Anulare act de control taxe şi impozite. Decizia nr. 1820/2014. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1820/2014 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 13-06-2014 în dosarul nr. 1635/119/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL B.
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Decizia nr. 1820 /R Dosar nr._
Ședința publică din data de 13 Iunie 2014
Completul constituit din:
Președinte: M. C. - judecător
M. I. M. - judecător
S. P. G. - judecător
C. R. - grefier
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice C. împotriva sentinței civile nr. 261/27.02.2014 pronunțată de Tribunalul C. – Secția civilă, în dosarul nr._, având ca obiect „ anulare act de control taxe și impozite”.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă reprezentantul convențional al intimatei reclamante . SRL, avocat I. F. Alboni, lipsă fiind reprezentantul recurentei pârâte Administrația Județeană a Finanțelor Publice C..
Procedura de citare îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Reprezentantul convențional al intimatei reclamante . SRL, avocat I. F. Alboni depune la dosar împuternicire avocațială ._/2/2014.
Întrebat fiind, avocat I. F. Alboni învederează instanței că nu are alte cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri de formulat și nici alte probe de administrat, instanța în baza art. 150 coroborat cu art. 316 Cod procedură civilă închide dezbaterile și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul convențional al intimatei reclamante av. I. F. Alboni solicită respingerea recursului formulat de către pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice C., cu consecința menținerii sentinței civile pronunțată de Tribunalul C. ca fiind legală și temeinică, având în vedere atât motivarea pertinentă a Curții de Apel B., potrivit practicii judiciare depuse la dosar, cât și a Tribunalului C., care dau relevanță legislației europene în materie de TVA, precum și concluziile expertului tehnic judiciar cuprinse în raportul de expertiză tehnică judiciară care a precizat că cel puțin în parte acțiunea formulată de reclamanta . SRL este admisibilă.
Pentru toate aceste considerente arătate pe larg în acțiunea introductivă de instanță, avocat I. F. Alboni solicită respingerea recursului, fără cheltuieli de judecată.
Instanța reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată:
Prin sentința civilă nr. 261/27.02.2014 pronunțată de Tribunalul C. – Secția civilă a fost admisă în parte contestația formulată de reclamanta . în contradictoriu cu pârâtele DIRECTIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI C. și ACTIVITATEA DE INSPECȚIE FISCALĂ, a fost anulată parțial decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. F-CV 538/23.09.2011 astfel: societatea reclamantă . a fost exonerată de obligația de plată a următoarelor sume stabilite potrivit actelor fiscale mai sus arătate: TVA în cuantum de 23.958,29 lei cu majorările aferente, TVA în cuantum de 25.402,08 lei. cu majorările aferente și impozit pe dividende 16.230 lei cu majorările aferente. Totodată, au fost menținute celelalte obligații fiscale stabilite în sarcina reclamantei prin decizia de impunere mai sus arătată, respectiv impozitul pe profit în cuantum de 15.057, 4 lei cu majorările aferente, fiind respinse ca neîntemeiate celelalte pretenții formulate de reclamantă. Pârâtele DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI C. și D.G.F.P. C. – Activitatea de Inspecție Fiscală au fost obligate la plata sumei de 4340 lei către contestatoare cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că în perioada 20.06-20.09.2011 organele de inspecție fiscala din cadrul DGFP C. – Serviciul Activitate de Inspecție Fiscală au efectuat o inspecție fiscala la societatea reclamantă . SRL, fiind întocmit raportul de inspecție fiscală nr. F-CV 333/23.09.2011 (fila 50 și urm.) prin care au fost efectuate constatări cu privire la achiziția de bunuri de la ., SC GIU&MI&STEEL SRL, . și ., reținându-se că, în ceea ce privește ., aceasta a fost declarată inactivă, începând cu data de 21.07.2010, conform OPANAF 2130/02.07.2010, valoarea tranzacțiilor încheiate cu această societate fiind de 131.244,01 lei.
S-a mai reținut că, referitor la tranzacțiile efectuate cu ., SC GIU&MI&STEEL SRL, ., în urma controlului încrucișat, nu a putut fi verificată realitatea tranzacțiilor comerciale, întrucât societățile furnizoare nu figurează la adresa respectivă.
