Decizia civilă nr. 7970/2013. Suspendare executare act administrativ
| Comentarii |
|
Dosar nr._ /a1
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ Nr. 7970/2013
Ședința publică de la 23 Iulie 2013
Completul compus din: PREȘEDINTE L. U.
Judecător D. M. Judecător V. G. Grefier M. T.
S-a luat în examinare recursul formulat de reclamanta F. C. DE R. PENTRU C. DE R., împotriva încheierii civile din data de_, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C., în contradictoriu cu O. I. PENTRU P. O. S. D.
U. R. N. -V. (O. NV), intimat M. M., F. ȘI P.
PRIN A. DE M. PENTRU P. O. S. D. R.
U., având ca obiect suspendare executare act administrativ.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților litigante de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Curtea, din oficiu, în temeiul art. 1591alin. 4 C. Pr. Civ., constată că, raportat la art. art. 3, alin. 3, art. 299 C. Pr. Civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004 este competentă general, material și teritorial să judece pricina.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează faptul că prezentul recurs este timbrat, părțile au solicitat judecarea cauzei în lipsă, iar la dosar s-a depus, la data de_, întâmpinare.
Curtea constată că prin întâmpinare, intimatul invocă, în temeiul art. 487 NCPC excepția nulității recursului, raportând-o la dispozițiile art. 304 și 303 C. Pr. Civ. de la 1865.
În raport de această împrejurare, Curtea constată că - față de data înregistrării prezentei cauze și raportat la dispozițiile art. 3 din Legea nr. 76/2012 - nu sunt aplicabile prevederile art. 487 Noul Cod de Procedură Civilă.
Cât privește excepția nulității recursului pentru nemotivarea acestuia, Curtea urmează a respinge această excepție, reținând faptul că argumentele/criticile cuprinse în memoriul de recurs pot fi încadrate în unul din motivele prevăzute la art. 304 C. pr. Civ. de la 1865.
Curtea, după deliberare, apreciind că la dosar există suficiente probe pentru justa soluționare, în temeiul art. 150 C. Pr. Civ. declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare.
CURTEA
asupra cauzei de față,
reține că prin încheierea civilă din data de 26 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul Cluj - Secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale în dos. nr._, s-a respins cererea de suspendare a executării titlului de creanță, constând din procesul-verbal de constatare și sancționare a neregulilor și stabilire a creanței bugetare nr. 2324/_ încheiat de O. N. V. și a Notei de debit nr. 38/_ precum și a procesului-verbal de constatare și sancționare a neregulilor nr. 2647/_ și a Notei de debit nr. 54/_ .
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că în speță, reclamanta nu a adus elemente prin care să probeze niciuna din condițiile ce se cer a fi îndeplinite cumulativ, respectiv nici paguba iminentă, care constă în pretinsul prejudiciu material care ar fi greu sau imposibil de înlăturat ulterior dacă s-ar dovedi că actul este nelegal sau în perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.
Susținerea reclamantei potrivit căreia prin eventuala pornire a executării silite (nedovedită până la data pronunțării instanței,) s-ar ajunge la producerea unui prejudiciu cert în patrimoniul său nu este suficientă pentru a demonstra existența acestei condiții, întrucât eventuala producere a unei pagube trebuie să fie o consecință a executării, iar nu însăși executarea actului administrativ atacat. Cu alte cuvinte, paguba ar trebui să constea, în cazul de față, într-o împrejurare determinată de pornirea executării silite. Altfel, s-ar ajunge la concluzia că cerința referitoare la iminența producerii unei pagube este presupusă în majoritatea cazurilor executării unui act administrativ, ceea ce ar contraveni caracterului de excepție al instituției suspendării executării actelor administrative.
În optica instanței de fond, nici condiția cazului bine justificat nu este îndeplinită, reclamanta nedovedind, și practic neinvocând, nicio împrejurare care să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ
contestat, din întreaga motivare a acțiunii rezultând că reclamanta s-a axat doar pe motivarea de fond a acțiunii.
Împotriva acestei încheieri, reclamanta a declarat recurs
solicitând modificarea hotărârii în sensul admiterii cererii de suspendare.
În motivele de recurs, fără să se indice expres vreunul din motivele expres prevăzute la art. 304 din codul de procedură civilă de la 1865 aplicabil în cauză prin prisma art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012, se susține că instanța de fond a motivat foarte sumar soluția dată cererii de suspendare, rezumându-se să enumere cele două condiții ale textului de lege în baza căruia a soluționat cererea.
Se susține că cererea de suspendare a fost motivată pe art. 14 din Legea nr. 554/2004 și că potrivit acestei norme legale suspendarea se dispune când există o îndoială asupra legalității actului, o aparență de nelegalitate care atestă un caz bine justificat și un prejudiciu materiale viitor și previzibil ce relevă oi pagubă iminentă.
