Decizia civilă nr. 11080/2013. Anulare act emis de autoritati publice locale
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 11080/2013
Ședința publică din data de 18 noiembrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: S. L. R. JUDECĂTORI: V. G.
M. H.
G.: M. V. -G.
S-a luat în examinare recursul declarat de recurenta- reclamantă L.
S. împotriva sentinței nr.4925 din_, pronunțată în dosarul nr._ al T. ui Maramureș, în contradictoriu cu intimații- pârâți C. LOCAL
B. M., M. B. M. PRIN P., având ca obiect anulare act emis de autorități publice locale.
Componența completului de judecată în prezentul dosar a fost modificat potrivit dispozițiilor art.98 alin. 6 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, conform procesului-verbal atașat la fila 16 din dosar.
La a doua strigare a cauzei, la apelul nominal, făcut în cauză se constată lipsa părților litigante.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței următoarele:
Cauza se află la primul termen de judecată. Procedura de citare este îndeplinită. Recursul este legal timbrat. Intimatul-pârât M. B. M. a depus întâmpinare. Recurenta a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Curtea, din oficiu, în temeiul dispozițiilor art. 1591al. 4 C. pr.civ., raportat la art. 21 din Constituție, art. 10 al. 2 din Legea nr. 554/2004 și art. 3 pct. 3 C. pr.civ., constată că este competentă general, material și teritorial să judece recursul care este formulat în termen, motivat, comunicat și legal timbrat.
Curtea, apreciind că la dosar există suficiente probe pentru justa soluționare a cauzei, în temeiul dispozițiilor art.150 Cod pr.civ., declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare pe baza actelor de la dosar.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 4925/_ a T. ui Maramureș, pronunțată în dosar nr._, s-a respins acțiunea în contencios administrativ precizată de reclamanta LS în contradictoriu cu pârâții Municipiul B. M. prin P. și C. Local B. M. .
Pentru a dispune în acest sens, tribunalul a reținut că prin sentința civilă nr. 11824 din 12 decembrie 2012 pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria Baia Mare a admis excepția necompetenței materiale și a declinat în favoarea T. ui Maramureș - Secția Contencios Administrativ și Fiscal, soluționarea cererii în anulare act administrativ, introdusă de
reclamanta L. | S. | în contradictoriu cu pârâții C. Local B. M. și |
Primăria M. | B. M., reținând că obiectul cererii reclamantei este |
anularea unei hotărâri a C. ui Local B. M. și a autorizației de construcție privind parcarea situată pe str. P. Ș., din B. M. .
Contenciosul administrativ este activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii, a litigiilor în
care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul legii evocate, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.
Reținând că potrivit art. 2 pct. d din Codul de procedură civilă, tribunalul a judecat în primă instanță procesele și cererile în materie de contencios administrativ, în afară de cele aflate în competența curților de apel, judecătoria a considerat că obiectul cererii, chiar imprecis determinat, prin neindividualizarea actelor administrative a căror anulare s-a solicitat, se încadrează în prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004.
La Tribunalul Maramureș dosarul a fost înregistrat sub nr._ .
Pentru primul termen de judecată, reclamanta a depus precizare de acțiune prin care a solicitat tribunalului ca în contradictoriu cu Municipiul
B. M. prin P. și a C. ui Local B. M. prin Președinte de ședință, să dispună anularea hotărârilor C. ui Local și a autorizației de construire în cazul în care acestea au fost emise, luarea unor măsuri pentru recunoașterea și repararea prejudiciilor cauzate de lucrările de amenajare a albiei Văii Usturoiului, a carosabilului și a parcării din fața Liceului de Artă în dreptul imobilului în care locuiește reclamanta, respectiv 1D pe str. P. Ș. din B. M., lucrări prin care s-a redus spațiul dinspre casa reclamantei și mașini, de la aproximativ 5 metri până la aproximativ 90 cm.
