Decizia civilă nr. 3761/2013. Răspundere organe de conducere. Faliment, procedura insolvenței
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA a II-a CIVILĂ,
DE contencios ADMINI. V ȘI FISCAL DOSAR NR._ /a1
Decizia civilă nr. 3761/2013
Ședința publică din data de 01 aprilie 2013 Instanța constituită din: PREȘEDINTE: C. P.
JUDECĂTOR: A. M. C. JUDECĂTOR: M. S. GREFIER: V. D.
S-a luat în examinare, pentru pronunțare, recursul declarat de pârâtul
P. S. C., împotriva sentinței civile nr. 4461 din_ pronunțată în dosarul nr._ /a1 al Tribunalului Specializat C., cauza privind și intimata SC L. I. S. PRIN LICHIDATOR J. C.I.I. C. S., având ca obiect angajarea răspunderii conform art. 138 din Legea 85/2006.
În data de_, s-au înregistrat la dosar concluzii scrise din partea recurentului P. S. C. .
De asemenea, în data de_, s-au înregistrat la dosar concluzii scrise din partea C.I.I. C. S. în calitatea de lichidatorul judiciar al debitoarei SC L. I. S. .
Mersul dezbaterilor, susținerile și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de_, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
C U R T E A
Deliberând reține că,
Prin sentința civilă nr.4461 din_, pronunțată în dosarul nr._
/a1 al Tribunalului Specializat s-a admis cererea de instituire a răspunderii materiale formulată și precizată de lichidatorul judiciar CABINET INDIVIDUAL DE INSOLVENȚĂ C. S. desemnat să administreze procedura falimentului debitoarei SC L. I. S. și a fost obligat pârâtul P.
S. C. să plătească suma de 4.744.579,30 lei, reprezentând întreg pasivul debitoarei SC L. I. S. aflată în faliment în dosarul nr._ al Tribunalului Specializat C. .
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut în conformitate cu dispozițiilor art.138 din Legea nr.85/2006, că judecătorul sindic poate dispune ca o parte din pasivul debitorului persoană juridică ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de către membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului.
Cazurile de responsabilitate sunt limitate la comiterea faptelor prevăzute în aliniatul 1 al art.138 lit.a-g. Natura juridică a răspunderii membrilor organelor de conducere și control decurge din natura raporturilor dintre aceste persoane și societate, fiind vorba de o răspundere civilă,
patrimonială, iar sursa obligației încălcate determină natura răspunderii, în timp ce încălcarea unei obligații decurgând din contractul de mandat - cuprins în actul constitutiv - atrage răspunderea contractuală a administratorului, iar încălcarea unei obligații legale atrage răspunderea delictuală a administratorului.
În cazul în care administratorii încalcă dispozițiile prevăzute de Legea nr.31/1990 sau alte legi incidente ori săvârșesc în exercitarea mandatului fapte de natură a crea prejudicii, suntem în prezența unei răspunderi civile delictuale. În situația în care administratorii nu-și îndeplinesc sau își îndeplinesc în mod necorespunzător mandatul încredințat de acționari prin actul constitutiv sau prin hotărârile adunărilor generale se va putea angaja răspunderea acestora pe tărâm contractual.
Antrenarea răspunderii membrilor organelor de supraveghere și conducere, presupune constatarea îndeplinirii unor condiții, respectiv prejudicierea creditorilor, existența raportului de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și respectiv culpa personală a celui față de care se antrenează răspunderea.
Prejudiciul creditorilor constă în imposibilitatea încasării creanțelor scadente din cauza ajungerii debitoarei în insolvență, definită de art.3 ca fiind acea stare a patrimoniului debitoarei care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor exigibile. Constatarea stării de insolvență constituie o condiție pentru angajarea răspunderii, dat fiind faptul că are drept rezultat direct neplata datoriilor scadente față de către creditori și implicit prejudicierea acestora.
Referitor la raportul de cauzalitate textul legal, dispozițiile art.138 din Legea nr.85/2006, impun condiția ca fapta membrilor organelor de supraveghere și conducere ori fapta oricărei alte persoane să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență, prejudiciind astfel societatea și indirect creditorii săi.
Fapta trebuie să fi produs starea de insolvență, respectiv încetarea plăților.
Vinovăția poate îmbrăca forma culpei sau a intenției și trebuie să fi existat la data săvârșirii faptei. În măsura în care culpa îmbracă forma intenției, unele din faptele enumerate constituie de altfel infracțiuni.
