Sentința civilă nr. 300/2013. Obligare emitere act administrativ
| Comentarii |
|
Dosar nr._ * R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
SENTINȚA CIVILĂ NR. 300/2013
Ședința publică de la 10 Mai 2013
Completul compus din: PREȘEDINTE M. B.
Grefier A. B.
S-a luat în examinare - în vederea pronunțării - acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanții B. V., P. F. ION, K. ANA, M. L., F. M., P. I., M. I., B. A., B. A. -A., B. A. - junior,
ANA A., C. I., ANA I., P. C. în contradictoriu cu pârât A. P.
P. DE SS PENTRU R. ȘI P. V. C. N., pârât MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, pârât S. G. AL G. R., pârât R. A. P. P. DE S. R., având ca obiect obligare emitere act administrativ.
Dezbaterea pe fond a cauzei a avut loc în ședința publică din 26 aprilie 2013, mersul dezbaterilor și concluziile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, pronunțarea fiind amânată pentru termenul de azi.
CURTEA
Prin acțiunea înregistrată inițial sub nr. 16965/2005, pe rolul Judecătoriei C. -N., precizată și extinsă ulterior, reclamanții B. V., P. F.
, K. ANA, ANA DOINA, M. L., F. M., B. A., P. I., C. I., M.
I., au chemat în judecată pârâții A. P. PROTOCOULUI DE S. -
S. PENTRU R. ȘI "P. V. "; C. -N., MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, S. G. AL G. R., solicitând pronunțarea unei sentințe prin care să se dispună obligarea la înstrăinarea camerelor în care locuiesc în calitate de chiriași, din imobilul blocul de locuințe al SRP V. C., situat în comuna Apahida str. L., nr.63, jud.C., imobil intabulat în cf nr. 586 Sânnicoara A+2 nr.top.259/3, 251/3, 252/3, Corp I, în condițiile Legii nr. 85/1992 și ale Decretului-lege nr. 61/1990, iar în caz de refuz sentința să ține loc de contract de vânzare-cumpărare apt de intabulare în cartea funciară, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii arată că în marea majoritate sunt angajați ai pârâtei și ca accesoriu la contractul individual de muncă au primit în chirie locuințele detaliate în petitul acțiunii, impunându-se a se face aplicarea prev. art. 7 din Legea nr.85/1992, coroborate cu prevederile Decretului-Lege nr.61/1990.
Pârâta chemată inițial în judecată a invocat, prin întâmpinare, excepțiile
necompetenței materiale a instanței în conf. cu prev.art.37 din OG nr.19/2002 corob. cu prev. art.2 pct.1 lit.c C.pr.civ., a lipsei calității procesuale pasive, motivată pe faptul că titularul dreptului de proprietate este S. ul Român
reprezentat de M. F. și a lipsei calității procesuale active a două reclamante K. Ana și F. M., motivată pe faptul că nu sunt titularele unor contracte de locațiune valabile, neavând nici un drept asupra locuințelor pe care le ocupă. Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acțiunii reclamanților. Prin sentința civilă nr.214/_ a Judecătoriei C. -N. s-a admis excepția necompetenței materiale a instanței invocată de pârâtă prin întâmpinare dispunându-se declinarea competenței de soluționare a acțiunii reclamanților în
favoarea Tribunalului C. - Secția de Contencios Administrativ.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că spațiile de locuit din imobilul situat în com. Apahida, str.L., nr.63 au un regim juridic special deoarece se află în proprietatea privată a statului dar în administrarea pârâtei, înstrăinarea lor fiind reglementată de OG nr.19/2002, act normativ special care are prioritate raportat la Legea nr.85/1992.
Potrivit prev. art.37 din OG 19/2002 litigiile cu privire la desfășurarea procedurilor de vânzare a imobilelor proprietate privată a statului aflate în administrarea R. - A.P.P.S. sunt de competența instanțelor de contencios administrativ.
Pe rolul Tribunalului C., cererea a fost înregistrată sub nr._, fiind depusă o cerere de intervenție în interes propriu de către numita PĂDURARU C.
E., prin care s-au formulat pretenții similare celor ale reclamanților, în privința imobilului ocupat de către această parte, iar prin sentința civilă nr. 3158/_, s-au respins atât cererea principală, cât și cea de intervenție, reținându-se, în esență, că în cauză nu sunt aplicabile prevederile invocate de petenți, ci cele speciale, ale OG nr. 19/2002.