Reclamanta a susținut că înaintea lucrărilor de lărgire a parcării, între gardul casei și parcarea din fața Liceului de Artă era o distanță de aproximativ 5 metri însumată astfel: zona verde dintre gard și vale 1,80 m; Valea Usturoiului cu o lățime de aproximativ 2,70 m și bordura care delimita parcarea, aproximativ 0,44 m iar acum distanța este de 90 cm iar unele porțiuni și mai puțin de atât, botul mașinilor intrând aproape în gard, fapt ce impune ca parcarea să se mențină pe vechiul amplasament pentru a înlătura disconfortul reclamantei și familiei sale cauzat atât de mașinile parcate cât și de elevii liceului.
Reclamanta a arătat că solicită obligarea pârâților să repare prejudiciul pe care l-au creat iar în dreptul imobilului să creeze o distanță minimă de 2 metri între gard și parcare, de-a lungul gardului, suprafață pe care instanța să-i oblige să o amenajeze ca zonă verde și să planteze arbuștii ornamentali, pentru a crea o cât de mică barieră verde între mașini și curte. Iar de o parte și de alta a porții să îi oblige să amenajeze balustrade, de la poartă înspre parcare pe o distanță de 4,5 metri, pentru ca mașinile să nu mai poată parca sau întoarce în fața porții.
Prin întâmpinare, Municipiul B. M. a invocat excepția nulității cererii de chemare în judecată fiind lipsită de obiect și a solicitat respingerea acesteia ca nefondată.
Pârâtul a susținut că nu a fost emisă autorizație de construire sau hotărâre de Consiliu Local pe lucrările de reamenajare a parcării publice existente pe str. P. Ș. din B. M., lucrările executate fiind de reparații și întreținere cu scopul de a asigura condiții de circulație mai bune, fluidizarea traficului și suplimentarea lucrărilor de parcare existente, astfel lipsește obiectul cauzei.
Pârâtul a arătat că lucrările de întreținere și reparații au fost executate pe domeniul public al M. B. M., fără a fi afectate proprietățile private, municipalitatea venind în sprijinul riveranilor pentru asigurarea accesului spre locuințe prin amenajarea de podețe acolo unde situația impunea acest lucru și de suplimentare a locurilor de parcare existente, lucrările fiind necesare pentru asigurarea scurgerii apei prin decolmatarea albiei pârâului, realizându-se totodată și fluidizarea traficului în zona Liceului de Artă prin lărgirea carosabilului și reamenajarea parcării publice existente.
Prin răspunsul la întâmpinare depus la_, reclamanta LS a solicitat respingerea excepției nulității acțiunii invocată de Municipiul B. M. prin P. iar pe fond admiterea acțiunii formulate și a cerut în subsidiar luarea unor măsuri pentru recunoașterea și repararea prejudiciilor cauzate de lucrările întreprinse prin crearea unei distanțe de minim 2 metri între parcare și gard, de-a lungul gardului.
Reclamanta a susținut că prin executarea lucrărilor menționate au fost încălcate dispozițiile art. 3 lit. c din Legea nr. 50/1991 și de art. 3 lit. c din Ordinul nr. 536/1997 unde este prevăzut faptul că distanța de la ferestrele caselor și până la parcări este de minim 10 metri, ori, distanța dintre parcarea mașinilor și gardul reclamantei este de câțiva centimetri iar față de ferestre de aproximativ 3 - 4 metri, siguranța și liniștea reclamantei fiind puse în pericol iar lucrările executate i-au produs mai mult deservicii.
În drept a invocat prevederile art. 1 și următoarele din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, Ordinul nr. 536/1197 privind aprobarea Normelor de igienă și mediul de viață al populației.
Examinând cu prioritate excepțiile în conformitate cu art. 137 Cod pr. civilă, instanța a constatat că excepția lipsei calității procesuale a Primăriei
M. a rămas fără obiect având în vedere că prin precizarea din _
înregistrată la Tribunalul Maramureș, reclamanta a chemat în judecată Municipiul B. M. reprezentat prin P. .
