Decizia civilă nr. 3274/2013. Răspundere organe de conducere. Faliment, procedura insolvenței
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA a II-a CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL DOSAR NR._ /a1
DECIZIA CIVILĂ NR. 3274/2013
Ședința publică din data de 18 martie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: M. S. JUDECĂTOR: C. P. JUDECĂTOR: A. M. C. GREFIER: V. D.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâții I. V. F. și C. D.
B. împotriva sentinței civile nr. 6203 din_ pronunțată în dosarul nr. _
/a1 al T. ui S., cauza privind și pe intimații D. G. A F. P. A
J. S. și SC F. & D. SRL Z., SC F. & D. SRL Z. PRIN LICHIDATOR J.
C. D. L. D., având ca obiect angajarea răspunderii conform art. 138 din Legea 85/2006.
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă recurentul I. V. F. . Procedura de citare este îndeplinită.
Recursul promovat este timbrat cu 60 lei taxă judiciară de timbru și timbru judiciar de 0,15 lei.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că în data de_ s-a înregistrat la dosarul cauzei întâmpinare din partea intimatei D.G.F.P. S., prin care s-a solicitat respingerea recursului, din care un exemplar s-a comunicat cu recurentul I. V. F. .
Curtea în exercitarea prerogativelor instituite prin dispozițiile art. 1591alin. 4 C.pr.civ., constată că fundamentat pe dispozițiile art. 8 din Legea nr. 85/2006 este competentă general, material și teritorial în a soluționa prezentul recurs.
Recurentul I. V. F. învederează instanței că, nu mai are de formulat alte cereri în probațiune și solicită acordarea cuvântului pe fond.
Curtea, în urma deliberării, apreciază că, prezenta cauză este în stare de judecată, declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul părții în dezbateri judiciare pe fondul cauzei.
Recurentul I. V. F. solicită admiterea recursului și respingerea cererii de antrenare a răspunderii. Susține că, împreună cu recurentul C. D.
B. au deschis un bar, într-un sat, că asociatul său l-a lăsat baltă, că a finanțat firma cât a putut din resurse popri, dar după o vreme nu a mai putut să iasă din datori. Că a plăti la finanțe din bani săi o datorie.
Curtea comunică recurentului că i s-a impută faptul că nu a predat actele contabile al societății lichidatorului.
Recurentul I. V. F. arată că, societatea a avut acte cât a funcționat și că nu a avut bunurile la care se face referire, că nu este corect să plătească singur datoriile firmei, din salariul de 700 lei pe care îl câștigă și că nu are de unde să mai plătească 10.000 lei la finanțe.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr.6203 din_ pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosarul nr._ /a1, în temeiul art. 138 alin.1 lit. a), d) din Legea nr.85/2006 a fost admisă cererea formulată de creditorul D. G. a F. P. S. și obligați pârâții C. D. B. și I. V. F., în solidar, să suporte pasivul social al debitoarei SC F. & D. SRL în cuantum de 10.487 lei, care se va plăti creditorilor menționați în tabelul definitiv consolidat, întocmit de lichidatorul judiciar și predat executorului judecătoresc.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că administratorul statutar, potrivit dispozițiilor Legii nr.31/1990 privind societății comerciale are obligația privind îndeplinirea operațiunilor de gestiune și reprezentare pe care le reclamă realizarea obiectului de activitate în condițiile și limitele legii și al actului constitutiv.
Utilizarea bunurilor mobile sau imobile, corporale sau incorporale sau al creditelor acordate debitorului în interesul propriu sau al altei persoane constituie faptă ilicită prevăzută de art. 138 lit. a) cu consecința micșorării masei credale și fraudarea creditorilor.
În cauză, s-a reținut că din înregistrările contabile evidențiate de societate în bilanțul contabil pentru perioada anului 2008, în soldul debitoarei existau la titlul imobilizări corporale, bunuri în valoare de 449 lei, iar la titlul imobilizări circulante bunuri în valoare de 5643 lei din care stocuri în valoare de 5133 lei, casa și conturi în bănci 510 lei.
În actele contabile nu au fost evidențiate vânzări de bunuri sau alt mod de ieșire a acestora din patrimoniul societății.
Deși i s-a solicitat în repetate rânduri, administratorul statutar nu a predat aceste bunuri în vederea valorificării lor în procedura insolvenței fapt ce prezumă că acestea fie au fost înstrăinate, fie au fost folosite în interesul său sau al altei persoane.