Procedura de antrenare a răspunderii este reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006. Răspunderea poate fi antrenată pentru întregul prejudiciu produs prin fapta săvârșită, prejudiciu ce se raportează la întreaga masă a creditorilor.
Răspunderea administratorului este angajată în orice situație în care contractul de mandat este încălcat printr-o faptă culpabilă.
Culpa administratorului se apreciază după tipul abstract - culpa levis in abstracto, din aceste motive aflându-se în fața unei culpe prezumate de unde derivă și obligativitatea administratorului de a răsturna prezumția de culpă, sarcina probei aparținându-i.
Judecătorul sindic a apreciat că fapta pârâtului poate fi încadrată în prev. art.138 lit.a din Legea nr.85/2006, respectiv că acesta a folosit bunurile persoanei juridice în folosul propriu sau a unei alte persoane.
La baza formării acestei convingeri, judecătorul sindic a avut în vedere faptul că noțiunea de bun trebuie interpretată în sens larg, incluzându-se aici orice obiect cu valoare economică, inclusiv creanțele.
Lichidatorul judiciar a arătat că în patrimoniul debitoarei sunt evidențiate active imobilizate, stocuri, creanțe și sume de bani în casierie,
activele și sumele de bani nefiind predate lichidatorului judiciar în scopul inventarierii și lichidării acestora pentru acoperirea masei credale.
Utilizarea de către administratorul statutar a bunurilor aparținând debitoarei în interes personal a constituit factorul determinant în ajungerea societății în stare de insolvență, putându-se trage astfel concluzia că bunurile societății au fost folosite în alt scop decât cel prevăzut de lege.
Pârâtul nu a predat lichidatorului judiciar nici un bun aparținând debitoarei și nu a pus la dispoziția acestuia nici un document din care să rezulte că sumele evidențiate în bilanțul contabil depus la dosar au fost folosite în interesul debitoarei.
Așadar, față de situația relevată de către lichidatorul judiciar, judecătorul sindic a apreciat că atâta timp cât au existat bunuri, iar la momentul deschiderii procedurii aceste bunuri nu mai existau în fapt, prezumția că acestea au fost folosite în folosul personal sau al altei persoane este pe deplin justificată, iar fapta se circumscrie disp. art.138 lit.a din Legea nr.85/2006.
În ceea ce privește întrunirea în speță a disp. art. 138 alin.1 lit. d din Legea nr. 85/2006, judecătorul sindic a reținut următoarele:
În cazul în speță, în sarcina pârâtului a fost invocată de către lichidatorul judiciar săvârșirea unor fapte reglementate de art.138 lit.d din Legea nr.85/2006, respectiv ținerea unei contabilități fictive sau ținerea contabilității cu nerespectarea dispozițiilor legale în materie ori dispariția unor documente contabile produsă de administratorul statutar.
Judecătorul sindic a apreciat că în sarcina pârâtului poate fi reținută fapta de a nu ține contabilitatea în conformitate cu legea, în condițiile în care acesta nu i-a predat lichidatorului judiciar toate documentele contabile astfel cum sunt ele prevăzute în art.28 din Legea nr.85/2006. Mai mult decât atât, instanța a apreciat că atâta timp cât, legiuitorul a înțeles să sancționeze neținerea contabilității în conformitate cu legea, cu atât mai mult sancționează neținerea contabilității. Or, în cauză pârâtul se face vinovat de neținerea contabilității anterior deschiderii procedurii, lista bunurilor debitoarei, lista creditorilor și contul de profit și pierdere sunt determinate de lipsa acestora, întrucât nu s-a ținut evidența contabilă la zi.
Judecătorul sindic a apreciat că pârâtului îi revenea, în calitate de administrator statutar, obligația de a duce la îndeplinire contractul de mandat ce i-a fost încredințat, administratorul fiind direct răspunzător de modul în care este ținută evidența contabilă, obligațiile sale reieșind cu claritate din disp. art.73 alin.1 lit.c și alin.2 ale Legii nr.31/1990, precum și din disp. art.11 alin.4 din Legea nr.31/1990 republicată.
Totodată, conform prev. art. 10 alin.1 din Legea nr.82/1991 republicată, răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității revine administratorului, care are obligația gestionării societății respective.
În condițiile în care evidența contabilă nu a fost ținută sau nu a fost ținută în conformitate cu legea, există o prezumție de culpă, întrucât corecta ținere a registrelor contabile este o obligație stabilită în sarcina administratorilor societății de Legea nr.31/1990, care în art.73 lit.c stabilește că administratorii sunt solidari răspunzători față de societate pentru existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere, iar art.11 din Legea nr.82/1991 a contabilității republicată prevede că răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității revine administratorului.