Nu s-a contestat faptul că pe str. P. S. din B. M. s-au executat lucrări de reamenajare și extindere a parcării publice pe terenul proprietate publică a municipiului situat în fața Liceului de Artă, lucrările fiind necesare și pentru asigurarea scurgerii apei prin decolmatarea albiei pârâului Valea Usturoiului, a fluidizării traficului în acea zonă prin lărgirea carosabilului.
Dat fiind faptul că nu s-a adoptat o hotărâre de consiliu local, respectiv o autorizație de construire, acțiunea reclamantei privind anularea unor astfel de acte administrative este lipsită de obiect și astfel este neavenită chemarea în judecată a C. ui Local B. M. .
Reclamanta și-a întemeiat acțiunea și precizarea de acțiune pe dispozițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cu modificările și completările ulterioare, conform cărora orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termen legal a unei cereri se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.
Atâta vreme cât nu au fost emise acte administrative, în cauză nu poate fi reținută incidența textului de lege menționat anterior.
Nemulțumirea reclamantei este legată de faptul că s-a extins parcarea publică din fața proprietății sale imobiliare, fapt ce îi creează disconfort prin aglomerație și zgomot, raportat la distanța foarte mică dintre parcare și
locuința sa, zgomotul fiind produs atât de mașinile care parchează cât și de elevii liceului.
Instanța a considerat că prevederile art. 3 lit. c din Ordinul nr. 536/1997 invocate de reclamantă nu au relevanță în prezenta cauză ținând cont de împrejurarea că parcarea este amenajată pe terenul proprietatea municipiului iar extinderea trebuia adoptată la condițiile concrete legate de suprafața disponibilă existentă.
Pe de altă parte, împrejurarea că imobilul situat în zona de parcare, în natură casă de locuit proprietatea reclamantei, este construit foarte aproape de stradă, nu poate fi imputabil pârâtului.
Din perspectiva considerentelor arătate și având în vedere dispozițiile art. 18 al. 1 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cu modificările ulterioare, acțiunea reclamantei a fost respinsă ca fără obiect în ce privește anularea actelor administrative unilaterale și ca nefondată cu privire la celelalte capete de cerere formulate în precizările ulterioare.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta LS, solicitând admiterea recursului și casarea în totalitate a sentinței atacate.
Recurenta arată că în faza incipientă a lucrărilor efectuate de către Primăria municipiului B. M., administratorul public a comunicat în luna iulie 2012 prin Adresa nr. 19759/2012, că:
Pe strada P. S. se execută lucrări de decolatare pe Valea Usturoiului, amenajarea albiei și de lărgire a carosabilului sau amenajare a unei parcări.
Lucrările de reparații și întreținere se realizează pe domeniul public și nu vor afecta proprietățile private.
Prin adresa nr. 2488 din_ Poliția Locală ar aduce la cunoștință că lucrările de construire efectuate de Primăria municipiului B. M. sunt lucrări de amenajare a cursului pârâtului Valea Usturoiului și se execută pe domeniul privat al Primăriei municipiului B. M., în conformitate cu Legea nr. 51/1991.
Observând evoluția lucrărilor în data de_ recurenta a formulat și înregistrat o plângere prealabilă față de încălcarea de către Primăria municipiului B. M. a prevederilor Ordinului nr. 536/_ și nerespectarea distanței minime față de ferestrele casei recurentei la care poate construi o parcare, contestând totodată autorizația de construire și Hotărârea de C. Local emise cu ignorarea acestei prevederi legale.
Prin aceeași plângere prealabilă recurenta a solicitat să i se prezinte Autorizația de construire, proiectul și avizele în baza cărora se realizează lucrarea, înscrisuri care nu i-au fost prezentate reclamantei.
Față de refuzul autorităților de a-i pune la dispoziție autorizațiile în caza cărora se construia acea parcare la o distanță de mai puțin de 5 m de ferestrele casei sale, reclamanta a încercat blocarea lucrărilor, sens în care a demarat un litigiu având ca obiect o ordonanță președințială - nr._ .
