Refuz acordare drepturi persecutaţi politic D.L nr. 118/1990. Decizia nr. 446/2014. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 446/2014 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 12-02-2014 în dosarul nr. 1042/119/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL B.
Secția C. administrativ și fiscal
DECIZIA NR. 446/R DOSAR NR._
Ședința publică din 12 februarie 2014
Completul constituit din:
Președinte - I. Ț. - judecător
- L. P. - judecător
- M. R. - judecător
- M. C. - grefier
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursului declarat de pârâta Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială C. împotriva sentinței civile nr. 2330 din 19 septembrie 2013 pronunțată de Tribunalul C. - Secția civilă în dosarul nr._, având ca obiect „refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, s-a constatat lipsa părților.
Procedura îndeplinită.
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din 5 februarie 2014, potrivit încheierii de ședință din acea zi, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Instanța, în vederea deliberării, a amânat pronunțarea pentru data de 12 februarie 2014.
CURTEA
Asupra recursului de față:
Prin sentința civilă nr. 2330/19.09.2013 pronunțată de Tribunalul C. - Secția civilă în dosar nr._ s-a admis contestația formulată de reclamantul N. F. în contradictoriu cu pârâta Agenția Județeană Pentru Plăți și Inspecție Socială C.; s-a anulat decizia nr. 197/20.12.2012 și decizia nr. 9/6.02.2013 – privindu-l pe reclamant; s-a stabilit că reclamantul este beneficiar al drepturilor prevăzute de Decretul Lege 118/1990 pentru perioada 1.01._58 - ca urmare a persecuțiilor politice constând în stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea Harale, . în acest interval de timp - și obligă pârâta să acorde aceste drepturi reclamantului începând cu data de 01.12.2012 – în temeiul art. art. 1 alin.1 lit.d din DL nr. 118/1990.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele considerente:
În fapt prin decizia nr. 197/20.12.2012 emisă de pârâta Agenția Județeană Pentru Plăți și Inspecție Socială C. a fost respinsă cererea formulată de partea reclamantă prin care s-a solicitat să se stabilească în speță calitatea de beneficiar al Decretului Lege nr. 118/1990 în sensul că în perioada 1.01._58 a avut stabilit domiciliul obligatoriu în localitatea Harale, ., reținându-se în esență că din înscrisurile depuse nu rezultă că acesta ar fi fost supus măsurii domiciliului obligatoriu pentru perioada solicitată.
Împotriva acestei decizii partea reclamantă a formulat în termen legal contestație în conformitate cu dispozițiile art.10 alin.5 din DL nr.118/1990, contestație având natura juridică a plângerii prealabile reglementată de art. 7 din Legea nr. 554/2004, aceasta fiind respinsă prin Decizia nr. 9/6.02.2013 reținându-se că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 alin.1 lit.d din DL nr. 118/1990 pentru întreaga perioadă solicitată.
Împotriva deciziei de soluționare a recursului grațios a fost promovată în termen legal prezenta acțiune în contencios administrativ în conformitate cu art. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
În soluționarea acțiunii, față de motivele invocate în susținerea acesteia și de temeiul de drept al acțiunii, instanța a reținut că în fapt, în perioada 1.01._58 părinții părții reclamante - și întreaga familie a acestora - au fost calificați drept chiaburi, împrejurare ce rezultă din Adeverința emisă de Primăria comunei Ghelința (fila 12 dosar fond), certificatul nr. 187 din 23.11.2012 emis de Arhivele Naționale (fila 15 dosar fond), aceste înscrisuri coroborându-se cu declarația martorilor audiați nemijlocit de instanța F. Adalbert și Paisz E., martori care au cunoscut bine familia și care au luat cunoștință în mod direct de cele declarate.
Astfel, potrivit declarațiilor date de martori, părinții și întreaga familie au avut în toată această perioadă stabilit domiciliul obligatoriu în localitatea Harale, aceștia neputând să părăsească localitatea decât cu acordul expres al organelor de stat și doar pentru situații speciale, nevoiți fiind periodic să se prezinte la miliție pentru a fi verificați, instituirea acestei măsuri fiind o consecință directă a statului social mai sus arătat.
S-a reținut de asemenea că acestora le-au confiscate bunurile, iar pe poarta casei era inscripționat textul „aici locuiește chiabur, să nu ai încredere în el”, text care exprima stigmatul dat acestora de autoritățile vremii.
S-a mai reținut că aceștia erau obligați să predea la stat în fiecare an o cotă din producția agricolă, cotă care era mai mare decât cea datorată de celelalte persoane care nu erau considerate chiaburi, pe de altă parte tatăl fiind obligat să presteze anumite munci, fiindu-i impuse anumite sarcini, astfel cum rezulta din declarația acelorași martori.
De asemenea aceștia erau marginalizați, nefiind primiți spre a participa la evenimentele sociale si culturale din localitate, întreaga familie trăind in lipsuri și umilință și fiind marcată pentru întreaga viața de acea perioadă.
În drept, tribunalul a avut în vedere că potrivit dispozițiilor art. 1 din Decretul Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri -„(1) Constituie vechime în muncă și se ia în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice: …d) a avut stabilit domiciliu obligatoriu”.
