Decizia civilă nr. 7979/2013. Răspundere organe de conducere. Faliment, procedura insolvenței
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA a II-a CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL DOSAR NR._ /a2
DECIZIA CIVILĂ NR. 7979/2013
Ședința publică din data de 02 septembrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: A. M. ION JUDECĂTOR: A. M. C. JUDECĂTOR: M. S. GREFIER: V. D.
S-a luat în examinare recursul declarat de C.I.I. N. L. în calitate de lichidator judiciar al SC M. T. S., împotriva sentinței civile nr. 561 din_ pronunțată în dosarul nr._ /a2 al Tribunalului B. -Năsăud, în contradictoriu cu intimații SC M. T. S. și H. I., având ca obiect angajarea răspunderii conform art. 138 din Legea 85/2006.
La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților litigante de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul promovat este scutit de plata taxelor de timbru.
S-a făcut referatul cauzei, după care se reține că recurentul prin memoriul de recurs a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Curtea în exercitarea prerogativelor instituite prin dispozițiile art. 1591alin. 4 C.pr.civ., constată că raportat la art. 8 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 și art. 3 pct. 3 C.pr.civ. este competentă general, material și teritorial în a soluționa prezentul recurs și în baza înscrisurilor existente la dosar apreciază cauza în stare de judecată, declară închisă faza probatorie, declară deschise dezbaterile și reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr.561 din_ pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud în dosarul nr._ /a2, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția prescrierii dreptului la acțiune ridicată de pârâtul H. I. .
A fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea în răspundere patrimonială formulată de reclamantul lichidator judiciar C. I. de I. N. L. ,
împotriva pârâtului H. I., în dosarul de insolvență nr. 1638l/ll2/2009 privind pe debitoarea SC M. T. - în faliment.
Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut că prin încheierea comercială nr.546/18 mai 2010, pronunțată de judecătorul-sindic în dosar nr._ al Tribunalului B. -Năsăud, s-a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenței la cererea creditorului SC F. T. S. Cristuru-Secuiesc, jud. Harghita, împotriva debitoarei SC M. T. S., fiind numit administrator judiciar C.I.I. N. L. iar ulterior, prin Sentința civ.nr.513/_, s-a dispus intrarea în faliment, prin procedura generală, în condițiile art.107 alin.1 lit.A
pct.b și c din Legea nr.85/2006,având în vedere că niciuna din persoanele prev. de art. 94 alin.1 din Legea 85/2006 nu a propus un plan de reorganizare.
Analizând cu prioritate excepția prescripției dreptului la acțiune prin prisma disp.art.139 din Legea nr.85/2006 - excepție invocată de pârât prin întâmpinare, tribunalul a constatat că această excepție este neîntemeiată și a fost respinsă ca atare, penztru următoarele considerente:
Potrivit art.139 din lege,"Acțiunea prevăzută la art.138 se prescrie în termen de 3 ani. Prescripția începe să curgă de la data la care a fost cunoscută persoana care a cauzat apariția stării de insolvență, dar nu mai târziu de 2 ani de la data pronunțării deschiderii procedurii";(subl.n.)
In cauză, deschiderea procedurii insolvenței împotriva debitoarei SC M.
T. S. s-a dispus prin Incheierea civilă nr.546/18 mai 2010 ,așa cum s-a arătat mai sus.
In această situație se reține că înregistrarea acțiunii în răspundere, la data de 22 iunie 2012 (f.1-2) s-a făcut în termen întrucât legea prevede că termenul de 2 ani "începe să curgă de la data la care a fost cunoscută persoana care a cauzat apariția stării de insolvență, dar nu mai târziu de 2 ani de la data pronunțării deschiderii procedurii";, deci termenul de 2 ani nu este termenul de prescripție a acțiunii, acesta fiind de 3 ani și poate începe să curgă la cel mult 2 ani de la data deschiderii procedurii (în total, s-ar putea ca acțiunea să fie introdusă în cel mult 5 ani de la data deschiderii procedurii.