Prin întâmpinarea depusă la ordonanța președințială a reclamantei - nr. 22467/2012, la termenul din_, Primăria municipiului B. M. susține că nu se vor face marcaje și nu va fi semnalizat ca parcare tronsonul din fața casei reclamantei.
Față de această susținere a Primăriei, ordonanța reclamantei a fost respinsă ca rămasă fără obiect, întrucât lucrările făcute de pârâților în dreptul imobilului reclamantei, erau finalizate deja la data pronunțării.
Întrucât lucrarea a fost finalizată și contrar susținerilor autorității publice s-a amenajat o parcare care nu respectă distanța minimă reglementată prin Ordinul nr. 536/_, reclamanta a formulat prezenta
acțiune prin care a înțeles să conteste Autorizația de construire și Hotărârea
ui Local B. M. emise cu încălcarea dispozițiilor Ordinului nr. 536/_ .
Obiectul acțiunii a fost astfel stabilit întrucât autoritatea publică a refuzat să îi comunice reclamantei autorizația de construire, proiectul și avizele în baza cărora se realizează lucrarea, așa cum comunicase reclamanta încă din_ .
Ulterior, la data de_ reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că a solicitat și repararea prejudiciului adus prin modul în care au fost efectuate lucrările de amenajare a parcării și asigurarea de către autoritate a unei distanțe minime de 2 m între gardul reclamantei și parcarea amenajată, distanță pe care să fie plantați arbuști care să asigure o barieră verde între parcare și curtea reclamantei.
Prin întâmpinarea depusă, in cauză pârâta Primăria municipiului B.
M. a invocat o lipsa a obiectului cererii de chemare în judecată față de faptul că lucrările au fost efectuate fără emiterea în prealabil a unei autorizații de construire sau a unei hotărâri de C. Local.
Recurenta mai arată că raportând starea de fapt la textul art. 1 alin. 1 și 2 din Legea nr. 554/2004, se învederează instanței că orice efect / consecință tangibil/ă de care este responsabilă o autoritate publică trebuie să aibă la bază o manifestare de voință.
În cazul de față, buna credință a determinat-o pe reclamantă să presupună că lucrările demarare de către Municipiul B. M. au fost autorizate cu respectarea procedurii legale și a avut la bază o hotărâre de C. Local și o autorizație de construire pentru a da aparența de legalitate din punct de vedere procedural demersurilor administrației.
Deși reclamanta a solicitat în prealabil comunicarea tuturor înscrisurilor în baza cărora se efectuau la acel moment lucrările de construcție, aceasta s-a confruntat cu un refuz din partea autorității publice.
Abia la termenul din_, recurenta a aflat că aceste acte nu numai că nu aveau cum să respecte imperativul instituit de Ordinul nr. 536/_
, dar nu au nici măcar o existență faptică.
În acord cu prevederile legale din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale orice manifestare de voință care emană de la o autoritate publică trebuie să îmbrace o anumită formă și să respecte o anumită procedură de adoptare pentru a fi legală.
Altfel spus, trebuie să existe un înscris ad probationem care să incorporeze manifestarea de voință a administrației - un act administrativ.
Deși singura definiție legală a actului administrativ - art. 2 alin. 1 lit. c din Legea nr. 554/20104 - nu o prevede expres, doctrina a statuat că un act administrativ nescris nu există.
În speță, ceea ce se întâmplă nu numai că este ilegal, dar și la limita absurdului, în sensul că din punct de vedere material există efecte clare atribuite administrației (toate lucrările care s-au efectuat până în prezent, inclusiv construirea parcării care vatămă drepturile și încalcă Ordinul nr. 536/1997 la care s-a făcut referire în acțiunile precedente ale reclamantei), care trebuie în mod logic să aibă o manifestare de voință concretizată prin înscrisuri - autorizație de construire, HCL, proiect, etc.
Practic, deși efectele manifestării de voință există și sunt palpabile, există o parcare a cărei existență nu este contestată la acel moment de către autoritatea publică, nu se poate identifica faptic / scriptic, manifestarea care a dus la acea consecința nelegală.
