Decizia civilă nr. 9492/2013. Refuz acordare drepturi protectie sociala
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA A II-A CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. _
DECIZIE CIVILĂ Nr. 9492/2013
Ședința publică de la 08 Octombrie 2013
Completul compus din: PREȘEDINTE C. I.
Judecător A. -I. A. Judecător DP Grefier M. N. Țâr
Pe rol, judecarea recursului declarat de pârâta A. J. PENTRU P. SI I.
S. C. împotriva sentinței civile nr. 1398 din_ pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C. în contradictoriu cu intimata P. A. M. având ca obiect refuz acordare drepturi protecție sociala (persoane cu handicap, protecția copilului).
La apelul nominal, făcut în cauză se constată lipsa părților litigante de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursurile promovate sunt scutite de plata taxelor de timbru.
S-a făcut referatul cauzei ocazie cu care se învederează instanței că pricina se află la primul termen de judecată pentru care procedura de citare este legal îndeplinită, părțile litigante au solicitat judecarea pricinii în lipsă.
Se mai menționează că la data de_ se înregistrează din partea intimatei - întâmpinare prin care se solicită respingerea recursului ca nefundat și menținerea sentinței recurate ca fiind legală și temeinică.
Curtea, din oficiu, în temeiul art.1591alin.4 din C.pr. civilă, raportat la dispozițiile art.3 pct.3 din C.pr. civilă coroborat cu art.10 din Legea nr.554/2004 constată că este competentă general, material și teritorial să judece pricina.
Totodată, reține cauza în pronunțare în baza înscrisurilor aflate la dosar.
C U R T E A :
Prin sentința civilă nr. 1.398 din 25 ianuarie 2013, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C., s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta P. A. M., în contradictoriu cu pârâta A. J. PENTRU PRESTAȚII SOCIALE C., iar pârâta a fost obligată la achitarea indemnizației lunare pentru creșterea copilului prevăzută de art. 1 alin. 1 din O.U.G. nr. 148/2005 și pentru cel de-al doilea copil născut din sarcina gemelară, pentru perioada_ -_, în valoare de 13. 589 lei, precum și să-i plătească reclamantei suma de 539, 3 lei cheltuieli de judecată. Cu referire la prescripție, instanța de fond a reținut că excepția prescripției invocată de către pârâtă nu este întemeiată, raportat la dispozițiile Legii 239/2009 pentru modificarea art. 2 din O.U.G. 148/2005. Potrivit Legii 239/2009, cuantumul îndemnizației prevăzute la art. 1 alin. 1 din OUG 148/2005 se majorează cu 600 lei pentru fiecare copil născut dintr-o sarcină gemelară, de tripleți sau multipleți, începând cu al doilea copil provenit dintr-o astfel de naștere.
Astfel, instanța de fond a reținut că termenul de prescripție pentru acțiunea reclamantei a început să curgă la data intrării în vigoare a Legii 239/2009,_, iar acțiunea fiind introdusă în aprilie 2012, aceasta este în termenul de prescripție. Atâta timp cât legea a înțeles să reglementeze cuantumul îndemnizației, rămânând însă ca dată de referință a acordării îndemnizației, data de 1 ianuarie 2006, nu se poate susține că termenul de prescripție a început să curgă la 1 ianuarie 2006. Pe fond,
instanța de fond a reținut că așa după cum reiese din certificatele de naștere depuse în probațiune la dosar (f.7), reclamanta a născut la data de_ doi copii, dintr-o sarcină gemelară, P. Dragoș și P. B. . Prin prezenta cerere, reclamanta solicită acordarea indemnizației lunare și pentru cel de-al doilea copil născut din sarcina gemelară, deoarece reclamanta a încasat îndemnizația pentru un singur copil. Prin Decizia nr. 26/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite cu ocazia recursului în interesul legii promovat s-a statuat faptul că "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin.1 și art. 6 alin.1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 239/2009 pentru modificarea art. 2 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.148/2005, indemnizația lunară pentru creșterea copilului prevăzută de art. 1 alin. 1 din ordonanță se acordă pentru fiecare copil născut dintr-o sarcină gemelară, de tripleți sau multipleți, în cuantum de: 800 lei pentru perioada 1 ianuarie 2006 - 31 decembrie 2006; 600 lei pentru perioada 1 ianuarie 2007 - 31 decembrie 2008; 600 lei sau, opțional, 85% din media veniturilor pe ultimele 12 luni, dar nu mai mult de 4000 de lei pentru perioada 1 ianuarie 2009 - 17 iunie 2009.";
Conform art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă, această soluție este obligatorie pentru instanțe și situația din speță se circumscrie problemei de drept dezlegate prin decizie. În temeiul art. 274 din Codul de procedură civilă, instanța de fond a obligat pârâta la plata în favoarea reclamantei a cheltuielilor de judecată 539, 3 lei constând în onorariu avocațial, taxă de timbru și timbru judiciar.
