile legale, nu conduc la punerea salariaților într-o situația de fi concediați, fără culpă ,iar aceștia își pot lua din timp măsuri de protecție, în sensul căutării unui alt loc de muncă.
Administratorul judiciar admite că în sens contrar dacă decide menținerea contractelor individuale de muncă ale unor salariați este obligat să îi informeze pe aceștia, printr-o notificare sau prin intermediul sindicatului sau a reprezentanților salariaților, însă a refuzat îndeplinirea acestei operațiuni față de salariații pentru care a decis încetarea raporturilor de muncă .
Dacă s-ar admite teza apelantei ar însemna că salariații vizați nu pot beneficia nici de plăți compensatorii, nici de indemnizație de șomaj, acordate potrivit dispozițiilor legale din dreptul muncii, deoarece desfacerea contractelor lor de muncă nu ar opera în temeiul art. 65 C. m., ci în temeiul art. 86 alin. (6) din Legea nr. 85/2006.
Denunțarea contractelor individuale de muncă este realizată doar prin raportare la interesele creditorilor și ale debitorului, cărora trebuie să li se plieze soarta contractelor individuale de muncă ale salariaților însă nu trebuie să producă acestora suferințe dincolo de scopul legii .
Deși este norma generală, Codul muncii nu cuprinde nici o dispoziție care să consacre in terminis, ca instituție juridică, denunțarea contractului individual de muncă de către angajator.
Codul se referă exclusiv la concedierea salariaților care reprezintă, potrivit art. 58 alin. 1, încetarea contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului. Concedierea poate fi dispusă pentru motive care țin de persoana salariatului (art. 61 lit. a-e) și pentru motive care nu țin de persoana salariatului (art. 65 alin. 1).
Denunțarea la care face referire art. 86 din Legea nr. 85/2006, este un concept diferit de terminologia și de situațiile de concediere a salariatului de către angajator, reglementate de Codul muncii și derivă din faptul că pentru legiuitor situația contractelor de închiriere sau a contractelor de muncă este identică .
Reafirmând forța juridică superioară a dreptului european față de cel național, judecătorul sindic a concluzionat în mod corect că măsura concedierii colective a celor 145 de angajați ai debitoarei nu poate fi adusă la îndeplinire în mod valabil decât prin parcurgerea de către debitoare a procedurii prevăzute de art. 68-74 din Codul muncii, astfel că toate afirmațiile contrare ale apelantei nu pot fi validate și în consecință în baza art 480 C pr civ, C. ea va respinge apelul declarat de debitoarea SC I. S. C. T. SA PRIN ADMINISTRATOR J.
R. I. SS .
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
Respinge apelul declarat de debitoarea SC I. S. C. T. SA PRIN ADMINISTRATOR J. R. I. SS, cu sediul în B., str. T. nr.11A, bl.C, etj.4, sector 3, cu sediul social în C. T. str. laminoriștilor nr.145, jud. C., împotriva sentinței civile nr.1998/C din_, pronunțată în dosarul nr._ /a9 al Tribunalului Specializat C. pe care o menține în întregime.
Decizia este definitiva.
Pronunțată în ședința publică din_ .
PREȘEDINTE | JUDECĂTOR | GREFIER | |||
A. | M. C. | M. | S. | M. N. |
Red.A.M.C./S.M.D.
2 ex./_
| ← Sentința civilă nr. 544/2013. Contestație. Faliment,... | Sentința civilă nr. 1203/2013. Contestație. Faliment,... → |
|---|