Chiar dacă această manifestare de voință este atât de ilegală încât nu respectă nici măcar cea mai elementară regulă de formă, forma scrisă, aceasta nu înseamnă că ea nu a existat sau că față de o grosieră încălcare a proceduri de realizare a lucrărilor de construcție, fie ele și pe domeniul public, reclamantei să îi fie restrâns accesul la justiție.
Mai mult decât atât, datorită acestei situații s-a ajuns la încălcarea unui principiu primordial în drept și anume Nemo auditur propriam turpitudine allegans, adică într-un litigiu nimeni nu își poate invoca propria culpă pentru a se apăra.
Or, tocmai acesta este apărarea Primăriei municipiului B. M. care solicită respingerea prezentei acțiuni ca fiind lipsită de obiect față de neglijența sa de a da o formă fizică - act administrativ scris - manifestării sale de voință.
Reducând raționamentul la absurd, care ar fi fost situația dacă Municipiul B. M. ar fi obținut o autorizație de construire sau ar fi emis o hotărâre de consiliu local, acte în baza cărora ar fi demarat aceleași lucrări,
ilegale, dar măcar ar fi respectat condiția formei scrise a actului administrativ?
Practic, deși nelegalitatea ar fi fost "mai mică";, nu ar fi fost niciun impediment în a anula actul și a obține repararea prejudiciului prin aducerea lucrărilor în starea de dinainte.
Dar în prezenta situație în care autoritatea nici măcar nu a respectat acea aparență de legalitate și nu a urmat procedura impusă legal în vederea realizării respectivei lucrări, reclamanta se află în imposibilitatea de a contesta manifestarea de voință care a dus la acea consecință nelegală - realizarea unei lucrări ce nu respectă distanța impusă prin Ordinul nr. 536/_ .
În speță, așadar, este incidentă teoria actului administrativ inexistent.
S-a statuat că, cu puține excepții, forma scrisă a actului este o condiție chiar a existenței acestuia. Forma scrisă este așadar mai mult decât o condiție esențială, este una existențială.
În funcție de importanța condiției de valabilitate nerespectate, cu alte cuvinte, în funcție de gravitatea încălcării, sancțiunile aplicabile actelor administrative de autoritate sunt: a) anulabilitatea; b) nulitatea; c) inexistența.
Actele administrative inexistente sunt departe de a se bucura de o prezumție de legalitate, fiind lovite de vicii atât de vizibile încât nimeni nu le poate atribui caracterul de acte juridice obligatorii.
Un act inexistent nu generează, nu modifică și nu stinge raporturi juridice conform intenției autorului sau, dar totuși el poate produce efecte juridice echivalând cu un fapt juridic material, putând avea ca efecte, de exemplu, obligația restituirii prestației necuvenite pe drept, cum ar fi plata nedatorată a unui impozit fixat printr-un act inexistent.
Doctrina recentă a subliniat că în cazul în care lipsește forma scrisă ne aflăm în fața unei inexistențe a actului administrativ, iar în fața unei cereri de constatare a inexistenței, orice instanță este competentă, în speță, cu atât mai mult instanța de contencios administrativ.
Dincolo de percepția doctrinei reclamanta apreciază că este și de bun simț juridic să se accepte posibilitatea remedierii unui astfel de comportament al administrației printr-o procedură simplă și eficientă, precum și apărarea în fața abuzurilor care uneori pot atinge cote greu de explicat.
Într-adevăr, stricto sens, în speță, cererea reclamantei nu ar avea obiect pentru că actele administrative nu există, dar pentru a putea repara prejudiciile aduse chiar și această inexistență trebuie constatată de către o instanță de judecată așa cum practica judiciară a arătat-o deja, iar realitatea o arată și acum.
Nu este culpa reclamantei că Municipiul B. M. se află într-o stare de ilegalitate atât de puternică încât aparent cererea reclamantei nu ar avea obiect, dar cu atât mai mult această aparență nu va putea fi invocată niciodată de către autorități în apărarea lor ca temei al respingerii acțiunii reclamantei.
