Pretentii. Decizia nr. 1793/2014. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1793/2014 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 11-06-2014 în dosarul nr. 12270/62/2012
ROMANIA
CURTEA DE APEL BRASOV
Secția de C. Administrativ și Fiscal
Decizia nr.1793/R Dosar Nr._
Ședința publică de la 11 iunie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE I. Ț.
Judecător L. P.
Judecător M. R.
Grefier R. P.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursului declarat de pârâta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B. pentru Administrația Județeană a Finanțelor Publice B. –Serviciul Fiscal Orășenesc V. împotriva sentinței civile nr. 1123/CA din 7.04.2014, pronunțată de Tribunalul B. - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr._ , având ca obiect „pretenții”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura îndeplinită.
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din data de 04 iunie 2014, când părțile prezente au pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de ședință din aceea zi, care face parte integrantă din prezenta decizie.
Instanța, din lipsă de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea pentru data de 11 iunie 2014.
CURTEA :
Asupra recursului de față:
Prin sentința civilă nr. 1123/CA din 7.04.2014 Tribunalul B. - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamantul M. D. T. în contradictoriu cu pârâta ADMINISTRATIA JUDEȚEANĂ A FINANTELOR PUBLICE B. – Serviciul Fiscal Orășenesc V..
A obligat pârâta la restituirea către reclamant a sumei de 1429 lei.
A respins cererea reclamantului de actualizare a sumei cu dobânda legală.
A obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 39,3 lei cheltuieli de judecată.
A admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă în contradictoriu cu Administrația F. pentru Mediu și a obligat chemata în garanție la plata către pârâtă a sumei de 1429 lei.
Pentru a pronunța această soluție prima instanța a reținut următoarele:
Reclamantul a achitat la data de 01.02.2012 o taxă pentru emisiile poluante în sumă de 1429 lei, pentru înmatricularea unui autoturism marca F., înmatriculat pentru prima dată într-un stat UE.
După achitarea taxei, la data de 25.10.2012, reclamantul a solicitat restituirea taxei.
Prin adresa nr. 9007/26.10.2012 pârâta a refuzat restituirea.
Obiectul acțiunii îl constituie contestarea refuzului autorității administrative de a soluționa favorabil cererea reclamantului de restituire a taxei pentru emisiile poluante stabilită pentru autovehicule.
Temeiul juridic al acțiunii – situația de fapt calificata juridic, se circumscrie disp. art. 8 alin. 1 teza a II-a din Legea nr. 554/2004.
Potrivit art. 8 alin. 1 teza a II-a din Legea nr. 554/2004, „se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se considera vătămat într-un drept al sau, recunoscut de lege, prin nesoluționarea in termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a cererii.
Calea unei acțiuni in contencios administrativ este deschisa nu doar celui care contesta actul administrativ tipic, ci și celui care ataca în justiție actul administrativ atipic (asimilat), adică al tăcerii administrației, respectiv al refuzului nejustificat.
Actul vătămător pentru reclamant îl constituie însăși plata taxei speciale pentru autoturism, iar demersul prealabil administrativ la care este obligat prin dispozițiile Legii contenciosului administrativ si ale Codului de procedura fiscala sunt asigurate prin cererea de restituire formulata.
Prin art. 11 alin. (1) si (2) din Constitutia Romaniei, revizuită în 2003 se dispune că „Statul roman se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.”
Încălcarea legii și implicit excesul de putere survine nu doar în situația în care este nesocotită o norma interna, ci și în ipoteza în care se încalcă o dispoziție comunitară.
Prin disp. art. 148 alin. (2) din Constituția României se dispune că legislația comunitară cu caracter obligatoriu prevalează legii interne, iar conform alin. (4) al aceluiași articol – jurisdicțiile interne trebuie să garanteze îndeplinirea acestor exigențe.
Prin Hotărârea Fracovich, Curtea a statuat ca statele membre sunt obligate să repare prejudiciile cauzate particularilor prin încălcări ale dreptului Uniunii, în speța de față, prin încălcarea art.110 TFUE.
Prin Hotărârea Brasserie du Pecheur, Curtea a hotărât ca repararea prejudiciilor trebuie sa fie adaptata prejudiciului suferit si sa asigure o protecție efectiva a dreptului încălcat.
Prin Hotărârea Metallgesellschaft, referindu-se la impozitele percepute de un stat membru cu încălcarea dreptului Uniunii, Curtea a stabilit ca statul este obligat sa restituie acest impozit si ca dreptul la rambursare reprezintă consecință și completarea drepturilor conferite particularilor de dreptul Uniunii.