In speță, nu este împlinit termenul de prescripție pentru formularea acțiunii, astfel că s-a respins ca neîntemeiată excepția invocată de pârât.
Examinând acțiunea pe fond, de asemenea tribunalul a apreciat că aceasta este neîntemeiată și s-a respins ca atare, pentru următoarele argumente:
Potrivit disp.art. l38 alin.l din L.85/2006, "în cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu disp.art. 59 alin. (l) sunt identificate persoane cărora le- ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului, la cererea administratorului - judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportat de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persană care a cauzat starea de insolvență a debitoarei,prin una dintre următoarele fapte: … c)";au dispus,în interes personal,continuarea une activități care ducea,în mod vădit,persoana juridică la încetare de plăți";.
Potrivit disp.art. ll69 C.civ. din l864 (aplicabile în cauză), cel care face o propunere înaintea judecății, trebuie să o dovedească.
In cauză, antrenarea răspunderii materiale a fostului administrator statutar în condițiile art.l38 alin.l lit.c din L.85/2006, presupune îndeplinirea cerinței esențiale de admisibilitate a cererii, respectiv existența unui raport de cauzalitate între fapta administratorului statutar și starea de insolvență .
Natura juridică a răspunderii administratorilor împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale, fiind o răspundere specială însă pentru a fi angajată această răspundere este necesar a se îndeplini condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, conform art.998 - 999 C.civ., din l864, respectiv; fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu (pasivul din tabelul de creanțe).
In speță, reclamantul nu a dovedit existența faptei imputabile pârâtului și nici a raportului de cauzalitate între apariția insolvenței și continuarea unei activități care ducea,în mod vădit,la încetarea de plăți.
De altfel, lichidatorul judiciar a susținut că pârâtul a dispus continuarea activității după deschiderea procedurii insolvenței, că după această dată ar fi înstrăinat în mod nelegal unele bunuri însă aceste fapte nu pot fi cauza
insolvenței care s-a constatat anterior (procedura a fost deschisă la data de _
).
In perioada de observație, până la intrarea în faliment, debitoarea a putut să-și continue activitatea, sub îndrumarea și controlul administratorului judiciar, în condițiile legii insolvenței iar pentru faptele de înstrăinare a bunurilor debitoarei în insolvență, în frauda creditorilor, dacă ele s-au produs, ar putea fi antrenată răspunderea penală,în baza prev.art.143 alin.2 lit.din Legea nr.85/2006.
In practica judiciară s-a decis că simpla susținere a reclamantului, fără dovedirea faptelor, are un caracter pur formal și nu conduce automat la atragerea răspunderii administratorului statutar pentru plata pasivului societății,dacă nu s-a făcut dovada întrunirii cumulative a condițiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie și care să fi cauzat starea de insolvență, așa cum se cere la art.138 alin.l din lege.
De asemenea, în practica judiciară s-a statuat că lichidatorul judiciar care este titularul acțiunii în răspundere, este obligat să indice pentru care din faptele prev. la art.138 alin.1 se solicită atragerea răspunderii, judecătorul-sindic nefiind îndreptățit să se pronunțe cu privire la fapte care nu au făcut obiectul acțiunii și pentru care pârâtul nu a avut posibilitatea să-și facă apărările necesare. Doar în concluziile scrise depuse la data de_, după judecarea în fond (f.126),
lichidatorul judiciar a invocat ca temei al acțiunii și fapta prev.la art.138 alin.1 lit.a, respectiv că a folosit bunurile societății în interes propriu, dar nici această faptă nu este dovedită ca fiind faptă în legătură de cauzalitate cu intrarea in insolvență a societății.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs debitoarea S.C. M. T.
S.
prin lichidator solicitând admiterea recursului, casarea sentinței civile atacate și procedând la rejudecarea cauzei în fond, admiterea cererii formulate în temeiul prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006 și obligarea pârâtului să suporte din averea proprie întreg pasivul societății pe care a administrat-o în sumă de 634.271,26 lei.