Bunurile ar fi putut acoperi în parte pasivul debitoarei, dacă s-ar fi depus diligențele necesare în vederea valorificării sau depozitării corespunzătoare.
Folosirea acestor bunuri cu rea-credință și în scop contrar intereselor societății constituie fapta ilicită prevăzută de art.138 alin.1 lit.a) care a cauzat ajungerea societății în insolvență și au determinat angajarea răspunderii administratorului statutar.
Ținerea unei contabilități fictive, dispariția unor documente contabile sau neținerea evidenței contabile în conformitate cu legea, pot favoriza starea de insolvență prin ascunderea unor active, prin plata cu întârziere a unor creanțe.
Pe de altă parte, înregistrarea corectă în contabilitate a operațiunilor efectuate - deci, ținerea contabilității -, reprezintă pentru creditori o garanție că operațiunile au fost legale, că acestea pot fi verificate și că aceștia își vor putea recupera creanțele din bunurile înregistrate în contabilitate.
Pentru neconducerea contabilității firmei și nedepunerea raportării contabile s-au aplicat în două rânduri câte 500 lei amendă, în temeiul art. 41 alin. 2 lit. f din Legea contabilității nr. 82/1991, conform proceselor verbale de contravenție nr. 0183907/20.XI.2010.
Apoi, deși a fost somat în mod repetat administratorul nu a predat documentele contabile, nu a dat explicații privind evidența contabilă a societății, ceea ce prezumă că nu a ținut o contabilitate în conformitate cu legea, a folosit bunurile societății în folosul său sau al altei persoane, sau că a ascuns bunurile societății, faptă ilicită ce se încadrează în disp. art. 138 lit.d) din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenței.
Administratorul statutar nu a depus situațiile financiare anuale și declarațiile fiscale trimestriale, nu a contabilizat obligațiile fiscale și celelalte creanțe.
Dispozițiile art.35 din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenței, prevăd obligația debitoarei de a preda lichidatorului judiciar actele contabile și celelalte acte prevăzute de art.28 din lege, obligație care trebuie îndeplinită prin administratorul statutar, în conformitate cu dispozițiile art.73 alin.1 lit. e din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale.
Legea privind procedura insolvenței prevede astfel o obligație de cooperare cu lichidatorul judiciar, a cărui neîndeplinire are consecințe deosebit de grave în planul procedurii, participanții la procedura insolvenței fiind în imposibilitate de a efectua actele necesare atingerii scopului procedurii: acoperirea pasivului debitoarei aflate în stare de insolvență.
De asemenea, nu au fost respectate dispozițiile art.7 din Legea contabilității nr.82/1991, în sensul că nu și-au îndeplinit obligația de inventariere a patrimoniului societății cel puțin o dată pe an, să îndeplinească, conform art.2o din lege, registrele contabile obligatorii.
Apoi, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. 2 din Legea nr.82/1991 ˝documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit și aprobat, precum și a celor care le- au înregistrat în contabilitate, după caz˝. Deci administratorul statutar are răspunderea conducerii contabilității în conformitate cu legea.
Starea de insolvență a debitoarei este imputabilă pârâtului întrucât, prin omisiune, nu a condus contabilitatea în condițiile legii și nu au depus la organele fiscale bilanțul contabil, așa cum prevede art. 27 alin. 1, art.30 alin.1 din Legea nr.82/1991, raportat la art.73 lit.e din Legea nr.31/1990, obligație ce revine administratorului societății debitoare.
În lipsa evidenței contabile nu s-au putut identifica obligațiile fiscale ale debitoarei.
Având în vedere faptul că potrivit art.71 din Legea nr. 31/1990, obligațiile și răspunderea administratorului sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat, instanța a avut în vedere și dispozițiile art.2009 - 2012 Cod civil, potrivit căruia mandatarul este răspunzător nu numai pentru dol, dar și de culpa comisă în executarea mandatului.
Faptele ilicite analizate au fost săvârșite începând cu anul 2008, având în vedere bilanțul contabil întocmit pentru anul 2008, ținând cont de procesul verbal de contravenție menținut, deci într-o perioadă în care răspunderea revine deopotrivă ambelor părți, care au fost obligați solidar la suportarea pasivului social.
