Decizia civilă nr. 9649/2013. Răspundere organe de conducere. Faliment, procedura insolvenței

Decizii și sentințe comerciale (faliment) - Curtea de Apel Cluj (2013)

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA a II-a CIVILĂ,

DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL DOSAR NR._ /a1

DECIZIA CIV ILĂ NR. 9649/2013

Ședința publică din data de 14 Octombrie 2013 Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: A. M.	ION
JUDECĂTOR :A.	M.	C.

JUDECĂTOR: M. S.

G.: M. N.

S-a luat în examinare recursul declarat de recurentul B. N., împotriva Sentinței civile nr. 3125 pronunțate in data de_, în dosarul nr._ /a1, al T. ui M., în contradictoriu cu intimata C. I. DE I. S.

Z., LICHIDATOR AL SC N. DS, având ca obiect Faliment - Angajarea răspunderii conform art.138 din Legea 85/2006.

La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților litigante de la dezbateri.

Procedura de citare este îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează faptul că prezenta cauză se află la primul termen de judecată pentru care procedura de citare este legal îndeplinită.

Recursul este timbrat cu taxă judiciară de timbru de 60 lei (f6) și timbru judiciar de 0,3 lei aplicat pe cererea de recurs. Recurentul a solicitat judecarea cauzei și în lipsa părților conform art. 242, alin. 1, pct. 2, CPC, solicitarea acestuia regăsindu-se la fila 5 din dosar.

Curtea constată că prezentul recurs este legal timbrat.

Curtea, în exercitarea prerogativelor instituite prin dispozițiile art. 159¹alin. 4 C.pr.civ., coroborat cu dispozițiile art. 8, alin. 1 din Legea nr. 85/2006 și art. 3, pct. 3, C.pr.civ., constată este competentă general, material și teritorial în soluționarea prezentului recurs.

După deliberare, apreciind că la dosar există suficiente probe pentru justa soluționare a cauzei, văzând că s-a solicitat judecarea și în lipsă și, întrucât părțile legal citate nu sunt prezente pentru a pune concluzii, în temeiul dispozițiilor art. 150 C.pr.civ., Curtea declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare.

C U R T E A

Prin sentința civilă nr.3125 din_, pronunțată în dosarul nr._, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul C. I. de I. S. Z.

, desemnat lichidator al SC N. D. SS, împotriva pârâtului B. N. în calitate de administrator statutar al SC N. DS aflată în procedură și, în consecință a fost obligat pârâtul să suporte cu averea proprie, pasivul debitoarei falite, în cuantum de 21.570 lei.

Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut că prin sentința civilă nr. 186 din_ pronunțată în dosar nr._, Tribunalul Maramureș a admis cererea formulată de creditoarea dispunând deschiderea procedurii generale de insolvență a debitoarei SC N. D. SS iar reclamantul C.

I. de I. S. Z. a fost desemnat lichidator judiciar.

În dosarul de faliment s-a înregistrat o singură declarație de creanță din partea creditoarei Primăria Baia Mare pentru suma de 21.547 lei, aspect ce rezultă din tabelul definitiv al creanțelor aflat la fila .7

Din rapoartele întocmite de lichidator rezultă că pârâtul a prezentat doar unele acte și documente contabile, nu a furnizat informații și explicații privind cauzele intrării în insolvență și nu a justificat modul de utilizare a stocurilor, cu toate că a fost notificat în acest sens, astfel că lichidatorul nu a putut identifica bunuri în vederea valorificării lor în procedură pentru acoperirea masei credale.

De asemenea, conform ultimului bilanț aferent anului 2006, publicat pe site-ul M. ui Finanțelor, societatea debitoare aflată în procedură ,înregistra active imobilizate în valoare de 872 lei, active circulante în cuantum de 21.339 lei, stocuri în valoare de 16.828 lei, casa și conturi la bănci în valoare de 609 lei și datorii în cuantum de 21.633 lei.

Dacă aceste active imobilizate, active circulante și stocuri ar fi fost puse la dispoziția lichidatorului, acestea ar fi putut fi valorificate, iar prețul obținut ar fi acoperit cel puțin o parte din valoarea masei credale rezultată din tabelul definitiv al creditorilor.