În motivare se arată că instanța fondului a trecut prea ușor peste motivarea pe care a facut-o cererii introductive, reținând doar o parte a susținerilor, respectiv acea parte care excede faptelor expres prevăzute la art. 138 din Legea insolvenței și neținând seama de ceea ce se încadrează în aceste prevederi legale. Se susține aceasta pentru că: L-a chemat în judecată pe pârâtul H. I. ,
pe care l-a socotit și îl socoteste în continuare ca fiind vinovat de ajungerea S.C.
M. T. S.R.L. în insolvență și implicit responsabil pentru consecințele faptelor sale, pentru că: în calitatea sa de administrator statutar, a dispus, în
interes personal, continuarea unei activități care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăți, faptă prevăzută la art. 138, alin. (1), lit. c) din Legea nr. 85/2006. In susținerea acestei acuzații, s-a arătat că, deși S.C. M. T.
S.R.L. a înregistrat pierderi de 40.219 lei în anul 2008, pârâtul, în calitate de administrator statutar, a decis să continue activitatea și în anul 2009, când pierderile au crescut la 72.231 lei. Aceasta în condițiile în care, conform prevederilor art. 27 din Legea nr. 85/2006, debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor acestei legi. Instanța fondului a trecut ușor peste această stare de fapt, reținând doar afirmația că debitoarea a înregistrat pierderi și după data deschidereii procedurii (situație care, evident, nu mai poate fi considerată ca un motiv al ajungerii ei în insolvență) și concluzionând pe această bază, că faptele pârâtului nu se încadrează în prevederea legală invocată de noi.
Nu a reținut însă instanța fondului că pârâtul H. I. nu și-a îndeplinit obligația prevăzută la art. 27 din Legea nr. 85/2006, în termen de 30 de zile de la
apariția stării de insolvență, respectiv de la data la care a constatat că fondurile bănești disponibile sunt insuficiente pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile. Și acestea au fost insuficiente de la data la care a înregistrat restanțe în plata ratelor de leasing și respectiv în plata furnizorilor, restanțe care s-au acumulat și au ajuns, la data deschiderii procedurii la 617.549,10 lei, conform Tabelului preliminar de creanțe depus la dosarul cauzei.
Cea de-a doua faptă imputată pârâtului se referă la aceea că a folosit bunurile societății în interes propriu sau în interesul altor persoane (art. 138, alin. (1), lit. a) din Lege. S-a arătat în cuprinsul cererii introductive și al concluziilor depuse Ia dosarul fondului că în ce privește această categorie de fapte, este real că se fundamentează doar pe prezumții. Dar, conform prevederilor art. 250 din Codul de procedură civilă, și prezumția constituie un mijloc de probă. Prezumțiile s-au născut din modul în care pârâtul, în calitate de persoană fizică, a vândut societății pe care o administra mijloacele de transport cu care aceasta și-a realizat obiectul de activitate, apoi, în calitate de administrator al acestei societăți, nu a achitat niciodată contravaloarea acestora și în cei 2 ani premergători deschiderii procedurii, în calitate de asociat unic, a susținut financiar o activitate care genera pierderi permanente.
Și de această dată, instanța fondului a reținut doar partea a doua a afirmațiilor, respectiv cea în care se arătă că întreaga activitate a administratorului pârât a culminat prin aceea că, după intrarea societății în faliment, a întocmit acte prin care și-a restituit sieși ori a vândut apropiaților săi bunurile societății pe care a administrat-o, recuperându-și astfel o creanță cel puțin dubioasă, nedeclarată până la acea dată și neînscrisă în Tabelul de creanțe, peste ordinea de prioritate prevăzută de lege și neaducând în patrimoniul societății contravaloarea bunurilor ce au fost înstrăinate terților. Și, evident că nici de această dată faptele reținute nu erau de natură să aducă societatea în insolvență, pentru că, la data săvârșirii lor, procedura insolvenței era deja deschisă.
