Sentința civilă nr. 487/2013. Contencios. Litigiu privind funcționarii publici statutari
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL B. -N.
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. _
SENTINȚA CIVIL Ă Nr. 487/2013
Ședința publică din data de 11 Aprilie 2013
Tribunalul format din:
PREȘEDINTE: B. L. T. GREFIER: M. D.
Pe rol fiind judecarea acțiunii în contencios administrativ și fiscal formulată de reclamanții B. D., C. G., J. C., M. A. R., G. T., C. V., S. I.
, S. E., R. B. I., R. C., I. E., P. M., R. V. R. și I. F. ,
împotriva pârâților I. DE P. AL J. B. -N., M. I. ȘI R. A.
, I. G. AL P. R. și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, având ca obiect
litigiu privind funcționarii publici statutari.
Cauza s-a judecat la fond la data de 21 martie 2013, concluziile părții prezente au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Deliberând, constată:
T R I B U N A L U L
Prin acțiunea înregistrată sub nr. de mai sus, reclamanții B. D., C. G., J. C., M. A. R., G. T., C. V., S. I., S. E., R. B. I., R. C., I.
E., P. M., R. V. R. și I. F., în contradictoriu cu pârâții I. DE P. AL J. B. -N., M. I. ȘI R. A., I. G. AL P. R. și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE au solicitat obligarea pârâților de rang 1-3 să le calculeze, actualizeze și să le achite, pentru perioada de activitate desfășurată de fiecare dintre reclamanți, ca organ al poliției judiciare, drepturile bănești reprezentând sporul de
30% din salariul de bază cuvenite reclamanților și neachitate de pârâte, începând cu data de_, la zi; să fie obligați pârâții să le achite în continuare, pe viitor aceste drepturi salariale, să fie obligați pârâții să le achite dobânda legală calculată pentru sumele
solicitate, de la data de_, până la achitarea efectivă a sumelor; să fie obligat pârâtul de rang 4 să aloce pârâtelor de rang 1-3 fondurile bănești necesare plății acestor sume; cu
cheltuieli de judecată în funcție de poziția pârâtelor.
În motivare s-a arătat că reclamanții au calitatea de lucrători de poliție în cadrul I.
ui de P. B. -N. și IGPR, Serviciul de Combatere a Criminalității Organizate, desemnați ca organe de cercetare ale poliției judiciare prin ordin ministerial, cu avizul procurorului general al Parchetului de pe lângă Î. a României, în baza disp. art. 201, alin.
3 din Codul de pr. pen. și art. 2 și 3 din Legea nr. 264/2004 privind organizarea și funcționarea poliției judiciare, perioadele de activitate fiind cele menționate mai sus și în tabelul anexat prezentei acțiuni.
Reclamanții au solicitat plata acestui spor, având în vedere faptul că lucrătorii de poliție în cadrul Biroului de Combatere a Criminalității Organizate Timișoara și din cadrul Serviciului de Combatere a Criminalității Organizate Caras Severin încasează acest spor, începând cu data de_ .
Se arată faptul că acest spor a fost dobândit în urma admiterii acțiunii în justiție formulate de aceștia, (sentința nr. 237/_, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, în dosarul nr._ ), prin care aceștia au solicitat sporul mai sus arătat, instanța admițând cererea acestora, în considerarea faptului că exista o discriminare între aceștia și ofițerii și agenții de poliție judiciară detașați la Parchetul Național Anticorupție prin OUG 43/2002, modificată și completată prin OUG 134/2005.
Reclamanții apreciază că se află într-o situație discriminatorie față de colegii de la BCCO Timișoara și SCCO Caras Severin, deoarece atât aceștia din urmă cât și reclamanții, desfășurau exact aceleași activități, dar sunt salariați în mod diferit, colegii din Timișoara și Caraș-Severin beneficiind de un spor bănesc de care reclamanții nu beneficiau.
Se consideră că pentru înlăturarea acestei discriminări, trebuie acordat acest spor de 30% din salariul de bază tuturor ofițerilor și agenților de poliție judiciară care desfășoară activități similare, inclusiv reclamanților.
In acest sens, se invocă încălcarea prevederilor art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, art. 1 alin. 2 lit. e, pct. i și art. 2 alin. 1 - 3 din OG 137/2000 privind prevenirea și înlăturarea tuturor formelor de discriminare, deoarece prin situația creată, descrisă mai sus, se aplică un tratament diferențiat între colegii lor care desfășoară activitatea în BCCO Timișoara și SCCO Caraș-Severin și reclamanții care desfășurau activitatea în cadrul SCCO B. -N. .
Discriminarea în acest sens se produce pe criteriul categoriei sociale, având în vedere faptul că locul de muncă, în această situație, diferențiază polițiștii de la un serviciu dintr-un județ de polițiștii din același serviciu din alt județ, în condițiile în care, atât sub aspectul muncii speciale cât și sub aspectul descoperirii și instrumentării faptelor speciale,
atât colegii care beneficiază de acest spor cât și reclamanții au ca sarcini de serviciu,
conform fișei postului, prevenirea și combaterea acelorași categorii de fapte.
