Obligaţia de a face. Decizia nr. 260/2014. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 260/2014 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 24-01-2014 în dosarul nr. 2728/62/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL B.
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Decizia nr. 260 /R Dosar nr._
Ședința publică din data de 24 Ianuarie 2014
Completul constituit din:
Președinte: M. I. M. - judecător
M. C. - judecător
M. F. - judecător
C. R. - grefier
Pe rol fiind soluționarea recursului formulat de reclamantul S. M. împotriva sentinței civile nr. 4069/CA/04.09.2013 pronunțată de Tribunalul B. - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr._, având ca obiect obligația de a face.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura este viciată atât cu recurentul reclamant S. M. cât și cu intimatul pârât Instituția P. Județului B. – Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor B., întrucât calitatea părților citate nu au fost corect menționate.
Recursul este timbrat cu 2 lei taxă judiciară de timbru și 0,15 lei timbru judiciar conform art. 3 lit. m, teza a II-a din Legea 146/1997.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că s-a depus prin serviciul de registratură note scrise formulate de recurentul reclamant S. M., prin reprezentant convențional avocat I. U., prin care solicită respingerea recursului astfel cum a fost formulat, precum și judecarea cauzei în lipsă. Totodată, anexat notelor scrise s-a depus practică judiciară, respectiv sentința nr. 4777/2013 pronunțată de Tribunalul Sibiu, după care:
Având în vedere dispozițiile art. 157 N c.pr civ verificând mențiunile care apar la nulitatea actului de procedură, instanța constată că mențiunea referitoare la calitatea celui citat în cauză nu atrage o astfel de nulitate și văzând că în cauză recurentul reclamant a depus prin avocat o notă de ședință în care își însușește calitatea de recurent reclamant și solicită judecarea cauzei în lipsă, instanța apreciază că în cauză procedura de citare este legal îndeplinită.
Potrivit art. 238 N.C.pr.civ. raportat la art. 435 N.C.pr.civ. instanța estimează durata procesului la 60 de zile.
Față de actele și lucrările dosarului, având în vedere că s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă (fila 39 din dosar), în conformitate cu dispozițiile art. 223 N.C.pr.civ., instanța rămâne în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată:
Prin sentința civilă nr. 4069/CA/04.09.2013 a Tribunalului B. - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul S. M. în contradictoriu cu pârâta INSTITUȚIA P. B. – SERVICIUL PUBLIC COMUNITAR REGIM PERMISE DE CONDUCERE ȘI ÎNMATRICULARE A AUTOVEHICULELOR.
Împotriva acestei hotărâri, reclamantul S. M. a declarat recurs, în termenul legal, prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea în totalitate a sentinței și admiterea acțiunii, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, a arătat că în mod greșit prima instanță a înlăturat apărările sale referitoare la caracterul contrar dreptului comunitar al taxei de emisii poluante instituită de Legea nr. 9/2012.
Recurentul a arătat că regimul discriminatoriu, contrar art. 110 TFUE, continuă să existe și în forma actuală a Legii nr. 9/2012 deoarece taxa de emisii poluante are o valoare de trei ori mai mare decât valoarea autoturismului, fiind în imposibilitatea de a achita această taxă. În acest mod, se încalcă și atributele conferite de dreptul său de proprietate și, implicit, art. 44 din Constituție.
Cererea de recurs nu a fost motivată în drept, dar a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în valoare de 2 lei și timbru judiciar în valoare de 0,15 lei.
Intimata INSTITUȚIA P. C. – SERVICIUL PUBLIC COMUNITAR REGIM PERMISE DE CONDUCERE ȘI ÎNMATRICULARE A AUTOVEHICULELOR, prin întâmpinare (filele 24-27), a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantul S. M..
În susținerea acestei poziții procesuale a arătat, în esență, că Legea nr. 9/2012, în forma în vigoare după data de 01.01.2013 nu cuprinde dispoziții contrare TFUE, deoarece obligația de înmatriculare subzistă pentru „primul proprietar în România” sau cu ocazia „primei transcrieri a dreptului de proprietate în România”, fără a se face vreo diferențiere prin raportare la țara de origine a vehiculului sau la cetățenia proprietarului acestuia.