Neținerea contabilității în mod corect nu face posibilă sesizarea dificultăților cu care se confruntă societatea și face insesizabilă starea de insolvență care poate să apară la un moment dat, aspecte care ar fi
înlăturate în condițiile unei contabilități ținute corect care ar permite administratorilor să ia măsurile necesare pentru preîntâmpinarea unor astfel de situații.
În condițiile neținerii contabilității în conformitate cu legea, se prezumă existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs care constă în pasivul înregistrat în tabelul creditorilor, pasiv care, dată fiind natura creanțelor înscrise în tabelul definitiv și anume, creanțe bugetare, în condițiile ținerii contabilității societății debitoare, putea fi substanțial mai mic întrucât debitele principale nu ar fi atras penalități și majorări de întârziere.
Astfel, faptul că administratorul statutar nu a depus la dosar actele contabile solicitate de lichidatorul judiciar, creează prezumția că pârâtul nu și-a îndeplinit obligațiile de ținere a contabilității conform legii.
Așa fiind, judecătorul sindic a apreciat că în sarcina pârâtului poate fi reținută și săvârșirea faptei reglementate de art.138 lit.d din Legea nr.85/2006, respectiv neținerea contabilității în conformitate cu dispozițiile legale în materie, faptă care a condus la producerea stării de insolvență a debitoarei.
Întrucât creditorii nu și-au recuperat nici măcar parțial creanțele astfel cum au fost înscrise în tabelul definitiv al creditorilor, creanțe care reprezintă prejudiciul cauzat acestora urmare a neachitării debitelor, judecătorul sindic a considerat că pârâtul se impune a fi obligat la plata pasivului debitoarei SC L. I. S. în cuantum de 4.744.579,30 lei.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul P. S. C. solicitând admiterea acestuia, desființarea în întregime a sentinței atacate, iar pe fond, respingerea cererii de antrenare a răspunderii administratorului, ca fiind neîntemeiată și cheltuieli de judecată
.
În motivele de recurs se arată analizând reglementarea legala, potrivit art. 138 din Legea nr. 8512006, considera ca pentru a fi atrasă răspunderea patrimonială personală a administratorului debitoarei este necesar să se săvârșească una dintre faptele prevăzute expres și limitativ de acest text legal și, în același timp, să se dovedească că toate cele patru elemente ale răspunderii civile delictuale sunt întrunite, întrucât răspunderea reglementată de Legea procedurii insolvenței este o răspundere civilă delictuală.
Culpa administratorilor și legătura de cauzalitate sunt condiții de bază ale răspunderii, care trebuie dovedite la fel ca și fapta ilicită și prejudiciu, legea neinstituind nicio prezumție în privința celor două elemente menționate inițial. Este necesar, așadar, să se probeze că administratorii, prin săvârșirea culpabilă a uneia sau mai multora dintre faptele expres și limitativ prevăzute de art. 138 din legea amintită, au condus la ajungerea debitoarei în stare de insolventa. Pe de altă parte, ca particularitate a răspunderii civile delictuale reglementată de dispozițiile arătate, se impune ca faptele să se fi săvârșit în interes personal sau cu intenția de a obține rezultatele prevăzute de textul ce le enumeră, ceea ce in cazul de fata nu exista.
Susține că pentru atragerea răspunderii materiale a administratorului statutar trebuiesc dovedite in mod obligatoriu cele patru elemente ale răspunderii civile delictuale fara ca acestea sa poată fi înlocuite de prezumții. Ori, încadrarea faptelor si motivare a hotărârii instanței de fond se bazeaza doar pe exprimarea unor prezumții: prezumția ca bunurile au fost folosite in interes personal; prezumția de culpa precum ca evidenta contabila nu a fost ținuta sau nu a fost ținuta in conformitate cu legea;
prezumția existentei unui raport de cauzalitate intre fapta ilicita (presupusa) si prejudiciu; prezumția ca paratul nu si-a îndeplinit obligațiile de tinere a contabilității. In aceste condiții apare ca total neîntemeiata si nelegala interpretarea cauzei si reținerile instanței de fond care ignora principiile de drept aplicabile in domeniul răspunderii civile delictuale.