Este evident faptul că reclamanții sunt discriminați printr-un criteriu de "preferință", care are ca efect restrângerea exercitării în condiții de egalitate a drepturilor lor în domeniul economic, respectiv dreptul la un salariu egal pentru muncă egală, așa cum rezultă și din conținutul art. 2 alin. 2 din OG nr. 137/2000 modificată, care prevede că sunt discriminatorii acele criterii sau practici aparent neutre care dezavantajează anumite persoane față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
In cazul în speță se apreciază că nu poate fi justificată printr-un scop legitim dezavantajarea lor prin neacordarea sporului solicitat iar dreptul la acțiune este prevăzut în art. 21 din OUG 137/2000 cu modificările și completările ulterioare, care dispune că
"persoana care se consideră discriminată poate formula în fața instanței de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare potrivit dreptului comun".
Reclamanții au solicitat acordarea acestui spor începând cu data de_, deoarece aceasta este data de la care colegii lor au început să încaseze efectiv sumele de bani reprezentând sporul de 30%, aceasta fiind data de la care a început discriminarea reclamanților față de aceștia.
În drept s-au invocat disp. art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, art. 1 alin. 2 lit. e, pct. i și art. 2 alin. 1 - 3 din OG 137/2000.
Pârâtul Ministerul Administrației și Internelor a depus la dosar întâmpinare,
prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În motivare s-a arătat că reclamanții sunt ofițeri de poliție judiciară și își desfășoară activitatea în cadrul I. ui de P. al J. B. N. .
În mod evident, în raport de calitatea reclamanților, salarizarea acestora nu se poate face nicicum prin aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, cu modificările și completările ulterioare, așa cum în mod greșit
apreciază aceștia.
Potrivit dispozițiilor legale invocate în susținerea prezentei cereri (art. 28 alin. 5 din
O.U.G. 43/2002, în vigoare până la data de_ ), ofițerii și agenții de poliție detașați în cadrul Direcției Naționale Anticorupție beneficiau de un spor la salariu de 30 % "pentru activitatea specializată de combatere a infracțiunilor de corupție".
Astfel, pentru a putea beneficia de acordarea dreptului invocat, trebuia ca
reclamanții să îndeplinească condiția esențială prevăzută de legiuitor în acest sens și anume, să fi fost detașați în cadrul Departamentului Național Anticorupție.
Chiar și în situația în care, prin absurd, s-ar considera că sporul respectiv trebuia acordat și altor categorii de personal, în plus față de polițiștii judiciariști detașați la D.N.A., se pune problema dacă reclamanții au competența de a cerceta fapte de corupție, competență care potrivit dispozițiilor legale menționate aparține doar polițiștilor detașați la
D.N.A. și nicidecum tuturor polițiștilor judiciariști, așa cum în mod greșit apreciază reclamanții.
Or, desfășurându-și activitatea în cadrul I.P.J. B. N. . chiar și ca ofițeri
judiciariști, fără ca în perioada pentru care au solicitat acordarea sporului de 30% din salariu să fi fost detașați în cadrul D.N.A. (P.N.A.), salarizarea reclamanților nu se poate face prin aplicarea dispozițiilor legale invocate.
Se mai arată că dispozițiile art. 28 alin. 5 din O.U.G. nr. 43/2002, care prevedeau acordarea sporului pentru polițiștii detașați în cadrul D.N.A., au fost abrogate în mod expres de art. 41 lit. e) din O.U.G. nr. 27 din_ privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, astfel că, pretențiile reclamanților privind acordarea sporului respectiv începând cu data de_ . sunt total neîntemeiate.
In consecință, se apreciază că pârâta nu poate fi obligată la plata drepturilor solicitate de către reclamanți prin cererea dedusă judecății Tribunalului B. -N., neexistând temei legal în acest sens.
Cererea reclamanților privind anularea așa-zisei situații discriminatorii este întemeiată pe dispozițiile art. 27 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea si sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, care permit oricărei persoane care se consideră discriminată să se adreseze instanței de judecată pentru acordarea de despăgubiri și anularea situației create prin discriminare.
Potrivit alin. 4 al articolului menționat "Persoana interesată are obligația de a dovedi existența unor fapte care permit a se presupune existența unei discriminări directe sau indirecte", însă situația reclamanților nu vizează un act material, o faptă de discriminare, ci
"discriminarea" creată de o anumită prevedere legală (art. 28 alin. 5 din O.U.G. nr. 43/2002).
Un act normativ de nivel superior nu poate crea o situație de discriminare, așa cum
este definită această noțiune în cuprinsul art. 2 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea si sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată potrivit căruia discriminarea reprezintă "orice deosebire, excludere, restricție sau preferință ... care are ca
scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării. în condiții
de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege."