Prin decizia civilă nr. 2273/_, din dosar nr._ al Curții de Apel
C., a fost admis recursul declarat de reclamanți și intervenientă împotriva acestei hotărâri, care a fost casată, cauza fiind reținută spre competentă soluționare în primă instanță, prin raportare la criteriul instituit prin prev. art. 10 alin. 1 din LCA, pârâta RA APPS B. fiind autoritate publică centrală.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel C. sub nr._, iar prin sentința civilă nr. 495/_, au fost respinse pretențiile formulate, constatându-se că prin decizia de casare s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că norma aplicabilă în cauză este cea cuprinsă în textul art. 11 din OG nr. 19/2002, care nu permite vânzarea imobilelor cu destinația de locuință.
ÎCCJ, prin decizia civilă nr. 2914/_, din dosar nr._, a admis recursul declarat împotriva acestei sentințe de către reclamanți și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel C., în contextul în care greșit s-a reținut incidența autorității de lucru judecat, iar prima instanță nu a analizat, practic, fondul cauzei, în lipsa dezvoltării unor argumente prin care să se demonstreze incidența prev. din OG nr. 19/2002.
În rejudecare
, dosarul a fost înregistrat sub nr. de mai sus, reclamanții B.
V., P. F. ION, K. ANA, M. L., F. M., B. A., B. A. jr. si B.
A. -A. (în calitate de moștenitori ai def. B. A. ), P. I., C. I., M. I.
, precum si intervenienta P. U C. -E., depunând la dosar o precizare de acțiune, prin care au învederat că înțeleg să se judece în contradictoriu cu parații Ministerul Finanțelor Publice în calitate de reprezentant al S. ului Român și R.
A. P. P. de S. R., nemaisusținându-și acțiunea fata de parații: S. G. al G. R. si R. A.P.P.S. V. C. -N., solicitand admiterea acțiunii precizate, precum si a cererii de intervenție a intervenientei P. u C. -E., precizate si extinse, respectiv:
-solicită sa fie obligată parata R. A.P.P.S. B. sa înstrăineze către reclamanți apartamentele in care locuiesc împreuna cu familiile lor in calitate de chiriași din blocul de locuințe Corp I compus din bloc de locuințe P+2E, pe
fundații din beton, ziduri din cărămida, plansee din beton armat, situat in com.Apahida str.L. nr.63 (fost nr.1) jud.C. înscris in CF nr. 56060 Apahida A1.1 nr.top/cad. 56060-C1, pe terenul in suprafața de 1430 m.p., conform disp.DL. 61/1990 si ale L.85/1992, la preturile calculate in Răspunsul la obiectiunile d-lui ing. exp. Babota G. din data de_, care solicită sa faca parte integranta din sentința ce se va pronunța, pentru apartamentele expres indicate în precizarea de acțiune, renumerotate logic de către dl.ing.exp.numit in cauză, cu obligarea paraților in solidar la plata tuturor cheltuielilor de judecata: in fond in apel, in recurs si in rejudecare, in total 15.611.5 lei.
Fiind astfel sesizată, Curtea constată următoarele:
Prin cererea formulată, astfel cum a fost precizată și extinsă, reclamanții și
intervenienta solicită obligarea pârâtei R. A.P.P.S. B. sa le înstrăineze apartamentele in care locuiesc împreuna cu familiile lor in calitate de chiriași, în imobilul blocul de locuințe Corp I, situat in com.Apahida str.L. nr.63, aflat în administrarea pârâtei, conform disp.DL. 61/1990 si ale L.85/1992.
În motivare s-a arătat, în esență, că reclamanții au fost, în majoritate covârșitoare, angajați ai pârâtei și ca accesoriu la contractul individual de muncă au primit in chirie locuințele sociale care constituie obiectul pretențiilor formulate. Au fost dezvoltate considerentele pentru care apreciază că în cauză sunt incidente prev. art. 7 din Legea nr. 85/22 iulie 1992, care constituie dreptul comun în materie, cu care se completează, în tăcerea legii, OG nr. 19/2002, de prevederile cărora se prevalează pârâții, în solicitarea de respingere a cererii.