Prin Hotărârea Littlewoods Retail, Curtea a reținut că principiul de mai sus implică obligația statelor de a plați dobânzi pentru indisponibilizarea sumei.
Curtea a reținut că fiecare stat membru este liber să stabilească condițiile de restituire a dobânzilor, în special rata și modul de calcul, dar să respecte două principii:
1. Principiul echivalentei = să nu se impună condiții mai grele decât cele impuse pentru solicitări similare întemeiate însă pe încălcări ale dreptului intern.
2. Principiul efectivității = să nu facă imposibilă exercitarea dreptului Uniunii sau excesiv de dificilă.
Acest ultim principiu implică de asemenea,, ca normele interne reparatorii, (privind dobânzile în cazul de față) să nu aibă ca efect privarea persoanei de o despăgubire adecvata pentru prejudiciul suferit prin indisponibilizarea impozitului.
Instanța a reținut că, potrivit unei jurisprudențe constante CJUE, contribuabilii au dreptul la rambursarea impozitelor si taxelor prelevate de un stat membru ca încălcarea dreptului european (cauza 199/82-San Giorgio, cauza C-62/93, BP Soupergaz, cauzele reunite C-441/98 si C-442/98, Michailidis).
De asemenea, potrivit jurisprudenței Curții, regulile privind rambursarea sumelor prelevate cu încălcarea dreptului comunitar sunt regulile naționale. Aceste reguli trebuie să respecte însă principiul echivalenței (pentru cererile de rambursare bazate pe încălcarea dreptului european nu pot fi instituite condiții mai puțin favorabile decât pentru cererile similare bazate pe încălcarea dreptului național) si principiul efectivității (regulile naționale nu trebuie să facă excesiv de dificilă sau practic imposibil exercițiul drepturilor conferite de dreptul european) (cauza C-228/96, Aprilie).
Din analiza hotărârii pronunțate de CJUE în cauza Metallegesellschaft si Hoechst rezulta faptul ca restituirea taxelor prelevate cu încălcarea dreptului european nu poate fi condiționată de contestarea reglementarii la momentul efectuării plății, mai ales atunci când practica administrativă era în sensul respingerii contestațiilor contribuabililor.
Cu alte cuvinte, Curtea menționează faptul că autoritățile fiscale naționale nu pot invoca culpa contribuabililor care nu au apelat la un remediu național ineficient, în condițiile în care ele insele sunt culpabile pentru aplicarea unor reguli naționale incompatibile cu dreptul european.
Raportat la jurisprudența mai sus indicată, s-a constatat că dreptul fiscal român nu identifica în prezent vreun remediu special, care să asigure contribuabilului posibilitatea de a obține rambursarea taxelor și impozitelor prelevate de autoritățile fiscale naționale cu încălcarea dreptului comunitar.
În aceste condiții, singura posibilitate pe care o au contribuabilii este aceea ca, în temeiul art. 148. alin. 2 si 4 din Constituția României și art. 117 alin. 1 lit. d Cod procedură fiscală, să solicite restituirea taxei prelevate „prin aplicarea eronata a dispozițiilor legale”.
De asemenea, instanță a avut în vedere și Decizia nr. 24/14 noiembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a României în recurs în interesul legii, în care s-a statuat că procedura de contestare prevăzută de art.7 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 50/2008 raportat la art.205-218 din Codul de procedură fiscală nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art.117 alin.1 lit. d din același cod.
Potrivit art. 110 TFUE invocat de către reclamant, „nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare.”
În consecință, prevederile menționate din Tratat limitează libertatea statelor în materie fiscala de a restricționa libera circulație a mărfurilor prin interzicerea taxelor discriminatorii și protecționiste.
Astfel, art. 90 (1) din TCE (actual art. 110 din TFUE) interzice discriminarea fiscală între produsele importate și cele provenind de pe piața internă și care sunt de natură similară. Esența acestei taxe interzise este că perceperea ei este determinată de traversarea graniței de către autoturismul supus taxei, dintr-o țară comunitară, în România.
În privința reglementarii interne, instanța a constatat că taxa specială pentru autoturisme și autovehicule a fost introdusă în Codul fiscal prin Legea nr. 343/2006, sub forma unui nou impozit, cu aplicabilitate de la 1 ianuarie 2007, inițial pentru toate autovehiculele, iar după modificarea Legii nr. 343, prin OUG nr. 110/2006, a fost restrânsă și autovehiculele, inclusiv cele comerciale, prevăzându-se categorii de persoane exceptate (cele cu handicap, misiuni diplomatice, etc.), cât și situații de scutire de la plata taxei, în cazul vehiculelor istorice.