Prima instanță a mai reținut că, ulterior, la data de 23.09.2011, în baza acestui raport de control, intimata a emis decizia de impunere nr. F-CV- 538/23.09.2011 (fila 7), iar împotriva acesteia reclamanta a formulat în termenul legal contestație, calea administrativă de atac fiind respinsă prin decizia nr. 866/15.12.2011 emisă de pârâta DGFP C. (fila 16), sens în care contestatoarea a promovat prezenta acțiune în conformitate cu art. 218 alin.2 din OG. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala potrivit căruia – „Deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii.”
În soluționarea acțiunii prima instanță a reținut că, în fapt, în ceea ce privește raporturile juridice comerciale cu ., reclamanta a achiziționat în perioada în care societatea a fost declarată inactivă bunuri în valoare totală de 131.244,01 lei, din care suma de 25.402,07 lei TVA, organul fiscal reținând că, în ceea ce privește TVA-ul, reclamanta nu avea drept de deducere deoarece tranzacțiile au fost efectuate de un contribuabil inactiv, iar în ceea ce privește impozitul pe profit s-a stabilit profit suplimentar de 21.596,59 lei, impozitul pe profit suplimentar datorat aferent perioadei ianuarie-septembrie 2010 fiind de 1.578,45 lei. În trimestrul IV s-a stabilit profit suplimentar de 27.775,48 lei, impozitul pe profit fiind de 4.444,08 lei iar în trimestrul I 2011 s-a stabilit profit suplimentar de 56.469,87 lei, impozitul pe profit fiind de 9.035,18 lei.
Instanța de fond a constatat că, în mod corect, s-a reținut în raportul de inspecție fiscală că această societate a fost declarată inactivă începând cu data de 21 iulie 2010, conform OPANAF nr. 2130/02.07.2010. Însă, prima instanță a constatat că o parte din tranzacții au avut loc înainte de data inactivării acestei societăți, respectiv 21.07.2010, valoarea acestora fiind de 87.000,42 lei cu TVA 16.743 lei, iar o altă parte din tranzacții au avut loc după data inactivării, valoarea acestora fiind de 105.841,94 lei cu TVA 25.042,08 lei astfel cum rezultă din expertiza contabilă judiciară efectuată în cauză ( fila 153).
Cu privire la tranzacțiile efectuate înainte de data inactivării acestei societăți, respectiv 21.07.2010, prima instanță a constat că organele fiscale au reținut faptul că . nu a depus bilanțul pe anii 2008,2009, 2010, ultimul decont de TVA fiind depus pe luna decembrie 2008, de asemenea echipa de control a constatat că societatea nu figurează la adresa respectivă și nu s-a putut verifica realitatea tranzacțiilor dintre cele două societăți, motiv pentru care aceste tranzacții nu au fost luate în considerare .
Sub acest aspect, luând în considerare constatările expertizei judiciare efectuată în cauză, probă opozabilă ambelor părți, prima instanță a reținut că facturile primite de la . respectă toate condițiile prevăzute de Codul fiscal pentru exercitarea dreptului de deducere conform art. 146 alin. 1, reclamanta având în consecință drept de deducere pentru TVA aferent acestor tranzacții.
De asemenea, prima instanță a mai reținut că societatea a încheiat tranzacții și cu ., SC GIU&MI& STEEL SRL și ., înainte de declararea inactivă a acestor societăți, fapt ce este evidențiat de expert în tabelul de la fila 153, tranzacții ce nu au fost luate în considerare de organul fiscal pentru aceleași considerente. Și cu privire la aceste tranzacții expertul judiciar formulează aceleași concluzii, sens în care se reține că reclamanta are drept de deducere TVA și pentru aceste tranzacții.
Prin prisma acestor considerente, având în vedere că în cadrul inspecției fiscale s-a reținut o situație de fapt eronată, în condițiile în care tranzacțiile cu ., SC GIU&MI&STEEL SRL și ., precum și o parte din tranzacțiile cu . au fost efectuate înainte de declararea inactivă a acestor societăți, în condițiile în care mărfurile achiziționate de la aceste societăți au intrat și ieșit din patrimoniul societății, la momentul vânzării fiind colectat TVA, prin urmare tranzacțiile au avut scop economic, instanța de fond a constatat că nu este aplicabil sub acest aspect art. 11 alin. 1 ind. 2 din Codul fiscal forma în vigoare în anul 2009, reclamanta având drept de deducere pentru suma de 23.958,29 lei reprezentând TVA, sub acest aspect impunându-se anularea actelor administrative fiscale atacate.