Așa cum evidențiază recurenta numeroasele elemente de nelegalitate ale actelor administrative fiscale au fost invocate în cererea formulată pe fondul cauzei și că acestea vor fi analizate de instanța investită cu judecarea în fond a cauzei, însă subliniază că legiuitorul a dat posibilitatea instanței să analizeze, în mare, chiar elementele de fapt și de drept care ar crea acea
îndoială serioasă de nelegalitate a actului, raportat evident și la prejudiciul pe care acest act l-ar provoca prin efectele lui.
În continuare, recurenta reia câteva din motivele de aparență nelegalitate a proceselor verbale de constatare, respectiv că au fost emise cu
încălcarea termenului de 60 de zile de la data comunicării raportului de audit, că au fost emise de o autoritate care nu avea competența și constatarea neregulilor și stabilirea creanțelor bugetare, că acestea au fost emise pe argumentele deduse dintr-un răspuns eronat al M. ui Finanțelor P. e transmis AMPOSDRU prin care s-a evidențiat că, comisionul ITM nu este contribuție socială, deoarece se face venit propriu ITM, iar nula bugetul de stat.
În aceea ce privește fundamentarea celei de a doua condiții, recurenta învederează că actele fiind executorii, paguba iminentă rezidă în acest caz din prejudiciul material viitor, dar previzibil cu evidență, întrucât executarea acestora este iminentă.
Prin întâmpinare
, intimații pârâtul O. I. Regional pentru P.
O. S. D. R. U., R. de N. -V., în continuare O. NV, și chematul în garanție M. M., F., P. S. și Persoanelor Vârstnice - Direcția Generală A. de M. pentru P.
S. D. R. U., în continuare AMPOSDRU, au solicitat respingerea recursului, invocând în prealabil și nulitatea acestuia pe considerentul nemotivării (f. 16-20; 22-26).
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate cât și a apărărilor formulate în cauză, ținând seama și de dreptul incident materiei, Curtea reține următoarele:
Excepția nulității recursului a fost rezolvată la termenul în care s-a dezbătut recursul și a fost consemnată în practicaua prezentei decizii. Pentru considerentele acolo consemnate excepția a fost respinsă și s-a dispus astfel continuarea judecării recursului.
Cu privire la recursul în sine, Curtea a apreciat că este nefundat și l-a respins ca atare, pe baza următoarelor considerente:
În ceea ce privește critica privind lipsa motivării sau mai degrabă motivarea sumară a soluției, Curtea are în vedere că exigența motivării unei hotărâri judecătorești variază de la o situație la alata de la un dosar la altul în funcție de mai multe criterii, cum ar fi bunăoară amploarea argumentelor, complexitatea acuzei, numeroasele cereri deduse judecății, probatoriul etc.
În speță, deși se poate reține că instanța de fond a motivat succint soluția pronunțată, aceasta nu poate fi reținută ca fiind o veritabilă eroare de vreme ce aceasta a surprins esențialul.
Mai apoi, chiar dacă am avea de a face cu o motivare deficitară, dacă soluția adoptată este corectă și legală, instanța de recurs poate suplini ori complini motivarea fără a fi necesar să se pună în discuție neapărat desființarea hotărârii.
Din această perspectivă, Curtea apreciază că în raport cu carențele din cererea dedusă judecății, imputabile reclamantei recurente, care vor fi antamate mai jos, sub aspectul criticii analizate soluția instanței este corectă și legală.
Din perspectiva analizei pe fond a cererii de suspendare, trebuie de la bun început să se remarce confuzia recurentei în ceea ce privește temeiul legal al suspendării actelor administrative.
Și este așa, deoarece reclamanta a arătat constant că cererea se bazează pe art. 14 din Legea contenciosului administrativ, însă așa cum arată și intimatele cererea nu poate fi fundamentată în drept decât pe terenul art. 15 din aceeași lege.
Este adevărat că ambele texte legale prevăd și reglementează aceeași instituție a suspendării provizorii a executării actului administrativ, totuși premisele și efectele sunt diferite.
Și este așa, deoarece premisa cererii de suspendare pe terenul art. 14 are în vedere declanșarea procedurii prealabile prin care se solicită revocarea parțială sau totală a actului administrativ de la emitent sau, după caz, de la organul ierarhic superior și are ca afect până la soluționarea în fond a acțiunii în anulare pe când premisa cererii de suspendare fundamentată pe art. 15 are în vedere depunerea acțiunii în anulare la instanța competentă și are afect până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.
Î. Curtea a reținut în practica sa pertinentă că după sesizarea instanței de contencios administrativ cu acțiune în anularea actului administrativ, suspendarea executării actului poate fi solicitată doar în temeiul prevederilor art. 15 din Legea nr. 554/204, prin cererea adresată
instanței pentru anularea, în tot sau în parte, a actului vizat. (ÎCCJ-SCAF, decizia nr. 152 din 15 ianuarie 2009).