O primă chestiune cu privire la care trebuie să se pronunțe Curtea este cea legată de cadrul procesual. Astfel, în ceea ce-i privește pe reclamanți, de menționat este faptul că unul dintre incidentele procedurale invocate de pârâtă, încă în fața Judecătoriei C. N., a fost cea a lipsei calității procesuale pasive a reclamantelor K. Ana și F. M., motivată pe faptul că nu sunt titularele unor contracte de locațiune valabile, neavând nici un drept asupra locuințelor pe care le ocupă.
Deși este real că Tribunalul Cluj a achiesat la apărările formulate, urmare a casării sentinței și a rejudecării cauzei, prin sentința civilă nr. 495 din_ a Curții de Apel C., excepția lipsei calității procesuale active a celor două reclamante a fost respinsă.
În acest context, petenții învederează corect în rejudecare că, în condițiile în care numai reclamanții au fost cei care au formulat recursul admis de către ÎCCJ, soluția dată cu privire la excepție a intrat în puterea lucrului judecat, nemaiputând fi pusă în discuție, motiv pentru care ea va fi respinsă.
Pe de altă parte, instanța achiesează considerentelor conform cărora, prin raportare la pretențiile deduse judecății, chestiunea ridicată de către pârâtă, referitoare la încetarea raporturilor de locațiune ale celor două reclamante nu este una care ține de sfera art. 137 alin. 1 C.pr.civ., ci de caracterul fondat/nefondat al demersului, sancțiunea omisiunii de a proba vătămarea pretinsă fiind respingerea cererii ca neîntemeiată.
În ceea ce privește pârâții care au fost chemați în judecată, Curtea constată că, deși au fost chemați în judecată Ministerul Finanțelor Publice în calitate de reprezentant al S. ului Român, R. A. P. P. de S. R., S.
G. al G. R. si R. A.P.P.S. V. C. -N., față de particularitățile cauzei și față de manifestarea de voință a reclamanților care au depus precizarea de acțiune în rejudecare, în prezentul dosar, analiza pe fond a pretențiilor invocate va viza doar pe primii doi dintre pârâți.
Aceasta întrucât reclamanții B. V., P. F. ION, K. ANA, M. L.
, F. M., B. A., B. A. jr. si B. A. -A. (în calitate de moștenitori ai def. B. A. ), P. I., C. I., M. I., precum si intervenienta P. U C.
-E. au învederat instanței că nu mai înțeleg să-și susțină pretențiile în contradictoriu cu pârâții S. G. al G. R. si R. A.P.P.S. V. C.
-N., această manifestare de voință fiind interpretată în lumina prev. art. 246 C.pr.civ. și a principiului disponibilității, motiv pentru care Curtea va proceda în consecință, luând act de ea.
Pe de altă parte, în contextul în care această precizare nu a fost formulată și în numele reclamanților Ana A. și Ana I., iar aceștia nu au indicat în mod expres instanței că nu mai înțeleg să susțină demersul, Curtea urmează să analizeze și excepția lipsei calității procesuale pasive a acestor doi pârâți.
Cu privire la aceste aspecte sunt incidente cele anterior relevate, la momentul analizării excepției lipsei calității procesuale active, în sensul în care,
în primul ciclu procesual derulat în fața Curții de Apel C., excepția lipsei calității procesuale pasive a S. ui G. al G. R. si a R. A.P.P.S. V. C.
-N. a fost admisă, iar cei doi reclamanți nu au declarat recurs, prin calea de atac ce a fost formulată de o parte dintre aceștia, relevându-se că sunt de acord cu modul în care excepțiile au fost soluționate.
Ca atare, și aceste statuări au intrat în puterea lucrului judecat, în sensul în care cei doi pârâți nu au calitate procesuală pasivă, nefiind titularii unui drept asupra imobilelor în cauză.
Totodată, Curtea a reținut în primul ciclu procesual că titularul dreptului de proprietate este S. ul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, iar imobilul - blocul de locuințe Corp I compus din P+2E, situat în com. Apahida, str. L., nr. 63 jud. C., a intrat în administrarea Regiei Autonome "A. P. P. de S. "; în temeiul H.G. nr. 445/22 iunie 1995. Nu are relevanță faptul că S. G. al G. ar fi autoritatea ierarhic superioară titularului dreptului de administrare, în condițiile în care acesta este o persoană juridică distinctă.