În ceea ce privește achizițiile de la . după data declarării ca inactivă a societății, organul fiscal a reținut că reclamanta a achiziționat bunuri în valoare totală de 105.841,94 lei, din care suma de 25.402,08 lei reprezentând TVA, stabilindu-se de către intimată că pentru această sumă reclamanta nu avea drept de deducere, iar în ceea ce privește restul de preț aceasta reprezintă cheltuială nedeductibilă, astfel că nu putea reprezenta o cheltuială deductibilă la calculul profitului impozabil. În ceea ce privește impozitul pe profit s-a stabilit profit suplimentar de 21.596,59 lei, impozitul pe profit suplimentar datorat aferent perioadei ianuarie-septembrie 2010 fiind de 1.578,45 lei. În trimestrul IV s-a stabilit profit suplimentar de 27.775,48 lei, impozitul pe profit fiind de 4.444,08 lei iar în trimestrul I 2011 s-a stabilit profit suplimentar de 56.469,87 lei, impozitul pe profit fiind de 9.035,18 lei.
Pentru perioada anterioară declarării inactivității celor 4 furnizori nu s-a calculat impozit pe profit suplimentar.
Sub acest aspect, prima instanță a avut în vedere, în drept, că potrivit art. 11/2 Cod fiscal nu sunt luate în considerare de autoritățile fiscale tranzacțiile efectuate cu un contribuabil declarat inactiv prin ordin al Președintelui ANAF.
Ca atare, luând în considerare această dispoziție legală precum și art. 146 alin.1 Cod fiscal, instanța de fond a reținut, pe de o parte, că, raportat la legislația internă, pentru exercitarea dreptului de deducere este necesar, în mod obligatoriu, ca, societatea care invocă dreptul de deducere, să prezinte o factură fiscală care să cuprindă toate elementele prevăzute de art. 155 Cod fiscal, iar livrările de bunuri să provină de la o persoană impozabilă, această condiție nefiind îndeplinită în cauză, în condițiile în care această societate nu mai era persoană impozabilă la data efectuării tranzacțiilor ulterioare declarării sale ca inactiv și a anulării înregistrării ca plătitor de TVA, din perspectiva legislației interne constatările organului fiscal fiind corecte.
Pe de altă parte, prima instanță a luat în considerare că judecătorul național este obligat să aplice normele comunitare în mod direct, dacă acestea contravin normelor interne, fără a solicita sau a aștepta eliminarea lor pe cale administrativa sau a unei alte proceduri constituționale, în acest sens fiind hotărârea Curții Europene de Justiție în cauza Simmenthal (1976), dreptul comunitar reprezentând o ordine juridică independentă care are prioritate de aplicare chiar în fața dreptului național ulterior, astfel cum s-a statuat în Decizia C./Enel (1964), prin Legea nr. 157/2005 de ratificare a Tratatului de aderare a României și Bulgariei la Uniunea Europeana Statul Român asumându-și obligația de a respecta dispozițiile din tratatele originare ale Comunității anterioare aderării.
În acest sens prima instanță a avut în vedere că, recent, Curtea Europeană de Justiție s-a pronunțat în această materie (doar cu privire la TVA, iar nu și cu privire la impozitul pe profit) prin Hotărârea din data de 22 decembrie 2010 în cauza nr. C-438/09 Boguslaw Juliusz Dankowski împotriva Dyrektor Izby Skarbowej w Lodzi, în sensul că articolul 18 alineatul 1 litera a) și articolul 22 alineatul 3 litera b) din A Șasea Directivă 77/388/CEE a Consiliului din 17 mai 1977 privind armonizarea legislațiilor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri – sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată - baza unitară de evaluare, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2006/18/CE a Consiliului din data de 14 februarie 2006, trebuie interpretate în sensul că o persoană impozabilă beneficiază de dreptul de deducere în ceea ce privește taxa pe valoare adăugată achitată pentru prestările de servicii furnizate de o altă persoană impozabilă care nu este înregistrată în scopuri de TVA atunci când facturile referitoare al aceasta conțin toate impuse de articolul 22 alineatul 3 litera b, în special cele necesare pentru identificarea persoanei care a întocmit facturile menționate și a naturii serviciilor furnizate.
Prin aceeași decizie s-a statuat că articolul 17 alineatul 6 din A Șasea Directivă 77/388/CEE a Consiliului din 17 mai 1977 astfel cum a fost modificată prin Directiva 2006/18/CE a Consiliului din data de 14 februarie 2006 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care exclude dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată plătite de o persoană impozabilă unei alte persoane impozabile, prestatoare de servicii, atunci când aceasta din urmă nu este înregistrată în scopuri de TVA.