Normele instituind aceasta taxa au fost abrogate la data de 1 iulie 2008, prin OUG nr. 50/2008.
Prin instituirea taxei pe poluare, indiferent de modalitatea de determinare a ei, conform art. 6 din OUG nr. 50/2008 și clasificarea din punct de vedere al poluării, se constituie o discriminare a regimului fiscal aplicabil la înmatricularea unui autoturism în România, reprezentând, în fapt, o taxa similara taxei de prima înmatriculare stabilita prin art. 214 alin. (1)-(2) din Codul fiscal, singura diferența fiind denumirea, modificată din taxa de prima înmatriculare în taxa de poluare/de mediu, situație care este incompatibilă cu prevederile art. 90 TCE (actualmente art. 110 TFUE).
Este nelegală încasarea taxei și, implicit dispozițiile OUG 50/2008, ca urmare a principiului aplicării directe a reglementărilor comunitare, pentru următoarele considerente:
Prin Decizia în cauza C./Enel (1964), CJE a definit relația dintre dreptul comunitar și dreptul național al statelor membre, arătând că dreptul intern este o ordine juridică independentă care are prioritate de aplicare chiar și în fața dreptului național ulterior – or, în speța, taxa pe poluare a fost introdusă în legislația interna în anul 2008.
OUG nr. 50/2008 este contrara art. 90 din TCE (art. 110 TUE), întrucât este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second hand deja înmatriculate într-un alt stat membru UE, favorizând astfel vânzarea autoturismelor deja înmatriculate în România.
Răspunzând întrebării preliminare adresate de Tribunalul Sibiu la 18.06.2009, în cauza C.402/09 „T. c Statul R. Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în sensul ca „ Articolul 110 TUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxa pe poluare aplicata autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, daca regimul acestei masuri fiscale este astfel stabilit încât să descurajeze punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
S-a constatat că în mod nelegal autoritățile au condiționat înmatricularea autoturismului care fusese deja înmatriculat într-un stat membru al UE de plata taxei pentru emisiile poluante.
Stabilirea taxei pe poluare prin Decizia de calcul, care reprezintă titlu de creanță și constituie înștiințare de plata poate fi corecta sub aspectul cuantumului sumei, prin prisma elementelor/criteriilor de determinare, dar este nelegală sub aspectul datorării acestei taxe de vreme ce contravine normelor comunitare.
În același sens a fost și soluția în cauza N., în care s-au pus în discuție variantele taxei de poluare aplicate în perioada 15 decembrie 2008-31 decembrie 2010.
În par. 28, Curtea a reiterat faptul ca taxa de poluare nu este compatibilă cu principiul „poluatorul plătește. Totodată, a fost respinsă cererea Statului R. de limitare a efectelor în timp a hotărârii Curtii, ceea ce înseamnă că hotărârea N. (ca, de altfel, și hotărârea în cauza T.) se aplica retroactiv îi lipsesc de temei juridic prelevarea taxei de poluare in perioada 1 iulie 2008 - 31 decembrie 2010.
Prin Legea nr. 9/2012 a fost abrogată OUG nr. 50/2008 și înlăturată discriminarea constată, prevăzându-se în art. 4 al Legii nr. 9/2012:
(1) Obligația de plată a taxei intervine:
a) cu ocazia înscrierii în evidențele autorității competente, potrivit, legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România și atribuirea unui certificat de înmatriculare și a numărului de înmatriculare;
b) la repunerea în circulație a unui autovehicul după încetarea unei exceptări sau scutiri prevăzute la art. 3 si 8;
c) la reintroducerea în parcul auto național a unui autovehicul, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul auto național, i s-a restituit proprietarului plătitor valoarea reziduala a taxei, în conformitate cu prevederile art. 7.
(2) Obligația de plata a taxei intervine și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, conform Legii nr. 571/2003, cu modificările și completările ulterioare, sau taxa pe poluare pentru autovehicule și care nu face parte din categoria autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor taxe, potrivit reglementarilor legale în vigoare la momentul înmatriculării.
Prin OUG nr. 1/2012 pentru suspendarea aplicării unor dispoziții ale Legii nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, precum și pentru restituirea taxei achitate în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (2) din lege, s-a dispus însă suspendarea până la data de 01.01.2013 aplicarea dispozițiilor art. 2 lit. i), ale art. 4 alin. (2) și a celor privind prima transcriere a dreptului de proprietate, ale art. 5 alin. (1) din Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule.