Față de situația de fapt reținută instanța a constatat că în speță este îndeplinită condiția prevăzută de această dispoziție legală, membrii familiei părții reclamante fiind calificați drept chiaburi în perioada mai sus arătată, interval de timp în care aceștia au avut stabilit domiciliul obligatoriu în localitatea arătată, domiciliul obligatoriu fiind impus de autoritățile vremii pentru ca aceste persoane să nu se poată eschiva de onorarea obligațiilor impuse în sarcina lor și pentru a se evita posibilitatea organizării și desfășurării unor activități dușmănoase, reacționare și de propagandă împotriva noului regim instaurat în România, calitatea de chiabur atrăgând după sine aceasta măsură administrativă, fiind totodată de observat că potrivit dispozițiilor art. 11 din Constituția României din 1952, o gospodărie chiaburească era considerată la vremea respectivă ca fiind o „formațiune capitalistă în Republica Populară Română bazată pe exploatarea muncii salariate”, așa zisul stat democrat popular ducând ca atare o politică „consecventă de îngrădire si eliminare a elementelor capitaliste”.
Pentru aceste considerente, reținându-se că între declarațiile de martori și înscrisurile depuse la dosar nu există contradicție, ci acestea se coroborează și se completează, declarațiile venind să completeze acel hiat pe care îl lasă lipsa documentelor, rațiunea pentru care Decretul Lege nr.118/1990 permite audierea martorilor fiind exact aceea a complinirii lipsei documentelor care să ateste persecuțiile la care au fost supuse aceste persoane, iar caracterul abuziv al măsurii administrative care le-a fost aplicată rezultând chiar și prin prisma faptului că nu au existat întotdeauna înscrisuri, acte care să ateste respectivele situații, tribunalul a constatat că deciziile atacate sunt nelegale și netemeinice, motiv pentru care, acțiunea fiind întemeiată, aceasta a fost admisă, dispunându-se conform art. 18 alin.1 din Legea nr. 554/2004 anularea actelor atacate stabilindu-se că reclamantul a suferit persecuții politice în sensul stabilirii domiciliului obligatoriu în condițiile de mai sus, constatându-se conform art. 1 alin.1 litd.d din DL nr. 118/1990 de asemenea că partea reclamantă este beneficiara a drepturilor prevăzute de acest act normativ pentru perioada arătată și fiind obligată pârâta să acorde aceste drepturi începând cu data de întâi a lunii următoare depunerii cererii în conformitate cu art. 15 din DL. nr. 118/1990.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs pârâta Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială C., sentința fiind criticată sub aspectul greșitei aplicări a legii, invocându-se în acest sens dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă.
În motivarea căii de atac formulate, recurenta a arătat următoarele:
Instanța de fond în mod superficial a tratat dispozițiile prevăzute de art. 1 alin. 1 lit. d din Decretul-Lege nr. 118/1990, în sensul că s-a mărginit să constate că reclamantul, împreună cu întreaga familie, au fost considerați chiaburi și datorită acestui fapt au fost persecutați politic, stabilindu-se domiciliu obligatoriu.
S-a mai susținut că la o simplă analiză a probatoriului se poate observa că, din documentele emise de instituțiile statului deținătoare de arhive, nu rezultă faptul că acestora li s-ar fi stabilit domiciliul obligatoriu în perioada 01.01._58 în localitatea Harale, ci doar faptul că familia acestora a fost catalogată cu sintagma „chiabur”.
De asemenea, s-a mai criticat faptul că instanța de fond s-a mărginit să constate în baza declarațiilor judiciare ale martorilor că reclamantul este îndreptățit să beneficieze de drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, nesocotind înscrisurile emise de instituțiile de stat din care reieșea faptul că familia acestuia a fost catalogată ca fiind „chiaburi”.
Ca urmare, s-a solicitat admiterea recursului și casarea sentinței civile atacate în sensul respingerii acțiunii reclamantei.
Analizând actele și lucrările dosarului, sentința civilă atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea constată că recursul formulat este nefondat pentru următoarele considerente:
La dosarul cauzei există adrese emise de instituții ale statului, din care rezultă că în perioada 01.01._58 părinții reclamantului împreună cu întreaga familie au fost calificați drept chiaburi.
Declarațiile martorilor audiați nemijlocit de instanța au atestat faptul că în respectiva perioadă reclamantul împreună cu părinții săi au avut stabilit domiciliul obligatoriu in localitatea Harale, aceștia neputând să părăsească localitatea decât cu acordul expres al organelor de stat și doar pentru situații speciale.
Prin urmare, astfel cum a reținut și prima instanță, între declarațiile de martori și înscrisurile depuse la dosar nu există contradicție, ci acestea se coroborează și se completează, declarațiile venind să completeze lipsa documentelor, rațiunea pentru care Decretul Lege 118/1990 permite audierea martorilor fiind exact aceea a complinirii lipsei documentelor care să ateste persecuțiile la care au fost supuse aceste persoane.
Pentru toate aceste considerente, soluția dată acțiunii formulate de reclamantă este la adăpost de orice critică.
În consecință, în baza art. 489 Cod procedură civilă și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Curtea va respinge recursul formulat.
Fără cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de pârâta Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială C. împotriva sentinței civile nr. 2330/19.09.2013 pronunțată de Tribunalul C. - Secția civilă.
Fără cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 12.02.2014.
Președinte,Judecător, Judecător,
I. Ț. L. P. M. R.
Grefier,
M. C.
Red. I.Ț./20.02.2014
Tehnored.: M. C./21.02.2014 /- 4 ex.
Jud fond: C. A.
| ← Anulare act administrativ. Sentința nr. 154/2014. Curtea de... | Pretentii. Decizia nr. 2593/2014. Curtea de Apel BRAŞOV → |
|---|