De asemenea, prima instanță a avut în vedere și Hotărârea CEJ din data de 6 iulie 2006 pronunțată în cauza C- 439/04 și C440/04 Axel Kittel and R. Recicling, prin care s-a stabilit că, atunci când un beneficiar de bunuri și servicii este o persoană impozabilă care nu a știut și nici nu putea ști că tranzacția care a fost efectuată a implicat o fraudă săvârșită de vânzător, articolul 17 din A Șasea Directivă 77/388/CEE a Consiliului din 17 mai 1977 privind armonizarea legislațiilor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri – sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată - baza unitară de evaluare, astfel cum a fost modificată prin Directiva Consiliului 95/7/EC din 10 aprilie 1995, se interpretează în sensul că este interzisă o normă de drept intern conform căreia faptul că actul de vânzare cumpărare este nul ar avea drept consecință aceea că persoana impozabilă pierde dreptul de deducere a TVA pe care a plătit-o, nefiind relevant dacă nulitatea se datorează evaziunii fiscale sau altei fraude. Totuși, când rezultă din factură că, obiectiv, beneficiarul ar fi știut sau ar fi trebuit să știe că ia parte la o tranzacție ce presupune frauda, este dreptul instanței naționale să refuze dreptul de deducere al TVA.
Prin prisma celor statuate de Curtea Europeană de Justiție instanța de fond a reținut, pe de o parte, că persoana impozabilă care deține facturi fiscale care cuprind toate elementele prevăzute de articolul 22 alineatul 3 litera b din Directivă beneficiază de deducere chiar dacă furnizorul nu este înregistrat în scopuri de TVA, iar, pe de altă parte, că persoana impozabilă pierde dreptul de deducere doar dacă, presupunând că factura cuprinde toate elementele de formă de mai sus, aceasta știa sau putea să știe că ia parte la o tranzacție prin care se urmărește evaziunea fiscală din punct de vedere al TVA, constatarea trebuind să fie făcută în acest sens în baza unor criterii obiective.
Or, în cauza de față, raportat la prima decizie CJUE, instanța de fond a reținut că toate facturile deținute de reclamantă cuprind toate elementele formale prevăzute de Codul fiscal, organul fiscal nereținând contrariul, în același sens fiind și concluziile expertizei judiciare efectuate în cauză, iar din această perspectivă este de subliniat că organul fiscal nici nu a analizat în mod nemijlocit facturile fiscale la care a făcut referire.
Pe de altă parte, raportat la cea de a doua decizie CJUE, instanța de fond a reținut că nu rezultă, din probele administrate, că reclamanta a cunoscut faptul că societatea cocontractantă a fost declarată inactivă după mai multe luni de la data începerii relației comerciale, anexa nr. 7 ce cuprinde toate facturile emise de . evidențiind faptul că între acestea au existat raporturi comerciale încă din anul 2009 (fila 102), iar, luând în considerare contextul concret în care a survenit modificarea statutului acestei societăți, în timp ce între părți se derulau raporturi comerciale, precum și faptul că nu este reglementată expres o obligație a comerciantului de a efectua verificări la fiecare livrare și la emiterea fiecărei facturi fiscale, un astfel de deziderat fiind unul nerezonabil în contextul dinamic al activității comerciale. Prin urmare, având, de asemenea, în vedere comportamentul reclamantei care a evidențiat în contabilitate toate operațiunile efectuate, prima instanță a reținut buna credință a acesteia în derularea raporturilor comerciale cu societatea ., cu consecința existenței dreptului acesteia de deducere a TVA în sumă de 25.402,08 lei. Pe cale de consecință prima instanță a anulat și majorările de întârziere și penalitățile aferente TVA.
În ceea ce privește impozitul pe profit prima instanță a constatat că, potrivit art. 21 alin. 4 lit. r) din Codul fiscal, cheltuielile cu achiziția produselor de la un contribuabil inactiv sunt nedeductibile, expertul judiciar numit în cauză concluzionând în sensul că în mod corect a fost stabilit impozit pe profit suplimentar de 15.057, 4 lei.
Referitor la TVA calculat ca urmare a lipsei în gestiune prima instanță a constatat că reclamanta nu a contestat această sumă, astfel că instanța nu o va analiza .
