Sentința civilă nr. 377/2013. Contestație act administrativ fiscal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA A II-A CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. _
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 377/2013
Ședința publică de la 25 Iunie 2013
Completul compus din: PREȘEDINTE DP
Grefier M. N. Țâr
Pe rol, judecarea acțiunii în contencios administrativ formulată de reclamantul C. R. S. în contradictoriu cu pârâta D. G. A F.
P. A J. C., având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
Se constată că mersul dezbaterilor au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 18 iunie 2012, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre, iar pronunțarea s-a amânat pentru data de astăzi.
C U R T E A :
Prin cererea înregistrată în dosarul cu numărul de mai sus, reclamantul CIORCA R. S., a chemat în judecată D. G. A F.
C., solicitând anularea Deciziei nr. 690/_ emise de pârâtă; anularea Deciziei de impunere nr. 18158/1/_ emise de pârâtă și, pe cale de consecință, anularea bazei impozabile stabilite la sursa TVA în cuantum de 4.424.743 lei; anularea creanței fiscale principale stabilite suplimentar la sursa TVA în cuantum de 718.809 lei; anularea creanțelor fiscale accesorii în cuantum de 436.593 lei din care 328.772 lei reprezentând dobânzi/majorări și 107.821 lei reprezentând penalități.
În motivarea cererii arată că prin Decizia de impunere nr. 18158/1/_, în sarcina sa a fost stabilită obligația de plată a sumei totale de 1.155.402 lei reprezentând TVA și accesorii aferente. Pentru a decide astfel, inspecția fiscală a reținut că reclamantul a desfășurat activități economice constând în vânzări de imobile și am devenit persoană impozabilă din punct de vedere al TVA începând cu data de_, prin depășirea plafonului de scutire. Am contestat acest titlu de creanță fiscală conform dispozițiilor art. 205 și următoarele CPF dar, prin Decizia nr. 690/_, comunicată la data de_, contestația subsemnatului a fost respinsă.
Potrivit dispozițiilor art. 127 al. 1 CF, este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfășoară, de o manieră independentă și indiferent de loc, activități economice de natura celor prevăzute la al. 2, oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități. Activitățile economice expres și limitativ prevăzute de al. 2 al art. 127 CF sunt:
activitățile producătorilor, comercianților sau prestatorilor de servicii, inclusiv activitățile extractive, agricole și activitățile profesiilor libere sau asimilate acestora;
exploatarea bunurilor corporale sau necorporale, în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate.
După cum rezultă din cuprinsul deciziei de impunere, inspecția fiscală a reținut că "activitatea economică" desfășurată de către subsemnatul a constat în tranzacții cu imobile, operațiuni care au avut caracter de continuitate (pag. 2 din decizia de impunere). După cum a arătat, această "activitate economică" nu se încadrează între cele expres și limitativ prevăzute de art. 127, ai. 2 CF, deoarece:
Nu a desfășurat o activitate care să poată fi calificată ca fiind a unui producător sau prestator de servicii (indiferent că este vorba despre activități extractive, agricole și activitățile profesiilor libere sau asimilate acestora).
Nu a desfășurat o activitate care să poată fi calificată ca fiind a unui comerciant, din două motive:
Sintagma "activitățile comercianților" face trimitere în mod evident la calitatea de comerciant a persoanei care desfășoară activitatea. Din punct de vedere subiectiv, o persoană fizică nu poate realiza fapte de comerț decât în
formele strict prevăzute de lege (ca persoane autorizate să desfășoare astfel de activități). Persoanele fizice nu pot intra în sfera noțiunii de comerciant decât în situații limitate, când acestea ar fi înregistrate ca și comercianți și ar vinde imobile din patrimoniul profesional, ca fapte subiective de comerț cu bunuri din patrimoniul de afectațiune.
Vânzarea-cumpărarea bunurilor imobile este o activitate eminamente civilă în lumina dispozițiilor art. 1 și 3 din fostul Cod comercial. Faptele de comerț sunt de două feluri: obiective (art. 3 fostul Cod comercial) și subiective (art. 4 fostul Cod comercial), înafara acestor două categorii de fapte de comerț, în dreptul pozitiv românesc nu mai există o alta" iar din cuprinsul art. 3, pct 1 și 2 fostul Cod Comercial rezultă cu claritate că obiectul comerțului este limitat la bunurile mobile corporale și necorporale, bunurile imobile fiind excluse".