Potrivit dispozițiile art. 138 al. 1 lit. a, d și e din Legea 85/2006 privind procedura insolvenței cu modificările și completările ulterioare, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul - sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitoarei, persoană juridică, ajunsă în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitoarei, dacă aceștia și-au însușit bunurile societății în interes propriu sau al altei persoane, au ținut o contabilitate fictivă, nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea sau au făcut să dispară unele documente contabile, respectiv au ascuns o parte din activul persoanei juridice.

În contextul celor de mai sus, instanța a constatat că pârâtul și-a însușit bunurile și conturile societății în interes propriu sau al unei terțe persoane fizice sau juridice iar nepredarea documentelor contabile și a situației bunurilor duce la concluzia că nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea, respectiv a ascuns o parte din activul debitoarei.

Pentru considerentele de fapt și de drept expuse, acțiunea formulată este întemeiată și a fost admisă ca atare, în baza prevederilor art. 11 lit. g raportat la art. 138 al. 5 din legea menționată anterior, cu consecința obligării pârâtului la suportarea pasivului debitoarei - falite.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâtul B. N. prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței civile recurate în sensul respingerii acțiunii lichidatorului judiciar ca netemeinică și nelegală.

În motivare se arată că în fapt, lichidatorul judiciar desemnat pentru falimentul SC N. DS a formulat o acțiune pentru atragerea răspunderii personale ptrimoniale a pârâtului, solicitând instanței de judecată obligarea acestuia la suportarea cu averea proprie a întregului pasiv al societății falite în sumă totală de 21.570 lei, apreciind că în cauză sunt incidente dispozițiile prevăzute de art.138 alin.(l) lit.a, d și e din Legea nr.85/2006 modificată, respectiv că :pârâtul ar fi folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în interes propriu sau în cel al altei persoane (art.138 alin.1 Ut a)

Susținerile de mai sus ale pârâtului sunt simple afirmații nedovedite. Faptul că în ultimul bilanț publicat pe site-ul M. ui de Finanțe în anul

2006 apar în patrimoniul societății bunuri, respectiv stocuri de materiale nu înseamnă că la data intrării societății în procedură de faliment aceste stocuri mai

existau, că nu au fost folosite în procesul de producție și că produsele finite nu au fost valorificate în interesul și pentru achitarea obligațiilor de plată ale societății.

La începutul anului 2007, pe fondul unor probleme grave de sănătate ale copilului pârâtului a fost nevoit să plece în străinătate pentru tratament. Astfel, a rămas până în prezent acolo unde și-a găsit de lucru pentru a-și întreține familia și pentru a continua tratamentul copilului, întrucât din motive obiective nu și-a mai continuat activitatea pe societate, persoana care îi ținea evidența contabilă, în lipsa sa din țară și a sumelor necesare achitării contravalorii acestor servicii n- a mai înregistrat situația financiară a societății la Administrația Financiară, astfel că deși în patrimoniul societății au avut loc modificări și cu toate că aceasta a depus declarațiile lunare obligatorii, declarații în care se reflectă oarecum activitatea societății, din motivele arătate aceasta nu a înregistrat bilanțurile contabile așa cum prevede legea.

Deasemenea, niciuna dintre notificările lichidatorului judiciar nu au fost primite de către recurent, însă atât în acțiunea formulată de către lichidatorul judiciar cât și în considerentele sentinței atacate, rezultă că pârâtul a refuzat predarea documentelor contabile ale societății, fapt care ar conduce indubitabil la concluzia că în acest mod " mi-am însușit bunurile și conturile societății în intres propriu sau al unei terțe persoane " .

Deci, lichidatorul judiciar, deși nu a intrat în posesia documentelor contabile, deși nu cunoaște situația juridică a patrimoniului societății, este convins și paradoxal reușește să convingă și instanța de judecată că societatea a ajuns în faliment pentru că pârâtul și-a însușit bunurile și conturile (creditele probabil) societății în interes propriu sau al unei terțe persoane.

Acțiunea în răspundere civilă fundamentată pe Legea insolvenței are un dublu temei de fapt: starea de insolvență a societății comerciale, asociată cu săvârșirea uneia dintre faptele expres și limitativ prevăzute de art.138 din lege.

