Decizia civilă nr. 10123/2013. Contestație act administrativ fiscal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ Nr. 10123/2013
Ședința publică de la 24 Octombrie 2013
Completul compus din: PREȘEDINTE M. D.
Judecător R. -R. D. Judecător L. U.
G. M. T.
S-a luat în examinare recursul formulat de pârâta D. G. R. A F.
P. C. -N. (C. OUG 7. ), împotriva sentinței civile nr. 355/_, pronunțată în dosarul nr._ al T. ui M., în contradictoriu cu reclamanta SC Q. S., având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă pentru reclamanta intimată, avocat A. ca Ș. .
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Curtea, din oficiu, în temeiul art. 1591alin. 4 C. Pr. Civ., constată că, raportat la art. art. 3, alin. 3, art. 299 C. Pr. Civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004 este competentă general, material și teritorial să judece pricina.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează faptul că recursul este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru, părțile au solicitat judecarea cauzei în lipsă, iar la dosar s-a depus întâmpinare.
Reprezentantul reclamantei intimată depune la dosar dovada cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocațial și contravaloarea deplasării la instanță.
Nemaifiind alte cereri de solicitat, Curtea declară închise dezbaterile și acordă cuvîntul pe fondul cauzei, învederând părții prezente să pună concluzii și asupra posibilității de deducere a TVA-ului.
Reprezentantul reclamantei intimată solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate ca fiind temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul avocațial și contravaloarea deplasării la instanță.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 355 din_, pronunțată în dosarul nr._ al T. ui M., a fost admisă acțiunea în contencios administrativ fiscal, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta SC Q. S. B. M. în contradictoriu cu pârâta D. G. A F. P. A JUDEȚULUI M. și în consecință s-a anulat decizia de respingere nr. 2618 din_, decizia de impunere nr. F-MM-2136/_ și parțial raportul de inspecție fiscală F-MM 1365 din_ referitor la TVA-ul stabilit suplimentar și accesoriile aferente în cuantum de 8.740 lei.
S-a dispus recalcularea obligațiilor fiscale stabilite în sarcina reclamantei.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele
:
Prin decizia de impunere nr. F-MM 2136/_ s-a stabilit un TVA suplimentar de plată în cuantum de 6.286 și majorări de întârziere de 2.454 lei (f.60-61), reținându-se la pct.2 din raportul de inspecție fiscală nr. F-MM 1365/_ că reclamanta a realizat la data de_ o achiziție
intracomunitară a unui autoturism în sumă de 33.086 lei fără a mai avea drept de deducere a TVA-ului în conformitate cu dispozițiile art. 145 ¹ Cod fiscal (f.69- 70).
Prin decizia nr. 2618 din_ 1 s-a respins contestația formulată(f.4-7), organul fiscal apreciind ca vehiculul marca Nissan Qashqai nu se încadrează în categoria vehiculelor exceptate pentru care se acordă drept de deducere.
Acțiunea formulată de reclamantă, astfel cum a fost precizată, a fost întemeiată.
Art. 145¹ Cod fiscal cu denumirea marginală "Limitări speciale ale dreptului de deducere"; avea la data achiziție intracomunitare următorul conținut:
"(1)În cazul vehiculelor rutiere motorizate care sunt destinate exclusiv pentru transportul rutier de persoane, cu o greutate maximă autorizată care să nu depășească 3.500 kg și care să nu aibă mai mult de 9 scaune de pasageri, incluzând și scaunul șoferului, nu se deduce taxa pe valoarea adăugată aferentă achizițiilor acestor vehicule și nici taxa aferentă achizițiilor de combustibil destinat utilizării pentru vehiculele care au aceleași caracteristici, aflate în proprietatea persoanei impozabile, cu excepția vehiculelor care se înscriu în oricare din următoarele categorii:
vehiculele utilizate exclusiv pentru: intervenție, reparații, pază și protecție, curierat, transport de personal la și de la locul de desfășurare a activității, precum și vehiculele utilizate de agenți de vânzări și de agenți de recrutare a forței de muncă;
vehiculele utilizate pentru transportul de persoane cu plată, inclusiv pentru activitate de taxi;
vehiculele utilizate pentru prestarea de servicii cu plată, inclusiv pentru închirierea către alte persoane, instruirea de către școlile de șoferi, transmiterea folosinței în cadrul unui contract de leasing financiar sau operațional;
vehiculele utilizate în scop comercial, respectiv în vederea revânzării.