În legătură cu natura civilă a operațiunilor desfășurate de către acesta se impune precizarea că veniturile obținute au fost impuse de către organele fiscale ca venituri din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal conform art. 771 CF. Or, transferul dreptului de proprietate asupra unui bun din patrimoniul personal nu are si nu poate avea natură comercială și nici nu poate reprezenta o "exploatare" a respectivului bun.
Organul de soluționare a contestației a invocat în susținerea soluției emise și dispozițiile art. 14 CPF conform cărora veniturile, alte beneficii și valori patrimoniale sunt supuse legii fiscale indiferent dacă sunt obținute din activități ce îndeplinesc sau nu cerințele altor dispoziții legale. Acest text legal este aplicabil doar în ipoteza în care un contribuabil obține venituri fără îndeplinirea cerințelor legale (de exemplu, în lipsa unor autorizații sau din activități prohibite de lege) și nu poate fi interpretat în sensul că orice operațiune desfășurată de către un particular este supusă impunerii.
Vânzarea de imobile, efectuată de către o persoană fizică, nu este nici exploatare de bunuri în sensul art. 127, al. 2, teza a II-a CF. Exploatarea nu este definită de legea fiscală dar Curtea Europeană de Justiție s-a pronunțat într-o serie de cauze cu privire la activități care constituie exploatare în sensul TVA. Astfel, exploatarea se referă la închirieri (a se vedea C-230/94 Renate Enkler referitor la închirierea unei caravane și C-23/98 referitor la închirierea unui imobil), la concesiuni, la acordări de împrumuturi sau la drepturi de folosință sau alte drepturi in rem. După cum se poate observa, în toate aceste cazuri, bunurile corporale, acțiunile, imobilele sau capitalul rămâneau în proprietatea celui care le exploata și nu se "consumau" prin înstrăinarea acestora.
Având în vedere cele mai sus expuse, vânzarea de imobile, efectuată de către o persoană fizică, nu se încadrează în nici una dintre activitățile prevăzute la art. 127, al. 2 CF întrucât nu este expres menționată în text iar o eventuală încadrare prin analogie este strict prohibită prin dispozițiile art. 3, lit. b CF care impune cu valoare de principiu "certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea și sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceștia să poată urmări și înțelege sarcina fiscală ce le revine, precum și să poată determina influența deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale".
Curtea Europeană a Drepturilor Omului își întemeiază în mod constant jurisprudența pe două principii fundamentale, deduse din interpretarea textului Convenției, anume principiul securității juridice și principiul încrederii legitime.
Ambele principii - deși invocate de Curte inclusiv în cauzele care vizau în mod direct statul român - au fost încălcate în ceea ce mă privește. Astfel, principiul securității juridice privește claritatea și previzibilitatea normei de drept și asigură o protecție eficace împotriva oricărei forme de arbitrări, iar tocmai evitarea arbitrariului în aplicarea și interpretarea legii este, printre altele, urmărită și de principiul încrederii legitime. în doctrina de specialitate s-a arătat în mod constant, pornind de la jurisprudența Curții, că exigențele de accesibilitate, de claritate și mai ales de previzibilitate a legii privesc toate normele, legale sau jurisprudențiale.
Or, în speța de față, la momentul la care se apreciază că ar fi devenit persoană impozabilă, fiscul nici măcar nu își punea problema includerii vânzărilor de imobile în sfera TVA. Prin urmare, reclamantul nu a făcut decât să se conformeze unei practici deja clar conturate în interpretarea și aplicarea legii fiscale. Organele fiscale aveau cunoștință despre activitățile desfășurate de reclamant încă de la momentul respectiv, dovada în acest sens fiind impozitul pe venitul din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal plătit de el în condițiile art. 771 si 772 CF.