Fapta ilicită nu trebuie neapărat să constea într-o acțiune, dar poate consta și în omisiunea, inacțiunea ilicită, în neîndeplinirea unei activități ori neluarea unei măsuri când această activitate trebuia, potrivit legii să fie întreprinsă.
O societate comercială nu poate funcționa viabil în condițiile în care administratorul statutar manifestă un dezinteres total în ceea ce privește condițiile minime pentru funcționare societății.
Acesta este raportul de cauzalitate între fapta culpabilă a administratorului statutar, constând în nerespectarea și neaplicarea legii, și prejudiciul creat creditorilor prin intrarea în faliment a societății.
Răspunderea reglementată de prevederile art.138 din Lege presupune existența unui prejudiciu în patrimoniul creditorilor debitorului insolvent.
Prejudiciul creditorilor rezidă în imposibilitatea acesteia de a-și realiza creanțele scadente din cauza faptului că administratorul statutar sau altă persoană au cauzat starea de insolvență, astfel că debitorul nu a mai putut achita datoriile exigibile cu fondurile bănești disponibile. O parte din pasivul
societății a fi suportat de administratorii statuari pentru că, datorită faptelor săvârșite de către ei debitorul a ajuns în stare de insolvență.
Prejudiciul este cauzat direct debitorului persoană juridică și numai indirect creditorilor.
Prin urmare, dovada legăturii dintre fapta ilicită, culpabilă a administratorului societății debitoare este dovedită, astfel că cererea formulată în condițiile art. 138 alin. 1, lit. a și d din Legea nr.85/2006 a fost admisă.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs pârâții solicitând admiterea recursului si rejudecând
cauza modificarea sentinței recurate in sensul anulării acesteia referitor la partea din dispozitiv privind obligarea recurenților I. V. F., C. D. B. de suportare din averea proprie a pasivului debitoarei falite S.C F. & D. SRL, in cuantum de 10.487 lei, ca fiind ilegala si netemeinica.
Faptul ca in sentința recurată se retine in mod eronat ca nu s-au predat către procedura bunurile debitoarei si contabilitatea acesteia. Se mai arată ca debitoarea asa cum invoca si singurul creditor figurează in bilantul aferent anului 2008 cu imobilizari circulante in suma de 5.133, casa lei 510 lei si bunuri in valoare de 449 lei, insa pârâții fac dovada in cadrul procedurii a faptului ca acestea au fost valorificate in cursul activitatii curente si au fost achitati furnizori in suma de 7.l87.91 lei, lichidatorul judiciar anexand raportului depus si necontestat, instrumentele de plata din care rezult;l indubitabil faptul ca platile efectuate depasesc patrimoniul debitoarei invocat ca fiind insusit de pârâți si nepus la dispozitia procedurii.
In sentinta recurata se retine in mod eronat coroborarea unei contabilitati fictive in sensul ascunderii unor active, ceea ce nu este insa si motivat, in speta lipsind cu desavarsire elementele volitive, in sensul ascunderii, deturnarii de active, fiind o precizare care efectiv nu are legatura cu aceasta cauza cu atat mai mult cu cat debitoarea nu mai desfasoara activitate din cursul anului 2009, fiind vorba de un bar intr-o localitate mica ce s-a dovedit neaducatoare de venituri din contra generand datorii, pe care le-au achitat pârâții din fonduri personale, sperand ca sociatatea va deveni profitabila, ceea ce nu s-a intamplat. Patrimoniul debitoarei a fost constituit prin aportul asociatilor in integralitatea sa, aceasta negenerand profit niciodata. Invocarea ascunderii, deturnarii patrimoniului debitoarei in general s-ar incadra la art.138 alin.l lit.e L.nr.85/2006 iar cererea se intemeiaza pe lit.a si d din Legea nr.85/2006, inca odata reiesind faptul ca se invoca aspecte care impun anularea sentintei recurate, in speta nefind vorba despre asa ceva.
Mai arată ca datoriile societatii fata de singurul creditor DGFP nu au legatura cu aparitia insolventei. Starea de insolventa a aparut datorita imposibilitatii de realizare a scopului acestei societati in sensul ca nu a generat profit.