Împotriva acestei sentințe, pârâta A. J. PENTRU P. SI I. S. C. a declarat recurs
, solicitând instanței admiterea acestuia și anularea hotărârii recurate ca netemeinică și nelegală.
În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 3041și art. 312 C.pr.civ., pârâta a arătat că instanța de fond recunoaște dreptul solicitat de reclamanta, si consideră că în cazul persoanelor care au avut în îngrijire copii proveniți dintr-o sarcină gemelară, aceștia au dreptul la plata prestațiilor, dar nu tine seama de faptul că doar după data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 26/2011 a Înaltei Curți de C. si Justiție, care a vizat interpretarea dispozițiilor art. 1 alin. 1 si art. 6 alin. 1 din OUG nr. 148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului, si nu în beneficiul copilului, pentru care conform Legii 61/1993, copii beneficiază, fără discriminare, de o alocație lunară, începe să curgă termenul de prescripție.
In ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune al reclamantei, pârâta susține că în mod incorect instanța de fond a admis cererea, întrucât, în conformitate cu dispozițiile art. 2.517 si 2.523 din Legea 287/2009 privind Codul Civil, termenul general de prescripție este de 3 ani, iar ""prescripția începe sa curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut, sau, după împrejurări trebuia sa cunoască nașterea lui"; iar în cazul în care" un debitor este obligat la prestații succesive, dreptul Ia acțiune cu privire la fiecare dintre aceste prestații se stinge printr-o prestație deosebită, chiar dacă debitorul continuă să execute una sau alta dintre prestațiile datorate"- conform art. 2.503; cât si art. 2.526 - "când este vorba de prestații succesive, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de Ia data la care fiecare prestație devine exigibilă, iar dacă prestațiile alcătuiesc un tot unitar^ de la data la care ultima prestație devine exigibilă" din Legea 287/2009 privind Codul Civil. Astfel, ca în conformitate cu prevederile art. 2500 alin. (1) "Dreptul material la acțiune, denumit în continuare drept la acțiune, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege." Având în vedere prevederile art. 2.526 din Legea 287/2009 privind Codul Civil, când este vorba de prestații succesive, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă, iar dacă prestațiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestație devine exigibilă, astfel ca ultima prestație fiind în 0_, data de la care începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani. Se poate observa ca procedura prealabila a fost începută la_, data la care a depus cerere
la AJPIS C., iar cererea de chemare în judecata a fost depusă la_, la Tribunalul Cluj.
În cauza de față, nefiind aplicabile prevederile art. 21 din O.G. 92/2003 privind Codul de Procedură Fiscală, întrucât suma solicitată în speță nu poate fi încadrată în categoria creanțelor fiscale. Creanțe fiscale fiind doar cele prevăzute de art. 135 privind Cod de Procedura Fiscala.
În ceea ce privește Decizia 26/2011 pronunțata de Î. Curte de C. si Justiție, Secțiile Unite cu ocazia recursului în interesul legii promovat, publicata în Monitorul Oficial nr. 20/_, pârâta arată că a vizat strict interpretarea si aplicarea unitara a dispozițiilor legale analizate, fără ca soluția să poată avea incidența asupra situațiilor juridice preexistente ori asupra hotărârilor deja pronunțate, conform art. 329 Cod de procedura civila, de aceea decizia amintită nu ar putea fi asimilată cazului de întrerupere a prescripției reglementat de art. 16 alin. I Iit. b din Decretul nr. 167/1958, atâta vreme că nu a fost pronunțată în cadrul unui proces promovat de către reclamanta si nu a soluționat în mod favorabil pe fond pretențiile acesteia, în termenul legal de prescripție. Pe de alta parte jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, nu se opune instituirii legislative a unui termen de prescripție a dreptului la acțiune.