Menționează că, nicaieri in prezenta cauza nu s-a dovedit in mod cert si indubitabil faptele disticte si ilicite ale recurentului, culpa pârâtului, raportul de cauzalitate si nu s-a dovedit in niciun fel prejudiciul concret suferit ca urmare a pretinselor fapte, aratandu-se doar la un mod general un prejudiciu care însumează întreg pasivul debitoarei.
Pârâtul-recurent arată că prejudiciul nu este dovedit si nici nu are caracter lichid.
De asemenea, este total greșita reținerea instanței de fond care in motivarea obligării recurentului la plata întregului pasiv al debitoarei concluzionează: "întrucât creditorii nu și-au recuperat nici măcar parțial creanțele astfel cum ele au fost înscrise în tabelul definitiv al creditorilor, judecătorul sindic considera ca paratul se impune a fi obligat la plata pasivului debitoarei ... "
Aceasta concluzie este in mod evident o greșeala care are implicații grave in ceea ce înseamnă cuantumul prejudiciului deoarece lichidatorul judiciar a procedat la vânzarea patrimoniului debitoarei încasând sume importante din aceste vânzări.
Recurentul arată că, în calitate de administrator statutar a folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane astfel încât nu exista premisele de atragere a răspunderii conform art. 138 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 85/2006.
In motivarea acestui temei de drept, lichidatorul judiciar arata faptul ca pârâtul nu i-a pus la dispoziție toate actele contabile ale societății, recunoscând ulterior ca a intrat in posesia situațiilor patrimoniale si financiare ale debitoarei. In ce privește stocurile de cărămida si ciment exemplificate, acestea au fost vândute înainte de intrarea in insolventa a societății, fiind înregistrate astfel in contabilitate si fiind cuprinse in declarațiile depuse la ANAF, acest lucru fiind comunicat si lichidatorului judiciar. La data intrării in insolventa, debitoarea mai deținea un stoc de piatra ornamentala - singurul - cu o valoare de cca. 300.000 lei care se afla in custodie la SC Iulia Boss S. Negresti, lucru de asemenea cunoscut de lichidatorul judiciar.
In ce privește creanțele debitoarei, pârâtul-recurent a acționat spre încasarea lor făcând numeroase demersuri telefonice si deplasări la clienți, însă, din cauza lipsei de lichidități a fost in imposibilitatea demarării procedurilor legale pentru recuperare. In concluzie, consideră că lichidatorul judiciar avea obligația legala de a trece la valorificarea stocului existent precum si a demarării procedurilor de încasare a creanțelor înainte de a propune atragerea răspunderii administratorului statutar.
Documentele contabile au fost predate, fapt confirmat atât de recunoașterile lichidatorului judiciar cat si de procesele verbale de predare- primire.
Arată că în materia răspunderii civile delictuale, culpa nu poate fi prezumata ci trebuie dovedita.
Având in vedere faptul ca nu se dovedește in nici un fel fapta, culpa, raportul de cauzalitate precum si prejudiciul efectiv suferit, apreciază ca motivele arătate nu se pot încadra în art. 138 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 85/2006.
Susține, de asemenea, că SC L. I. S., a ținut contabilitatea in conformitate cu Legea nr. 82/1991 si a celorlalte prevederi legale incidente, desfășurând activitatea în deplina legalitate, susținerile lichidatorului judiciar referitoare la faptul ca societatea nu a ținut contabilitatea in conformitate cu prevederile legale sunt doar simple supoziții nefiind dovedite in nici un fel.
Astfel, consideră că nu exista nici un motiv prevăzut de art. 138 din Legea nr. 85/2006 care sa conducă la atragerea răspunderii administratorului pentru ca acesta sa suporte integral întreaga suma cuprinsa in tabloul de creanțe.
Societatea a avut organizat încă de la înființare compartimentul financiar-contabil, având personal calificat angajat sau serviciu contabil contractat, care s-a ocupat de tinerea in buna regula si in conformitate cu legea a contabilitatii firmei. Pe baza documentelor contabile au fost depuse la organul fiscal si declaratiile si situatiile financiare, inclusiv pentru anul fiscal 2008. Acest lucru rezulta si din consultarea siteului www.mfinante.ro.
Bilanțurile contabile au fost depuse si înregistrate la Administrația Financiara C. -N., fiind însoțite de toate documentele anexe, rezultând in mod clar faptul ca debitoarea avea organizata contabilitatea astfel încât prezumția simpla a lichidatorului judiciar cum ca administratorul statutar nu a tinut contabilitatea sau ca aceasta nu a fost tinuta in conformitate cu legea nu poate fi acceptata fara dovezi serioase care sa contrazica aceasta.
