Decizia civilă nr. 11212/2013. Contencios. Pretenții
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA A II-A CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 11212/2013
Ședința publică din data de 20 Noiembrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE M. H. JUDECĂTOR D. M. JUDECĂTOR F. T. GREFIER D. C.
Pe rol soluționarea recursului declarat de reclamanta SC F. A. SI D.
F. S. PRIN LICHIDATOR J. SS împotriva sentinței civile nr. 8828 din data de_, pronunțată de Tribunalul Cluj, în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâtul M. C. T., având ca obiect - pretenții daune materiale.
Prin Serviciul Registratură, la data de_ intimatul-pârât a depus la dosarul cauzei note de ședință, în două exemplare.
Mersul dezbaterilor, susținerile și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de_, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
C U R T E A :
Prin sentința civilă nr. 8.826 din_, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C., s-a respins ca neîntemeiată acțiunea în contencios administrativ formulată si precizată de reclamanta SC F. A. ȘI D. F. S. TURDA, în contradictoriu cu pârâtul M. C. T. .
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că la data de_, între Primăria M. ui C. T. și S.C. "F. A. și D. F. "; S.R.L., s-a încheiat contractul de concesiune nr. 4414 având ca obiect concesionarea imobilului teren situat în extravilanul M. ui C. T. în vecinătatea râului Arieș, între stația de epurare și granița administrativă, în suprafață de 314.449 mp teren, aparținând domeniului public, din care 1. atribuiți prin hotărârea nr. 211/2001 a Prefecturii Județului C., iar suprafața de 1. mp înscris în CF 87 nr. top 116, 128/a, 128/b, 128/c, 127/a, 127/b, scopul concesiunii fiind edificarea unei zone de agrement turistic. În baza contractului, reclamanta a solicitat eliberarea certificatului de urbanism iar apoi, a autorizației de construire, ambele fiind eliberate în scopul amenajării zonei de agrement, sens în care ulterior, s-a trecut la executarea celor încuviințate.
Astfel, concesionarul este obligat să plătească autorității concedente o sumă de bani periodică, numită redevență, în schimbul executării serviciului public, nu este o fracțiune de preț ci tocmai pentru că autoritatea concedentă are dreptul de a pretinde o parte din beneficiile realizate din exploatare.
Deci redevența este un venit nefiscal al bugetului local al M. ui C. T.
, iar modul de calcul s-a stabilit la momentul încheierii contractului.
Prin decizia de impunere nr. 215/_, s-a stabilit în sarcina societății, din oficiu, obligația de plată a taxei pentru foraje și excavări în cuantum de
1.304.477 lei, întrucât, după verificarea îndeplinirii obligațiilor asumate prin contractul de concesiune, s-a reținut că pentru amenajarea a trei lacuri s-a
excavat zona ce urma a fi acoperită de luciu de apă, fără a fi emisă autorizația de foraje și excavări și fără a se achita taxa.
Prin Decizia nr. 4411/2011 Înalta Curte de Casație și Justiție a menținut efectele Deciziei de impunere nr. 215/2010.
În ce privește obligația concedentului de a face cunoscute obligațiile fiscale ale reclamantei concesionare, la momentul încheierii contractului, Tribunalul a amintit faptul că obligativitatea cunoașterii legii este garanția respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor și a funcționării mecanismelor statului. Nimeni nu se poate sustrage legii invocând necunoașterea ei. În acest sens art. 16 alin. 2 din Constituție dispune că nimeni nu este mai presus de lege.
Tribunalul a apreciat ca reclamanta nu a fost indusă în eroare cu prilejul încheierii contractului de concesiune.
Împotriva acestei sentințe, reclamanta S.C. F. A. SI D. F. S.R.L. TURDA a declarat recurs
prin care a solicitat admiterea acestuia, modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii acțiunii sale așa cum a fost formulată, cu consecința obligării pârâtului M. C. T., la plata sumei de 1.747.999,18 RON, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 312 alin. 3 rap. la art. 304 pct. 9 C.pr.civ., reclamanta a arătat că la data de_, a încheiat cu intimata contractul de concesiune cu nr. 4414 având ca obiect edificarea de către recurentă a unei zone de agrement turistic cuprinzând construirea unui lac artificial, amenajarea unei zone de campare, amenajarea unei plaje cu nisip, amenajare căi de comunicație cu alei și zone de parcare aferente, achitând taxa pentru eliberarea autorizației de construire în baza art. 267 alin. (3) Cod fiscal. Contractul s-a derulat până în anul 2010, când în urma unui control al Curții de Conturi-Camera Județeană C., intimata M. C. -T. a realizat o inspecție fiscală prin a decis că recurenta datorează și taxa pentru foraje și excavări prevăzută de către art. 267 alin. (4) Cod fiscal, iar cuantumul respectivei taxe s-a ridicat la 87% din valoarea contractului de concesiune încheiat între părți, fapt ce a adus recurenta în imposibilitate de plată și a generat intrarea acesteia în procedura insolvenței.