În această modalitate, prin suspendarea obligației de plată a taxei pentru emisiile poluante și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, cf. Leg. 571/2003 privind Codul Fiscal sau taxă de poluare pentru autovehicule și care nu face parte din categoria autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor taxe, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării, se menține regimul fiscal discriminatoriu între autovehiculele deja înmatriculate în România și cele de ocazie cumpărate din alte state membre și se descurajează punerea în circulație, în România, a acestora din urmă.
Considerentele Curții de Justiție a Uniunii Europene din Cauza C-263/10, cauza N., sunt aplicabile și după adoptarea și suspendarea Legii nr. 9/2012, fiind menținută discriminarea între autovehiculele de ocazie cumpărate din alte state membre, și vehiculele de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
Pentru aceste motive, instanța a admite acțiunea si pe cale de consecința va dispune obligarea paratei la restituirea sumei percepute cu titlu de taxa pentru emisiile poluante.
Cererea reclamantului de actualizare a sumei cu dobânda legală a fost respinsă, întrucât actualizarea presupune acordarea echivalentului valoric al unei sume depreciate ca urmare a inflației și nu acordarea de dobânzi legale, care reprezintă daune – interese moratorii.
Se confundă în acest caz cererea de actualizare a sumei de bani cu o cerere de acordare de daune-interese (constând în dobânda legală) pentru executarea cu întârziere a unei obligații de plată (restituire) a unei sume de bani.
Actualizarea unei sume de bani este distinctă de daunele-interese moratorii, respectiv de acordarea dobânzilor legale.
Problema actualizării se pune ca urmare a inflației existente într-o anumită perioadă iar suma ce se obține prin aplicarea indicelui de inflație exprimă, din punct de vedere economic, echivalentul sumei inițial stabilite.
Actualizarea acoperă doar diferența dintre valoarea nominală a creanței și valoarea sa reală.
Se are în vedere echivalența din punct de vedere valoric a sumei inițial stabilite cu cea care ar rezulta în urma actualizării.
Nu se poate identifica dobânda legală cu rata inflației, astfel încât să se pretindă că a cere actualizarea unei sume de bani este același lucru cu a cere dobândă legală.
Rata inflației exprimă din punct de vedere economic, echivalentul sumei de restituit și exclude din conținutul ei tocmai dobânda pentru întârziere, neechivalând cu o reparare integrală a pagubei
Suma de bani reprezentând rezultatul actualizării exclude din conținutul său tocmai daunele datorate pentru întârziere (daunele moratorii, adică dobânda legala).
Indexarea reprezintă un mijloc de reparare a prejudiciului efectiv, adică devalorizarea sumei, în situația în care aceasta ar interveni în timp, în vreme ce dobânda reprezintă tocmai beneficiul nerealizat
Indexarea presupune corelarea unei valori economice cu o altă valoare economică în vederea menținerii în timp a valorii reale a obligației constând într-o sumă de bani.
Actualizarea reprezintă echilibrarea prestațiilor prin aducerea la zi a cuantumului creanței pe baza indicelui de inflație stabilit de Institutul Național de S..
Natura juridică a dobânzii este diferită de natura juridică a actualizării obligației cu rata inflației, prima reprezentând o sancțiune, (daune moratorii pentru neexecutarea obligației de plată) iar a doua reprezintă valoarea reală a obligației bănești la data efectuării plății, (daune compensatorii).
În acest sens sunt și Deciziile nr.304 din 4 februarie 2009, nr.3252 din 8 decembrie 2009 si nr. 722 din 23 februarie 2010 pronunțată de ÎCCJ-Secția comercială.
Cu privire la cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă, având în vedere dispozițiile art. 60 Cod Procedură Civilă și faptul că cea care beneficiază de taxa pentru emisiile poluante este Administrația F. pentru Mediu, a fost admisă cererea și a fost obligată Administrația F. pentru Mediu să plătească pârâtei suma arătată în dispozitivul sentinței.