Invocarea prevederilor acestui articol ce reglementează răspunderea membrilor organelor de conducere nu atrage automat angajarea răspunderii acestora, deoarece legiuitorul nu a înțeles să institute o prezumție de vinovăție și de răspundere în sarcina foștilor administratori, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi doar după administrarea de dovezi care să conducă fără nici un dubiu la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a cauzat ajungerea societății în stare de insolvență, iar sarcina probei revine celui care face o afirmație în fața judecății.

Intre nepredarea documentelor contabile și ajungerea societății în stare de faliment nu poate fi stabilită o legătură de cauzalitate, pentru că, în lipsa documentelor, reclamantul nu cunoaște de fapt situația juridică actuală a patrimoniului societății falite.

În altă ordine de idei, arată că, natura răspunderii reglementate de dispozițiile art.138-142 din Legea nr.85/2006 modificată, tinde să se situeze în sfera răspunderii delictuale cu unele particularități decurgând din faptul că nu se urmărește repararea integrală a prejudiciului si nu este o răspundere față de creditori ci față de societate al cărei patrimoniu urmează a se îndestula prin recuperarea unei părți din datoriile sociale, de la administratorul aflat în culpă de a fi săvârșit una din faptele prevăzute limitativ de art.138 din actul normativ menționat.

Prin urmare chiar legiuitorul a statuat că instanța poate dispune ca o parte a pasivului debitorului să fie suportată de către membrii organelor de conducere,etc și nu integral așa cum nelegal solicită reclamanta prin acțiunea introductivă.

Ca o mențiune importantă, ar fi de remarcat și faptul că în considerentele sentinței atacate se reține faptul că "în dosarul de faliment s-a înregistrat o singură declarație de creanță din partea creditoarei Primăria Baia Mare pentru suma de 21.547 lei, aspect ce rezultă din tabelul definitiv al creanțelor aflat la fila 7 din dosar."

Din tabelul definitiv al creanțelor înregistrat la dosarul cauzei rezultă că societatea nu are de achitat nicio creanță către Primăria Baia Mare. Teoretic nici nu avea cum pentru că taxele și impozitele locale se achită de regulă la Direcția de venituri din cadrul primăriei unde are societatea sediul social, în speță la Primăria comunei S., jud.M. .

Ca dovadă a faptului că recurentul, în calitate de administrator statutar al societății falite a folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane, sunt simplele susțineri ale lichidatorului judiciar că deși și-a pus în vedere să predea bunurile existente în patrimoniul societății așa cum au fost evidențiate în ultimul bilanț publicat în anul 2006, acesta a refuzat sau mai exact nu s-a conformat solicitării acestuia.

Mai mult decât atât, simplul fapt al nepredării actelor contabile și ale bunurilor societății evidențiate contabil la nivelul anului 2006 pot conduce indubitabil la concluzia că pârâtul a folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în interes propriu sau al altei persoane ? Sau că între această presupunere a lichidatorului judiciar și ajungerea societății în insolvență există un raport de cauzalitate ?

Ce înseamnă a folosi bunurile sau creditele persoanei juridice în interes propriu sau al altei persoane? înseamnă cumva a le folosi în interes personal sau în obținerea unui folos material personal sau poate înseamnă însușirea efectivă a acestora așa cum încearcă să sugereze lichidatorul judiciar prin acțiunea formulată, însă fără a deține dovezi în acest sens? Consideră că toate susținerile lichidatorului sunt simple presupuneri și speculații, încercând sa-și justifice într- un fel imposibilitatea de a-și îndeplini obligațiile stabilite în sarcina sa de câtre legea insolvenței.

Așa cum deja a mai susținut în cererea de recurs doar după administrarea de dovezi care să conducă fără nici un dubiu la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a cauzat ajungerea societății în stare de insolvență,și că aceste fapte sunt săvârșite de către organele de conducere ale societății

Pârâtul nu ar fi ținut contabilitatea în conformitate cu legea (art.138 alin.l litd din legea insolvenței).

Așa cum deja a susținut în motivele mai sus menționate, deși plecat din țară, evidența contabilă a societății a fost ținută în conformitate cu legea.