Prin achiziții de vehicule, în sensul alin. 1, se înțelege cumpărare unui vehicul din România, importul sau achiziția intracomunitară a vehiculului.
Prevederile alin.1 și 2 nu se aplică pentru avansurile care au fost achitate înainte de data de 1 mai 2009 pentru valoarea totală sau parțială a vehiculelor motorizate, dacă livrarea acestora intervine după dat de 1 mai 2009 inclusiv.
Prevederile prezentului articol se aplică până la data de 31 decembrie 2010 inclusiv.
În cazul vehiculelor exceptate potrivit alin.1 se vor aplica regulile generale de deducere stabilite la art. 145 și art.146-147¹";.
Se impune o precizare referitoare la sfera de aplicare a alin. 1 al art. 145¹ Cod fiscal.
Astfel, acest text elimină dreptul de deducere numai pentru achizițiile de vehicule care sunt destinate exclusiv pentru transportul rutier de persoane cu o greutate maximă autorizată care să nu depășească 3.500 kg și care să nu aibă mai mult de 9 scaune de pasageri, incluzând și scaunul șoferului.
Împrejurarea dacă autovehiculul este destinat exclusiv pentru transportul de persoane sau dimpotrivă are o destinație mixtă rezultă din construcția vehiculului și din echiparea acestuia (detalii care se regăsesc în fișa vehiculului);
soluția se fundamentează pe art.2 lit. b) din O.U.G. nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, text în vigoare la epoca faptelor.
Prin urmare, vehiculele care prin construcție și echipare sunt destinate transportului mixt, respectiv atât transportul de persoane cât și transportului de mărfuri, cum ar fi autofurgonetele, autocamioanele, autodubele, etc. nu intră sub incidența normei precizate care limitează deducerea TVA, chiar dacă din punct de vedere al greutății și al numărului de locuri de pasageri s-ar situa în limitele prevăzute de art.145¹ din Codul fiscal.
Din cartea de identitate a vehiculului rezultă că acesta este unul cu o utilizare multiplă, nefiind deci destinat exclusiv transportului rutier de persoane (f.108).
Pe cale de consecință, situația din speță neintrând în domeniul de aplicație al art. 145 ¹ alin. 1 Cod fiscal, nu se mai impune analizarea situațiilor de excepție care ar da drept de deducere.
Cum în speță nu s-a contestat reunirea condițiilor generale de deducere stabilite la art. 145 și art.146-147¹ Cod fiscal în mod greșit organul fiscal a respins dreptul de deducere al TVA-ului pentru achiziționarea acestui vehicul.
Din fișa sintetică totală rezultă că reclamanta a achitat debitul principal stabilit prin decizia de impunere (f.104-107), împrejurare care de altfel nu a fost contestată de pârâtă.
În raport de aceste considerente, tribunalul a admis acțiunea principală, a anulat decizia de respingere și parțial decizia de impunere și raportul de inspecție fiscală cu privire la TVA-ul stabilit suplimentar și accesoriile aferente în cuantum de 8.740 lei, urmând ca organul fiscal să recalculeze obligațiile reclamantei pe baza situației fiscale stabilite de instanță.
În fine, organul fiscal va restitui reclamantei suma de 6.286 lei întrucât prelevarea ei nu mai are la bază un act administrativ fiscal.
În temeiul art. 274 alin.1 Cod de procedură civilă, tribunalul a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial avansat, conform chitanțelor depuse la dosar.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta D. G. A F.
P. C. -N. prin Administrația Județeană a F. P. M.
, solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea sau modificarea hotărârii recurate cu rejudecarea cauzei în fond și respingerea acțiunii reclamantei.
În motivare arată că la o analiza a hotărârii recurate se observa ca, instanța de fond s-a mărginit, în mare, sa admită cererea reclamantei astfel cum a fost formulata fără a analiza din punct de vedere legal solicitările acesteia și fără a verifica susținerile noastre. Este de observat ca, deși hotărârea recurata conține o reproducere a normelor care dau dreptul de deducere nu dorește sa precizeze care dintre ipotezele normei legale sunt incidente spetei.