Conform dispozițiilor art. 126, al. 1 CF, în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată se cuprind operațiunile care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:
constituie o livrare de bunuri sau o prestare de servicii efectuate cu plată;
locul de livrare a bunurilor sau de prestare a serviciilor este considerat a fi în România;
livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor este realizată de o persoană impozabilă, astfel cum este definită la art. 127 al. 1 CF;
livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor rezultă din una dintre activitățile economice prevăzute la art. 127, al. 2 CF.
De asemenea, conform dispozițiilor pct. 1, al. 1 din Normele de aplicare a Titlului VI CF aprobate prin HG nr. 44/2004, "în sensul art. 126 alin. (1) din Codul fiscal, dacă cel puțin una dintre condițiile stipulate la Ut.
a) - d) nu este îndeplinită, operațiunea nu se cuprinde în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată".
Având în vedere motivele expuse anterior și contrar celor reținute în cuprinsul deciziei de soluționare a contestației, se poate observa că operațiunile desfășurate de subsemnatul nu pot fi cuprinse în sfera de aplicare a TVA întrucât nu întrunesc condițiile prevăzute la art. 126, al. 1, fit. c și d CF, respectiv:
livrarea bunurilor nu a fost realizată de către o persoană impozabilă în sensul art. 127, al. 1 CF;
livrarea bunurilor nu a rezultat din una dintre activitățile economice prevăzute de art. 127, al. 2 CF;
Prin decizia de soluționare a contestației se invocă prevederile art. 125, pct. 18 CF conform cărora o persoană fizică poate fi persoană impozabilă din punct de vedere al TVA. Acest text legal conferă persoanei fizice aptitudinea generală de a fi persoană impozabilă dar, având în vedere dispozițiile art.
127 CF doar anumite persoane fizice (respectiv cele care desfășoară activitățile economice expres si limitativ prevăzute de textul legal) devin efectiv persoane impozabile.
Chiar dacă ar accepta că operațiunile desfășurate de reclamant sunt supuse TVA, inspecția fiscală a stabilit greșit cuantumul obligației de plată. în multe dintre hotărârile pe care le-a pronunțat în decursul timpului, Curtea Europeană de Justiție s-a referit la art. 2 din prima directivă în materie de TVA, care consacra principiul neutralității fiscale în sensul că TVA este un impozit general pe consumație aplicat asupra bunurilor și serviciilor, direct proporțional cu prețul acestora, indiferent de numărul tranzacțiilor care au loc în procesul de producție și distribuție înainte de etapa perceperii impozitului. La fiecare tranzacție, TVA, calculată în funcție de prețul bunurilor și serviciilor conform cotei de impunere aplicabile, va fi exigibilă după deducerea cuantumului taxei suportate direct prin intermediul diferitelor componente ce se reflecta in costul bunurilor sau serviciilor.
Adăugarea TVA la prețul de vânzare convenit între reclamant și cumpărători, preț care include în cuantumul său TVA care a fost suportată de reclamant și colectată de furnizorii lui, dar nu a fost dedusă, conduce la aplicarea de TVA la TVA ceea ce constituie în mod cert o încălcare a principiului neutralității TVA și la transformarea TVA într-un "cost al afacerii".
Jurisprudența constantă a Curții Europene este în sensul că principiul neutralității fiscale și în special dreptul de deducere constituie, în calitate de parte integrantă a mecanismului TVA, un principiu fundamental inerent sistemului pus în aplicare de legislația comunitară".
Este adevărat că dispozițiile art. 147, al. 1 CF condiționează dreptul de deducere de înregistrarea persoanei impozabile dar, chiar dacă nu s-a înregistrat, organul fiscal avea obligația să o facă (conform art. 153, al. 7 CF). După cum se arată în cuprinsul deciziei de soluționare, organul fiscal l-a înregistrat ca plătitor de TVA din oficiu la data de_, adică la aproape trei ani de la data depășirii plafonului.
Reclamantul este tratat ca și un agent economic normal, comerciant și plătitor de TVA, dar nu i se recunoaște dreptul de deducere. Principiul egalității de tratament impune ca situațiile comparabile să nu fie tratate în mod diferit cu excepția cazului în care tratamentul diferit este justificat în mod obiectiv. Or, tratamentul diferit în situația reclamantului este "justificat" de faptul că nu mi-am îndeplinit o anumită obligație pe care era ținut organul fiscal să o îndeplinească în locul meu dar nu a făcut-o decât după aproape trei ani.