Oricum, textul art. 138 din Legea nr. 85/2006 prevede că persoanele care au făcut parte din organele de conducere și/sau supraveghere ale societății comerciale ajunsă în insolvență pot fi obligate să suporte o parte din pasivul acesteia dacă au săvârșit una din faptele enumerate la alin. (1).
Nici apărările pârâtului nu au infirmat susținerile recurentului și nici nu au justificat faptele ce i-au fost imputate. Așa cum a arătat și în cuprinsul concluziilor scrise depuse la dosar, niciunul dintre actele depuse de pârât nu face dovada motivelor pentru care S.C. M. T. S.R.L. a continuat să desfășoare o activitate comercială care îi provoca doar pierderi, până la data când s-a deschis procedura insolvenței la cererea unui creditor și nici dovada faptului că activele evidențiate în ultimul Bilanț contabil încheiat înainte de data deschiderii procedurii au fost utilizate pentru plata creanțelor față de creditorii înscriși în Tabelul de creanțe.
Analizând recursul declarat Curtea reține următoarele:
Debitoarea S. M. T. S. prin acțiunea în răspundere patrimonială formulată în dosarul de insolvență a solicitat obligarea pârâtului H. I. să suporte din averea personală pasivul debitoarei în sumă de 634.271,26 lei.
In motivarea acțiunii s-a arătat că acțiunea se bazează pe Raportul privind cauzele și împrejurările care au condus la insolvență conform cărora administratorul societății se face vinovat de cel puțin două dintre faptele prevăzute la art.138 din Legea insolvenței și anume, fapta prev.la art.138 alin.1 lit.c întrucât "a dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea,în mod vădit,persoana juridică la încetare de plăți";. Sub acest aspect s-a arătat că deși S. M. T. S. a înregistrat pierderi încă din anul 2008,
pârâtul-în calitate de administrator, a decis să continue activitatea până la intrarea în insolvență la cererea unui creditor, pierderile continuând an de an.
S-a mai susținut că în această perioadă "pârâtul a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a stoarce pentru sine maximum posibil din activele societății, în frauda creditorilor și în disprețul profund al legii";.
Răspunderea administratorilor față de societate se circumscrie sferei răspunderii contractuale determinata de limitele mandatului conferit acestora, mandat care include și obligațiile legale instituite în Legea nr. 31/1990, iar răspunderea administratorilor față de terți apare că fiind întotdeauna o răspundere extracontractuală, o răspundere delictuală, așadar, acesta fiind și contextul în care judecătorul sindic trebuie să circumscrie faptele sferei dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Obligația și răspunderea administratorilor sunt structurate pe doi piloni, unul care are drept temei prevederile art. 7, teza întâi, din Legea societăților comerciale respectiv obligațiile și răspunderea circumscrisă mandatului și cel de-al doilea pilon, constituit de dispozițiile legale, întemeiat pe prevederile art. 72, teza a doua, Legea nr. 31/1990 care constituie, în fapt, o dispoziție de trimitere la dreptul societăților comerciale.
Răspunderea este fundamentată pe culpă, însă, în ipoteza răspunderii pentru neîndeplinirea obligațiilor ce decurg din funcție, elementul subiectiv este prezumat, întrucât este vorba despre obligațiile de rezultat, în timp ce regimul răspunderii pentru actele de gestiune propriu-zise presupune dovedirea culpei administratorului.
Legiuitorul a instituit doar cerința contribuției la ajungerea debitorului în insolvență fapt care relevă voința legiuitorului de a da valoare cauzală și acelor fapte care, deși nu au determinat direct starea de insolvență, au contribuit la producerea ei.
Aserțiunile recurentului vizând omisiunea judecătorului sindic de analiză a documentelor prezentate în probațiune și a apărărilor formulate apar ca fiind reale, motivarea nerelevând analiza punctuală a condițiilor necesare pentru antrenarea răspunderii rezumându-se a reține lipsa faptei săvârșite anterior deschiderii procedurii .