Între faptul că din motive obiective pârâtul nu a reușit să predea documentele contabile pentru a se stabili situația juridică a societății și ajungerea acesteia în faliment nu există nici un raport de cauzalitate sau mai exact reclamantul nu a reușit să facă dovada existentei unui asemenea raport.

întreaga acțiune se bazează doar pe simple presupuneri, presupuneri pe care ascesta nu a fost în măsură să le dovedească. Dealtfel nici nu a fost necesar deoarece instanța de judecată a procedat la soluționarea cauzei chiar la primul termen de judecată fără a administra un minim probatoriu, deși din actele lichidatorului și din procedura de citare a pârâtului rezulta foarte clar că acesta nu a primit niciuna dintre actele de procedură emise de către reclamat sau de către instanță. Cu toate acestea, instanța s-a considerat extrem de lămurită cu privire la toate aspectele legate de acțiunea formulată și a dispus în mod absolut nefondat credem noi obligarea ăârâtului la suportarea întregului pasiv al societății.

în concluzie, deși din rapoartele lichidatorului nu rezulta că pârâtul ar fi luat la cunoștință despre starea de faliment a societății, deși acesta nu s-a prezentat niciodată la sediul social al societății pentru a identifica eventualele bunuri evidențiate în ultimul bilanț întocmit, deși procedura de citare la primul termen de judecată (care a fost de fapt singurul termen de citare în acest dosar) nu a fost semnată de către acesta totuși instanța a apreciat că s-au făcut toate demersurile legale de către lichidator și pe cale de consecință soluția cea mai la

îndemână pentru cei doi participanți la procedură este obligarea pârâtului la suportarea întregului pasiv al societății, deșia așa cum deja a arătat nici măcar legiuitorul n-a înțeles să creeze posibilitatea pentru instanță să oblige organele de conducere la suporatrea întregului pasiv ci doar la O PARTE a acestuia, (și asta în anumite condiții nu doar pe simple presupuneri nedovedite).

Pârâtul ar fi ascuns o parte din activul persoanei juridice (art.138 alin.l lite) Susținerile reclamantului sunt total nefondate. Acesta nu s-a prezentat niciodată la sediul social al societății în vederea identificării și inventarierii bunurilor cuprinse în patrimoniu, bunuri care acesta presupune că ar exista, conform ultimului bilanț publicat pe site-ul M. ui de Finanțe. Mai mult decât atât, acesta nici măcar nu a trimis o notificare prin care să ne comunice data și ora la care intenționează să se prezinte n vederea identificării eventualelor bunuri existente în averea debitorului falit.

Ori, este foarte simplu să presupui că în lipsa documentelor contabile cu siguranță nu există nici bunuri sau că acestea ar fi fost ascunse și că pârâtul ar fi refuzat să le pun la dispoziția lichidatorului judiciar în vederea valorificării acestora în cadrul procedurii de faliment.

În lipsa acestor dovezi și demersuri pe care lichidatorului n-a dovedit că le- ar fi inteprins apreciază că instanța în mod nefondat a reținut în sarcina pârâtului obligația la suportarea cu averea personală a întregului pasiv al societății, motivat de faptul că în speță ar fi întrunite condițiile prevăzute de art.138 alin.l lit e din Legea nr.85/2006 modificată.

Analizând recursul declarat, Curtea reține următoarele:

eclamantul C. I. de I. S. Z. desemnat în dosarul de faliment al debitoarei SC N. D. SS, prin acțiunea înregistrată a chemat în judecată pe pârâtul B. N. solicitând obligarea acestuia la suportarea pasivului neacoperit al debitoarei, în cuantum de 21.570 lei.

În motivare a arătat că prin sentința civilă nr. 186 din_ pronunțată în dosar nr._, Tribunalul Maramureș a admis cererea formulată de creditoarea dispunând deschiderea procedurii simplificate de faliment a debitoarei SC N. D. SS iar reclamantul C. I. de I. S. Z. a fost desemnat lichidator judiciar.

S-a mai susținut că pârâtul nu a pus la dispoziția lichidatorului actele și documentele contabile prevăzute de art. 28 al. 1 din Legea 85/2006, cu toate că a fost notificat în acest sens iar conform ultimului bilanț publicat pe site-ul M. ui Finanțelor P. e aferent anului 2006, rezultă că societatea înregistra active imobilizate în valoare de 22.211 lei și datorii în cuantum de 21.633 lei, nefiind justificat cu documente modul de folosire a acestor active patrimoniale.