Hotărârea recurata conține în motivare doua ipoteze fundamental contradictorii: astfel, pe de o parte se precizează în hotărâre ca vehiculele care sunt destinate transportului mixt nu beneficiază de dreptul de deducere al TVA (pag. 5, pct. II, ultimul alineat din hotărâre), iar pe de alta parte, se precizează ca, deși contestatoarea nu beneficiază de dreptul de deducere, în conformitate cu normele legale, are dreptul sa deducă TVA cu acest vehicul (pag. 5, pct. III, IV, V, și VI din motivarea hotărârii recurate). Pana la urma nu am reușit sa înțelegem care sunt argumentele de drept care justifica admiterea cererii contestatorului, în condițiile în care, normele legale, explicit prezentate de instanța, exclud aceasta posibilitate.
În conformitate cu dispozițiile art. 261 alin. 1 pct. 3 și 5 Cod Procedura Civila s-a stabilit ca, hotărârea trebuie sa cuprindă obiectul cererilor și dovezile administrate împreuna cu motivele ce au format convingerea instanței și care pot duce printr-un raționament logic la dispozitivul hotărârii. în speța, exista o motivare contradictorie care nu lasă sa se înțeleagă care sunt argumentele pentru care a fost admisa cererea contestatorului, în condițiile în care acesta nu se regăsește intre situațiile prevăzute de Codul Fiscal ce dau drept de deducere, totuși instanța de fond a apreciat ca, acesta are drept de deducere a TVA.
Referitor la cheltuielile de judecata acordate de instanța de fond, arată ca, la acordarea acestora instanța nu a ținut cont de normele procesual civile și nici de normele Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, cum atesta toate hotărârile în cauzele împotriva României, Curtea Europeana a Drepturilor Omului la acordarea cheltuielilor de judecata solicitate de parte a avut în vedere 3 criterii necesitatea, realitatea și caracterul rezonabil al acestor categorii de cheltuieli.
Aceste cheltuieli, facem trimitere la cheltuielile de judecata, au fost acordate fără respectarea principiului contradictorialității și al principiului dreptului la apărare. Nici un moment instanța fondului nu a pus în discuția pârtilor acest capăt de cerere, trecând peste faptul ca nu a fost cerut în scris în ceea ce privește cuantumul acestora.
Pe de alta parte, instanța fondului a încălcat dispozițiile art. 82 alin. 1 Cod Procedura Civila, norme care au următorul cuprins: "orice cerere adresata
instanțelor judecătorești trebuie sa fie făcuta în scris...", norme ce au caracter imperativ și duc la nulitatea hotărârii pronunțate în cauza, având în vedere ca, cheltuielile de judecata nu au fost solicitate ca și cuantum în scris. Prin aceasta atitudine a instanței de fond s-a încălcat principiul disponibilității, judecătorul de ia fond trecând peste limitele investirii, prin nerespectarea normelor imperative ale art. 129 alin. 6 Cod Procedura Civila, norme care stabilesc ca în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecații. În concluzie, este incident și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 Cod Procedura Civila, pentru ca, a acordat ceea ce nu s-a cerut. Normele care stabilesc modul de formulare al cererilor și de soluționare a acestora fiind norme de ordine publica.
Totodată instanța fondului a încălcat dispozițiile art. 261 alin. 1 pct. 3 și 5 Cod Procedura Civila, norme ce stabilesc ca, hotărârea trebuie sa cuprindă obiectul cererilor și dovezile administrate împreuna cu motivele ce au format convingerea instanței și care pot duce printr-un raționament logic la dispozitivul hotărârii. Apreciem ca, în speța este incident și motivul de modificare al hotărârii instanței de fond, prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod Procedura Civila.
Pentru aceste argumente apreciem ca, se impune modificarea în tot a hotărârii recurate în sensul anularii obligației noastre la plata cheltuielilor de judecata.
Prin întâmpinarea înregistrată S.C. Q. S.R.L. B. M.
, a solicitat respingerea recursului promovat de D. G. R. a F. P. C. -N. împotriva sentinței civile atacate, cu cheltuieli de judecată.