Așadar, discriminarea apare atunci când unei persoane nu îi este recunoscut un drept fundamental sau un drept prevăzut de lege, însă în cazul de față este vorba de situația a două categorii de polițiști, din care doar uneia îi este recunoscut un drept printr- un act normativ.
Faptul că cealaltă categorie nu beneficiază de același drept din cauză că așa a stabilit legiuitorul nu poate fi considerat discriminatoriu întrucât nu este vorba de nerecunoașterea unui drept fundamental sau instituit de lege, ci de neacordarea unui drept printr-o lege, situație care nu se circumscrie definiției discriminării de la art. 2 alin. 1 din
O.G. nr. 137/2000, republicată.
Cu alte cuvinte, nu se poate accepta ideea că legea ar putea constitui un criteriu de discriminare, întrucât existența unei fapte de discriminare se constată tocmai raportat la drepturile fundamentale sau cele recunoscute prin lege.
Constatarea ca discriminatorie a unei situații de drept ar duce la situația absurdă în care o persoană care a respectat în totalitate prevederile legale să poată fi obligată la plata unor despăgubiri către o altă persoană, pe motiv că, respectând actele normative în
vigoare, a comis o faptă de discriminare față de aceasta din urmă.
În situația de față, prin acordarea acestui spor și celorlalți polițiști din cadrul M.A.I. s-ar fi încălcat atât prevederile legale din cuprinsul O.U.G. nr. 43/2002 (care nu prevedeau acordarea acestui spor decât pentru o categorie restrânsă, a polițiștilor din cadrul D.N.A.), cât și prevederile referitoare la salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, care stabilesc modul în care se calculează salariul celorlalți polițiști.
Mai mult, analizând definiția dată de legiuitor la art. 2 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000. republicată, reiese că pentru stabilirea existenței oricărei fapte de discriminare trebuie avută în vedere și existența unui alt element de bază al acesteia, respectiv criteriul de discriminare.
În ceea ce privește criteriul de discriminare, în cuprinsul alin. 2 al art. 2 din O.G. nr. 137/2000, republicată, se prevede că nu este discriminatorie deosebirea, excluderea, restricția sau preferința atunci când este bazată pe un criteriu justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Criteriul de selecție în ceea ce privește acordarea sporului la salariu numai unora dintre ofițerii și agenții de poliție judiciară este prevăzut chiar în cuprinsul dispozițiilor legale care instituie acest drept, unde se stipulează că se acordă numai ofițerilor și
agenților detașați în cadrul Direcției Naționale Anticorupție (D.N.A.). fiind justificat obiectiv
de un scop legitim.
Diferențierea de tratament aplicată polițiștilor detașați la D.N.A. are la bază criteriul obiectiv al detașării acestora în cadrul unei instituții care nu face parte din structura M.A.I., respectiv Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, precum și criterii obiective conexe privind pregătirea profesională specializată, responsabilitatea diferită datorată complexității activităților desfășurate de instituția în care sunt detașați, o formare anume pentru activitatea de urmărire a infracțiunilor de corupție, ca și specificul acestor activități, având în vedere, printre altele și tipologiile diferite ale cazurilor de corupție.
Astfel, diferențierea de tratament la acordarea drepturilor salariale este stabilită în raport cu situația obiectivă diferită în care se află polițiștii care își desfășoară activitatea în cadrul D.N.A. ca urmare a modificării raporturilor de serviciu (detașare) față de ceilalți polițiști din cadrul M.A.I.
Art. 47 alin. 2 din Codul muncii stabilește că, în cazul detașării, angajatul are un drept de opțiune pentru drepturile salariale care îi sunt mai favorabile, fie drepturile de la angajatorul care a dispus detașarea, fie drepturile de la angajatorul la care este detașat. Așadar, se recunoaște implicit posibilitatea ca, în cazul detașării, (care reprezintă, potrivit art. 42 alin. 1 din Codul muncii, un caz de modificare a raporturilor de serviciu) un salariat să beneficieze de alte drepturi salariale decât cele avute anterior detașării.
Principiul nediscriminării presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor aflați în situații identice. Acest principiu nu este încălcat dacă există un tratament diferit între indivizi care nu sunt egali în drepturi, iar dispozițiile Codului muncii, act normativ care reglementează totalitatea raporturilor individuale și colective de muncă, stabilesc faptul că poate exista o diferență de tratament ca urmare a detașării unei persoane, justificată de modificarea raporturilor de muncă.
Egalitatea nu înseamnă uniformitate, astfel încât dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit (Decizia Curții Constituționale nr.697/_ ).
Problema aplicării unui tratament discriminatoriu se poate pune numai cu privire la
persoane care fac parte din aceeași categorie, iar polițiștii din cadrul I.P.J. B. N. sunt o categorie distinctă față de categoria polițiștilor detașați la D.N.A., care se află într-o situație juridică diferită.