Având în vedere principiul neretroactivității legii civile consacrat de art. 15 alin. 2 din Constituția României si de art. 6 alin. 1 si 2 din Legea 287/2009 privind Codul Civil, pârâta apreciază că nu există temei legal pentru ca dreptul la indemnizația pentru creșterea copilului să fie acordat reclamantei retroactiv, atâta timp cât Legea nr. 239/2009 pentru modificarea art. 2 din O.U.G. nr. 148/2005 a intrat în vigoare la data de_, după data la care reclamantei i-a încetat concediul pentru creșterea copilului si dreptul la indemnizația pentru creșterea copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani. Mai ales că potrivit dispozițiilor art. 6 alin. 1 si 2 din Codul civil, "legea civila este aplicabilă cât timp este în vigoare, neavând putere retroactiv.
Apoi, conform dispozițiilor art. 2523 cod civil prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau trebuia sa cunoască nașterea lui", respectiv împlinirea vârstei de 3 ani de către copil, dată până la care pârâta susține că ar fi putut să acorde indemnizația, astfel că cererea reclamantei trebuia depusă până la_, data când copilul a împlinit vârsta de 3 ani.
Pe fondul cauzei, pârâta arată că prezentul litigiu este grefat pe dispozițiile OUG nr. 148/2005 și prin urmare, sunt aplicabile prescripțiile Legii nr. 554/2004, inclusiv sub aspectul procedurilor de urmat si a termenelor care trebuie respectare, respectiv reclamanta trebuia să solicite în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia sau pentru motive temeinice și peste acest termen, dar nu mai târziu de 6 luni . In ceea ce privește prescripția extinctivă, prevăzuta de către art. 1 din Legea nr. 544/2004, inclusiv celui de 6 luni prevăzut la alin. 7, este aplicabilă în cazul de față, întrucât plângerea prealabila formulată de reclamanta P. A. M., la data de_, cu privire la acordarea indemnizației pentru creșterea copilului privind minorii P. Dragos si P. B., născuți la 0_, a fost făcuta cu depășirea termenelor prevăzute la alin. 1 din Legea nr. 554/2004, inclusiv celui de 6 luni prevăzut la alin. 7, fiind astfel, prescrisa.
In condițiile în care plângerea prealabila este prescrisă, pârâta apreciază că nu poate fi primită nici cererea formulată în fata instanței, prin care se tinde la obținerea indemnizației în cuantumul solicitat prin plângere.
În aceste condiții, pârâta susține că în mod greșit instanța de fond a admis acțiunea reclamantei și a respins excepția prescripției extinctive pe considerentul ca reclamanta în calitate de creditor al dreptului de creanța poate să formuleze o cerere pentru obținerea acestuia în termen de 3 ani de zile de la data scadentei obligației care nu poate fi alta decât data împlinii a vârstei de 3 ani de către copil. În opinia pârâtei, această motivare a instanței de fond nu este legala întrucât dreptul la indemnizația pentru creșterea copilului este un drept care se aprobă, potrivit legii, prin decizie a
directorului executiv al Agenției Județene pentru P. si I. S., până la împlinirea vârstei de 2 ani a copilului, astfel că, termenul de prescripție al dreptului de creanța al reclamantei trebuie calculat de la data scadentei fiecărei obligații de plata reprezentând indemnizația pentru creșterea copilului, nu cum a stabilit instanța de fond, respectiv ca termenul de prescripție se calculează de la data împlinirii vârstei de 3 ani a copilului născut dintr-o sarcina gemelara.