În ceea ce privește impozitul aferent dividendelor, prima instanță a constatat că, din Raportul de expertiză întocmit în cauză, rezultă că tranzacțiile efectuate cu . au avut scop economic, așa cum s-a reținut mai sus. În consecință, plățile efectuate către această societate nu au fost făcute în interesul personal al asociatului, ci a fost achitată contravaloarea mărfurilor achiziționate. Prin urmare, aceste plăți nu pot fi asimilate dividendelor astfel că reclamanta nu datorează impozit aferent dividendelor și nici majorări aferente.
Față de toate aceste considerente, luând în considerare, pe de o parte, faptul că, în privința ., SC GIU&MI&STEEL SRL și ., tranzacțiile nu au fost efectuate cu un contribuabil inactiv, iar, pe de altă parte, având în vedere buna credință a reclamantei la efectuarea tranzacțiilor cu . după data declarării acesteia ca inactivă, atitudine subiectivă căreia CJUE îi conferă relevanță juridică în materie fiscală, în sensul că, dacă persoana impozabilă care își execută toate obligațiile fiscale și contractează cu bună credință, necunoscând că ia parte la o tranzacție care implică o fraudă fiscală provenind la cealaltă parte contractantă, beneficiază de dreptul de deducere al taxei pe valoare adăugată, sub condiția de a deține facturi fiscale care cuprind toate elementele prevăzute de lege, aceste condiții fiind îndeplinite în speța de față, luând de asemenea în considerare faptul că în privința impozitului pe profit cele două decizii nu sunt aplicabile, instanța de fond a constatat că acțiunea formulată de reclamantă este, în parte, întemeiată, sens în care a fost admisă, dispunându-se conform art. 218 alin.2 Cod proc. fiscală raportat la art. 18 alin.1 din Legea 554/2004, anularea parțială a actelor atacate, conform dispozitivului sentinței.
Împotriva acestei hotărâri, pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice C. a declarat recurs, în termenul legal, prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței și respingerea acțiunii.
În motivare, a arătat că instanța de fond, deși a analizat tranzacțiile efectuate de către intimata reclamantă cu ., prin raportare la data efectuării acestora, respectiv fie înainte de data declarării inactivității, fie după această dată, nu a procedat la fel și în privința tranzacțiilor efectuate cu celelalte societăți – ., SC GIU&MI&STEEL SRL și ..
Recurenta a mai arătat că prima instanță a reținut concluziile expertului tehnic judiciar desemnat în cauză, conform cărora întocmirea corectă a facturilor, potrivit art. 155 c.fiscal, este o condiție suficientă pentru a se proceda la deducerea TVA-ului, dar această concluzie este eronată, fiind contrară art. 11 alin. 1 ind. 2 c.fiscal conform căruia tranzacțiile efectuate cu un contribuabil declarat inactiv nu pot fi luate în considerare la deducerea taxei pe valoare adăugată de către autoritățile fiscale, precum și art. 146 alin. 1 c.fiscal.
Recurenta a mai arătat că prima instanță a reținut aplicarea jurisprudenței CJUE, conform considerentelor sentinței, argumentând că din probele administrate în cauză nu rezultă că reclamanta a cunoscut starea de inactivitate, evidențiind tranzacțiile cu bună – credință, argument pe care recurenta îl consideră neîntemeiat. Astfel, recurenta a arătat că, cel puțin în cazul tranzacțiilor efectuate cu ., societate care a avut activitatea suspendată în perioada 12.05._08, intimata reclamantă trebuia să știe că tranzacțiile sunt nelegale, că a tranzacționat cu o societate neplătitoare de TVA, inactivă, aceasta fiind de altfel supusă, ulterior, procedurii insolvenței. Recurenta a arătat că potrivit art. 227 alin. 4 din legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, lichidarea și radierea societății se face potrivit art. 237 alin. 6-10, iar suspendarea activității societății comerciale se publică în Monitorul Oficial al României – Partea a IV, iar, în caz de radiere, încheierea se publică pe pagina de internet a Oficiului Național al Registrului Comerțului. Or, recurenta a arătat că aceste formalități de publicitate au efect de opozabilitate, astfel ca nimeni să nu se poată prevala de necunoașterea dizolvării unei persoane juridice.
Recurenta a mai arătat că, deși nu există obligația unei societăți de a se informa în legătură cu statutul juridic al furnizorului său, intimata reclamantă avea interesul de a contracta cu societăți în ființă, înregistrate ca plătitoare de TVA, tocmai pentru ca deducerea taxei pe valoare adăugată să fie legală și recunoscută de organele fiscale.