Prin concluziile scrise depuse la dosar, Cabinetul Individual de Practician în Insolvență, C. S., solicită respingerea recursului și menținerea sentinței instanței de fond, în sensul admiterii acțiunii în antrenarea răspunderii administratorului statutar al debitoarei pentru suma de 4.724.429,05 lei, pasivului rămas neacoperit după valorificarea bunurilor predate, valorificare efectuată conform regulamentelor de valorificare aprobate de către creditori și după efectuarea distribuirilor.
Analizând recursul declarat de către pârâtul P. S. C. prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor art.304 și 3041C.pr.civ., C. ea l- a apreciat ca fiind nefondat pentru următoarele considerente:
Demersul judiciar al lichidatorului judiciar desemnat în procedura insolvenței debitoarei SC L. I. S. a fost justificat prin invocarea dispozițiilor art. 138 lit.a și d din Legea nr.85/2006, arătându-se că judecătorul sindic poate dispune ca pasivul debitoarei persoană juridică, ajunsă în stare de insolvență, neacoperit din bunurile acesteia, să fie plătită de către administratorii statutari.
Declanșarea demersului judiciar având ca finalitate antrenarea răspunderii membrilor organelor de conducere - administratori, directori, cenzori și orice altă persoană - care au contribuit la ajungerea debitoarei în insolvență impune existenta unei proceduri în baza Legii nr. 85/2006, condiție îndeplinită în speță.
După cum rezultă din certificatul constatator eliberat de către ORC C.
, pârâtul este administratorul debitoarei.
Probele administrate în cauză relevă împrejurarea că după numirea lichidatorului, practicianul în insolvență a notificat atât societatea debitoare, cât și pe foștii administratori să predea registrele și actele societății; cu toate acestea, pârâtul nu a înțeles să dea curs solicitării lichidatorului și nu a predat documentele prevăzute de art.28 din Legea nr.85/2006, probele administrate în cauză evidențiind această împrejurare.
Considerând că au fost făcute toate demersurile pentru intrarea în posesia documentelor contabile și că fostul administrator statutar a refuzat
să pună la dispoziția lichidatorului judiciar documentele contabile și administrative ale societății a formulat cererea de atragere a răspunderii personale a persoanelor vinovate în conformitate cu prevederile art. 138 alin.1 lit. a și d din Legea insolvenței .
Este cunoscut faptul că inexistența registrelor contabile și a altor documente financiar-contabile fac imposibilă cunoașterea unor eventuali debitori ai societății împotriva cărora să fie formulate acțiuni pentru recuperarea acestora. Lipsa documentelor face imposibilă formularea unor eventuale acțiuni de anulare a unor operațiuni comerciale făcute în paguba unora dintre creditori, cum aceeași lipsă a documentelor face imposibilă cunoașterea situației unor eventuale bunuri de natura activelor imobilizate sau a activelor circulante materiale (stocuri de exemplu), a căror valorificare pot acoperi pasivul patrimonial sau o parte din acesta. Aceste fapte îndreptățesc instanțele să susțină că administratorii societății nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea prin neîntocmirea registrelor contabile obligatorii pentru a nu cunoaște natura operațiunilor economice dispuse de administratori și ascunderea situației reale financiare a societății în scopul de a nu se afla modul de gestionare defectuoasă a societății debitoare.
După cum rezultă din rapoartele de activitate întocmite de către lichidatorul judiciar al debitoarei, acesta a realizat demersurile necesare pentru preluarea documentelor contabile ale societății; probele administrate relevă împrejurarea că administratorul debitoarei nu a pus la dispoziția lichidatorului actele societății astfel cum impun prevederile art.28 din LPI iar creditorii societății nu au putut fi identificați iar eventualele bunuri nu au putut fi valorificate pentru a se realiza scopul procedurii.
De asemenea, din verificările efectuate de către lichidatorul judiciar a reieșit faptul că debitoarea nu mai deține în patrimoniu bunuri, eventuala înstrăinare a activelor nefiind evidențiată în contabilitatea societății, ceea ce permite instanței să tragă concluzia că în cauza nu au fost respectate dispozițiile art.1 din Legea nr.82/1991 republicata.
Având in vedere faptul că potrivit art.72 din Legea nr.31/1990, obligațiile si răspunderea administratorului sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat, trebuiesc avute in vedere și dispozițiile art.1540 din vechiul cod civil potrivit cărora «mandatarul este răspunzător nu numai pentru dol, dar încă și de culpa comisa in executarea mandatului ».