În temeiul art. 274 Cod procedură civilă, pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată către reclamant.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs recurentul Serviciul Fiscal Orășenesc V. (fostă Administrația Finanțelor Publice V.), reprezentat de Direcția G. Regională a Finanțelor Publice B., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în baza art. 304 pct. 7, 9 și 3041 Cod procedură civilă.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat că a apreciat că taxa de poluare s-a plătit în temeiul unui act normativ în vigoare, cu caracter imperativ și este una din condițiile impuse de legiuitor la înmatricularea autoturismelor. Taxa de poluare a fost percepută conform Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 50/2008 cu ocazia primei înmatriculări în România atât pentru autovehiculele noi, cât și pentru cele second hand achiziționate dintr-un alt stat membru său din afara teritoriului comunitar. Comisia Europeană nu este împotriva perceperii acestei taxe, statele membre ale Uniunii Europene bucurându-se de o mare libertate în domeniul fiscal, însă nu este de acord cu privire la modul de stabilire a acesteia. De asemenea, a considerat că refuzul restituirii taxei nu este nejustificat, deoarece refuzul s-a întemeiat pe dispoziții legale în vigoare. Totodată, a criticat obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, neavând culpă procesuală și nefiind îndeplinite condițiile legii.
Analizând actele și lucrările dosarului, sentința atacată raportat la motivele de recurs invocate, Curtea de Apel B. constată că recursul declarat este nefondat.
În ce privește admisibilitatea acțiunii, curtea constată că cererea de chemare în judecată introdusă de reclamant este admisibilă deoarece litigiul ivit între părți are natură de contencios administrativ. Potrivit art. 2 lit. f din Legea 554/2004, noțiunea de contencios administrativ se definește ca fiind activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea său încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept său la un interes legitim. Raportat la obiectul și părțile cauzei, raportul juridic de drept material dintre părțile de față are natură administrativ fiscală. În speță, litigiul a luat naștere în urma refuzului organului administrativ de a restitui taxa solicitată de către reclamant, iar această poziție de refuz exprimată de organul administrativ fiscal se înscrie în noțiunea de act administrativ în sensul vizat de art. 2 lit. c din Legea 554/2004. Pe de altă parte, obiectul cauzei privește restituirea unei taxe în sensul vizat de dispozițiile art. 1 din Codul fiscal, iar în conținutul raportului juridic intră obligația impusă de legiuitorul roman, de plată a taxei speciale sau de poluare pentru autoturisme și dreptul corelativ de creanță, de încasare a acesteia.
Totodată, curtea constată că acțiunea reclamantului are ca temei de drept dispozițiile art. 8 alin. 2 teza a doua din Legea 554/2004, conform căruia se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept său interes legitim al său prin nesoluționarea în termen său prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea său protejarea dreptului său interesului legitim. Această ipoteză este diferită de cea vizată de art. 7 din Legea 554/2004, având în vedere definițiile legale date noțiunilor de plângere prealabilă și refuz nejustificat de a soluționa o plângere prin dispozițiile art. 2 lit. j și i din Legea contenciosului administrativ. Prin urmare, față de împrejurarea că anterior reclamantul a solicitat restituirea sumei, iar prin adresă de răspuns, pârâta și-a exprimat explicit voința de a nu rezolva în mod favorabil cererea, curtea constată că acțiunea este admisibilă.
În ce privește fondul acțiunii, problema de drept care se pune în cauză este dacă legislația internă, potrivit căreia reclamantul ar datora taxa pe poluare, este compatibilă cu prevederile legislației comunitare.
Plata acestei taxe este o obligație legală stipulată de O.U.G. nr. 50/2008 privind instituirea taxei de poluare pentru autovehicule și derivată din precedentele dispoziții ale Codului Fiscal, capitolul ”Taxa specială pentru autoturisme și autovehicule – art. 2141 - 2143”, reglementare în vigoare de la 1 ianuarie 2007 și abrogată începând cu 1 iulie 2008.
Reglementarea taxei de poluare a suferit, însă, mai multe modificări după .:
O.U.G. nr. 50 din 21 aprilie 2008, pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, a fost publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008 și a intrat în vigoare la data de 1 iulie 2008, conform art. 14 din acest act normativ. Potrivit ordonanței, se datorează aceasta taxă pentru autovehiculele din categoriile M(1)-M(3) și N(1)-N(3), astfel cum sunt acestea definite în Reglementările privind omologarea de tip și eliberarea cărții de identitate a vehiculelor rutiere, precum și omologarea de tip a produselor utilizate la acestea, aprobate prin Ordinul ministrului lucrărilor publice, transporturilor și locuinței nr. 211/2003 (art. 3). Obligația de plată a taxei intervine cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România (art. 4 lit. a), fără ca textul să facă distincția nici între autoturismele produse în România și cele în afara acesteia, nici între autoturismele noi și cele second-hand. Deoarece O.U.G. a intrat în vigoare la data de 1 iulie 2008(art.14 alin 1), rezultă că taxa pe poluare este datorată numai pentru autoturismele pentru care se face prima înmatriculare în România, nu și pentru cele aflate deja în circulație înmatriculate în țară.