Aceste aspecte au constituit fundamentul soluției conform căreia în mod corect a fost împrocesuat ca pârât Ministerul Finanțelor Publice, care are calitate procesuală pasivă și de reprezentant al S. ului Român, existând, ca atare, soluție intrată în puterea lucrului judecat, în raport de cele statuate prin sentința nr. 495/2010 a Curții de Apel C. și de cele relevate în memoriul de recurs al reclamanților.
Așa fiind, se va constata că acțiunea precizată și extinsă formulată de către reclamanții ANA A., ANA I., B. V., P. F. ION, K. ANA, M. L. ,
M., B. A., B. A. jr. si B. A. -A. (în calitate de moștenitori ai def. B. A. ), P. I., C. I., M. I., precum si cererea de intervenție principală formulată de intervenienta P. U C. -E., în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE în calitate de reprezentant al S. ului Român, R. A. P. P. DE S. R. sunt nefondate, fiind respinse în consecință, având în vedere următoarele:
Principala problemă de drept care trebuie lămurită în speță este cea a actului normativ care reglementează situația juridică a imobilelor în litigiu, petenții susținând că el ar fi reprezentat de Legea nr. 85/1992, cu atât mai mult cu cât la data depunerii cererilor de cumpărare, era în vigoare OG nr. 19/2002, fără modificările aduse ulterior prin OG nr. 28/2007. Se mai arată că întrucât locuințele sunt proprietate privată a statului, construite anterior anului 1990, Legea nr. 85/1992 este aplicabilă. Astfel, cererile de cumpărare au fost formulate la un moment când vânzarea locuințelor (inclusiv cele administrate de regie) construite din fondurile statului, era reglementată de Legea nr. 85/1992 exclusiv. S-a mai învederat că regia a vândut astfel de imobile, chiriașilor, potrivit probelor administrate.
Continuându-se raționamentul, se afirmă că legislația intervenită succesiv în domeniu a urmărit să înlăture orice discriminare între chiriașii din locuințele construite de stat și cei care ocupă locuințe dobândite în proprietate, în alte moduri, de către acesta și a urmărit o anumită consecvență enunțată inițial, de Decretul - Lege nr. 61/1990: "vânzarea tuturor locuințelor construite din fondurile statului, în condiții speciale de pret și de creditare" și reluată în Legea nr. 85/1992, ca o opțiune constantă a puterii legiuitoare de a crea posibilitatea ca orice chiriaș al unei locuințe construite din fondurile statului sau din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, să devină proprietar prin cumpărare. Dreptul acordat chiriașilor, de cumpărare a locuinței, determina o obligație in rem, deci în considerarea obiectului (locuința) și nu in personam (în considerarea unei anumite instituții).
De la adoptarea Legii nr. 85/1992 și pâna în prezent, Curtea Constituționala s-a pronunțat prin numeroase decizii, prin care a validat teza constituționalității acestui act normativ, arătând că posibilitatea de cumpărare este legală și constituțională, indiferent în patrimoniul cui se află aceste locuințe, putând fi chiar și o societate comercială privatizată. Se mai arată că este greșită apărarea pârâtei conform căreia este aplicabilă în cauză Ordonanța G. nr. 19/2002 modificată prin Ordonanța G. nr. 28/2007, deoarece atât la momentul formulării cererii de cumpărare, cât și ulterior, art. 11 din Ordonanța
nr. 19/20 nu interzicea, în vreun fel, vânzarea imobilelor locuință. Așadar, regimul juridic al imobilelor cu destinația de locuință aflate în administrarea RA - APPS era guvernat de Legea nr. 85/1992, lege specială în domeniu, o dată ce înstrăinarea acestora nu era interzisă expres prin vreun alt act normativ.
Trecând la analiza acestor susțineri, Curtea constată că la data de_, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 87/_, Ordonanța G. nr. 19/2002, având ca obiect de reglementare, instituirea unor măsuri pentru constituirea și utilizarea fondului locativ de protocol, proprietate publică a statului, și pentru vânzarea unor imobile, proprietate privată a statului, aflate în administrarea R. "A.P.P.S.". În forma sa inițială, actul normativ menționat prevedea în art. 11 stipulat în Cap. 2 ("Vânzarea imobilelor, proprietate privată a statului, aflate în administrarea R.A - AP.P.S.") că "imobilele, proprietate privată a statului, aflate în administrarea R.A - A.P.P.S., care au situația juridică clarificată și nu sunt grevate de sarcini, pot fi vândute potrivit prevederilor prezentei ordonanțe (alin. 1); în sensul prezentului capitol, prin imobile se înțelege construcțiile care au altă destinație decât aceea de locuință, precum și terenurile." Așadar, prin adoptarea Ordonanței G. nr. 19/2002, s-a prevăzut posibilitatea vânzării imobilelor proprietate privata a statului, aflate în administrarea R.A - AP.P.S., specificându-se în același timp categoria imobilelor ce puteau fi vândute.