În plus, în opinia intimatei, dispozițiile Legii nr. 9/2012 nu favorizează nici producția internă și nu încalcă nici principiile liberei circulații a produselor comunitare, aspectele discriminatorii stabilite de CJUE în spețele invocate de recurent vizând doar OUG nr. 50/2008 și formele sale ulterioare.
Părțile nu au mai solicitat administrarea altor probe în recurs.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma dispozițiilor art. 488 pct.8 cod procedură civilă și recursul declarat de reclamantul S. M., Curtea constată că acesta este neîntemeiat.
Motivul de recurs invocat de recurentul reclamant – înlăturarea de către instanța de fond a susținerilor sale referitoare la caracterul discriminatoriu al dispozițiilor Legii nr. 9/2012 prin raportare la art. 110 TFUE – se încadrează în dispozițiile art. 488 pct. 8 cod procedură civilă, dar nu este fondat.
Astfel, în cauzele C-402/09 și C-263/10 CJUE a stabilit că „articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație în statul membru menționat a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
Prin urmare, la determinarea caracterului discriminatoriu al unei taxe aplicate autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în România trebuie analizat, prin raportare la această concluzie a CJUE, dacă legiuitorul face o distincție referitoare la această taxă în funcție de proveniența autovehiculelor – din parcul auto național sau din parcul auto al unui alt stat membru UE.
Or, prin dispozițiile art. 4 alin. 1 și 2 din Legea nr. 9/2012 se stabilește obligația plății acestei taxe de emisii poluante la momentul înscrierii în circulație de către primul proprietar, indiferent dacă e vorba de un autovehicul nou sau unul rulat, înmatriculat anterior în UE, la momentul „repunerii în circulație a unui autovehicul după încetarea unei exceptări sau scutiri prevăzute la art. 3 și 8”, la momentul „reintroducerii în parcul auto național a unui autovehicul, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul auto național, i s-a restituit proprietarului plătitor valoarea reziduală a taxei, în conformitate cu prevederile art. 7” și inclusiv „cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu a fost achitată taxa”.
Prin urmare, în mod legal a reținut instanța de fond că prin instituirea acestei obligații de achitare a taxei de emisii poluante și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate în România a unui autovehicul rulat, se creează egalitate de tratament între vehiculele rulate existente în parcul auto național și cele rulate importate din alte state membre UE, taxa aplicându-se, deopotrivă, indiferent de originea lor, cu respectarea interdicției stabilite de art. 110 TFUE. În acest mod, ambele categorii de vehicule sunt supuse aceluiași nivel de taxare, iar cumpărătorul național nu mai este orientat, cu precădere spre vehiculele din parcul național (anterior nesupuse vreunei taxări), ci are libertatea de a alege un vehicul, indiferent de origine lui, taxele legate de formalitățile de înmatriculare fiind identice.
În ceea ce privește susținerea recurentului reclamant referitoare la îngrădirea dreptului său de proprietate, Curtea reține că această susținere nu poate face obiectul analizei prin prisma art. 110 TFUE.
În plus, Curtea reține că stabilirea nivelului taxelor și impozitelor interne, altele decât cele pentru care există reglementări comunitare comune, este un atribut al puterii legislative, recunoscut de CJUE, care nu poate fi cenzurat de către instanța de judecată.
Pentru toate aceste considerente, constatând incidența art. 496 cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul declarat de reclamantul S. M. împotriva sentinței civile nr. 4069/CA/04.09.2013 a Tribunalului B. - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de reclamantul S. M. împotriva sentinței civile nr. 4069/CA/04.09.2013 a Tribunalului B. - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care o menține.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 24.01.2014.
Președinte Judecător Judecător
M. I. M. M. C. M. F.
Grefier
C. R.
Red/M.I.M./24.01.2014
Tehnored/CR/ 27.01.2014/ 4 ex.
Jud. fond. T.Vîrceoroveanu
| ← Obligaţia de a face. Decizia nr. 1620/2014. Curtea de Apel BRAŞOV | Pretentii. Decizia nr. 496/2014. Curtea de Apel BRAŞOV → |
|---|