Cauza insolventei, a fost afacerea de mica anvergura. Sanctiunea privind nedepunerea unor declaratii fiscale nu poate duce la antrenarea raspunderii administratorilor statutari cu atat mai mult cu cat aceasta a avut lor intr-o perioada in care debitoarea nu a functionat, neexistand astfel legatura de cauzalitate imperios necesara in sensul art.l38 din legea nr.85/2006, pentru aceasta aplicandu-se de altfel sanctinunea amenzii, patrimoniul debitoarei si sumele incasate fiind justificate, aspect care nu a fost retinut de catre instanta de fond, din contra retinandu-se eronat contrariul.
In cadrul procedurii s-a justificat destinatia sumelor incasate, neexistand elemente care sa duca ia insusirea bunurilor sau sumelor debitorei in folosul altei persoane, achitandu-se furnizorii debitoarei.
Legat de prezumtia de vinovatie a pârâților este de mentioant faptul ca nu se poate pezuma o vinovatie in acest sens deoarece originea acestei creante este foarte clara, detaliata in cererea de creanta de DGFP S., aceasta constand in impozit pe profit; impozit salarii: amenzi; CAS. .. si nu este urmare unor actiuni sau inactiuni care sa duca vadit la persoana subsemnatilor, neexistand astfel legatura de cauzalitate in prezenta cauza.
Analizând recursul declarat, Curtea reține următoarele:
Creditorul D. G. a F. P. S. a solicitat angajarea răspunderii administratorului I. V. F. și C. D. B. în temeiul art. 138 lit. a și d din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.
În motivarea cererii sale a arătat că au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau al altei persoane, faptă ilicită prevăzută de dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. a din Legea insolvenței nr. 85/2006, constând în nepredarea bunurilor evidențiate în documentele contabile lichidatorului judiciar în vederea valorificării în procedura de lichidare a bunurilor din patrimoniul debitoarei.
De asemenea, au exercitat un management defectuos, ceea ce a condus la o activitate financiară nerentabilă, de nerecuperare a creanțelor și de achitare a datoriilor.
Au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea, faptă ilicită prevăzută de dispozițiile art. 138 lit. d din lege, constând în nedepunerea la organele financiare a raporturilor contabile, a declarațiilor fiscale.
Având în vedere prev. art.138 alin.1 lit.a din Legea nr.85/2006, consideră că sunt întrunite în cauză cerințele acestei norme legale, astfel încât se poate atrage răspunderea materială a administratorului care au folosit bunurile societății în folosul propriu sau al altei persoane, în cauză fiind întrunite elementele răspunderii civile delictuale.
Astfel, fapta culpabilă constă în nepredarea bunurilor și a fondurilor bănești ale debitoarei, prejudiciul constă în masa pasivă a debitoarei în sumă de
10.487 lei, conform tabelului creanțelor declarate împotriva averii debitoarei.
Referitor la raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu s-a arătat că dacă mărfurile ar fi existat ar fi fost valorificate și din sumele obținute s-ar fi achitat obligațiile, fiind acoperite integral debitele și acestea nu ar fi generat dobânzi, penalizări sau majorări de întârziere, valoarea mărfurilor și a sumelor de bani existente la 31 decembrie 2008 în patrimoniul debitoarei fiind mai mare decât datoriile societății înscrise în tabel în care au fost cuprinse și accesoriile.
Răspunderea administratorilor față de societate se circumscrie sferei răspunderii contractuale determinata de limitele mandatului conferit acestora, mandat care include și obligațiile legale instituite în Legea nr. 31/1990, iar răspunderea administratorilor față de terți apare că fiind întotdeauna o răspundere extracontractuală, o răspundere delictuală, așadar, acesta fiind și contextul în care judecătorul sindic a circumscris faptele sferei dispozițiilor art
138 din Legea nr 85/2006.
Obligația și răspunderea administratorilor sunt structurate pe doi piloni, unul care are drept temei prevederile art. 7, teza întâi, din Legea societăților comerciale respectiv obligațiile și răspunderea circumscrisă mandatului și cel de- al doilea pilon, constituit de dispozițiile legale, întemeiat pe prevederile art. 72, teza a doua, Legea nr 31/1990 care constituie, în fapt, o dispoziție de trimitere la dreptul societăților comerciale.
Răspunderea este fundamentată pe culpă, însă, în ipoteza răspunderii pentru neîndeplinirea obligațiilor ce decurg din funcție, elementul subiectiv este prezumat, întrucât este vorba despre obligațiile de rezultat, în timp ce regimul
răspunderii pentru actele de gestiune propriu-zise presupune dovedirea culpei administratorului.