În expunerea de motive care însoțește proiectul de lege privind aprobarea O.U.G. nr. 50/2008 depus la Parlament sub nr. PL-x 536/10.09.2008, este menționat în mod expres că dacă nu s-ar fi promovat acest act normativ, o consecință ar fi fost facilitarea intrării în România a unui număr foarte mare de autovehicule second hand cu vechime peste 10 ani, care ar fi fost achiziționate datorită prețului foarte mic. Așadar, se vrea ca taxa pe poluare, al cărui scop este, în principiu, corect (poluatorul plătește), să aibă ca efect imediat diminuarea introducerii în România a unor autoturisme second-hand deja înmatriculate într-un alt stat membru. Mai mult, în aceeași expunere de motive, inițiatorul actului normativ precizează că „existența acestei taxe și consecințele aplicării ei conduc la întinerirea parcului auto și stimulează producția autohtonă de autoturisme”.
O.U.G. nr. 50/2008 a fost modificată pentru prima dată prin O.U.G. nr. 208 din 4 decembrie 2008, pentru stabilirea unor măsuri privind taxa pe poluare pentru autovehicule, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 825 din 8 decembrie 2008. Noul act normativ prevede că autovehiculele a căror capacitate cilindrică nu depășește 2.000 cmc și care se înmatriculează pentru prima dată în România sau în alte state membre ale Uniunii Europene începând cu data de 15 decembrie 2008 se exceptează de la obligația de plată a taxei pe poluare pentru autovehicule, stabilită potrivit prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008 (art. II). Aceste prevederi se aplică până la data de 31 decembrie 2009 inclusiv (art. III).
A doua modificare s-a realizat prin O.U.G. nr. 218 din 10 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 836 din 11 decembrie 2008 și intrată în vigoare la data de 11 decembrie 2008, act ce a abrogat și O.U.G. nr. 208/2008 (care, practic, a fost în vigoare doar din 8 decembrie 2008 până în 11 decembrie 2008). Conform art. III, autovehiculele M1 cu norma de poluare Euro 4 a căror capacitate cilindrică nu depășește 2.000 cmc, precum și toate autovehiculele N1 cu norma de poluare Euro 4, care se înmatriculează pentru prima dată în România sau în alte state membre ale Uniunii Europene în perioada 15 decembrie 2008-31 decembrie 2009 inclusiv, se exceptează de la obligația de plată a taxei pe poluare pentru autovehicule stabilită potrivit prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008. Autovehiculelor M1 cu norma de poluare Euro 4 a căror capacitate cilindrică nu depășește 2.000 cmc, precum și tuturor autovehiculelor N1 cu norma de poluare Euro 4, înmatriculate pentru prima dată în afara Uniunii Europene și care se înmatriculează în România, li se aplică taxele prevăzute în anexele nr. 1 și 2.
Prin urmare, prin apariția O.U.G. 208/2008 și 218/2008, se creează o diferență de tratament fiscal între mașinile noi și cele vechi, înmatriculate în România după . O.U.G. 50/2008.
O.U.G. nr. 50/2008 a fost modificată pentru a treia oară prin O.U.G. nr. 7 din 18 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 103 din 19 februarie 2009, în preambulul căreia se arată că O.U.G. nr. 218/2008 a avut un impact negativ în plan social, discriminând în mod nejustificat persoanele care au achiziționat autovehicule în vederea înmatriculării anterior datei de 15 decembrie 2008 în considerarea unui anumit nivel al taxei pe poluare, aspect ce a reclamat adoptarea unui cadru legislativ cu caracter reparator, fundamentat și pe criza economică mondială, cu implicații în economia națională și implicit la nivel de cetățean.
O.U.G. nr. 50/2008 a fost modificată pentru a patra oară prin art. 35 din Legea nr. 329 din 5 noiembrie 2009.
Modificarea introdusă prin O.U.G. nr. 117 din 29 decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 926 din 30 decembrie 2009, a dispus în sensul că autovehiculele M1 cu norma de poluare Euro 4, a căror capacitate cilindrică nu depășește 2.000 cm^3, precum și autovehiculele N1 cu norma de poluare Euro 4, înmatriculate pentru prima dată într-un stat membru al Uniunii Europene în perioada 15 decembrie 2008 - 31 decembrie 2009 inclusiv, beneficiază de exceptarea de la plata taxei pe poluare pentru autovehicule, în condițiile în care acestea se înmatriculează pentru prima dată în România în termen de 45 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență.