Pentru a se putea reține incidența dispozițiilor art. 138 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2006, nu este suficientă o simplă neîntocmire a actelor contabile ale debitoarei, ci se impune demonstrarea unei legături de cauzalitate între neținerea contabilității în conformitate cu legea și ajungerea debitoarei în stare de insolvență.
Judecătorul sindic evidențiază între cauzele ajungerii debitoarei în insolvență, indicate cu titlu de ipoteză de către lichidatorul judiciar, managementul deficitar al resurselor financiare și neglijarea responsabilităților ce reveneau pârâtului în calitate de administrator statutar, și statuează corect cu privire la existența raportului de cauzalitate între fapta imputată și starea de insolvență .
Raportul de cauzalitate este prezent în ipoteza în care există fapta generatoare care a constituit condiția necesară, adică fapta în lipsa căreia dauna nu s-ar fi produs.
Complexitatea vieții unei societăți comerciale implică succesiunea și împletirea unor fapte și împrejurări între care trebuie decelat care pot îndeplini condiția de a fi considerate cauza insolvenței.
Determinarea raportului cauzal specific implică identificarea acelor fapte care fie au declanșat punerea în mișcare a acestor cauze, fie că au favorizat desfășurarea lor nestingherită, fie nu au împiedicat această desfășurare, deși intervenția ar fi fost posibilă și eficientă împiedecând apariția consecințelor nedorite, între care insolvența debitoarei care a fost și cauza prejudiciului creditoarei recurente.
Raportul cauzal nu trebuie să fie întotdeauna unul direct putând fi și unul mediat în sensul că fapta imputată a permis unor factori exteriori să acționeze și să producă prejudiciul.
C. ea apreciază că judecătorul sindic a reținut în mod corect starea de fapt și a dat relevanța cuvenită înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, fapt ce a dus la concluzia dovedirii raportului de cauzalitate între fapta imputată, prevăzută de art. 138 lit. d in Legea nr. 85/2006 și prejudiciul invocat care îl reprezintă pasivul debitoarei.
Practica a reținut în mod constant premisa coexistenței dintre cauză și condiții, cuprinzând în raportul de cauzalitate nu numai faptele ce constituie cauza necesară, dar și condițiile cauzale, adică faptele care au mediat acțiunea cauzală.
Prin rapoartele de activitate ale lichidatorului judiciar s-a făcut dovada legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicita, culpabila a pârâtului și prejudiciul cauzat creditoarelor prin neplata datoriilor către acestea.
Se poate conchide că toate aceste constatări și susțineri fundamentate pe prevederile Legii societăților comerciale sau Legea insolvenței sunt corecte și îi vizează pe administratorii societății adică pe pârâtul din cauză.
Rezultă, așadar, că judecătorul sindic a pronunțat o soluție legală atunci când a dispus obligarea pârâtului la suportarea pasivului neacoperit din bunurile debitoarei, statuând corect că acesta urmează să răspundă în temeiul art.138 lit.d din Legea nr.85/2006.
Din verificările efectuate de către lichidatorul judiciar a reieșit faptul că debitoarea nu mai deține în patrimoniu bunurile evidențiate în bilanțul pe anul 2008 înregistrat la M. Finanțelor, active circulante, imobilizate, stocuri, sume de bani, etc. nefiind predate lichidatorului judiciar sau evidențiate în contabilitatea societății, astfel că în mod corect judecătorul sindic a conchis că pârâtul se face vinovat de încălcarea prevederilor art.138 lit.a din Legea insolvenței.
Pentru toate aceste considerente, C. ea va aprecia recursul declarat de către pârât ca fiind nefondat iar în temeiul art.312 alin.1 C.pr.civ. raportat la art.8 din Legea nr.85/2006 îl va respinge și va menține în întregime dispozițiile hotărârii recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE IN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâtul P. S. C. împotriva sentinței civile nr.461 din_, pronunțată în dosarul nr._ /a1 al Tribunalului Specializat C., pe care o menține în întregime.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 1 aprilie 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
C. P. A. M. C. M. S.
GREFIER
V. D.
red.M.S./A.C.
2 ex. - _
jud.fond.G. C.
| ← Încheierea civilă nr. 1272/2013. Răspundere organe de... | Decizia civilă nr. 8986/2013. Răspundere organe de conducere.... → |
|---|