Arată că organele fiscale aveau cunoștință despre activitățile desfășurate de el încă de la momentul respectiv, dovada în acest sens fiind impozitul pe venitul din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal plătit de el în condițiile art. 771 și 772 CF. în acest context, pasivitatea organelor fiscale timp de trei ani nu poate fi justificată obiectiv.
Prin întâmpinarea formulată, D. G. a F. P. C.
a arătat că reclamantul reia motivele susținute cu ocazia plângerii prealabile, susținând ca tranzacțiile cu imobile pe care le-a efectuat, nu reprezintă activitate economica, afirmând totodată ca tranzacțiile in cauza nu se încadrează intre activitățile economice prevăzute expres si limitativ de art. 127, alin. (2) din Codul fiscal, deoarece, in opinia sa:
nu a desfășurat o activitate care sa poată fi calificata ca fiind a unui producător sau prestator de servicii;
nu a desfășurat o activitate care sa poată fi calificata ca fiind a unui comerciant intrucat pe de o parte, persoanele fizice nu pot desfășura fapte de comerț decât in formele strict prevăzute de lege, iar pe de alta parte, vanzarea-cumpararea bunurilor imobile este o activitate civila, invocând in acest sens prevederile art. 1 si ale art. 3 din Codul comercial.
Considera totodată ca vânzarea de imobile efectuata de către o persoana fizica nu reprezintă nici exploatare de bunuri in sensul art. 127, alin. (2) Cod fiscal, exploatarea referindu-se la închirieri, concesiuni, drepturi de folosința, uzufruct etc, interpretare pe care o susține prin invocarea modului in care s-a pronunțat Curtea Europeana de Justiție in diverse cauze.
Concluzionează ca vânzarea de imobile efectuata de către o persoana fizica nu se încadrează in nici una din activitățile prevăzute de ari 127, alin.
(2) din Codul fiscal, nefiind expres menționata in text.
Afirma totodată ca, la momentul la care organul fiscal a apreciat ca persoana sa ar fi devenit persoana impozabila, "fiscul nici măcar nu isi punea problema includerii vânzărilor de imobile in sfera TVA.", petentul conformandu-se "unei practici deja clar conturate in interpretarea si aplicarea legii fiscale".
Reclamantul, susține ca operațiunile pe care le-a realizat nu întrunesc condițiile prevăzute la art. 126, alin. (1) lit. c) si d) din Codul fiscal si deci nu se cuprind in sfera de aplicare a TVA.
Contesta calitatea de persoana impozabila stabilita de inspecția fiscala din motivele expuse anterior si pe cale de consecința considera ca nu ii sunt aplicabile prevederile art. 153 Cod fiscal, in privința obligației de înregistrare in scopuri de TVA.
Considera ca obligațiile fiscale au fost stabilite in mod eronat in sarcina sa si pentru faptul ca la data emiterii deciziei de impunere nu era inregistrat ca plătitor de TVA din motivele menționate. Mai mult, nici organul fiscal, care in opinia sa avea obligația, nu a procedat la înregistrarea din oficiu a petentului in scopuri de TVA.
Petentul contesta neacordarea dreptului de deducere a taxei, chiar daca acesta nu a fost inregistrat ca plătitor de TVA, cu atat mai mult cu cat organul fiscal nu si-a îndeplinit obligația de a efectua din oficiu înregistrarea.
Susține ca stabilirea accesoriilor este de asemenea abuziva, in condițiile unei interpretări retroactive a legii in ce privește stabilirea debitului.
De asemenea, intimata arată că toate susținerile reclamantului nu au suport legal și se impune respingerea acțiunii.