Recurenta a mai arătat că, în opinia sa, buna credință a intimatei reclamante nu poate fi dedusă, astfel cum a raționat prima instanță, numai din simplul fapt al înregistrării operațiunilor comerciale în contabilitate, acesta fiind o obligație legală a societății, ci, buna credință trebuie să fie convingerea intimă a unei persoane că ceea ce face este conform legii.
Recurenta a mai arătat că dreptul de deducere al TVA – ului reglementat de legislația internă este în acord cu Directiva 2006/18/CE a Consiliului din data de 14 februarie 2006, statele membre putând să impună condiții suplimentare persoanelor impozabile conform titlului IX cap. 7 „Dispoziții diverse”, condiție care se regăsește în art. 11 alin. 1 ind. 2 c.fiscal.
Recurenta a mai arătat că potrivit art. 220 din Directiva 2006/18/CE „orice persoană impozabilă se asigură că o factură este emisă fie de propria persoană sau de clientul său, fie de un terț, în numele său și în contul său, în următoarele cazuri:
- pentru livrările de bunuri sau prestările de servicii pe care le-a efectuat către altă persoană impozabilă sau persoană juridică neimpozabilă;
- pentru livrările de bunuri prevăzute la art. 33;
- pentru livrările de bunuri efectuate în conformitate cu condițiile prevăzute la art. 138 etc.”
Or, termenul de „se asigură” înseamnă, în contextul arătat „verifică”, astfel că obligația arătată anterior își are izvorul în chiar prevederile comunitare.
În drept a fost invocată aplicarea art. 304 pct. 9 c.pr.civ.
Cererea de recurs este scutită de obligația de plată a taxei judiciare de timbru conform art. 17 din Legea nr. 146/1997.
Intimata reclamantă, deși legal citată, nu a formulat întâmpinare conform art. 308 alin. 2 c.pr.civ.
Părțile nu au mai solicitat administrarea altor probe noi în recurs.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma dispozițiilor art. 304 ind. 1 c.pr.civ., a art. 304 c.pr.civ. și recursul declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice C., curtea constată că acesta este neîntemeiat.
Recurenta pârâtă invocă drept motiv principal de reformare a sentinței primei instanțe greșita aplicare a legii, motiv care se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 9 c.pr.civ., dar care nu este fondat.
Primul argument invocat, referitor la faptul că instanța de fond, deși a analizat tranzacțiile efectuate de către intimata reclamantă cu ., prin raportare la data efectuării acestora, respectiv fie înainte de data declarării inactivității, fie după această dată, nu a procedat la fel și în privința tranzacțiilor efectuate cu celelalte societăți – ., SC GIU&MI&STEEL SRL și ., nu poate fi reținut.
Din raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză (fila 152 vol. I dosar tribunal), necontestat sub acest aspect de către recurenta pârâtă la momentul formulării obiecțiunilor (fila 180 vol. I dosar tribunal), rezultă că intimata reclamantă a avut relații comerciale, după data declarării ca și contribuabil inactiv, numai cu ., astfel că este justificată analiza efectuată de către prima instanță, în mod distinct, doar pentru tranzacțiile efectuate cu această societate înainte și după acest moment.
Nici al doilea argument, referitor la reținerea greșită a jurisprudenței și legislației europene pentru înlăturarea aplicării art. 11 alin. 1 ind. 2 c.fiscal, normă internă care stabilește că nu beneficiază de dreptul de deducere a cheltuielilor și a TVA-ului contribuabilul care efectuează tranzacții cu un contribuabil declarat inactiv, nu poate fi reținut.
Astfel, în mod corect a reținut instanța de fond că judecătorul național este obligat să aplice normele comunitare în mod direct, dacă normele interne contravin acestora, fără a solicita sau a aștepta eliminarea lor pe cale administrativa sau a unei alte proceduri constituționale. Acest principiu este consacrat de jurisprudența CJUE în cauzele C./Enel, C-6/64 și Simmenthal, C-35/76 cu privire la dispozițiile tratatelor și ale actelor instituțiilor care sunt direct aplicabile.
Mai mult, în ceea ce privește directiva în materie de TVA (Directiva 2006/112, în vigoare de la data de 01.01.2007 și care prin art. 411 alin. 1 a abrogat Directiva 77/388/CEE a Consiliului din 17 mai 1977 privind armonizarea legislațiilor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri), CJUE a stabilit prin Hotărârea din data de 23.04.2009, Parat Automotive Cabrio, C-74/08 și, că art. 17 alin. 2 din A Șasea Directivă 77/388/CEE a Consiliului din 17 mai 1977 (normă care reglementează dreptul de deducere al TVA-ului în aceleași condiții ca art. 168 și urm. din Directiva 2006/112) „conferă persoanelor impozabile drepturi pe care acestea le pot invoca în fața instanței naționale pentru a se opune unei reglementări naționale incompatibile cu această dispoziție”.