Reclamanta P. A. M. a depus întâmpinare
prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței recurate, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.(f.26-28)
În susținerea poziției sale procesuale, reclamanta a arătat că prin Decizia nr. 26/_ pronunțată de I.C.C.J. în soluționarea recursului în interesul legii, s-a stabilit că indemnizația lunară pentru creșterea copilului se acordă pentru fiecare copil născut dintr-o sarcină gemelară, de tripleți sau multipleți, iar potrivit disp. art. 3307alin.4 C.pr.civ., decizia pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii este obligatorie
pentru instanțele de judecată.
Analizând recursul formulat din perspectiva motivelor invocate, Curtea l-a apreciat ca fiind nefondat din următoarele considerente:
Primul aspect care trebuie analizat de către instanța de recurs, în concordanță și cu maniera de soluționare a cererii de chemare în judecată de către prima instanță, precum și cu ordinea de invocare a motivelor de recurs se referă la prescripția dreptului la acțiune al reclamantei intimate privit atât sub aspect material cât și sub aspect procedural. Astfel, trebuie analizat: dacă dreptul a fost exercitat în termenul legal, respectiv dacă contestația administrativă asimilată cu procedura prealabilă este prescrisă conform art. 7 alin. 7 din Legea nr. 554/2004 și apoi dacă acțiunea în justiție a fost formulată în termen.
Demersul instanței de recurs este obligatoriu deoarece recurenta a invocat ca motiv de recurs greșita rezolvare a excepției prescripției așa cum este reglementată de art. 2523 din noul Cod civil sub două aspecte: atât față de cererea înregistrată la instituția recurentă sub nr. 1861 din_ cât și la data de_, data sesizării instanței.
În ceea ce privește așadar modul de soluționare al excepției de prescripție trebuie să analizăm ,,ab initio,, calitatea legii care consacră norma juridică privind exercițiul dreptului și evident apoi să vedem dacă acesta trebuia în mod necesar să fie exercitat în forma și termenul impus de acea lege și nu în ultimul rând apoi să analizăm regularitatea învestirii instanței. Desigur că dreptul de acces la o instanță nu este un drept absolut și din rațiuni de conservare a raporturilor juridice și de predictibilitate a acestora statul poate să restrângă dreptul fără să-i altereze substanța (C.E.D.O., cazul Golder contra Regatului Unit din 21 februarie 1975). Tot astfel, dreptul prevăzut de lege și exercitarea sa trebuie să întrevadă condițiile și exigențele prevăzute de lege în materie.
În acest sens, nu trebuie omisă din vedere evoluția în timp a acestui act normativ văzut și prin prisma punerii în valoare a mijloacelor de protecție a familiei care sunt evocate la nivel declarativ și formal în nota de fundamentare a acestui act normativ. Pentru a clarifica aceste aspecte, trebuie să facem o expunere a evenimentelor legislative relevante în speță începând cu O.U.G. nr. 148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului.
Astfel, conform art. 1 alin. 1 din această ordonanță de urgență, text modificat prin OUG nr. 226/2008: Începând cu data de 1 ianuarie 2009, persoanele care, în ultimul an anterior datei nașterii copilului, au realizat timp de 12 luni venituri profesionale supuse impozitului pe venit potrivit prevederilor Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, beneficiază de concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, de până la 3 ani, precum și de o indemnizație lunară în cuantum de 600 lei sau, opțional, în cuantum de 85% din media veniturilor realizate pe ultimele 12 luni, dar nu mai mult
de 4.000 lei.
La data de 1 ianuarie 2009 textul art. 2 din OUG nr. 148/2005 a avut următoarea formă: Începând cu data de 1 ianuarie 2007, cuantumul îndemnizației prevăzute la art. 1 alin. (1) este de 600 RON.
Ulterior, la data de 15 iunie 2009 este publicată în Monitorul Oficial Legea nr. 239/2009 care prin articolul ei unic a modificat textul art. 2 din OUG nr. 148/2005, prevăzând că: Cuantumul indemnizației prevăzute la art. 1 alin. (1) se majorează cu 600 lei pentru fiecare copil născut dintr-o sarcină gemelară, de tripleți sau multipleți, începând cu al doilea copil provenit dintr-o astfel de naștere.