Ulterior, prin Ordonanța G. nr. 28/2007 publicată în Monitorul Oficial la data de_, s-a modificat art. 11 enunțat, prevăzându-se că în sensul Cap. 2, prin imobile se înțelege "construcțiile care au altă destinație decât aceea de locuință de serviciu, precum și terenurile". Prin urmare, legiuitorul a prevăzut posibilitatea vânzării nu numai a construcțiilor care au altă destinație decât aceea de locuință - ca în formă inițială - ci și a construcțiilor cu destinația de locuință, cu excepția locuințelor de serviciu. Actul normativ a reglementat și procedura de urmat pentru vânzarea acestor imobile, respectiv prin licitație deschisă, în condițiile strict determinate de respectiva ordonanță.
De asemenea, prin Legea nr. 229/_ pentru aprobarea Ordonanței G. nr. 28/2007, alin. 2 al art. 11 al Ordonanței G. nr. 19/2002, astfel cum a fost ea modificată prin Ordonanța G. nr. 28/2007, a fost abrogat, astfel
încât conținutul art. 11 a devenit: "Imobilele, proprietate privată a statului, aflate în administrarea RA - APPS, care au situația juridică clarificată și nu sunt grevate de sarcini, pot fi vândute potrivit prevederilor prezentei ordonanțe".
Prin urmare, este evidentă intenția legiuitorului de a deroga de la prevederile Legii nr. 85/1992 - act normativ cu caracter general - și care se poate aplica ori de câte ori nu există o reglementate specială. Astfel, pentru situația imobilelor proprietate privată a statului, aflate în administrarea R. - A.P.P.S., legiuitorul a permis inițial numai vânzarea construcțiilor care au altă destinație decât aceea de locuință, precum și a terenurilor, iar ulterior și a celor cu destinație de locuință, cu excepția locuințelor de serviciu, iar mai apoi, a tuturor imobilelor. Nu s-ar mai justifica adoptarea Ordonanței G. nr. 19/2002 și mai ales modificarea dispozițiilor art. 11 prin Ordonanța G. nr. 28/2007 și prin Legea nr. 229/2008, dacă intenția legiuitorului ar fi fost ca vânzarea acestor imobile să se efectueze conform Legii nr. 85/1992. Se mai constată că potrivit art. 2 alin. 2 lit. g din Ordonanța G. nr. 28/2007, s-a prevăzut că prin hotărâre a guvernului se va stabili lista imobilelor, proprietate privată a statului, care pot fi vândute în condițiile Ordonanței G. nr. 19/2002.
În consecința, instanța reține că la data formulării cererii de cumpărare de către petenți, în cursul anului 2005, se puteau vinde, dintre imobilele aflate în proprietatea privată a statului, aflate în administrarea R. "A.P.P.S.", numai terenurile și construcțiile fără destinație de locuință, ulterior, după adoptarea Ordonanței G. nr. 28/2007, și construcțiile cu destinația de locuință, cu excepția celor de serviciu, iar mai apoi, după adoptarea Legii nr. 229/2008, toate imobilele, inclusiv apartamentele închiriate de petenți, dar numai prin procedura expres prevăzută de art. 13 din Ordonanța G. nr. 19/2002, astfel cum a fost modificată, anume prin licitație deschisă.
Așa fiind, instanța reține că dispozițiile Legii nr. 85/1992 nu sunt aplicabile în cazul imobilelor aflate în proprietatea privată a statului și în administrarea R. "A.P.P.S.", motiv pentru care apreciază că se impun a fi validate susținerile pârâților și a fi respinse cererile formulate.