Forța probantă a înscrisurilor prezentate a fost diluată deși analiza acestora evidențiază parcursul ativului și pasivului societății și au evidențiat că deși S.C. M. T. S.R.L. a înregistrat pierderi de 40.219 lei în anul 2008, pârâtul, în calitate de administrator statutar, a decis să continue activitatea și în anul 2009, când pierderile au crescut la 72.231 lei iar cuantumul obligațiilor a fost în creștere .
Instituirea acestui tip de răspundere specială agravată a membrilor organelor de conducere care au contribuit la ajungerea debitorului în insolvență a urmărit identificarea unei alternative subsidiare, la îndemâna creditorilor, pentru satisfacerea masei credale, al cărei cuantum nu a fost contestat în speță, fiind suficientă dovedirea elementului contributiv . .
Legiuitorul a creat în mod expres această formă de răspundere pentru repararea prejudiciului cauzat creditorilor societății de către membrii organelor de conducere ale persoanei juridice, care prin activitatea lor neloială au adus societatea în stare de insolvență și că o consecință a acestei stări patrimoniale s-a produs o reducere în valoarea reală a creanțelor pe care o aveau creditorii față de societate.
Sensul dispozitiei legale, potrivit căreia judecatorul sindic poate dispune că o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de
insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere în ipoteza săvârșirii faptelor enumerate limitativ, trebuie coroborat cu dispozitiile art. 2 din
Legea insolvenței, care statuează că scopul legii este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvență.
Determinarea cuantumului prejudiciului trebuie să se realizeze în conditii identice celor dintr-o acțiune în răspundere civilă, prin administrarea tuturor probelor de natură a conduce la aflarea acestor limite iar în speță probatoriul administrat a confirmat cuantumul, prejudiciul fiind în raport de cauzalitate demonstrat cu fapta.
Apărarea pârâtului că pentru a se putea reține incidența dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 se impune demonstrarea unei legături de cauzalitate între faptă și ajungerea debitoarei în stare de insolvență în mod greșit a fost validată de către judecătorul sindic
Raportul de cauzalitate este prezent în ipoteza în care există fapta generatoare, care a constituit condiția necesară ,adică fapta în lipsa căreia dauna nu s-ar fi produs .
Complexitatea vieții unei societăți comerciale implică succesiunea și împletirea unor fapte și împrejurări între care trebuie decelat care pot îndeplini condiția de a fi considerate cauza insolvenței.
Determinarea raportului cauzal specific implică identificarea acelor fapte care fie au declanșat punerea în mișcare a acestor cauze, fie că au favorizat desfășurarea lor nestingherită ,fie nu au împiedicat această desfășurare ,deși intervenția ar fi fost posibilă și eficientă împiedecând apariția consecințelor nedorite, între care insolvența debitoarei care a fost și cauza prejudiciului creditoarei recurente .
Raportul cauzal nu trebuie să fie întotdeauna unul direct putând fi și unul mediat în sensul că fapta imputată a permis unor factori exteriori să acționeze și să producă prejudiciul.
Curtea apreciază că apărarea pârâtului nu este confirmată de starea de fapt, înscrisurile aflate la dosarul cauzei, confirmând cu caracter de certutudine omisiunea respectării normelor legale referitoare la iminența insolvenței și efectul acestei stări de fapt asupra patrimoniului debitoarei respectiv intrarea în insolvență .
Practica a reținut în mod constant, premisa coexistenței dintre cauză și condiții ,cuprinzând în raportul de cauzalitate nu numai faptele ce constituie cauza necesară,dar și condițiile cauzale,adică faptele care au mediat acțiunea cauzală .
Curtea evidențiază că în cazul raportului de cauzalitate ne aflăm în prezența a două fapte cunoscute și a unui mecanism logic de corelare a celor două fapte, care nu este cunoscut și care trebuie identificat și probat.