În raport cu diferitele modificări ale O.U.G. nr. 50/2008, deși taxa de poluare a rămas în vigoare din data de 1 iulie 2008 și pana în prezent, cuantumul și modul de calcul al acestei taxe a fost modificat în mod esențial începând cu data de 19 februarie 2009, prin înlocuirea anexelor la acest act normativ. Astfel, în perioada 1 iulie 2008 - 18 februarie 2009 se aplică taxele stabilite conform anexelor la O.U.G. nr. 50/2008, în varianta inițială, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008, modificările legislative succesive operate în aceasta perioadă dispunând restituirea diferențelor plătite în plus în raport cu taxa de primă înmatriculare stabilită prin codul fiscal. Începând cu data de 19 februarie 2009, se aplică taxele stabilite conform O.U.G. nr. 7/2009.
Sub acest aspect, al competenței instanțelor de a evalua conformitatea legislației române cu dispozițiile din dreptul comunitar, curtea constată că, într-adevăr, în cauză sunt aplicabile in mod direct dispozițiile din dreptul comunitar, care au prioritate față de dreptul național.
Astfel, potrivit art.148 alin. 2 din Constituție, în urma aderării României la Uniunea Europeană la data de 1 ianuarie 2007, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare, iar Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului 2 (alin.4). Mai mult, prin Legea nr. 157/2005 de ratificare a Tratatului de aderare a României și Bulgariei la Uniunea Europeană, România și-a asumat obligația de a respecta dispozițiile din tratatele originare ale Comunității, dinainte de aderare.
Curtea Constituțională confirmă și ea acest fapt, prin decizia nr. 1344 din 9 decembrie 2008, reținând, în analiza motivării de neconstituționalitate, că instanțelor judecătorești le revine sarcina de aplicare directă a legislației comunitare atunci când legislația națională este în contradicție cu aceasta.
Opinia explicită a Curții de Justiție a Uniunii Europene – a cărei jurisprudență este obligatorie pentru instanțele naționale în interpretarea dreptului comunitar – este în sensul că instanțele romane de drept comun sunt competente să procedeze la înlăturarea de la aplicare a oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional. Astfel, prin Decizia C./Enel (1964), Curtea a statuat că legea care se îndepărtează de Tratat - izvor independent de drept - nu ar putea duce la lipsirea de efecte a Tratatului, dată fiind natura acestuia originară și specială și nu îl poate lipsi de caracterul de lege comunitară, neputând fi pusă astfel la îndoiala baza legală a Comunității însăși. Definind relația dintre dreptul comunitar și dreptul național al statelor membre, se menționează în aceeași decizie că dreptul comunitar reprezintă o ordine juridică independentă care are prioritate de aplicare chiar în fața dreptului național ulterior.
De asemenea, în hotărârea Curții de Justiție a Comunităților Europene din 9 martie 1978, dată în cauza Administrazione delle finanze dello Stato/Simmenthal, nr. C 106/77, s-a statuat că “judecătorul național însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional.”
Prin urmare, în raport de considerentele menționate, în cauză sunt aplicabile în mod direct dispozițiile din dreptul comunitar, acestea având prioritate față de dispozițiile din legile interne.
În ce privește dispozițiile comunitare în materie, art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană prevede că niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare. De asemenea, niciun stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite interne de natură să protejeze indirect alte sectoare de producție.
Începând cu data de 1 decembrie 2009 a intrat in vigoare Tratatul de la Lisabona (TFUE). În conformitate cu modificările aduse Tratatului instituind Comunitatea Europeană prin Tratatul de la Lisabona, Tratatul instituind Comunitatea Europeană a fost redenumit “Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene“, iar fostul art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană a fost renumerotat, revenind art. 110 al noului Tratat privind funcționarea Uniunii Europene, cu același conținut.
Articolul 110 TFUE acordă statelor membre o libertate considerabilă pentru determinarea propriilor politici de impozitare, respectiv ce produs să fie impozitat, pe ce bază, la ce nivel etc., iar atunci când nu este vorba despre produse similare, impozitarea diferențiată nu contravine art. 110 paragraful 2, dacă are la bază criterii obiective și dacă avantajele fiscale acordate servesc unor scopuri legitime. Paragraful întâi al art. 110 TFUE reglementează un tip de discriminare indirectă și a fost analizat de Curții de Justiție a Comunităților Europene în multe cauze generate de taxe naționale impuse vehiculelor noi sau second hand importate din alte state membre.