Prin urmare, în mod corect judecătorul fondului a analizat în cauză dacă, raportat la circumstanțele faptice ale speței, dispozițiile art. 11 alin. 1 ind. 2 c.fiscal – norma internă respectă exigențele art. 168 și urm. din Directiva 2006/112 – norma comunitară, exigențe care au fost detaliate de jurisprudența CJUE.
Curtea mai reține, în plus față de considerentele sentinței recurate, că CJUE a stabilit prin numeroase hotărâri că „nu este compatibil cu regimul dreptului la deducere prevăzut de Directiva 2006/112 să se sancționeze, prin refuzarea acestui drept, o persoană impozabilă care nu știa și nu ar fi putut să știe că operațiunea în cauză era implicată într‑o fraudă săvârșită de furnizor sau că o altă operațiune care face parte din lanțul de livrări, anterioară sau posterioară celei realizate de persoana impozabilă menționată, era afectată de o fraudă privind TVA‑ul”, respectiv că „administrația fiscală nu poate impune în general persoanei impozabile care dorește să exercite dreptul de deducere a TVA‑ului să verifice că emitentul facturii aferente bunurilor și serviciilor pentru care se solicită exercitarea acestui drept are calitatea de persoană impozabilă, că dispunea de bunurile în cauză și era în măsură să le livreze și că a îndeplinit obligațiile privind declararea și plata TVA‑ului pentru a se asigura că nu există nereguli sau fraude la nivelul operatorilor din amonte ori că dispune de documentele corespunzătoare în această privință (a se vedea Hotărârea din 13 iulie 2013, Evita‑K” EOOD, C‑78/12, punctele 41-42, Hotărârea din 6 decembrie 2012, Bonik, C‑285/11, punctul 41, Hotărârea din 21 iunie 2012, Mahagében și Dávid, C‑80/11 și C‑142/11, punctele 47 și 61, precum și Hotărârea din 31 ianuarie 2013, LVK – 56, C‑643/11, punctele 60 și 61).
Prin urmare, Curtea reține că dreptul de deducere al TVA-ului nu poate fi refuzat în condițiile art. 11 alin. 1 ind. 2 c.fiscal, decât dacă autoritatea fiscală probează că persoana impozabilă care exercită dreptul de deducere a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască faptul că furnizorul său este implicat într-o fraudă fiscală, acționând astfel cu rea-credință.
Or, în cauză, în mod corect a reținut prima instanță că recurenta nu a probat reaua-credință a intimatei reclamante.
Nu poate fi reținută susținerea recurentei că furnizorul intimatei – . – a avut activitatea suspendată în perioada 12.05._08, aspect opozabil erga omnes ca urmare a efectuării formalităților de publicitate, deoarece acest aspect nu are relevanță în cauză, în condițiile în care relațiile contractuale analizate de organul fiscal și care au făcut obiectul actelor fiscale contestate au avut loc în intervalul iulie 2010-martie 2011, interval pentru care registrele de publicitate nu evidențiau nereguli referitoare la această societate (fila 102 vol. I dosar tribunal – anexa 7 la RIF).
În plus, recurenta nu a făcut dovada, nici în recurs, a faptului că . a fost supusă procedurii insolvenței și nici dovada faptului că a fost lichidată și radiată în condițiile art. 227 alin. 4 și ale art. 237 alin. 6-10 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, astfel cum se invocă, nefiind făcută dovada că sentința civilă nr. 1583/15.11.2010 a Tribunalului B. a fost publicată în Monitorul Oficial al României, anterior tranzacțiilor efectuate.
Mai mult, din raportul de expertiză efectuat în cauză, Curtea mai reține, sub aspectul circumstanțierii bunei credințe a intimatei recurente că, expertul a susținut, din analiza actelor contabile și a procedurilor interne ale societății, că „mărfurile achiziționate ce fac obiectul raportului de inspecție fiscală au intrat în gestiunea unității pe baza notelor de recepție atașate fiecărei facturi primite de la furnizor”, apoi „fiecare produs primește un cod în baza căruia este identificabil în situația stocurilor”, iar „codul produsului este specificat și pe factura de vânzare, respectiv la momentul ieșii produsului din gestiune” (fila 151 Vol. I dosar tribunal).