În motivare arată că prin sentința recurată a fost admisă contestația subscrisei și anulată decizia de impunere a recurentei prin care ni s-a solicitat plata retroactivă a unui TVA suplimentar în cuantum de 6.286 lei și majorări de întârziere de 2.454 lei raportat la achiziția intracomunitară a unui autovehicul pentru care s-a apreciat că nu ar avea drept de deducere conform art. 1451 Cod procedură fiscală.
Sentința este una legală și motivată corespunzător, criticile aduse nefiind în măsura a conduce la modificarea sa. Recurenta, când afirmă că sentința
conține în motivare două ipoteze fundamental contradictorii, dă dovadă de faptul că fie nu înțelege, fie nu dorește să înțeleagă raționamentul instanței de fond. Se interpretează cu totul eronat (sau poate doar tendențios) ultimul alineat al punctului II din pagina 5 a hotărârii, care, în opinia recurentei, ar conține afirmația că vehiculele care sunt destinate transportului mixt nu ar beneficia de dreptul de deducere al TVA. în fapt, afirmația judecătorului fondului este în sensul total invers, și anume că vehiculele care prin construcție și echipare sunt destinate transportului mixt "nu intră sub incidența normei precizate care limitează deducerea de TVA" (referirea fiind făcută la art.l451 Cod procedură fiscal), ceea ce evident înseamnă că pentru acestea este permisă deducerea TVA- ului.
Afirmația recurentei în sensul că judecătorul fondului s-ar fi pronunțat în sensul că "deși contestatoarea nu beneficiază de dreptul de deducere, în conformitate cu normele legale, are dreptul să deducă TVA cu acest vehicul" este una inventată și nu putem decât să rămânem stupefiați de atitudinea unui organ al statului care se poate manifesta în scris de o asemenea manieră, mințind cu nerușinare, întrucât nicăieri în conținutul hotărârii nu se regăsește o asemenea afirmație a judecătorului.
Dimpotrivă, sentința păstrează o linie consecventă și o motivare cât se poate de fluent și întemeiată cu privire la soluția pronunțată, arătându-se în mod expres faptul că textul art.1451 Cod procedură fiscal elimină dreptul de deducere numai pentru achizițiile de vehicule care sunt destinate exclusiv pentru transportul rutier de persoane, iar împrejurarea dacă autovehiculul în cauză are o asemenea încadrare sau dimpotrivă are o destinație mixtă, rezultă din construcția și echiparea sa (detalii care se regăsesc în fișa vehiculului), iar soluția se fundamentează pe art.2 lit. b) din O.U.G. nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, text în vigoare la epoca faptelor. Din cartea de identitate a vehiculului eliberat de autoritățile română rezultă în mod expres că suntem în prezența unui "vehicul cu utilizare multiplă", aspect ce reiese și din traducerea certificatului de înmatriculare din Germania, la punctul 5 fiind indicat felul: autovehicul cu până la 8 locuri autoutilitar. De altfel, a indicat organului fiscal, cu ocazia contestației formulate, ca autovehiculul a fost folosit pentru transportul valorilor materiale și bănești între punctele de lucru ale societății și între punctele de lucru și Trezorerie și unități bancare.
Cu privire la critica adusă cheltuielilor de judecată, apreciază că aceasta se impune a fi respinsă, legiuitorul neimpunând indicarea în scris a cuantumului cheltuielilor de judecată, acesta fiind solicitate în scris cu ocazia promovării contestației.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că urmează a fi recuperate cheltuielile de judecată "numai în măsura în care constituie cheltuitei necesare, care au fost făcute în mod real și în limita unui cuantum rezonabil", condiții îndeplinite în situația de față:
- necesare: intimata nu are angajat consilier juridic, iar cunoștințele juridice minime ale administratorului statutar au fost expuse cu ocazia formulării contestației împotriva raportului de inspecție fiscală și a deciziei de impunere, fără rezultat pozitiv însă, motiv pentru care s-a hotărât angajarea unui avocat în vederea reprezentării în instanță; reale: au fost dovedite cu chitanța emisă de avocat; într-un cuantum rezonabil: suma impusă spre plată cu titlu de TVA suplimentar și majorări de întârziere a fost în total de 8.740 lei la momentul întocmirii deciziei de impunere, cu posibilitatea creșterii sale în măsura neachitării. Litigiul nu este unul facil și nici uzual, implicând studierea și cunoașterea legislației fiscale în materie, situație în care apreciem că suma de
lei cu titlu de onorariu avocat respectă cerințele legii.