Examinând cererea, instanța reține următoarele
:
Cauza supusa soluționării este de a stabili daca reclamantul CIORCA
R. S., datorează bugetului de stat obligațiile de plata stabilite suplimentar in sarcina sa la sursa TVA, obligații fiscale aferente operațiunilor economice efectuate in perioada_ -_, constând in
vânzarea unor bunuri imobile, in condițiile in care acesta a desfășurat operațiunile in cauza astfel:
in anul 2008- 72 tranzacții;
in anul 2009, 76 tranzacții;
in anul 2010, 52 tranzacții;
in anul 2011,12 tranzacții);
de mai multe persoane;
Bunurile imobile erau destinate vânzării in scopul obținerii de profit, fără ca la data depășirii plafonului de scutire sa solicite înregistrarea ca plătitor de taxa pe valoarea adăugata.
Din conținutul raportului de inspecție fiscala încheiat la data de _
, ce a stat la baza emiterii deciziei de impunere atacate, se retine ca in perioada supusa inspecției fiscale, Ciorca R. S. cu domiciliul in mun. C.
-N., împreuna cu soția, au desfășurat activități economice (vânzarea de imobile) calificate ca atare, deoarece intenția reclamantului a fost aceea de a construi imobilele in speța pentru a le vinde. Activitatea reclamantului s-a desfășurat in mod organizat; cu caracter de continuitate (pe parcursul anilor 2008-20011); de mai multe persoane; bunurile imobile erau destinate vânzării si au fost vândute in scopul obținerii de profit.
Potrivit Raportului de inspecție fiscala si a anexelor acestuia, tranzacțiile efectuate de reclamant in perioada noiembrie 2008 - septembrie 2011 sunt in suma totala de 7.439.463 lei, din care cele impozabile din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugata sunt in suma de 4.662.341 lei, aferent cărora s-a stabilit TVA de plata in suma de 718.809 lei, modul de calcul fiind cuprins in anexa nr. 1 la aportul de I. Fiscala.
Analiza aserțiunilor părților litigante relevă că disputa vizează în principal împrejurarea dacă reclamantul poate fi circumscris sferei persoanelor impozabile în înțelesul legii fiscale și dacă operațiunile desfășurate sunt supuse taxei pe valoarea adăugată.
Este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfășoară, de o manieră independentă și indiferent de loc, activități economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități potrivit art. 127 C. fiscal.
Activitățile economice
cuprind activitățile producătorilor comercianților sau prestatorilor de servicii, inclusiv activitățile extractive, agricole și activitățile profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate. Situațiile în care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile sunt explicitate prin norme.
Persoana impozabila din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată, este persoana fizica, grupul de persoane, instituția publica, persoana juridica, precum si orice entitate capabila sa desfășoare o activitate economica, conform art. 1251, alin. (1), pct. 18 din același act normativ,.
O persoana fizica devine persoana impozabilă în sensul titlului VI privind taxa pe valoarea adăugată din Codul fiscal, dacă aceasta desfășoară activități economice de natura celor prevăzute la art. 127, alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități.
Nu are caracter de continuitate,
în sensul art. 127 alin. (2) din Codul fiscal, obținerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea locuințelor proprietate personala sau a altor bunuri care sunt folosite de către acestea pentru scopuri personale.
Ulterior, prin modificările intervenite, prevederile pct. 3, alin. (1), Titlul VI, din același act normativ menționat se arată că în sensul art. 127 alin. (2) din Codul fiscal, obținerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea locuințelor proprietate personala sau a altor bunuri care sunt folosite de către acestea pentru scopuri personale, nu va fi considerată activitate economică, cu excepția situațiilor în care se constată că activitatea respectivă este desfășurată în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate in sensul art. 127 alin. (2) din Codul fiscal.
Probatoriul existent la dosar a relevat efectuarea a 212 tranzacții imobiliare de către reclamant, astfel că nu poate fi contestat caracterul repetat, de continuitate al activității .
Susținerile reclamantului referitoare la lipsa caracterului economic al activității este apreciată ca lipsită de fundament.
Reclamantul interpretează prevederile legale incidente în sensul că exploatarea unui bun corporal se refera la situația în care bunul rămâne in patrimoniul reclamantului și este folosit continuu cu scopul obținerii de venituri, cum este cazul activităților de închiriere de bunuri imobile și nu la situația in care bunul respectiv este înstrăinat și apreciază că, exploatarea bunului de către vânzător, încetează anterior momentului în care are loc vânzarea, însă această teză nu este susținută prin nici un argument veridic, exploatarea bunurilor nefiind limitată la sensul indicat de reclamant și nefiind în nici un caz restrânsă astfel .