Având în vedere prev. art.138 alin.1 lit.a din Legea nr.85/2006, lichidatorul judiciar consideră că sunt întrunite în cauză cerințele acestei norme legale, astfel încât se poate atrage răspunderea materială a administratorului care a folosit bunurile societății în folosul propriu sau al altei persoane, în cauză fiind întrunite elementele răspunderii civile delictuale.

Astfel, fapta culpabilă a administratorului constă în nepredarea bunurilor și a fondurilor bănești ale debitoarei, prejudiciul constă în masa pasivă a

debitoarei în sumă de 21.570. lei, conform tabelului creanțelor declarate împotriva averii debitoarei.

Referitor la raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu lichidatorul judiciar a arătat că dacă mărfurile ar fi existat ar fi fost valorificate și din sumele obținute s-ar fi achitat obligațiile, fiind acoperite integral debitele și acestea nu ar fi generat dobânzi, penalizări sau majorări de întârziere, valoarea mărfurilor și a sumelor de bani existente la 31 decembrie 2009 în patrimoniul debitoarei fiind mai mare decât datoriile societății înscrise în tabel în care au fost cuprinse și accesoriile.

Răspunderea administratorilor față de societate se circumscrie sferei răspunderii contractuale determinata de limitele mandatului conferit acestora, mandat care include și obligațiile legale instituite în Legea nr. 31/1990, iar răspunderea administratorilor față de terți apare că fiind întotdeauna o răspundere extracontractuală, o răspundere delictuală, așadar, acesta fiind și contextul în care judecătorul sindic a circumscris faptele sferei dispozițiilor art

138 din Legea nr 85/2006.

Obligația și răspunderea administratorilor sunt structurate pe doi piloni, unul care are drept temei prevederile art. 7, teza întâi, din Legea societăților comerciale respectiv obligațiile și răspunderea circumscrisă mandatului și cel de- al doilea pilon, constituit de dispozițiile legale, întemeiat pe prevederile art. 72, teza a doua, Legea nr 31/1990 care constituie, în fapt, o dispoziție de trimitere la dreptul societăților comerciale.

Răspunderea este fundamentată pe culpă, însă, în ipoteza răspunderii pentru neîndeplinirea obligațiilor ce decurg din funcție, elementul subiectiv este prezumat, întrucât este vorba despre obligațiile de rezultat, în timp ce regimul răspunderii pentru actele de gestiune propriu-zise presupune dovedirea culpei administratorului.

Legiuitorul a instituit doar cerința contribuției la ajungerea debitorului în insolvență fapt care relevă voința legiuitorului de a da valoare cauzală și acelor fapte care, deși nu au determinat direct starea de insolvență, au contribuit la producerea ei.

Recurentul susține că Invocarea prevederilor acestui articol ce reglementează răspunderea membrilor organelor de conducere nu atrage automat angajarea răspunderii acestora, deoarece legiuitorul nu a înțeles să institute o prezumție de vinovăție și de răspundere în sarcina foștilor administratori, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi doar după administrarea de dovezi care să conducă fără nici un dubiu la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a cauzat ajungerea societății în stare de insolvență, iar sarcina probei revine celui care face o afirmație în fața judecății.

Contrar celor evidențiate de recurent, Curtea reține că Instituirea acestui tip de răspundere specială agravată a membrilor organelor de conducere care au contribuit la ajungerea debitorului în insolvență a urmărit identificarea unei alternative subsidiare, la îndemâna creditorilor, pentru satisfacerea masei credale.

Legiuitorul a creat în mod expres această formă de răspundere pentru repararea prejudiciului cauzat creditorilor societății de către membrii organelor de conducere ale persoanei juridice, care prin activitatea lor neloială au adus societatea în stare de insolvență și că o consecință a acestei stări patrimoniale s-a

produs o reducere în valoarea reală a creanțelor pe care o aveau creditorii față de societate.