În speță, Curtea reține că cererea este și poate fi de fapt încadrată în art. 15 din Legea nr. 554/2004.
Contrar însă a ceea ce susține intimata OIRPOSRUNV, cercetarea celor două condiții comune celor două tipuri de cereri nu este diferită, analiza acestora presupunând aceleași raționamente în ambele situații.
Trebuie notat că actele administrative din litigiu au calificarea legală drept titlu de creanță. Astfel, conform art. 21 alin. 20 din OUG nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora, procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanței bugetare/nota de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare constituie titlu de creanță și se emite în vederea stingerii acestei creanțe.
Potrivit dispozițiilor art. 46 din aceeași ordonanță de urgență împotriva titlului de creanță se formulează contestație iar conform art. 51 alin. 2 deciziile pronunțate în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în conformitate cu prevederile Legii nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.
Conform art. 50 alin. 7-9 din OUG nr. 66/2011 introducerea contestației pe calea administrativă nu suspendă executarea titlului de creanță, aceste dispoziții legale neînlăturând posibilitatea contestatarului sau al împuternicitului acestuia de a cere suspendarea executării titlului de creanță, în temeiul Legii nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. În cazul cererii de suspendare, instanța competentă poate suspenda executarea dacă se depune o cauțiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate.
Putem așadar reține că, contestația administrativă împotriva actului administrativ fiscal nu-i conferă caracter suspensiv de drept, recunoscându-i-se dreptul contestatarului de a cerere suspendarea pe cale judecătorească prin formularea unei cereri în conformitate cu dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, suspendarea fiind condiționată de plata unei cauțiuni până la 20% din valoarea sumei contestate.
Astfel fiind, corelând acest text legal cu dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, rezultă că pentru a se dispune suspendarea executorii unui act administrativ fiscal emis în condițiile prevăzute de OUG nr. 66/2011 trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: depunerea/consemnarea unei cauțiuni; existența unui act administrativ fiscal, sesizarea instanței
competente cu cererea de anulare a actului, prezența unui caz bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.
Prima cerință stipulată anterior este îndeplinită, având în vedere că instanța a fixat cu titlu de cauțiune suma de suma de câte 500 lei pentru suspendarea fiecăruia din titlurile de creanță (f. 29) iar acestea au fost
consemnate la dispoziția instanței la societatea bancară CEC BANK - Sucursala C. așa cum atestă recipisa de consemnare nr. 786583/1 din_ și respectiv recipisa de consemnare nr. 786586/1 din_ (f. 38).
În ce privește cea de a doua condiție, este de notat că OUG nr. 66/2011 califică în art. 21 alin. 20 în mod expres natura de titlu de creanță a actelor administrative ce fac obiectul suspendării și că acestea sunt susceptibile de suspendare conform art. 50 alin. 7-9 din același act normativ.
Din această perspectivă și această condiție este îndeplinită în cauză.
Cu privire la sesizarea instanței rezultă din cele două dosare conexate prin încheierea din 22 martie 2013 că s-a formulat adiacent și cerere de anulare a actelor respective, ceea ce face în optica procedurală dată de art. 15 din Legea nr. 554/2004 ca și a această condiție să fie îndeplinită.
Cât privește condiția existenței cazului bine justificat, Curtea are în vedere în analiză sensul acestei expresii ce comensurează această condiție dat de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Astfel conform art. 2 alin. 1 lit. t) din lege, prin cazuri bine justificate se înțelege împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.
Aceste împrejurări trebuie arătate explicit în demersul judiciar al cererii de suspendare fără ca fundamentarea acestora să fie făcută pe calea acțiunii în anulare, căci motivele de anulare deduse spre judecată instanței de fond pot fi și conform normei legale precitate trebuie să fie diferite de analiza ce se cerere instanței care judecă cererea de suspendare.
În ceea ce privește această condiție, reclamanta s-a rezumat să trimită la criticile de nelegalitate antamate pe fondul cauzei, inducând astfel ideea unei prejudecării a fondului cauzei cu prilejul soluționării cererii de suspendare, ceea ce este vădit inadmisibil.
Cu referire la această analiză, ÎCCJ a decis în practica sa cerința cazului bine justificat presupune invocarea și dovedirea unor elemente de fapt sau de drept de natură a demonstra, în cadrul procedurii sumare de cercetare a actului administrativ contestat, existența unor indicii de nelegalitate as acestuia. (ÎCCJ-SCAF, decizia nr. 852 din 17 februarie 2009).