Mai mult, în susținerea acestei interpretări înțelege să invoce Decizia Curții
Constituționale nr. 819 din 3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 537 din 16 iulie 2008, prin care s-a dispus admiterea excepției de neconstituționalitate ridicate de Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești într-un dosar aflat pe rolul Curții de Apel B.
N., constatându-se că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța
Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
În motivarea acestei soluții, Curtea Constituțională a reținut că luând în considerare dispozițiile art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, prin care se instituie dreptul persoanei care se consideră discriminată de a cere instanței de judecată. între altele, restabilirea situației anterioare și anularea situației create prin discriminare deci și a prevederilor cu caracter discriminatoriu, instanța de judecată poate să înțeleagă - ceea ce s-a și petrecut în unele cauze - că are competența să anuleze o dispoziție legală pe care o consideră discriminatorie și, pentru a restabili situația de echilibru între subiectele de drept, să instituie ea însăși o normă juridică nediscriminatorie sau să aplice dispoziții prevăzute în acte normative aplicabile altor subiecte de drept, în raport cu care persoana care s-a adresat instanței se consideră discriminată.
Un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, ca și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
Conform art. 147 din Constituția României, republicată, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Prin urmare, începând cu data de 16 iulie 2008, dispozițiile invocate mai sus sunt suspendate de drept, iar începând cu data de 31 august 2008. nu își mai produc efectele.
Așadar, având în vedere cele expuse anterior, se consideră că prevederile legale
aplicabile unor anumite categorii de polițiști nu se pot extinde și celorlalte persoane care nu se încadrează în ipoteza normelor anterior menționate, astfel se solicită a se constata că ne aflăm tocmai în situația analizată de Curtea Constituțională care, raportat la prevederile O.G. nr. 137/2000, nu mai permite formularea unei acțiuni prin care să se solicite instanței să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege,
considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară
sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Pârâtul I. G. al P. R. a depus la dosar întâmpinare,
prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În motivare s-a arătat că din cuprinsul cererii de chemare în judecată, rezultă că petenții au fost desemnați ca "organe de cercetare ale poliției judiciare" și au desfășurat
activități specifice în cadrul Serviciului de Combatere a Criminalității Organizate B. .
Potrivit dispozițiilor art. 28 alin. (4) din O.U.G. 43/2002 (în vigoare până la data de_ ), ofițerii și agenții de poliție detașați în cadrul Parchetului Național Anticorupție (în prezent Direcția Națională Anticorupție) beneficiau de un spor la salariu de 30%, "pentru activitatea specializată de combatere a infracțiunilor de corupție".
Astfel, pentru a putea beneficia de dreptul pretins, trebuia ca petenții să îndeplinească condiția esențială prevăzută de actul normativ invocat în acest sens și anume, să fi fost detașați în cadrul Direcției Naționale Anticorupție.
Mai mult decât atât, dispozițiile art. 28 alin. (4) din O.U.G. nr. 43/2002, care
prevedeau acordarea sporului pentru polițiștii detașați în cadrul D.N.A., au fost abrogate în mod expres de art. 41 lit. c) din O.U.G. nr. 27 din_ privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției.
Potrivit art. 2 alin. (1) din actul normativ anterior precizat, prin discriminare se înțelege "orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă,
naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării. în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a
libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice".
Astfel, analizând definiția dată de legiuitor, rezultă că pentru stabilirea existenței oricărei fapte de discriminare trebuie avute în vedere elementele de bază ale acesteia, respectiv criteriul de discriminare și încălcarea unui drept recunoscut de lege.
In ceea ce privește criteriul de discriminare, în cuprinsul alin. (3) al art. 2 din O.G. nr. 137/2000, republicată, se prevede că nu este discriminatorie deosebirea, excluderea, restricția sau preferința atunci când este bazată pe un criteriu justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Criteriul de selecție pentru acordarea sporului solicitat de petenți, numai unora
dintre ofițerii de cercetare ai poliției judiciare, este prevăzut chiar în cuprinsul dispozițiilor legale invocate, care stipulează că acesta se acordă numai ofițerilor și agenților detașați în
cadrul D.N.A., fiind "justificat obiectiv de un scop legitim" prin simplul fapt că legiuitorul a
dorit recompensarea polițiștilor detașați la D.N.A. pentru activitatea specializată în combaterea infracțiunilor de corupție, prin acordarea unui spor salarial.
Diferențierea de tratament aplicată polițiștilor detașați în cadrul D.N.A. are la bază criteriul obiectiv al detașării acestora în cadrul unei instituții care nu face parte din structura
P. R., respectiv Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, precum și
criterii obiective conexe privind pregătirea profesională specializată, responsabilitatea diferită ce rezultă din complexitatea activităților desfășurate de instituția în care sunt detașați, o formare anume pentru activitatea de urmărire a infracțiunilor de corupție, ca și specificul acestor activități, având în vedere și tipologiile diferite ale cazurilor de corupție. Astfel, diferențierea de tratament la acordarea drepturilor salariale este stabilită în raport de instituția unde își desfășoară activitatea pe perioada detașării, respectiv o direcție a Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție și nu alături de polițiști din cadrul
P. R. .
Se impune precizarea că acordarea unor sporuri de natura celor solicitate de petenți nu a fost motivată de necesitatea de a asigura incoruptibilitatea acestor polițiști ci de specificul muncii pe care aceștia o desfășoară, respectiv activități privind prevenirea și combaterea corupției sub directa conducere, supraveghere și control a procurorilor Direcției Naționale Anticorupție.