În drept, a invocat prevederile art.115, 274 Cod procedură civilă, art.1451din Codul de procedură fiscală.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate Curtea reține următoarele:
Prima critică a recurentului fundamentată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 din codul de procedură civilă de la 1865 aplicabil în cauză prin prisma art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012 se circumscrie motivării contradictorii a sentinței atacate.
Recurentul afirmă că instanța de fond nu a precizat care este ipoteza normei legale incidentă în speță și că hotărârea recurată conține în motivare două ipoteze fundamental contradictorii.
Analizând sentința atacată, Curtea reține că starea de fapt ce a generat litigiul pendinte a fost corect reținută de instanța de fond, aspect care de altfel nu a fost contestat în cauză.
Trebuie notat că litigiul poartă în legătură cu dispozițiile art. 145 ind. 1 din Codul fiscal aplicabile în luna februarie 2010, data achiziționării autovehiculului pentru care reclamanta susține că are drept de deducerea TVA-ului.
Analiza instanței de fond pleacă de la redarea integrală a textului legal menționat anterior și pe care l-a reținut și recurenta pârâtă în decizia administrativă și în actele administrative fiscale încheiate în urma inspecției fiscale.
Mai apoi instanța trece la analiza textului legal pornind de la delimitarea sferei de aplicare a normei, statuând că aceasta elimină dreptul de deducere numai pentru achizițiile de vehicule care sunt destinate exclusiv transportului rutier de persoane cu o greutate maximă autorizată care să nu depășească 3500 kg și care să nu aibă mai mult de 9 scaune de pasageri inclusiv șoferul.
Instanța de fond menționează apoi că aspectul de fapt al încadrării autovehicului conform destinației sale exclusiv de persoane sau mixtă rezultă din construcția autovehiculului și din echiparea acestuia care se regăsesc în fișa vehiculului conform art. 2 lit. b) din OUG nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, text în vigoare la data speței.
La acest punct instanța de fond concluzionează că vehiculele care prin construcție și echiprae sunt destinate transportului mixt, persoane și mărfuri, nu intră sub incidența normei legale analizate care limitează deducerea TVA-ului chiar dacă din punct de vedere al greutății și al numărului de locuri de pasageri s-ar situa în limitele prevăzute de norma legală analizată.
Până la acest punct practic analiza instanței de fond s-a făcut la modul general și aceasta consună întrutotul cu punctul de vedere al M. ui F. P.
- Agenția Națională de Administrare Fiscală conținut la pagina 2-a în adresa nr. 341061/_ trasmisă tuturor direcțiilor generale ale finanțelor publice, inclusiv pârâtei fiind înregistrată sub nr. 11402 din_ (f. 85 - 97 dos. fond).
Mai apoi instanța cu trimitere la datele speței reține că din cartea de identitate a vehiculului rezultă că acesta este cu utilizare multiplă, nefiind deci destinat exclusiv transportului și pe cale de consecință nu intră astfel în sfera de incidență a art. 145 ind. 1 Cod fiscal sens în care se conchide că analiza situațiilor de excepție menționate în acest text legal nemaimpunându-se.
În fine instanța de fond menționează că dat fiind faptul că în cauză nu s-a contestat îndeplinirea condițiilor generale de deducere a TVA stabilite de art. 145 și art. 146-147 ind, 1 din Codul fiscal în mod greșit organul fiscal a respins dreptul de deducere a TVA pentru achiziția acestui autovehicul după care instanța analizează cererea de restituire.
Din cele ce precedă, Curtea reține că silogismul instanței de fond este perfect legal nefiind dată ipoteza invocată de recurent.
Astfel, nu există nicio contradicție în ceea ce susține instanța de fond în argumentația sa, aceasta statuând foarte clar că pentru achiziția autovehiculului din litigiu reclamanta beneficiază de deucerea TVA-ului conform normelor generale de exercitare a dreptului de deducere deoarece autovehiculul nu se înscrie în sfera de aplicare a art. 145 ind. 1 din Codul fiscal iar normele de excepție din acest text legal care dau dreptul de deducere nu se impun a fi analizate de vreme ce s-a plecat de la premisa că autovehiculul nu are nicio incidență cu art. 145 ind. 1 din Copdul fiscal.