Referitor la sentința recurată, reclamanta susține că instanța de fond în mod neîntemeiat a respins acțiunea sa cu motivarea că nimeni un poate invoca în apărare necunoașterea legii, având în vedere că nicăieri în cadrul caietului de sarcini nu era menționată obligația de plată a taxei pentru foraje și excavări prevăzută de art. 267 alin. (4) Cod fiscal în sarcina concesionarului. De asemenea, nici cu ocazia încheierii contractului nu s-a adus la cunoștința recurentei obligația de achitare a acestei taxe. De altfel, până la controlul Curții de Conturi din anul 2010 și intimata M. C. T. a apreciat că nu se impune prelevarea acestei taxe. Cu toate acestea, la ordinul Curții de Conturi, în luna iunie 2010, intimata M. C. T. a emis o decizie de impunere prin care a obligat recurenta la plata taxei în mod retroactiv pentru perioada 2006- 2010 plus obligațiile fiscale accesorii aferente. In aceste condiții, s-a ajuns ca obligațiile fiscale imputate prin decizia de impunere s-au ridicat la 87% din cuantumul valorii contractului de concesiune încheiat între recurentă și intimată, fapt ce a pus societatea în imposibilitate de plată atât a acestor sume, cât și în imposibilitatea de a mai continua executarea contractului.
Raportat la aceste împrejurări, recurenta a apreciat că s-a produs un dezechilibru financiar major între cele două părți contractante, astfel că se impune remedierea acestuia prin obligarea autorității contractante la acordarea despăgubirilor aferente, aceasta fiind responsabilă de generarea acestui prejudiciu.
M. C. T. nu a luat nicio măsură de aducere la cunoștința concesionarului a acestui aspect și nu a luat nicio măsură de recuperare a acestei taxe.
Concluzia care se desprinde din cele exprimate mai sus este faptul că, contrar celor susținute de către intimată și prima instanța, informarea recurentei anterior încheierii contractului despre obligativitatea achitării respectivei era un element esențial pe care recurenta trebuia să îl aibă în vedere cu ocazia aprecierii oportunității angajării într-un astfel de proiect.
De asemenea, nu trebuie să rămână fără efecte nici faptul că o lungă perioadă de timp intimata nu a luat nicio măsură activă de aducere la cunoștința conceionarului a acestui aspect, fapt ce ar fi diminuat cuantumul obligațiilor fiscale (trebuie spus că suma de 443.522,18 RON din sumă imputată reprezintă obligații fiscale accesorii), executarea nemaifiind așa de oneroasă, astfel că s-ar fi putut salva contractul dintre părți.
De asemenea, prin acțiunea de imputare a acestui element esențial din economia contractului, autoritatea contractantă a pus societatea în imposibilitate de executare pe mai departe a contractului, rupând astfel echilibrul contractul dintre părți.
In aceste condiții, contrar celor susținute de către Tribunalul Cluj, recurenta solicită obligarea intimatei la plata sumei de 1.747.999,18 RON reprezentând prejudiciul suferit prin obligarea societății la plata acestei sume cu titlu de taxă de foraje și excavări.
Ca și soluție subsidiară, având în vedere că din suma de 1.747.999,18 RON care a reprezentat cuantumul taxei de foraje și excavări pentru perioada 2006- 2010, suma de 443.522,18 RON reprezintă obligații fiscale accesorii, în situația în care instanța de recurs va aprecia că obligațiile fiscale principale nu au generat o rupere a echilibrului financiar dintre părți, reclamanta solicită acordarea unei despăgubiri parțiale în sensul obligării intimatei măcar la plata sumei de 443.522,18 RON.
Pârâtul M. C. T., prin întâmpinarea
formulată, a solicitat respingerea recursului formulat de reclamantă ca neîntemeiat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței recurate (f.10).
Analizând recursul formulat din perspectiva motivelor invocate, Curtea l-a apreciat ca fiind nefondat din următoarele considerente
:
Principiul legalității, ca temei al existenței obligației de plată a taxei pentru foraje și excavări, a fost corect reținut de către instanța de fond.
Acest principiu impune respectarea legii fundamentale și a celorlalte acte normative existente, în vigoare, de către autoritățile statului, de toate persoanele juridice de drept public sau privat și de toți cetățenii statului.