De altfel, aspectele mai sus expuse sunt susținute și de practica Consiliului care, soluționând petiții având ca obiect constatarea discriminării existente între salarizarea ofițerilor de cercetare ai poliției judiciare care-și desfășoară activitatea în cadrul P. R. și cei care sunt detașați în cadrul D.N.A., a constatat că, între cele două categorii, "raz există tratament diferențiat, discriminatoriu, potrivit art. 2 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată". în acest sens autoritatea sus-menționată a pronunțat hotărârile nr. 271/_, nr.419/_ și nr. 418/_ . Din conținutul acestor hotărâri mai rezultă că "...polițiștii care lucrează în cadrul Direcției Naționale Anticorupție nu se află într-o situație analoagă cu ceilalți polițiști din cadrul poliției judiciare, existând o justificare obiectivă a diferențierii".
Referitor la susținerea reclamanților potrivit căreia unii polițiști ar beneficia de sporul pe care aceștia îl solicită în prezenta acțiune, nu trebuie omis faptul că acestea au fost acordate în temeiul unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile la pronunțarea cărora s-a ținut cont de caracterul intuitu personae al raporturilor de serviciu și pretențiilor deduse judecății în dosarele respective, iar principiul relativității efectelor hotărârilor judecătorești nu permite extrapolarea consecințelor acestora cu privire la alți subiecți de drept.
În susținerea apărărilor formulate, se solicită a se avea în vedere și Decizia nr.
818/_ a Curții Constituționale care a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Ministerul Justiției și a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din ele se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii. Aceeași soluție a fost adoptată de Curtea Constituțională și în Deciziile nr. 819/2008, nr. 820/2008 și nr. 821/2008.
Pârâtul I. de P. Județean B. -N. a depus la dosar întâmpinare
, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.
În motivare s-a arătat că reclamanții sunt foști și actuali lucrători ai Serviciului de Combatere a Crimei Organizate B. -N., structură care nu este în componența sau
subordinea I.P.J. B. -N., dar care se află în asigurarea logistică și financiară a acestui inspectorat județean de poliție.
Cereri având același obiect au mai fost formulate de unii dintre acești reclamanți, individual sau în grup, prin intermediul organizațiilor sindicale aceste cereri au fost respinse irevocabil.
Reclamanții au sau au avut o anumită perioadă calitatea de funcționari publici cu statut special - polițiști din structurile P. Judiciare, salarizați în cursul anului 2008, de la care solicită acordarea sporului, conform O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor pentru perioada în care acest act normativ a fost în vigoare și
conform actelor normative ulterioare privitoare la salarizarea personalului plătit din fonduri
publice, conform secțiunilor privitoare la salarizarea polițiștilor. Aceste acte normative nu prevăd acordarea sporului anticorupție, spor care este acordat de OUG nr. 43/2002 privind Direcția G. ă anticorupție numai ofițerilor de poliție judiciară detașați la această structură, reclamantul neaflându-se în această situație.
Nu a fost încălcat principiul nediscriminării și al egalității de tratament, afirmația aceasta fiind bazată pe practica judiciară, hotărâri ale Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și Decizii ale Curții Constituționale (721 din 2006, 818, 819, 820
și 821 din 2008).
O cerere adresată unei instanțe de judecată pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare
este posibilă în conformitate cu art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 și poate fi întemeiată
pe prevederile art. 1 și art. 2 alin. (3) din același act normativ.
Prin Decizia nr. 818 din 3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 537 din _
, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Ministerul Justiției și a decis că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând^că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi din alte acte normative. Curtea Constituțională a statuat că un asemenea înțeles contravine principiului separațiilor puterilor, consacrat în art. 1 pct. (4) din Constituție, precum și prevederilor art. 61 alin. (1), conform cărora parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării. Astfel, competența de instituire, modificare și abrogare a normelor juridice revine doar Parlamentului și, prin delegare legislativă, în condițiile art. 115 din Constituție, Guvernului, în timp ce instanțele judecătorești nu au o astfel de competență, ci doar pe cea de realizare a justiției prin aplicarea legii.
Aceeași soluție a fost adoptată de Curtea Constituțională și în Deciziile nr. 819/_ și 821/2008, publicate în Monitorul Oficial nr. 537 din_ .