Aspectul pretins de recurentă că normele legale la care se referă instanța ar elimina posibilitatea de deducere a TVA-ului nu se constituie într-o motivare contradictorie ci mai degrabă se referă la o altă ipoteză, respectiv aplicarea greșită ori interpretarea greșită a normei legale dar care în speță nu a fost invocată ca motiv de recurs pe temeiul art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă ci recurenta s-a mărginit doar să invoce motivarea contradictorie axată pe art. 304 pct. 7 C.pr.civ. limite în care a și fost analizat recursul.
Față de cele ce precedă, motivul de recurs analizat nu este întemeiat astfel că va fi respins ca atare.
Cât privește cel de al doilea motiv de recurs, referitor la soluția privind cheltuielile de judecată, axat pe prevederile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C.pr.civ., se critică sentința atacată pe considerentul că instanța ar fi dat ceea ce nu s-a cerut, respectiv nu a prezentat motivele care au format convingerea instanței și sub unghiul art. 304 pct.9 C.pr.civ., deși nu se explicitează ci doar se deduce, se critică faptul că instanța de fond a aplicat și interpretat greșit dreptul pertinent mai precis cel dedus din practica Curții Europene a Drepturilor Omului cu referire la criteriile privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Curtea reține că încă din cererea introductivă de instanță reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată (f. 1 dos. fond), cererea fiind reiterată în scris și prin precizarea de acțiune depusă la dosar (f. 103 dos. fond) înregistrare consemnată în ședința publică din 6 noiembrie 2013 (f. 109 dos. fond).
Această cerere este reluată în concluziile orale consemnate în ședința publică din 15 ianuarie 2013 (f. 112 dos. fond) când a fost amânată pronunțarea și reluată în scris în concluziile scrise (f. 113 dos. fond).
Sub aspectul cuantumului cererii de cheltuieli de judecată s-a precizat în ședința publică că printr-o notă justificativă depusă alături de concluziile scrise se va justifica și proba cererea și se va preciza cuantumul acestora.
În pasajul final al concluziilor scrise depuse la dosarul cauzei (f. 115 dos. fond) s-a menționat că cererea de cheltuieli de judecată poartă asupra sumei de
1.000 lei onorariu avocațial justificat cu chitanțele atașate la filele 116,117 semnate pentru conformitate cu originalul de avocatul angajat în cauză de reclamantă.
Este real că cererea de chemare în judecată trebuie să conțină între altele obiectul acesteia după prețuirea reclamantului. În practica judiciară în materia cheltuielilor de judecată practica s-a conturat că cererea accesorie privind cheltuielile de judecată nu impune în mod necesar sub sancțiunea nulității prevăzute de art. 133 alin. 1 C.pr.civ. precizarea cuantumului cheltuielilor de judecată cu onorariul avocațial în măsura în care dovezile care justifică aceste cheltuieli sunt atașate la dosarul cauzei.
Mai mult, eventuala neregularitate privind cererea putea și trebuia să fie sesizată în modalitatea arătată în recurs, dacă se pleacă de la premisa exercitării drepturilor procesuale cu bună credință cerință impusă de art. 129 alin. 1 C.pr.cviv., în primul rând prin întâmpinare, apoi pe parcursul judecății și la
termenul de judecată la care s-a reiterat cererea de acordare a cheltuielilor de judecată cu mențiunea justificării acestora prin concluziile scrise.
Curtea constată că în niciunul din actele de procedură nu s-a invocat sau consemnat o atare neregularitate. Mai mult la data amânării pronunțării soluției când s-a consemnat concluziile orale ale reprezentantului reclamantei pârâta nu s-a prezentat pentru a se opune cu privire la încuviințarea unei atari proceduri.
Dincolo de aceste considerații, Curtea reține că sub aspect procedura cererea a îndeplinit cerințele prevăzute nu numai de art. 82 alin. 1 C.pr.civ. invocat de recurent normă care trimite la cereri în general ci și prevederile art. 112 C.pr.civ. fiind aptă și posibil de judecat.