Legalitatea reprezintă un principiu fundamental care stă la baza administrației și căruia i se subordonează acțiunea administrației publice. Administrația publică, supusă rigorilor acestui principiu, atât sub latura ei materială, cât și sub cea formală, trebuie să se întemeieze pe lege. Legalitatea este sinonimă cu regularitatea juridică și presupune ca acțiunea administrației să țină seama de două elemente: obligația de conformare la lege și obligația de inițiativă pentru a asigura aplicarea legii. Executarea obligatorie a competențelor cu care a fost învestită reprezintă scopul adminstrației și modalitatea de desfășurare a activității sale Aplicat la administrația publică locală principiul legalității îmbracă toate aspectele organizatorice și funcționale prin care se înfăptuiește administrația publică în unitățile administrativ- teritoriale: consacrarea structurilor organizatorice care au calitatea de autorități ale administrației publice locale, componența și constituirea lor, atribuțiile acestora, funcționarea și activitatea (actele pe care le adoptă), relațiile lor cu alte
autorități publice sau cu alte structuri organizatorice din țară și străinătate etc. Desigur, în prezentul litigiu, urmează a fi analizată problema de drept din perspectiva conduitei administrației în relația contractuală cu reclamanta. Legea nr. 215/2001 prevede, în mod expres, alături de celelalte principii, și principiul legalității, căruia trebuie să i se subordoneze organizarea și funcționarea tuturor autorităților administrației publice locale. Astfel, art. 2 al.1 din Legea nr. 215/2001 prevede: "Administrația publică în unitățile administrativ-teritoriale se organizează și funcționează în temeiul principiilor descentralizării, autonomiei locale, deconcentrării serviciilor publice, eligibilității autorităților administrației publice locale, legalității și al consultării cetățenilor în
soluționarea problemelor locale de interes deosebit.";
În temeiul acestui principiu, administrația urmează a se supune legii, conformându-se acesteia și neputând acționa în afara ei. În baza obligației de conformitate cu legea, administrația nu poate lua măsuri care să fie contrare legii, având obligația de a respecta normele juridice. De asemenea, potrivit obligației de inițiativă pentru a asigura aplicarea legii, administrația trebuie să ia măsuri pentru realizarea normelor juridice, pentru aplicarea legii.
De asemenea, mai trebuie arătat și faptul că prin respectarea legii trebuie să se înțeleagă nu numai conformarea pasivă față de lege, abținerea de a săvârși sau de a nu săvârși ceva prin care să se încalce dispozițiile legii, ci și obligația de a acționa, pentru executarea legii de către administrație, dar și de ceilalți subiecți de drept public, persoane fizice sau juridice.
În consecință, față de cele menționate, Curtea reține existența unei obligații stabilită în sarcina reclamantei în temeiul legii (obligația legală) fără a se putea reține culpa pârâtei în determinarea existenței acelei obligații.
De altfel, legalitatea actului de impunere a fost stabilită cu caracter irevocabil în dosarul nr._ al Î.C.C.J. (f.15), aspect reținut și de către instanța de fond.
Reținând legalitatea impunerii și deci implicit și a obligației de plată, Curtea nu poate reține producerea unui prejudiciu material reclamantei din fapta ilicită, culpabilă a pârâtului (partener contractual).
Analizând culpa pârâtului, fie din perspectiva ruperii echilibrului contractul fie din perspectiva eventualei neîndepliniri a obligației de informare, Curtea reține același aspect, al legalității în privința existenței obligației de plată a taxei.
Obligația de plată a taxei este generată de producerea acțiunilor de forare sau excavare, realizate de reclamantă, în îndeplinirea propriilor sale obligații contractuale și nu de faptul neinformării sale.
Sub acest aspect, Curtea reține faptul că reclamanta nu poate invoca necunoașterea legii, față de faptul soluționării cu caracter irevocabil a contestației fiscale, fiind stabilită cu certitudine existența obligației de plată.
Astfel, din toate aceste aspecte, apreciază Curtea că nu se poate reține încălcarea echilibrului contractual ca temei al obligației de plată pretinsă de reclamantă.
În notele de ședință, reclamanta a dezvoltat unele aspecte cuprinse în recurs, invocând vicierea consimțământului său prin intermediul dolului prin reticență, săvârșit de pârât.
Curtea nu admite faptul că pârâtul ar fi avut obligația de a aduce la cunoștința reclamantei împrejurarea că din acel contract vor fi generate, în sarcina reclamantei și obligații legale (prevăzute în acte normative cu putere de lege).
În baza principiului legalității, enunțat și dezvoltat anterior cu scopul de a evidenția că acțiunea pârâtului de a solicita plata taxei, corelativ cu existența obligației de plată, se întemeiază pe principiul legalității, Curtea apreciază că nu
se poate reține vicierea consimțământului reclamantei prin dol sub forma ascunderii față de aceasta din partea pârâtului a obligațiilor cu caracter legal pe care ar trebui să și le asume reclamanta în baza acelui contract.
Greșit apreciază reclamanta că echilibrul contractual a fost răsturnat. Libertatea contractuală a permis și impus reclamantei evaluarea, sub toate aspectele, a raportului contractual, în faza lui inițială, iar elementul pretins ascuns reprezintă un fapt exterior acestuia, având natura unei obligații legale.
În consecință, față de cele menționate, se va respinge recursul formulat și se va păstra în întregime hotărârea recurată.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. F. A. SI D. F.
S.R.L. TURDA împotriva sentinței civile nr. 8.826 din_, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C., pe care o menține în întregime.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 20 noiembrie 2013.
PREȘEDINTE, M. H. | JUDECĂTOR, D. M. | JUDECĂTOR, F. T. |
GREFIER, D. C. |
Red.M.D./_ .
dact.H.C./2 ex.
jud.fond: A. R. lescu.