Trebuie menționat și faptul că dreptul la plata a două sau mai multe îndemnizații privind creșterea a doi copii sau a mai multor copii proveniți ca urmare a nașterii a fost recunoscut pe cale judiciară anterior datei de 1 ianuarie 2009. Trebuie remarcată în acest sens practica judiciară a Curții de Apel C. și a altor curți menținută de către ÎCCJ, însă legislativ dreptul a fost recunoscut doar la momentul anterior precizat.
Pe de altă parte trebuie subliniat un aspect foarte relevant în context. Această practica nu a fost în opinia noastră una constantă și previzibilă și mai ales nu a fost generalizată la nivel național, fiind mai degrabă o anticipare a viitorului cadru legislativ care a apărut începând cu data de_ . Nu se poate afirma în acest context faptul că reclamanta a avut și anterior anului 2009 un drept indiscutabil recunoscut jurisprudențial care să fundamenteze ideea că nașterea dreptului său la acțiune pentru obținerea indemnizației pentru cel de al doilea copil născut din sarcină gemelară a avut ca moment temporal intervalul anterior anului 2009, deci anterior modificării legislative.
Această evoluție a fost dată de incoerența și lipsa de claritate a dispozițiilor legale care au statuat asupra recunoașterii dreptului în discuție cât și a stabilirii unei procedurii precise de acordarea a acestui drept în cazul persoanelor îndreptățite care au avut în îngrijire copii proveniți dintr-o sarcină gemelară, de tripleți sau multipleți.
Pentru ca demersul nostru să fie în consens cu exigențele de calitate a unei legi compatibile cu statul de drept, o sa facem apel la practica judiciară pertinentă a Curții Europene a Drepturilor Omului. În interpretarea noțiunii de lege folosită de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că legea trebuie să fie:
- accesibilă
(cazul Gillow contra Regatului Unit, Hot. Din 24 nov. 1986, cazul Silver și alții contra Regatului Unit, Hot. din 25 martie 1983, cazul Kruslin contra Franței și cazul Huvig contra Franței, hotărârile din 24 aprilie 1990, cazul Barthold contra germaniei, Hot. din 25 martie 1985, cazul Groppera Radio AG și alții contra Elveției, Hot. din 28 martie 1980, cazul Autronic AG contra Elveției, Hot. din 22 mai 1990);
- previzibilă
(cazul C.R. contra Regatului Unit, Hot. din 22 noiembrie 1995, cazul ‚Cantoni contra Franței, Hot. din 15 nov. 1996, cazul Leander contra Suediei, Hort. Din 26 martie 1987, cazul Silver și alții contra regatului Unit, Hot. din 25 martie 1983, cazul Kruslin contra Franței,și cazul Huvig contra contra Franței, hotărârile din
24 aprilie 1990, cazul Mitropolia Basarabiei și alții contra Moldovei, Hot. din 13 decembrie 2001, cazul Sundaz Times contra Regatului Unit, Hot. din 26 aprilie 1979, cazul Barthold contra Germaniei, Hot. din 25 martie 1985, cazul Lingens contra Austriei, Hot. din 8 iulie 1986, cazul Grande oriente Da Italia di Palazzo Giustiniani contra Italiei, Hot. din 2 august 2001, cazul Hentrich contra Franței, Hot. din 3 iulie 1995).
În ceea ce privește determinarea previzibilității normei juridice, Curtea folosește un criteriu practic, respectiv posibilitatea de a se recurge la sfaturi calificate, arătând că și în aceste circumstanțe, neclaritatea unei legi poate fi compensată de existența în dreptul intern al statului în cauză a unei practici judiciare constante (cauza Markt Intern Verlag Cmbh și Klaus Beerman vs. Germania, 10572/83, 20 noiembrie 1989).
Rezumând, pentru aceasta este esențial ca legea să fie, cum arătam mai sus, clară și precisă. Fără îndoială, această claritate trebuie apreciată în lumina "experienței juridice normale";, iar instanța europeană admite o anumită suplețe în sensul în care o
dispoziție legală puțin neclară poate fi considerată ca fiind "clară"; în cazul în care confruntarea cu alte dispoziții ale legii sau diferite interpretări jurisprudențiale permit previzibilitatea și accesibilitatea normei în cauză.