Pentru toate aceste motive recurenta solicită instanței să constate în mod punctual următoarele:
A existat o manifestare de voință a administrației, în speță, Municipiul
B. M., care a produs efecte ce vatămă drepturile reclamantei și încalcă o serie de acte normative.
Această manifestare de voință chiar dacă este vădit nelegală față de nerespectarea condițiilor de fond și de procedură, faptic ea există și a produs efecte.
Este vorba despre un act administrativ inexistent (față de lipsa formei scrise), dar producător de efecte.
Față de toate aceste aspecte, reclamanta apreciază că actul administrativ deși nu a îmbrăcat o formă materială, în sensul de manifestare de voință ce produce efecte juridice, a existat și a încălcat dreptul reclamantei de a beneficia de o distanță mai mare de 2 m între gardul casei sale și parcarea nou construiră de către Primăria municipiului B. M. .
Sens în care se impune obligarea administrației la repararea prejudiciului creat prin aducerea situației în starea de dinainte, adică retragerea suprafeței parcării construite pe Valea pârâului Usturoiului, astfel încât construcția să respecte normele de igienă prevăzute de Ordinul nr. 536/1997 pentru aprobarea Normelor de igienă și a recomandărilor privind mediul și viața populației.
În drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 9 și art. 3041C.pr.civ., Legea nr. 554/2004, Ordinul nr. 536/1997.
Pârâtul Municipiul B. M. prin primar, a depus la dosarul cauzei întâmpinare, solicitând respingerea recursului formulat ca nefondat, pentru următoarele motive:
În mod corect, prima instanță a reținut că acțiunea reclamantului iese de sub incidența prevederilor Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ și a respins acțiunea în contencios-administrativ formulată de recurenta-reclamantă ca fiind fără obiect în ce privește anularea actelor administrative unilaterale și ca nefondată cu privire la celelalte capete de cerere formulate în precizările ulterioare, motivând în esență că, atâta vreme cât nu au fost emise acte administrative, în cauză nu poate fi reținută incidența art. 1 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.
Nemulțumirea recurentei-reclamante este legată de faptul că s-a extins parcarea publică din fața proprietății sale imobiliare, fapt ce îi creează disconfort prin aglomerație și zgomot, raportat la distanța foarte mică dintre parcare și locuința sa, zgomotul fiind produs nu doar de mașinile care parchează ci și de elevii liceului.
In ceea ce privește acest aspect, instanța fondului a reținut corect împrejurarea că, imobilul situat în zona de parcare, în natură casă de locuit proprietatea recurentei-reclamante a fost construit foarte aproape de stradă, aspect care nu poate fi imputabil intimaților-pârâți.
Ca urmare, instanța de fond a reținut corect faptul că prevederile art. 3 lit. c din Ordinul nr. 536/1997 invocate de către recurenta-reclamantă nu au relevantă în prezenta cauză, ținând cont de împrejurarea că parcarea a fost amenajată pe terenul proprietatea municipiului iar extinderea trebuia adoptată la condițiile concrete legate de suprafața disponibilă existentă.
In ceea ce privește marcajele, din planșele foto existente la dosarul cauzei rezultă indubitabil faptul că tronsonul din dreptul imobilului proprietatea recurentei-reclamante, aferent zonei de acces în imobil, nu este prevăzut cu marcaje pentru parcare, tronsonul respectiv fiind marcat cu semnul 00, parcarea interzisă.
Din perspectiva considerentelor arătate, apreciază că nu poate fi reținută nici o culpă în sarcina sa așa cum susține recurenta-reclamantă, atât prin acțiunea precizată cât și prin recursul formulat, nefiind afectată proprietatea privată a acesteia, lucrările de extindere și reamenajare parcare publică existentă fiind executate pe terenul proprietatea municipiului B. M.
.