Din această perspectivă, nu se poate reține că instanța de fond a dat ceea e nu s-a cerut și astfel nu este fondat motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 6 C.pr.civ.
Sub aspectul motivului prevăzut la art. 304 pct. 7 C.pr.civ. Curtea reține că instanța a motivat în fapt și în drept soluția dată asupra cereii de cheltuieli de judecată fără să fie reținută incidența art. 274 alin. 3 C.pr.civ. aspect pe care de altfel recurenta nici nu l-a evocat expres ori explicit.
Este real că în practica judiciară pertinentă a ÎCCJ cât și a instanței de la Strasbourg s-a statuat că: Partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli, decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.(ÎCCJ-Secția comercială, decizia nr. 405 din 4 februarie 2010, accesibilă pe portalul scj.ro).
În speță, sub unghiul de analiză a art. 304 pct. 9 C.pr.civ. cu referire la aplicarea și interpretarea corectă a art. 274 C.pr.civ. din perspectiva condițiilor mai sus evocate, Curtea reține că, cheltuielile suportate de reclamantă cu angajarea unui avocat generate de soluționarea prezentului litigiu se pot califica ca fiind necesare de vreme ce entitățile de drept privat constituite potrivit Legii nr. 31/1990 au libertatea de a încheia convenții de asitență judiciară cu avocați pentru a îndeplini pentru acestea cele necesare pentru buna desfășurare a unui litigiu.
În concret, în lipsă de alte probe, necesitatea evocată de intimată în cuprinsul întâmpinării este plauzibilă ținând seama că reprezentarea în justiție prin avocat ține de dreptul la apărare al părții garantat de art. 24 din Constituția României și art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Cu privire la realitatea cheltuielilor acest aspect rezultă fără echivoc din împuternicirea avocațială depusă în original la dosar din care rezultă că reclamanta a angajat pe apărător în baza contractului de asistență juridică nr. 18 din_ pentru redactare și susținere cerere în contencios fiscal (f. 2 dos. fond) cât și din chitanțele nr. 31 din_ (f. 116 dos. fond) din care rezultă că avocatul a încasat de la reclamantă suma de 500 lei cu titlu de avans onorariu avocațial în baza contractului de asistență juridică nr. 18 din_ și nr. 41 din_ (f. 117 dos. fond) din care rezultă că avocatul angajat de parte a încasat de la reclamantă suma de 500 lei cu titlu de diferență onorariu avocațial în baza contractului de asistență juridică nr. 18 din_ .
În ceea ce privețte rezonabilitatea cheltuielilor de judecată trebuie reținut că obiectul litigiului de față poartă asupra creanței fiscale în sumă de 8.740 lei și care a presupus întocmirea actelor de procedură studiul legislației aplicabile la epoca faptului generator al TVA. Întrucât suma cu titlu de cheltuieli de judecată se situează sub nivelul de 10 % din valoarea litigiului și că avocatul a fost prezent la toate termenele de judecată, se apreciază că suma de 1.000 lei pretinsă cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial se înscrie în cerința
rezonabilității, onorariul nefiind excesiv de mare în raport de valoarea pricinii sau munca prestată de avocat.
Așa fiind, nici motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 nu este fondat.
Față de cele ce precedă, Curtea urmează să respingă ca nefondat recursul exercitat de recurentul pârât cu consecința menținerii în tot a sentinței atacate.
Întrucât recurenta a căzut în pretenții dat fiind soluția din recurs, în temeiul art. 274 C.pr.civ. va fi obligată să plătească reclamantei suma de 1.150,03 lei, cheltuieli de judecată în recurs reprezentând onorariu avocațial (f.
13) și cheltuieli de transport al avocatului la instanță pe ruta B. M. - C. -N., tur-retur (f.12).
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E:
Respinge recursul declarat de pârâta D. G. R. A F. P.
C. -N. prin Administrația Județeană a F. P. M. împotriva sentinței civile nr. 355 din_, pronunțată în dosarul nr._ al T. ui M., pe care o menține în întregime.
Obligă recurenta să plătească intimatei SC Q. S. B. M. suma de 1150,03 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 24 octombrie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
M. D. R. -R. D. L. U.
G. ,
M. T.
Red.L.U./Dact.S.M 2 ex./_ Jud.fond. A. S.