Interpretarea teleologică și sistematică a dispozițiilor Ordonanței G. nr. 19/2002 și a modificărilor sale în timp, anterior enunțate, determina așadar, concluzia includerii imobilelor în litigiu în sfera de aplicare a acestui act normativ special încă de la momentul formulării cererilor de cumpărare și ulterior, și nu în cea a Legii nr. 85/1992. În consecință, nu se poate invoca încălcarea principiului neretroactivității legii civile sau greșita aplicare a Ordonanței G. nr. 19/2002 în forma inițială sau modificată, în loc de Legea nr. 85/1992 și Decretul - Lege nr. 61/1990.
Împrejurarea că locuința nu face parte din fondul de protocol, nu este concludentă pentru că Ordonanța G. nr. 19/2002 reglementează în cap. 2, vânzarea imobilelor proprietate privată a statului, fără a se raporta exclusiv la locuințele de protocol.
Susținerile reclamanților, referitoare la politica legislativă de înlăturare a discriminării, prin adoptarea Decretului - Lege nr. 61/1990 și a Legii nr. 85/1992, privitoare la constituționalitatea prevederilor acestei legi, verificată cu ocazia soluționării multiplelor excepții de neconstituționalitate formulate, privitoare la obligația in rem a vânzării unor astfel de locuințe de către persoanele juridice deținătoare sau proprietare, sunt neîntemeiate, în evocarea argumentelor anterioare, ele raportându-se la un alt act normativ (Legea nr. 85/1992 și Decretul - Lege nr. 61/1990) decât cel incident cauzei - Ordonanța G. nr. 19/2002.
Includerea imobilului în litigiu în domeniul de aplicare al ordonanței, rezultă inclusiv din existența unor reglementări distincte ale regimului juridic al
unor categorii de imobile similare: Ordonanța de Urgență a G. nr. 130/2004 privind unele măsuri pentru vânzarea de către societățile comerciale, companiile și societățile naționale din sectorul energiei, petrolului, gazelor naturale, resurselor minerale și al industriei de apărare, precum și de către alti agenți economici din subordinea M.E.C., a locuințelor pe care aceștia le au în patrimoniu, personalului propriu, titularilor contractelor de închiriere sau pensionarilor cu ultimul loc de muncă la acești agenți economici, sau Legea nr. 526/2004 privind autorizarea instituțiilor publice din sistemul de apărare, ordine publică și securitate națională de a vinde personalului propriu, unele locuințe de serviciu pe care acestea le au în administrare.
Atâta timp cât prin astfel de acte normative speciale s-a reglementat regimul juridic al locuințelor aflate în patrimoniul unor instituții publice, al unor persoane juridice de drept public sau privat, locuințe care pot întruni aceleași trăsături juridice cu cele care fac obiectul Decretului - Lege nr. 61/1990 și al Legii nr. 85/1992, este evident că intenția legiuitorului român, prin reglementarea din Ordonanța G. nr. 19/2002, a fost aceea de a reglementa distinct și locuințele aflate în patrimoniul privat al statului și în administrarea RA - APPS, Ordonanța G. nr. 19/2002 devenind un act normativ special, derogatoriu de la dreptul comun în materie, reprezentat de decretul - lege și legea menționate.
Teza conform căreia Ordonanța G. nr. 19/2002, în forma sa inițială, nu interzicea în mod expres vânzarea locuințelor, în condițiile în care permitea vânzarea, în condițiile ordonanței, a construcțiilor cu altă destinație decât cea de locuință, astfel încât, potrivit reclamanților, locuințele puteau fi vândute în temeiul Legii nr. 85/1992, este eronată, deoarece Ordonanța G. nr. 19/2002 reglementa regimul juridic al vânzării, pentru toate imobilele din proprietatea privată a statului și aflate în administrarea RA - APPS, prin art. 11 permițându-se vânzarea doar a celor care nu aveau destinația de locuință, interzicându-se deci, vânzarea celorlalte.
De altfel, nici împrejurarea că pârâta ar fi încheiat astfel de contracte, pentru imobile locuințe aflate în administrarea sa, nu poate fi reținută în favoarea petenților, având în vedere că o astfel de posibilitate, de vânzare, a fost prevăzută, la un moment dat, în succesiunea modificărilor aduse textului art. 11, însă nu în condițiile speciale de preț și de creditare instituite prin Legea nr. 85/1992.