Analizând recursul declarat, Curtea reține următoarele:
Reclamanta solicită anularea autorizației de construire în baza cărora s-au executat lucrări de reamenajare și extindere a parcării publice pe terenul proprietate publică a municipiului situat în fața Liceului de Artă, pe str. P. S. din B. M., lucrările efectuate pentru asigurarea scurgerii apei prin decolmatarea albiei pârâului Valea Usturoiului și a fluidizării traficului în acea zonă prin lărgirea carosabilului.
Cu toate că reclamanta s-a îndreptat împotriva unei autorizații de construire, ea nu a indicat datele acestei autorizații, iar în cadrul procesului s-a stabilit că pentru lucrările respective nu s-a adoptat o hotărâre de consiliu local și nu s-a emis o autorizație de construire. Prin urmare, acțiunea reclamantei privind anularea unei autorizații de construire care nu există, este lipsită de obiect, soluția de respingere pe acest temei fiind corectă.
Reclamanta a mai solicitat prin acțiunea precizată ca instanța să dispună anularea hotărârilor C. ui Local și a autorizației de construire în cazul în care acestea au fost emise, luarea unor măsuri pentru recunoașterea și repararea prejudiciilor cauzate de lucrările de amenajare a albiei Văii Usturoiului, a carosabilului și a parcării din fața Liceului de Artă în dreptul imobilului în care locuiește reclamanta, respectiv 1D pe str. P. Ș. din B. M., lucrări prin care s-a redus spațiul dinspre casa reclamantei și mașini, de la aproximativ 5 metri până la aproximativ 90 cm. De asemenea, reclamanta a indicat ca repararea prejudiciului de către pârâți să se facă astfel: în dreptul imobilului pârâții să creeze o distanță minimă de
2 metri între gard și parcare, de-a lungul gardului, suprafață pe care instanța să-i oblige să o amenajeze ca zonă verde și să planteze arbuștii ornamentali, pentru a crea o cât de mică barieră verde între mașini și curte, iar de o parte și de alta a porții instanța să îi oblige să amenajeze balustrade, de la poartă înspre parcare pe o distanță de 4,5 metri, pentru ca mașinile să nu mai poată parca sau întoarce în fața porții.
Reclamanta atacă și o hotărâre de consiliu local, condiționat de
împrejurarea emiterii acesteia; în speță a rezultat că nu s-a adoptat o hotărâre de consiliu local, astfel încât și sub acest aspect acțiunea reclamantei este fără obiect.
Restul petitelor formulate sunt accesorii celor de anulare a autorizației sau hotărârii de consiliu local, iar repararea prejudiciului (aspect căruia i se
subsumează toate cererile accesorii) nu poate fi soluționată în contenciosul administrativ în situația în care nu există un petit principal judecat în favoarea părții reclamante, așa cum rezultă din art. 1 alin. 1, 18 alin. 3 și 19 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, interpretarea fiind, bineînțeles, că petitul în despăgubiri este numai ipoteza cea mai frecventă pe care legea o adresează fără să excludă alte modalități de reparare a prejudiciului, care urmează același regim juridic.
Încercând să ocolească finele de neprimire reprezentat de lipsa de obiect a petitelor principale, care determină și soarta corespunzătoare a celor accesorii, reclamanta a indicat în recurs aspecte care antamează teoria actului inexistent însă prin acest fapt a fost schimb obiectul cererii de chemare în judecată și susținerile din prima instanță, ceea ce este inadmisibil; în consecință, Curtea este dispensată de analiza acestor motive, precum și a restului motivelor care nu sunt pertinente șirului logic al raționamentului reținut. Considerentele Curții răspund numai susținerilor pertinente ale părților, pe care le adresează direct sau implicit.
Față de cele de mai sus, în temeiul art. 312 alin. 1 C. pr. civ., Curtea urmează să respingă recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta LS împotriva sentinței civile nr. 4925 din_, pronunțată în dosarul nr._ al T. ui Maramureș pe care o menține în întregime.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din_ .
PREȘEDINTE | JUDECĂTORI | ||||
S. | L. R. | V. | G. | M. | H. |
G.
M. V. -G.
Red.SLR/dact.MS 2 ex./_ Jud.fond: V.I.