Îndeplinirea de altfel a unor asemenea fapte cu caracter repetat iar
212 tranzacții în mod cert relevă un astfel de caracter demonstrează caracterul comercial al faptelor fără posibilitate de tăgadă.
Raportat la numărul mare de tranzacții și la perioada relativ
îndelungată de desfășurare a activităților menționate anterior se poate conchide că reclamantul a desfășurat activitatea de vânzare-cumpărare de imobile cu caracter de continuitate și cu scopul obținerii de venituri.
Intră în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată livrările de bunuri/prestările de servicii realizate cu plata pe teritoriul României, dacă sunt realizate de o persoană impozabila astfel cum este definita la art. 127 alin. (1), iar livrarea bunurilor rezultă din una din activitățile economice prevăzute la art. 127 alin. (2) din Legea nr. 571/_ privind Codul Fiscal, cu modificările si completările ulterioare.
Persoanele fizice care efectuează activități în urma cărora obțin venituri din vânzarea locuințelor proprietate personala sau alte bunuri nu se consideră că desfășoară activitate economica și nu intră în categoria persoanelor impozabile, cu excepția situațiilor în care se constată că activitatea respectiva este desfășurata în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate, în acest caz acesta dobândind calitatea de persoană impozabila, potrivit art. 127. alin. (1) si (2) din Legea nr. 571/2003.
Potrivit art.152, alin. (1) si (3) C. fiscal sunt scutite de taxa pe valoarea adăugată persoanele impozabile a căror cifră de afaceri anuală, declarată sau realizată, este inferioară plafonului de 200.000 lei, denumit în continuare plafon de scutire, dar acestea pot opta pentru aplicarea regimului normal de taxa pe valoarea adăugată.
Rezultă, așadar, că în speță, reclamantul avea obligația înregistrării ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată în regim normal, în termen de 10 zile de la data constatării depășirii plafonului (sfârșitul lunii în care plafonul a fost depășit), situație în care contribuabila ar fi devenit plătitor de T.V.A.
Reclamantul nu a solicitat înregistrarea ca plătitor de TVA în termenul legal, și în consecință în mod corect organele de inspecție fiscală au stabilit obligațiile fiscale suplimentare datorate, aferente tranzacțiilor efectuate după data la care s-a născut obligația de declarare.
Majorările de întârziere la taxa pe valoarea adăugată, au fost stabilite potrivit art.119 C. fiscal, pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată.
Modalitatea de calcul și cuantumul a fost stabilit conform art.120 din același act normativ, potrivit cărora majorările de întârziere se calculează pentru fiecare zi, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate inclusiv iar nivelul majorării de întârziere este de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere, și poate fi modificat prin legile bugetare anuale.
Rezultă, așadar, că în speță, reclamantul, întrucât nu și-a achitat la scadență obligațiile de plată datorează și majorări de întârziere calculate pentru perioada cuprinsă între termenul de scadență și data stingerii debitului datorat, susținerile contrare fiind nefondate.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va aprecia acțiunea ca fiind nefondată iar în temeiul art.18 din Legea nr.554/2004 raportat la art.126, 127, 119 și 120 C.fiscal o va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE IN NUMELE LEGII HOTĂRĂȘTE:
Respinge acțiunea formulată de reclamantul C. R. S. dom. în
C. -N., Aleea Padin nr. 32, apartamentul 60 jud. C. în contradictoriu cu pârâta D. G. A F. P. A J. C., cu sediul în C. -N., P.
A.I. nr. 19.
Cu recurs în 15 de zile de la comunicare.
Cererea de recurs se va depune la instanța a cărei hotărâre se atacă. Pronunțată în ședința publică azi_ .
PREȘEDINTE | GREFIER | |||
D. | P. | M. | N. | ȚÂR |
Red. D.P. dact. GC 4 ex/_