Prin urmare, Curtea constată că livrările vizate de actele fiscale au avut caracter efectiv, iar organul fiscal nu a probat, că intimata reclamantă a cunoscut că este implicată într-o fraudă fiscală a cocontractantului său.
În plus, Curtea mai reține că relațiile comerciale derulate cu . au avut loc și înainte de declararea acesteia ca inactivă, astfel că, în lipsa unei obligații legale exprese de verificare continuă a furnizorului și în lipsa unor dovezi din care să rezulte reaua credință a intimatei reclamante, nu se poate răsturna prezumția de bună credință de care se bucură aceasta în condițiile art. 10 din OUG nr. 92/2003, modificată coroborat cu art. 14 alin. 2 c.civ.
Nu poate fi reținut argumentul recurentei că art. 220 din Directiva 2006/18/CE stabilește că „orice persoană impozabilă se asigură că o factură este emisă fie de propria persoană sau de clientul său, fie de un terț, în numele său și în contul său, în următoarele cazuri: pentru livrările de bunuri sau prestările de servicii pe care le-a efectuat către altă persoană impozabilă sau persoană juridică neimpozabilă”, iar termenul de „se asigură” înseamnă, în contextul arătat „verifică”.
Această interpretare este eronată, în condițiile în care norma invocată instituie, astfel cum a reținut CJUE în jurisprudența sa indicată mai jos, numai condiția de a deține o factură care să cuprindă toate mențiunile prevăzute de lege.
Față de aceste aspecte, constatând că, în conformitate cu jurisprudența CJUE - Hotărârea curții din data de 21 octombrie 2010, cauza Nidera Handelscompagnie BV C‑385/09, „statele membre nu pot limita dreptul de deducere a TVA‑ului decât în cazurile prevăzute expres în Directiva 2006/112 (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 21 septembrie 1988, Comisia/Franța 50/87, R.., p. 4797, punctele 16 și 17, Hotărârea din 11 iulie 1991, Lennartz, C‑97/90, R.., p. I‑3795, punctul 27, precum și Hotărârea din 15 ianuarie 1998, Ghent Coal Terminal, C‑37/95, R.., p. I‑1, punctul 16)”, că „în această privință, din articolul 168 litera (a) din Directiva 2006/112 rezultă că persoana impozabilă are dreptul de a deduce TVA‑ul datorat sau achitat într‑un stat membru pentru bunurile care îi sunt sau care urmează a‑i fi livrate sau pentru serviciile care îi sunt sau urmează a‑i fi prestate de o altă persoană impozabilă care sunt utilizate în scopul operațiunilor taxabile ale acestuia”, iar „în temeiul articolului 178 litera (a) din Directiva 2006/112, exercitarea dreptului de deducere în temeiul articolului 168 litera (a) din aceasta, în ceea ce privește livrarea de bunuri sau prestarea de servicii, este supusă unei singure condiții de formă care privește deținerea de către persoana impozabilă a unei facturi emise în conformitate cu articolele 220-236 și 238-240 din această directivă” și că „măsurile pe care statele membre au posibilitatea să le adopte în temeiul articolului 273 din Directiva 2006/112 în vederea colectării în mod corect a taxei și a prevenirii evaziunii fiscale nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru atingerea unor astfel de obiective și nu trebuie să pericliteze neutralitatea TVA‑ului (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 27 septembrie 2007, Collée, C‑146/05, Rep., p. I‑7861, punctul 26 și jurisprudența citată)” instanța de recurs reține că în mod legal prima instanță a înlăturat aplicarea în cauză a prevederilor art. 11 alin. 1 ind. 2 c.fiscal.
Pentru toate aceste considerente, constatând incidența art. 312 alin.1 c.pr.civ., Curtea va respinge recursul declarat de recurenta pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice C. împotriva sentinței civile nr. 261/27.02.2014 pronunțată de Tribunalul C. – Secția civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul formulat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice C. împotriva sentinței civile nr. 261/27.02.2014 pronunțată de Tribunalul C. – Secția civilă, pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 13.06.2014.
Președinte Judecător Judecător
M. C. M. I. M. S. P. G.
Grefier
C. R.
Red./MIM/10.07.2014
Tehnored/CR/10.07.2014/2 ex.
Jud. fond. C. A.
| ← Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 1127/2014.... | Anulare act de control taxe şi impozite. Decizia nr. 80/2014.... → |
|---|