Legiuitorul a instituit doar cerința contribuției la ajungerea debitorului în insolvență fapt care relevă voința legiuitorului de a da valoare cauzală și acelor fapte care, deși nu au determinat direct starea de insolvență, au contribuit la producerea ei.
Aserțiunile recurenților vizând omisiunea judecătorului sindic de analiză a documentelor prezentate în probațiune și a apărărilor formulate nu sunt reale, analiza punctuală a condițiilor necesare pentru antrenarea răspunderii dovedind contrariul .
Contrar celor susținute de recurenți cu privire la săvârșirea faptei prevăzute de art 138 alin 1 din LPI nu s-a dovedit achizitionarea de bunuri în cursul desfășurării activității .
Instituirea acestui tip de răspundere specială agravată a membrilor organelor de conducere care au contribuit la ajungerea debitorului în insolvență a urmărit identificarea unei alternative subsidiare, la îndemâna creditorilor, pentru satisfacerea masei credale.
Legiuitorul a creat în mod expres această formă de răspundere pentru repararea prejudiciului cauzat creditorilor societății de către membrii organelor de conducere ale persoanei juridice, care prin activitatea lor neloială au adus societatea în stare de insolvență și că o consecință a acestei stări patrimoniale s-a produs o reducere în valoarea reală a creanțelor pe care o aveau creditorii față de societate.
Sensul dispozitiei legale, potrivit căreia judecatorul sindic poate dispune că o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere în ipoteza săvârșirii faptelor enumerate limitativ, trebuie coroborat cu dispozitiile art. 2 din Legea insolvenței, care statuează că scopul legii este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvență.
Determinarea cuantumului prejudiciului trebuie să se realizeze în conditii identice celor dintr-o acțiune în răspundere civilă, prin administrarea tuturor probelor de natură a conduce la aflarea acestor limite iar în speță probatoriul administrat a confirmat cuantumul, prejudiciul fiind în raport de cauzalitate demonstrat cu fapta.
Susținerile recurenților că fapta ilicită nu există nu au acoperire, fapta
invocată îndeplinind întocmai elementele constitutive ale prevederilor art 138 ali.1 lit.a, respectiv împrejurarea că în ultimul bilanț întocmit de societatea debitoare aferent anului 2008, avea înregistrate active circulante in suma de 50331ei și în casă suma de 510 lei, care nu au fost predate lichidatorului judiciar astfel că în mod corect s-a apreciat că aceste bunuri au fost folosite în interesul propriu sau al unei alte persoane.
Răspunderea administratorului fiind una convențională, culpa administratorului se apreciază după tipul abstract, culpa levis in abstracto, din aceste motive aflându-se în fața unei culpe prezumate de unde derivă și obligativitatea administratorului de a răsturna prezumția de culpă, sarcina probei aparținându-i, așa cum corect a reținut și judecătorul sindic .
Înscrisurile prezentate așa cum s-a evidențiat anterior nu sunt de natură a răsturna această prezumție întrucât în fapt relevă că nu a fost respectate nici dispozițiile care reglementează corecta conducere a contabilității.
Raportul de cauzalitate se verifică în concret și nu pot fi reținute susținerile recurenților că starea de insolvență nu a fost determinată de lipsa stocurilor,atâta timp cât s-a demonstrat existența unui raport de cauzalitate suficient de caracterizat între fapta reținută și starea de insolvență cauzată.
Hotărârea pronunțată de judecătorul sindic a fost criticată susținându-se că aceasta a fost dată cu aplicarea greșită a legii însă judecătorul sindic a reținut în mod corect că o societate comercială nu poate funcționa viabil în condițiile în care administratorul statutar manifestă un dezinteres total în ceea ce privește condițiile minime pentru funcționare societății astfel că apare ca demonstrat și raportul de cauzalitate între fapta culpabilă a administratorului statutar, constând în nerespectarea și neaplicarea legii, și prejudiciul creat creditorilor prin intrarea în faliment a societății.
Contrar celor susținute de recurent, lichidatorul a evidențiat că nu au fost corect conduse evidențele contabile și nu au fost întocmite documentele prevăzute de legislația specială, fapt confirmat și prin aplicarea sancțiunilor contravenționale de către organele abilitate .