Reclamanții nu solicită plata unor drepturi de natură salarială acordate prin lege ci,
din contră, obligarea la plata acestora prin asimilare, peste prevederile legale. Se cere puterii judecătorești ca, substituindu-se celei legislative, să extindă efectele unor acte normative dincolo de voința legiuitorului, manifestată în actele normative care reglementează salarizarea din diferite domenii de activitate. Drepturile salariale se acordă în baza unor acte normative emise de autoritatea învestită, potrivit Constituției, cu prerogativa legiferării iar acordarea sporului anticorupție lucrătorilor de poliție detașați la DNA a avut la bază criteriul obiectiv al detașării și nu un criteriu aleator, preferențial. Reglementarea diferită a salarizării personalului din structura DNA față de polițiștii care nu au fost detașați la această structură, fiind o expresie a aptitudinii legiuitorului de a reglementa în domeniul politicii salariale pentru personalul plătit din fonduri publice, nu reprezintă o discriminare iar acordarea drepturilor salariale pretinse altor categorii decât cele stabilite de legiuitor ar reprezenta încălcarea art. 1 alin. (4) din Constituția României.
S. ul român de drept nu prevede o ca izvor de drept precedentul judiciar - cu atât mai puțin un precedent izolat, contrar jurisprudenței majoritare și apărut înainte de a se pronunța Curtea Constituțională și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării pe marginea problemelor de drept incidente.
Ca jurisprudență contrară cererii reclamanților invocă sentința civilă nr.
230/CA/2011 pronunțată de Tribunalul B. -N. în dosarul nr._ și rămasă irevocabilă prin respingerea recursului în data de_ . Această sentință civilă, mai recentă față de cea invocată de reclamanți, privește cererea de acordare a aceluiași spor formulată pentru o parte dintre reclamanții din acest dosar și a fost dată după pronunțarea hotărârii invocate de reclamanți - fără ca ulterior să intervină evenimente de natură legislativă sau practică care să determine o altă dezlegare a pricinii decât cea dată prin sentința civilă nr. 230/CA/2011.
Direcția G. ă a F. P. B. -N. a depus la dosar întâmpinare,
în numele pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice
, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În motivare, referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive, s-a arătat că cererea de chemare in judecată a M.F.P, este inadmisibilă, întrucât între părțile reclamante și acest minister nu există raporturi juridice de muncă.
Ministerul Finanțelor Publice nu a avut raporturi juridice cu reclamanții astfel că aceștia să fie îndreptățiți să formuleze pretenții directe împotriva acestuia.
In altă ordine de idei se consideră de asemenea că pârâtul M.F.P, nu are și nu poate avea calitate procesuală pasivă într-un astfel de litigiu, întrucât acest minister nu se confundă cu bugetul de stat.
Potrivit dispozițiilor Legii 500/2002 privind finanțele publice M.F.P este răspunzător de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor de principali de credite, precum și de proiectele de rectificare ale acestor bugete.
Creditele bugetare aprobate unui ordonator principal de credite nu pot fi folosite
pentru creditarea unui alt ordonator principal de credite.
Reclamanții nu pot acționa direct în judecată M.F.P, pentru obligarea acestuia la alocarea fondurilor necesare efectuării plaților salariale solicitate de aceștia.
Așa fiind, M.F.P nu poate sta în judecată în calitate de pârât, într-un proces având ca obiect drepturi bănești ale unor salariați din afara ministerului.
Admiterea cererii formulate împotriva M.F.P ar echivala cu obligarea acestuia la plata din bugetul propriu a unor sume cu titlu de drepturi salariale unor persoane care nu sunt angajați ai acestuia, încălcându-se art.14 din Legea nr. 500/2002 care prevăd: "Cheltuielile bugetare au destinație precisă și limitată și sunt determinate de autorizările
conținute în legi specifice și în legile bugetare anuale.
Nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în bugetele prevăzute la art. 1 alin.(2) si nici
angajată și efectuată din aceste bugete, dacă nu au existat baza legală pentru respectiva cheltuială.
Nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonată și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii și nu are prevederi bugetare ."
De altfel potrivit art. 16 alin.1) lit.a) din L.500/2002 privind finanțele publice, bugetul
de stat se aprobă prin lege, rectificare bugetară, urmând aceeași procedură, conform procedurii simetriei actelor juridice.
De asemenea, art.28 din același act normativ prevede că M.F.P are atribuții în elaborare proiectelor legilor bugetare pe baza propunerilor ordonatorilor principali de
credite, neavând atribuția de a vira acestora alte sume decât cele prevăzute în legea
bugetului de stat și nici de a proceda la modificarea bugetelor ordonatorilor principali de credite cuprinse în bugetul de stat.
În același sens se arată că, prin O.G nr.22/2002 sunt reglementate modalitățile prin care instituțiile publice vor proceda la punerea în executare a titlurilor executorii, iar
dispozițiile art. 2 din acest act normativ prevăd expres că, dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru ași
îndeplini obligația de plată.