Sensul dispozitiei legale, potrivit căreia judecatorul sindic poate dispune că o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere în ipoteza săvârșirii faptelor enumerate limitativ, trebuie coroborat cu dispozitiile art. 2 din Legea insolvenței, care statuează că scopul legii este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvență.

Determinarea cuantumului prejudiciului trebuie să se realizeze în conditii identice celor dintr-o acțiune în răspundere civilă, prin administrarea tuturor probelor de natură a conduce la aflarea acestor limite iar în speță probatoriul administrat a confirmat cuantumul, prejudiciul fiind în raport de cauzalitate demonstrat cu fapta.

Susținerile recurentului că fapta ilicită nu există nu au acoperire, fapta invocată îndeplinind întocmai elementele constitutive ale prevederilor art 138 ali1lit a, respectiv împrejurarea că în ultimul bilanț întocmit de societatea debitoare aferent anului 2006, avea înregistrate a active imobilizate în valoare de 22.211 lei și datorii în cuantum de 21.633 lei, nefiind justificat cu documente modul de folosire a acestor active patrimoniale și care nu au fost predate lichidatorului judiciar astfel că în mod corect s-a apreciat că aceste bunuri au fost folosite de pârât în interesul propriu sau al unei alte persoane, prezumția fiind una corect stabilită contrar celor afirmate de recurent, nefiind simple afirmații .

Răspunderea administratorului fiind una convențională, culpa administratorului se apreciază după tipul abstract, culpa levis in abstracto, din aceste motive aflându-se în fața unei culpe prezumate de unde derivă și obligativitatea administratorului de a răsturna prezumția de culpă, sarcina probei aparținându-i, așa cum corect a reținut și judecătorul sindic .

Înscrisurile prezentate așa cum s-a evidențiat anterior nu sunt de natură a răsturna această prezumție întrucât în fapt relevă că nu a fost respectate nici dispozițiile care reglementează corecta conducere a contabilității.

Raportul de cauzalitate se verifică în concret și nu pot fi reținute susținerile recurentului că starea de insolvență nu a fost determinată de lipsa stocurilor,atâta timp cât s-a demonstrat existența unui raport de cauzalitate suficient de caracterizat între fapta reținută și starea de insolvență cauzată.

Hotărârea pronunțată de judecătorul sindic a fost criticată de către recurent susținându-se că aceasta a fost dată cu aplicarea greșită a legii însă judecătorul sindic a reținut în mod corect că o societate comercială nu poate funcționa viabil în condițiile în care administratorul statutar manifestă un dezinteres total în ceea ce privește condițiile minime pentru funcționare societății astfel că apare ca demonstrat și raportul de cauzalitate între fapta culpabilă a administratorului statutar, constând în nerespectarea și neaplicarea legii, și prejudiciul creat creditorilor prin intrarea în faliment a societății.

În ceea ce privește faptele prevăzute la art. 138 lit. d din Legea nr. 85/2006, lichidatorul judiciar a arătat că debitoarea nu și-a îndeplinit obligațiile privind întocmirea și depunerea bilanțurilor în conformitate cu legislația în vigoare.

Curtea reține ca fiind corecte aserțiunile administratorului judiciar potrivit cărora datoriile debitoarei provin din anii anteriori, și ca atare se reține că faptele cauzatoare de prejudiciu sunt contemporane cu calitatea pârâtului de administrator al societății debitoare, calitate pe care de drept și-a păstrat-o.

Ultimele declarații fiscale privind activitatea societății au fost depuse pentru 2006 astfel că această împrejurare nu mai poate fi apreciată ca o simplă prezumție a omisiunii de a conduce contabilitatea conform normelor legale .

Ulterior societatea nu a mai acumulat debite la bugetul de stat, ci doar accesorii născute în principal din majorări și penalități aferente acestora, reiese că societatea și-a încetat de la acel moment activitatea.

Lipsa documentelor contabile și imposibilitatea contactării actualului asociat si administrator, confirmă că s-a ținut o contabilitate fictivă, ceea ce duce la sancționarea persoanelor răspunzătoare conform art. 138 alin. 1 lit. d din Legea nr.85/2006.

Neconcordanțele dintre documentele publice și cele ale societății relevă că societatea a desfășurat activități comerciale fără a ține o evidență contabilă în conformitate cu legea, încercând să ascundă atât veniturile realizate, cât și natura acestora precum și activele înregistrate.