În ceea ce privește faptele prevăzute la art. 138 lit. d din Legea nr. 85/2006, lichidatorul judiciar a arătat că debitoarea nu și-a îndeplinit obligațiile privind întocmirea și depunerea bilanțurilor în conformitate cu legislația în vigoare.
Pentru neconducerea contabilității și nedepunerea raportării contabile s- au aplicat amenzi, în temeiul art. 41 alin. 2 lit. f din Legea contabilității nr. 82/1991,
Contra celor susținute în recurs, nu a predat documentele contabile, nu a dat explicații privind evidența contabilă a societății, ceea ce prezumă că nu a ținut o contabilitate în conformitate cu legea.
Curtea reține ca fiind corecte aserțiunile potrivit cărora datoriile debitoarei provin din anii anteriori, iar judecătorul sindic a reținut în mod corect că faptele cauzatoare de prejudiciu sunt contemporane cu calitatea pârâților de administrator al societății debitoare, calitate pe care de drept și-a păstrat-o și recurentul C. D. B., având în vedere lipsa de efecte juridice a documentului invocat derivată din neîndeplinirea formalităților necesare . .
Ultimele declarații fiscale privind activitatea societății au fost depuse pentru 2008 astfel că această împrejurare nu mai poate fi apreciată ca o simplă prezumție a omisiunii de a conduce contabilitate conform normelor legale .
Ulterior societatea nu a mai acumulat debite la bugetul de stat, ci doar accesorii născute în principal din majorări și penalități aferente acestora, reiese că societatea și-a încetat de la acel moment activitatea.
Raportul de cauzalitate este prezent în ipoteza în care există fapta generatoare, care a constituit condiția necesară ,adică fapta în lipsa căreia dauna nu s-ar fi produs .
Complexitatea vieții unei societăți comerciale implică succesiunea și împletirea unor fapte și împrejurări între care trebuie decelat care pot îndeplini condiția de a fi considerate cauza insolvenței.
Determinarea raportului cauzal specific implică identificarea acelor fapte care fie au declanșat punerea în mișcare a acestor cauze, fie că au favorizat desfășurarea lor nestingherită ,fie nu au împiedicat această desfășurare ,deși intervenția ar fi fost posibilă și eficientă împiedecând apariția consecințelor nedorite, între care insolvența debitoarei care a fost și cauza prejudiciului creditorilor .
Raportul cauzal nu trebuie să fie întotdeauna unul direct putând fi și unul mediat în sensul că fapta imputată a permis unor factori exteriori să acționeze și să producă prejudiciul.
Practica a reținut în mod constant premisa coexistenței dintre cauză și condiții ,cuprinzând în raportul de cauzalitate nu numai faptele ce constituie cauza necesară,dar și condițiile cauzale,adică faptele care au mediat acțiunea cauzală .
Trebuie reținut că în cazul raportului de cauzalitate ne aflăm în prezența a două fapte cunoscute și a unui mecanism logic de corelare a celor două fapte, care nu este cunoscut și care trebuie identificat și probat.
Curtea apreciază că în sarcina pârâților poate fi reținută săvârșirea faptelor reglementate de art.138 lit. a și d din Legea nr.85/2006, respectiv au folosit bunurile persoanei juridice in folosul propriu sau in cel al unei alte persoane și neținerea contabilității în conformitate cu dispozițiile legale în materie, fapte care au condus la producerea stării de insolvență a debitoarei.
Considerentele enunțate au demonstrat că recursul promovat este nefondat și în consecință în temeiul art 312 C pr civ, Curtea va respinge recursul declarat de pârâții I. V. F. și C. D. B. împotriva sentinței civile nr. 6203 din_ pronunțată în dosarul nr._ /a1 al T. ui S. pe care o va menține în întregime.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâții I. V. F. și C. D. B. împotriva sentinței civile nr. 6203 din_ pronunțată în dosarul nr._
/a1 al T. ui S. pe care o menține în întregime.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 1_ .
PREȘEDINTE | JUDECĂTORI | ||
M. | S. C. | P. | A. M. C. |
GREFIER
V. D.
Red.A.M.C./S.M.D.
2 ex./_ Jud.fond.DP
| ← Sentința civilă nr. 1774/2013. Răspundere organe de... | Sentința civilă nr. 1189/2013. Răspundere organe de... → |
|---|