Așadar, între autoritatea pârâtă, M.F.P și reclamanți nu există raport juridic obligațional, iar atribuțiile stabilite în sarcina M.F.P prin art.19 din L.500/2002 nu pot constitui fundamental unui asemenea raport.
Față de, fondul chestiunii litigioase deduse judecății, în speță față de discriminarea susținută de litiganții-reclamanți, se solicită respingerea acțiunii.
Admiterea cererii introductive formulate de reclamanți potrivit cărora sunt
discriminați față de colegii ofițeri și agenți de poliție încadrați în structura D.N.A, adică schimbarea coeficientului de multiplicare, privind drepturile salariale excede atribuțiilor puterii judecătorești, întrucât prin acordarea acestor drepturi salariale s-ar modifica printr-o hotărâre judecătorească încadrarea magistraților stabilită printr-o lege de salarizare incidență prezentei cauzei.
Astfel, se apreciază așa cum s-a statuat de altfel și în practica instanțelor, acceptarea susținerilor reclamanților privind existența unei discriminări în sens negativ, ar echivala cu nesocotirea dispozițiilor legii salarizării, potrivit căreia indemnizațiilor lucrătorilor de politie sunt stabilite de legiuitor în baza unor criterii predeterminate.
Analizând actele și lucrările dosarului instanța reține următoarele:
Examinând cu prioritate, conform art. 137 al. 1 Cod procedură civilă, excepția lipsei
calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice,
tribunalul constată că este întemeiată, astfel că o va admite și în consecință va respinge acțiunea față de acesta, deoarece între autoritatea pârâtă, M.F.P și reclamanți nu există raport juridic obligațional, iar atribuțiile stabilite în sarcina M.F.P prin art.19 din L.500/2002 nu pot constitui fundamental unui asemenea raport.
Potrivit art. 16 alin.1) lit.a) din L.500/2002 privind finanțele publice, bugetul de stat se aprobă prin lege, rectificarea bugetară, urmând aceeași procedură, conform procedurii simetriei actelor juridice.
De asemenea, art.28 din același act normativ prevede că M.F.P are atribuții în
elaborarea proiectelor legilor bugetare pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite, neavând atribuția de a vira acestora alte sume decât cele prevăzute în legea bugetului de stat și nici de a proceda la modificarea bugetelor ordonatorilor principali de credite cuprinse în bugetul de stat.
Pe fondul cauzei, tribunalul reține că
potrivit art. 21 din O.G. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu modificările ulterioare, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun.
Conform art. 2 alin. 1 din O.G. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu modificările ulterioare, "prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenența la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice".
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, legat de articolul 14 (Interzicerea discriminării) al Convenției Europene a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea 30/1994, a apreciat că diferența de tratament devine discriminare, în sensul articolului 14 din Convenție, atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. Instanța europeană a decis în mod constant că pentru ca o asemenea încălcare să se producă "trebuie stabilit că persoane plasate în situații analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu-și găsește nici o
justificare obiectivă sau rezonabilă". Astfel, Curtea a apreciat prin jurisprudența sa, că
statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament juridic aplicate. (CEDH, 18 februarie 1991, Fredin c/Suede, parag.60, 23 iunie 1993, Hoffman c/Autriche, parag.31, 28 septembrie 1995, Spadea et Scalambrino c/ltalie, 22 octombrie 1996 Stubbings et autres c/Royaume-Uni, parag.75. În hotărârea dată în cazul THLIMMENOS vs. GRECIA din 6 aprilie 2000, Curtea a concluzionat că "dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenție, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situații analoage, fără a oferi justificări obiective și rezonabile, dar și atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără justificări obiective și rezonabile, persoane aflate în situații diferite, necomparabile".
Raportat la dispozițiile legale mai sus enunțate se constată că, pentru ca o faptă să fie calificată ca fiind faptă de discriminare, trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiții:a) existența unui tratament diferențiat a unor situații analoage sau omiterea de a trata în mod diferit situații diferite, necomparabile; b) existența unui criteriu de discriminare conform art. 2 alin. 1 din O.G. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu modificările ulterioare; c) tratamentul să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a unui drept recunoscut de lege; d) tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate și necesare.
În speță, tribunalul constată că nu există un tratament diferențiat al unor situații analoage, ci un tratament diferențiat al unor situații diferite, reclamanții având calitatea de lucrători de poliție la Serviciul de Combatere a Criminalității Organizate din cadrul IPJ B.
-N. și IGPR, desemnați ca organe de cercetare ale poliției judiciare prin ordin ministerial,
iar sporul de 30% se acorda ofițerilor și agenților de poliție detașați în Departamentul Național Anticorupție, pentru activitatea specializată de combatere a infracțiunilor de corupție, raporturile lor de serviciu fiind modificate față de perioada cât lucrau în M. I. și R. A., ca urmare a detașării, desfășurând activitatea specifică DNA ( potrivit dispozițiilor legale invocate în susținerea acțiunii -art. 28 alin. 5 din OUG nr. 43/2002, în vigoare până la data de_ ).