Dintr-un alt unghi de vedere în practica judiciară ce s-a conturat pe marginea instituției suspendării actului administrativ, s-a reținut cu justificat temei că simplele susțineri făcute în conținutul cererii de suspendarea executării actului administrativ-fiscal nu sunt suficiente pentru înlăturarea prezumției de legalitate de care se bucură actul, întrucât dispozițiile legale cuprinse în art. 2 alin.(1) lit. t) din Legea nr.554/2004 se referă, în mod expres, la împrejurări de fapt și de drept, iar nu la afirmațiile părților. (ÎCCJ-SCAF, decizia nr. 2537 din 13 mai 2010).
Cât privește împrejurările legate de starea de și de drept avute în vedere de autoritățile administrative, se reține că reclamanta a alegat faptul că actele supuse suspendării au fost emise cu încălcarea termenului de 60 de zile de la data comunicării raportului de audit, contravenind astfel dispozițiilor art. 21 alin. 26 din OUG nr. 66/2011.
Fără a specula pe fondul acestei pretinse neregularități, Curtea are în vedere că în sine această stare de fapt chiar reală dacă ar fi nu conduce per
se
la anulare deoarece termenul de 60 de zile este stipulat mai degrabă ca un termen de recomandare, pentru a imprima celeritate în demararea procedurilor administrative.
De asemenea stabilirea competenței administrative și calificarea juridică a comisionului ITM nu sunt aspecte de nelegalitate care să poată fi percepute la prima facie și care astfel să se constituie într-un caz bine justificat apt să conducă la suspendarea executării actului administrativ.
Aceste considerente au condus Curtea la reținerea ca neîntemeiată a condiției analizate, prezumția de legalitate a actului administrativ fiscal nefiind atenuată de starea de fapt și încadrarea în drept stabilită de autoritatea publică emitentă a actelor supuse analizei.
Cât privește ultima condiție, Curtea are în vedere circumstanțiere legală a acesteia în art. 2 alin. 1 lit. ș) din Legea nr. 554/2004 unde se arată că prin expresia pagubă iminentă se înțelege prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.
În practica judiciară pertinentă a ÎCCJ s-a reținut cu justificat temei că: Executarea unei obligații bugetare, stabilită printr-un act administrativ fiscal care se bucură de prezumția de legalitate nu poate constitui prin ea însăși o pagubă, în sensul art.2 alin.(1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004. Într- adevăr, din punct de vedere economic, orice diminuare a patrimoniului este echivalentă cu o pagubă, dar din punct de vedere juridic, paguba este reprezentată doar de o diminuare ilicită a patrimoniului.
(ÎCCJ - SCAF Decizia nr. 2537 din 13 mai 2010
).
Or, raportat la aparența de legalitate a actului administrativ fiscal
analizat, justificată și de prezența prezumției de validitate și autenticitate, executarea de îndată a acestuia nu ar putea produce o pagubă în patrimoniul reclamantei.
Or, așa cum s-a arătat în jurisprudența CEDO prin aplicarea interpretării specifice acesteia și prin utilizarea noțiunilor autonome, procedurile jurisdicționale în materie fiscală sunt calificate ca acuzații în materie penală, ce intră sub incidența art. 6 din Convenție, ceea ce impune a se reține cu trimitere la art. 6 parag. 2 care conferă garanții în această materie că nu se opune, în principiu, executării silite a unor sancțiuni fiscale înainte de obținerea unei hotărâri judecătorești definitive, dar într-o
astfel de situație statul trebuie să-și exercite prerogativele sale în limite rezonabile și astfel să se asigure un just echilibru între interesele aflate în cauză.
Or, executarea actului administrativ de îndată, având în vedere considerentele ce preced, nu conduce la destabilizarea justului echilibru prefigurat între interesul statului de a stabili și percepe sumele de bani cu titlu de creanță fiscală pe baza unor acte valabile și interesul contribuabilului - persoană juridică de drept privat - care are dreptul să-și păstreze patrimoniul afectat îndeplinirii obiectului de activitate fără a fi prejudiciat prin acte de executare puse sub semnul legalității și care are la
îndemână o cale eficace de a întoarce executarea, primind o reparație integrală, justă și echitabilă față de prejudiciul încercat.
Față de cele ce precedă, Curtea reține că recursul declarat în cauză este nefundat și conform art. 15 alin. 2 rap. la art. 14 alin. 4 cu aplicarea art. 20 alin. 3 din Legea nr. 554/2004, se va respinge ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta F. C. DE R. PENTRU C. DE R. cu sediul în C. -N., str. Ț. nr. 21 jud. C., împotriva încheierii civile din data de_, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C., pe care o menține în întregime.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 23 Iulie 2013
PREȘEDINTE, L. U. | JUDECĂTOR, D. M. | JUDECĂTOR, V. G. |
GREFIER, M. T. |
Red./Dact. L.U/L.U. 2 ex./_