Reclamanta s-a adresat autorității la_ cu cererea privind acordarea celei de a doua îndemnizații după ce la data de 10 ianuarie 2012 s-a publicat în Monitorul Oficial al României nr. 20/_ Decizia nr. 26 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de
C. și Justiție în recursul în interesul legii vizând interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 6 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului, cu modificările și completările ulterioare.
În acest sens, jurisdicția supremă a decis pe cale de interpretare că în aplicarea dispozițiilor legale anterior redate și până la intrarea în vigoare a Legii nr. 239/2009 pentru modificarea art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 148/2005 (18 iunie 2009), indemnizația lunară pentru creșterea copilului prevăzută de art. 1 alin. (1) din ordonanță se acordă pentru fiecare copil născut dintr-o sarcină gemelară, de tripleți sau multipleți, în cuantum de: 800 lei pentru perioada 1 ianuarie 2006-31 decembrie 2006; 600 lei pentru perioada 1 ianuarie 2007-31 decembrie 2008; 600 lei sau, opțional, 85% din media veniturilor pe ultimele 12 luni, dar nu mai mult de
4.000 de lei pentru perioada 1 ianuarie 2009-17 iunie 2009.
Așa fiind, cel puțin după data publicării în Monitorul Oficial a acestei decizii care marchează, între altele, și momentul producerii efectelor juridice a unei atari decizii (efectul obligatoriu pentru instanțele judecătorești conform art. 3307alin. 4 din codul de procedură civilă și că această decizie nu afectează hotărârile judecătorești examinate și situația părților în acele procese conform art. 3307alin. 2 din același cod) s-a clarificat în mod unitar sensul și conținutul normei interpretate. Este evident că această interpretare a survenit cu mult peste împlinirea termenului de prescripție așa cum este invocat de către recurentă.
Într-o astfel de situație se pune întrebarea legitimă dacă particularul mai poate formula o cerere de recunoaștere a unui drept subiectiv patrimonial care anterior nu ar fi putut să-l revendice tocmai datorită lipsei de claritate a legii, datorită practicii organelor administrative de interpretare restrictivă a normei legale care-l consacra și datorită existenței unei practici judiciare contradictorii, aspecte pe care le-a constatat instanța supremă în Decizia nr. 26/2011.
În opinia instanței de recurs răspunsul nu poate fi decât afirmativ, căci a susține punctul de vedere contrar ar echivala cu a pune la îndoială eficacitatea interpretării date de instanța supremă și a lipsi de orice eficacitate practică această dezlegare, deoarece dacă ne raportăm la intervalul de timp vizat de către decizia pronunțată prin raportare la data pronunțării deciziei, imensa majoritate a demersurilor judiciare întemeiate tocmai pe aceasta decizie de unificare a practicii ar fi inutile deoarece a intervenit prescripția. Pe de altă parte, interpretarea dată de Î. Curte se face în sensul aplicării dispoziției legale interpretate în toate cazurile care ridică această problemă de drept, nu în sensul negării aplicării legii. Prin această manieră de valorificare a deciziei pronunțate în recurs în interesul legii particularului i se recunoaște un drept pentru prima dată, drept care practic era prevăzut de lege dar care nu a putut fi valorificat tocmai datorită incertitudinii normei legale care-l consacră. În consecință, acest moment marchează și momentul nașterii dreptului la acțiune.
În baza acestor argumente se poate aprecia ca fiind în termen și conform cu dreptul împrejurarea că reclamanta s-a adresat autorității la data de 9 februarie 2012 cu o cerere de recunoaștere a dreptului la indemnizația suplimentară ce i se cuvenea acesteia conform jurisprudenței deja stabilite și a succesiunii de modificări legislative care au valorificat jurisprudența instanțelor din România și implicit a Deciziei nr. 26/20011 a Î.C.C.J. completul competent să judece recursul în interesul legii.
Instanța de recurs apreciază astfel în concordanță cu instanța de fond împrejurarea că prevalarea de noua situație creată dă dreptul reclamantei să acționeze
în cunoștință de cauză. Aceasta este și rațiunea pentru care considerăm corectă respingerea excepției prescripție de către instanța de fond.