Diferențierea de tratament aplicată polițiștilor detașați la DNA are la bază criteriul obiectiv al detașării acestora în cadrul unei instituții care nu face parte din structura MIRA, respectiv Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și criterii obiective conexe privind pregătirea profesională specializată, responsabilitatea diferită datorată complexității activităților desfășurate în instituția în care sunt detașați, o formare
anume pentru activitatea de urmărire a infracțiunilor de corupție ca și specificul acestei
activități, având în vedere printre altele și tipologiile diferite ale cazurilor de corupție.
Principiul nediscriminării presupune aplicarea unui tratament egal tuturor persoanelor aflate în situații identice. Acest principiu nu este încălcat dacă există un tratament diferit între persoane care nu sunt egale în drepturi, iar dispozițiile codului muncii, act normativ care reglementează totalitatea raporturilor individuale și colective de muncă, stabilesc faptul că poate exista o diferență de tratament ca urmare a detașării unei persoane, justificată de modificarea raporturilor de muncă.
Egalitatea nu înseamnă uniformitatea, astfel încât dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite, tratamentul juridic nu poate fi decât diferit ( Decizia Curții Constituționale nr. 697/_ ).
În acest sens este constantă practica Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării care, soluționând petiții având ca obiect constatarea discriminării existente între salarizarea polițiștilor judiciariști care își desfășoară activitatea în cadrul inspectoratelor județene de poliție și cei care sunt detașați în cadrul DNA, a constatat că, între cele două categorii, nu există tratament diferențiat, discriminatoriu, potrivit art. 2 din OG nr. 137/2000, reținând că polițiștii care lucrează în cadrul DNA nu se află într-o situație analogă cu alți polițiști din cadrul poliției judiciare, existând o justificare obiectivă a diferențierii.
Referitor la susținerile reclamanților în ceea ce privește discriminarea față de colegii de la BCCO Timișoara și SCCO Caraș-Severin, care desfășoară exact aceleași activități, dar primesc sporul de 30% în temeiul unor hotărâri judecătorești, tribunalul reține că, faptul ca au existat hotarâri judecatoresti prin care s-au admis actiuni similare nu poate fi retinut in cauza fata de dispozitiile legale.
Astfel, Curtea Constituțională, prin Deciziile nr.818, 819, 820 și 821 din 3 iulie 2008, publicate în M.O. nr. 537 din 16 iulie 2008 a admis excepția de neconstituționalitate constatând că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând ca sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. Astfel se consideră că instanțele de judecată nu pot cenzura soluția aleasă de legiuitor în stabilirea retribuției unor categorii profesionale și să stabilească alte drepturi salariale decât cele prevăzute de lege. S-ar încălca, astfel, rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a țării și principiul separației puterilor în stat. Așadar, instanța de judecată nu este în măsură
să instituie ea însăși o normă juridică nediscriminatorie sau să aplice dispoziții prevăzute
în acte normative aplicabile altor subiecte de drept, în raport cu care reclamanții se consideră discriminați.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII HOTĂRĂȘTE
Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și în consecință respinge acțiunea față de acesta.
Respinge, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanții B. D., domiciliat în
B., str. A. T., nr. 2, sc. D, ap. 59, C. G., domiciliat în B., str. D., nr. 7, sc. C, ap. 5, J. C., domiciliat în B., str. împăratul T., nr. 54, sc. A, ap. 6, M. A.
-R.,
domiciliat în B., str. B-dul Independenei, nr. 52, sc. C, ap. 46, G. T.
, domiciliat în B., str. P., nr. 9, sc. A, ap. 7, C. V.
, domiciliat în P. -B., str.
P., nr. 407, S. I., domiciliat în B., str. E. R. nr. 417, S. E. , domiciliat în B.
, str. T. V., nr. 19, sc. A, ap. 9, R. B. I., cu domiciliul procesual ales în B., str. N. Bălcesu, nr. 1-3, R. C. , cu domiciliul procesual ales în B., str. N. Bălcesu, nr. 1 -3, I. E. , cu domiciliul procesual ales în B., str. N. Bălcesu, nr. 1-3,
P. M.,
cu domiciliul procesual ales în B., str. N. Bălcesu, nr. 1-3, R. V.
R.
, cu domiciliul procesual ales în B., str. N. Bălcesu, nr. 1-3, I. F.
, cu domiciliul procesual ales în B., str. N. Bălcesu, nr. 1 -3, împotriva pârâților M. I. ȘI R. A.,
cu sediul în B., P. R., nr.1A, sector 1, I. DE P. AL
J. B. -N.
, cu sediul în B., str. N. B., nr.1, jud. B. -N. și I. G.
AL P. R.,
cu sediul în B., str. M. V., nr. 6, sector 5 Fără cheltuieli de judecată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Pronunțată în ședința publică azi,_ .
PREȘEDINTE, GREFIER,
B. L. T. M. D.
Red/dact: BLT/HVA _