Nu se poate susține că un act (OG 19/2002) care reglementează o categorie de imobile, în speță imobilele aflate în administrarea RA APPS, este mai generală decât legea (L85/1992) care reglementează ansamblul locuințelor și spațiilor cu altă destinație construite din fondurile statului, unităților economice și bugetare de stat. Față de domeniul de reglementare al celor două acte normative, este evident că Legea 85/1992 este legea generală, iar OG 19/2002 este legea specială. Or, este evident că trebuie să primeze în aplicare legea specială, care derogă de la cea generală.
Ca atare, petenții nu se pot prevala de dispozițiile de drept comun ale art. 1075 Cod civil, ale Legii nr. 85/1992 și ale Decretului - Lege nr. 61/1990, solicitând obligarea pârâților la încheierea contractelor de vânzare - cumpărare în condițiile Legii nr. 85/1992, deoarece, în virtutea rolului activ conferit de art. 129 alin. 5 Cod procedură civilă, Curtea statuează în sensul în care imobilul nu are regimul juridic confirmat de aceste temeiuri enunțate, astfel încât cererea având ca obiect obligație de a face în baza acestor dispoziții legale nu poate fi admisă. Chiar în condițiile calificării temeiului acțiunii ca fiind reprezentat de prev. Ordonanței G. nr. 19/2002, se impune a fi adoptată aceeași soluție, potrivit argumentelor enunțate anterior, locuința neputând fi vândută decât în condițiile
speciale ale Ordonanței G. nr. 19/2002 și nu în condițiile Legii nr. 85/1992, prin obligarea la încheierea contractului de vânzare - cumpărare.
De altfel, un argument în plus în acest sens, este reprezentat de faptul că, la momentul actual, imobilul a fost cuprins în anexa 3 a OUG nr. 15/2013, poz. 51, fiind propus spre vânzare, prin licitație deschisă, el aflându-se în continuare în administrarea regiei. Din această perspectivă și văzând și cadrul procesual stabilit de către petenți în acord cu principiul disponibilității, orice referire la incidența în cauză a prev. art. 53 din Legea nr. 114/1996, este neavenită, cu atât mai mult cu cât este evidentă intenția legiuitorului de a vinde imobilul în litigiu, în condiții de publicitate, în acord cu noile reglementări.
Pentru toate aceste considerente, văzând și prev. art. 1, 8 și 18 din LCA, cererea principală și cea de intervenție în interes propriu, vor fi respinse ca nefondate, luându-se act de faptul că pârâții nu au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII HOTĂRĂȘTE
Constată că reclamanții B. V., P. F. ION, K. ANA, M. L., F.
M., P. I., M. I., B. A., B. A. -A., B. A. junior, C. I. și intervenienta PĂDURARU C. E. au renunțat la judecată față de pârâții S.
G. AL G. R. cu sediul în B., P. V., nr. 1, sector 1 și RA A.
P. P. DE S. V. cu sediul în C. -N., str. N., nr. 16, jud. C.
.
Respinge excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor K. ANA ȘI F. M. .
Respinge acțiunea principală formulată de reclamanții B. V., P. F. ION, K. ANA, M. L., F. M., P. I., M. I., B. A., B. A. -A.
, B. A. junior și C. I., toți cu domiciliul procesual ales la Cabinet avocat Drăgan C. cu sediul în C. -N., Calea Dorobanților nr. 78, bl. Y1, ap. 46, jud. C., ANA A. cu domiciliul în com. Apahida, str. L., nr. 63, ap. 5, jud.
C. și ANA I. cu domiciliul în com. Apahida, str. L., nr. 63, ap. 5 jud. C., precum și cererea de intervenție în interes propriu depusă de PĂDURARU C.
E., cu domiciliul procesual ales la Cabinet avocat Drăgan C., cu sediul în C.
-N., Calea Dorobanților nr. 78, bl. Y1, ap. 46, jud. C., astfel cum au fost ele precizate, în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE cu sediul in B. str.A. nr 17 sector 5. cod 0., în calitate de reprezentant al
S. ULUI ROMÂN și RA A. P. P. DE S. RA cu sediul in B. str.M. nr.6-8 sector 1.
Fără cheltuieli de judecată.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare. Pronunțată în ședința publică din_ .
PREȘEDINTE, GREFIER,
M. B. A. B.
Red.M.B./dact.L.C.C.
21 ex./_