Raportul de cauzalitate este prezent în ipoteza în care există fapta generatoare, care a constituit condiția necesară ,adică fapta în lipsa căreia dauna nu s-ar fi produs .

Complexitatea vieții unei societăți comerciale implică succesiunea și împletirea unor fapte și împrejurări între care trebuie decelat care pot îndeplini condiția de a fi considerate cauza insolvenței.

Determinarea raportului cauzal specific implică identificarea acelor fapte care fie au declanșat punerea în mișcare a acestor cauze, fie că au favorizat desfășurarea lor nestingherită ,fie nu au împiedicat această desfășurare ,deși intervenția ar fi fost posibilă și eficientă împiedecând apariția consecințelor nedorite, între care insolvența debitoarei care a fost și cauza prejudiciului creditorilor .

Raportul cauzal nu trebuie să fie întotdeauna unul direct putând fi și unul mediat în sensul că fapta imputată a permis unor factori exteriori să acționeze și să producă prejudiciul.

Teza recurentului potrivit căreia între nepredarea documentelor contabile și ajungerea societății în stare de faliment nu poate fi stabilită o legătură de cauzalitate, pentru că, în lipsa documentelor, reclamantul nu cunoaște de fapt situația juridică actuală a patrimoniului societății falite nu poate fi primită .

Practica a reținut în mod constant premisa coexistenței dintre cauză și condiții ,cuprinzând în raportul de cauzalitate nu numai faptele ce constituie cauza necesară,dar și condițiile cauzale,adică faptele care au mediat acțiunea cauzală .

Trebuie reținut că în cazul raportului de cauzalitate ne aflăm în prezența a două fapte cunoscute și a unui mecanism logic de corelare a celor două fapte, care nu este cunoscut și care trebuie identificat și probat.

Recurentul a mai susținut că deși reclamantul a apreciat că pârâtul ar fi ascuns o parte din activul persoanei juridice (art.138 alin.l lite) sunt susțineri total nefondate întrucât lichidatorul nu s-a prezentat niciodată la sediul social al societății în vederea identificării și inventarierii bunurilor cuprinse în patrimoniu, bunuri care acesta presupune că ar exista, conform ultimului bilanț publicat pe site-ul M. ui de Finanțe.

Veridicitatea celor evidențiate în documentele contabile transmise spre publicare nu necesită verificări iar absența celor afirmat a exista confirmă validitatea raționamentului judecătorului sindic cu privire la existența elementelor necesare pentru a reține săvârșirea și a faptei prevăzute de art 138 lit e LPI .

Curtea apreciază că în sarcina pârâtului poate fi reținută săvârșirea faptelor reglementate de art.138 lit. a, d și e din Legea nr.85/2006, respectiv a

folosit bunurile persoanei juridice in folosul propriu sau in cel al unei alte persoane și neținerea contabilității în conformitate cu dispozițiile legale în materie precum și respectiv a deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au marit in mod fictiv pasivul acesteia, fapte care au condus la producerea stării de insolvență a debitoarei.

Considerentele enunțate au demonstrat că recursul promovat este nefondat și în consecință în temeiul art 312 C pr civ, Curtea va respinge recursul declarat de pârâtul B. N. împotriva Sentinței civile nr. 3125 din_, pronunțate in dosarul nr._ /a1 al T. ui M. ,pe care o va menține în întregime.

PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE:

Respinge recursul declarat de pârâtul B. N. împotriva Sentinței civile nr. 3125 din_, pronunțate in dosarul nr._ /a1 al T. ui M., pe care o menține in întregime.

Decizia este irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din data de_ .

PREȘEDINTE JUDECĂTORI

A. M. ION A. M. C. M. S.

M. N.

Red.A.M.C./S.M.D.

2 ex./_ Jud.fond. Ieliciu V.

← Decizia civilă nr. 9383/2013. Răspundere organe de conducere....		Sentința civilă nr. 1697/2013. Răspundere organe de... →

Decizia civilă nr. 9649/2013. Răspundere organe de conducere. Faliment, procedura insolvenței

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre Decizia civilă nr. 9649/2013. Răspundere organe de conducere. Faliment, procedura insolvenței