Corect a evidențiat și recurentul că potrivit prevederilor art. 250 din Codul de procedură civilă, și prezumția constituie un mijloc de probă. Prezumțiile s-au născut din modul în care pârâtul, în calitate de persoană fizică, a vândut societății pe care o administra mijloacele de transport cu care aceasta și-a realizat obiectul de activitate, apoi, în calitate de administrator al acestei societăți, nu a achitat niciodată contravaloarea acestora și în cei 2 ani premergători deschiderii procedurii, în calitate de asociat unic, a susținut financiar o activitate care genera pierderi permanente.
Răspunderea administratorului fiind una convențională, culpa administratorului se apreciază după tipul abstract, culpa levis in abstracto, din aceste motive aflându-se în fața unei culpe prezumate de unde derivă și obligativitatea administratorului de a răsturna prezumția de culpă, sarcina probei aparținându-i, contrar celor evidențiate de către judecătorul sindic în aplicarea prevederilor art 1169 C civ .
Înscrisurile prezentate așa cum s-a evidențiat anterior sunt de natură a răsturna această prezumție întrucât în fapt relevă că nu au fost respectate nici dispozițiile care reglementează corecta conducere a activității societății aflate în iminentă insolvență și subsecvent în insolvență demonstrată prin derularea prezentei proceduri . .
Raportul de cauzalitate se verifică în concret și nu pot fi reținute susținerile pârâtului care recunoaște de altfel existența declinului în activitatea societății că starea de insolvență nu a fost determinată de lipsa vreo faptă de a sa ,atâta timp cât s-a demonstrat existența unui raport de cauzalitate suficient de caracterizat între fapta reținută și starea de insolvență cauzată.
Nici susținerile pârâtului cu privire la cauzele obiective nu pot fi apreciate ca fiind exoneratoare, în mod contrar fapta evidențiază tot o omisiune imputabilă administratorului,astfel împrejurarea ca la data producerii accidentului rutier autocarul nu era asigurat îi este imputabilă tot administratorului acesta fiind și persoana răspunzătoare în raporturile cu terții .
Pârâtul a mai invocat lipsa vinovăției în conducerea activității societății, iar această apărare nu poate fi primită întrucât în raportul său cu societatea răspunderea rămâne contractuală, derivată din mandatul încredințat, așa cum s-a evidențiat anterior .
Vinovăția poate îmbrăca forma culpei sau a intenției și trebuie să fi existat la data săvârșirii faptei. În măsura în care culpa îmbracă forma intenției, unele din faptele enumerate constituie de altfel infracțiuni.
Răspunderea poate fi antrenată pentru întregul prejudiciu produs prin fapta săvârșită, prejudiciu ce se raportează la întreaga masă credală, la momentul deschiderii procedurii acesta fiind cuantumul prejudiciului creat prin faptele evidențiate .
Faptele imputate pârâtului au fost evidențiate și dovedite astfel că se apreciază că devin incidente prevederile art 138 alin 1 lit c din LPI și în baza art 312 C pr civ, Curtea va admite recursul declarat de debitoarea SC M. T.
S. prin lichidator judiciar împotriva sentinței civile nr.561 din_ pronunțată în dosarul nr._ /a2 al Tribunalului B. -Năsăud pe care o va modifica și în consecință: va admite cererea de chemare în judecată formulată și va obliga pârâtul să suporte din averea proprie pasivul debitoarei în sumă de 634.271,26 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE
Admite recursul declarat de debitoarea SC M. T. S. prin lichidator judiciar împotriva sentinței civile nr.561 din_ pronunțată în dosarul nr._
/a2 al Tribunalului B. -Năsăud pe care o modifică și în consecință:
Admite cererea de chemare în judecată formulată și obligă pârâtul să suporte din averea proprie pasivul debitoarei în sumă de 634.271,26 lei.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din_ .
PREȘEDINTE | JUDECĂTORI | |||
A. M. ION A. | M. | C. | M. | S. |
GREFIER
V. D.
Red.A.M.C./S.M.D.
2 ex./_ Jud.fond.I. U.
| ← Sentința civilă nr. 110/2013. Răspundere organe de conducere.... | Decizia civilă nr. 3614/2013. Răspundere organe de conducere.... → |
|---|