Pe de altă parte, reclamanta nu a formulat o contestație împotriva deciziei inițiale prin care acesteia i s-a recunoscut dreptul la indemnizație pentru unul dintre copii născuți din sarcină gemelară ci a formulat o cerere nouă pentru recunoașterea dreptului la cea de a doua indemnizație corespunzătoare celui de-al doilea copil așa cum rezultă din interpretarea dreptului pertinent efectuată de ÎCCJ în recurs în interesul legii.
Într-o astfel de situație, autoritatea publică în loc să rezolve cererea conform dispozițiilor 9 alin. 3 din O.U.G. nr. 148/2005 și să comunice decizia solicitantului conform normei procedurale inserată la art. 9 alin. 4 din același act normativ a ales o altă cale, neprevăzută de această ordonanță de urgență, respectiv aceea de a da un răspuns ce se constituie nu într-o decizie de soluționare a cererii, așa cum prevede explicit legea, ci care conține un refuz de recunoaștere a dreptului și care în ultimă analiză nu este altceva decât un refuz de soluționare a cererii.
Că este așa, mai rezultă și din fundamentarea refuzului respectiv acela că Decizia nr. 26/2011 a Î.C.C.J. în recurs în interesul legii fiind obligatorie doar pentru instanțele judecătorești conform art. 3307alin. 4 C.pr.civ., nu poate fi pusă direct în aplicare de către autoritățile administrației publice, fără a exista o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă pronunțată în favoarea solicitantului ( f. 11 dos. fond). Trebuie enunțat că Î. Curte prin completul specializat să judece recursul în interesul legii exercită nu numai o prerogativă legală, procedurală, ci și una de natură constituțională. Conform art. 126 alin. 3 din Constituție Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale.Cu toate că textul constituțional precitat și
norma de procedură civilă prevăd că atribuția instanței supreme este opozabilă instanțelor judecătorești este greu de admis că autoritatea publică poate ignora o atare interpretare și aplicare a legii, respingând astfel pe acest temei orice demers al particularului și punându-l pe acesta să intenteze un litigiu cu costuri atât pentru el însuși cât și pentru autoritate.
Din această perspectivă și pe baza acestui raționament se poate reține că refuzul este nejustificat și corect a fost sancționat de instanța de fond. În fine, dat fiind că ne aflăm în fața unui refuz nejustificat nematerializat într-o decizie emisă în condițiile art. 9 alin. 3 din OUG nr. 148/2005, conform art. 8 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 nu era necesară parcurgerea procedurii prealabile așa încât orice analiză a vreunei excepții privind prescrierea dreptului de a formula plângerea prealabilă este de prisos.
Recurenta a criticat sentința și pe considerentul că este prescris inclusiv dreptul la acțiune, excepția fiind fundamentată pe același art. 2523 din Codul civil. Din această perspectivă, în opinia instanței de recurs se pune problema incidenței în speță a art. 11 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 care prevede un termen special de prescripție de 6 luni pentru introducerea unei acțiuni de contencios administrativ și care curge în ipoteza reținută în speță de la data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii, conform ipotezei prevăzute la art. 11 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 554/2004.
Din datele dosarului rezultă că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 9 aprilie 2012 iar raportat la data emiterii actului de refuz de soluționare a cererii datat_ se observă că termenul de 6 luni a fost respectat așa încât în speță excepția prescripției dreptului la acțiune așa cum este reglementat de dispozițiile speciale ale legii contenciosului administrativ este nefondată.
Pentru toate aceste argumente, în baza dispozițiilor art. 312 alin. 1 C.p..c, instanța va respinge recursul declarat de pârâta A. J. PENTRU P. SI I. S.
C. împotriva sentinței civile nr. 1.398 din 25 ianuarie 2013, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C., pe care o va menține în întregime.
PENTRU ACESTE MOTIVE, IN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge recursul declarat de pârâta A. J. PENTRU P. SI I. S.
C. împotriva sentinței civile nr. 1.398 din 25 ianuarie 2013, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C., pe care o menține în întregime.
Obligă recurenta să plătească intimatei P. A. M. suma de 500 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 8 octombrie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
C. I. A. A. I. DP
GREFIER,
M. N. ȚAR
Red.A.A.I./_ .
Dact.H.C./2 ex. Jud.fond: M. T. .