Astfel, în Hotărârea Curții de Justiție a Comunităților Europene din 5 decembrie 2006 – dată în cauzele reunite C-290/05 si C-333/05, Akos Nadasdi c. Vam-es Penzugyorseg Eszak-Alfoldi Regionalis Parancsnoksaga, respectiv I. N. c. Vam-es Penzugyorseg Del-Alfoldi Regionalis Parancsnoksaga – Curtea a statuat următoarele: “art. 90 suplimentează dispozițiile referitoare la abolirea taxelor vamale și a măsurilor cu efect echivalent. Scopul acestuia este acela de a asigura libera circulație a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricăror forme de protecție care pot rezulta din aplicarea unor impozite interne care discriminează produsele provenite din alte state membre (cauzele reunite C-393/04 si C-41/05, Air Liquide Industries Belgium, Culegere 2006 p. I-0000, par. 55 și jurisprudența acolo citată). În ceea ce privește impozitarea autoturismelor second-hand importate, Curtea a apreciat, de asemenea, că art. 90 caută să asigure completa neutralitate a impozitării interne sub raportul concurenței intre produsele care se află deja pe piața națională și produsele importate (cauza C-387/01, Weigel, Culegere 2004, p. I-4981, par. 66 și jurisprudența acolo citată). Art. 90 par. 1 este încălcat atunci când taxa aplicată produselor importate și taxa aplicată produselor naționale similare sunt calculate diferit pe baza unor criterii care conduc, chiar dacă numai în anumite cazuri, la un nivel al taxei mai mare în cazul produselor importate. Totuși, chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile pentru existența unei asemenea discriminări, impozitarea poate fi discriminatorie în mod indirect, datorită efectelor pe care le produce.”
Cât privește criteriile care pot fi folosite pentru determinarea unei taxe, Curtea observă că, în stadiul său actual, dreptul comunitar nu restrânge libertatea fiecărui stat membru de a construi un sistem fiscal care face diferențieri între anumite produse, chiar dacă este vorba de produse similare în sensul art. 110 TFUE, pe baza unor criterii obiective, cum ar fi proveniența materiilor prime folosite sau procesul de producție aplicat. Totuși, o asemenea diferențiere este compatibilă cu dreptul comunitar numai dacă urmărește obiective care sunt ele însele compatibile cu cerințele Tratatului și ale legislației comunitare secundare și dacă regulile în cauză sunt de natură sa evite orice formă de discriminare, directă sau indirectă, îndreptată împotriva importurilor din alte state membre sau orice altă formă de protecție a produselor naționale concurente (cauza Outokumpu, par. 30). În contextul sistemul taxelor de înmatriculare, criterii precum tipul motorului, capacitatea cilindrică și clasificarea fundamentată pe motive de protecție a mediului reprezintă criterii obiective. Prin urmare, ele pot fi folosite într-un asemenea sistem. Pe de altă parte, nici nu există vreo cerință ca valoarea taxei sa fie legată de prețul autoturismului. Totuși, o taxa de înmatriculare nu trebuie sa împovăreze produsele provenind din alte state membre mai mult decât produsele naționale similare.
În concluzie, Curtea arată că, deși scopul înmatriculării este acela de protecție a mediului și nu ține cont de valoarea de piață a autoturismului, aplicarea art. 110 TFUE implică luarea în considerare a deprecierii autoturismelor folosite atunci când acestea sunt impozitate, din moment ce această taxă este percepută numai o dată, atunci când autoturismul este pentru prima dată înregistrat în vederea punerii în circulație în statul membru în cauză, fiind încorporată în această valoare.
Rezultă din considerațiile de mai sus că art. 110 TFUE trebuie interpretat ca interzicând o taxă de tipul celei prevăzute de Legea privind taxele de înmatriculare, atâta timp cât:
- taxa este percepută asupra autoturismelor second-hand puse pentru prima data în circulație pe teritoriul unui stat membru;
- valoarea taxei, determinată exclusiv prin raportare la caracteristicile tehnice ale autoturismului (tipul motorului, capacitatea cilindrica) și clasificarea din punct de vedere al poluării, este calculată fără a se lua în calcul deprecierea autoturismului, de o asemenea manieră încât, atunci când se aplică autoturismelor second-hand importate din statele membre, aceasta excede valoarea reziduală a unor autoturisme second-hand similare care au fost deja înregistrate în statul membru în care sunt importate.
În mod similar a decis Curtea de Justiție a Comunităților Europene și în hotărârea dată la 18 ianuarie 2007 în cauza C-313/05, Maciej Brzezinski împotriva Dyrektor Izby Celnej w Warszawie. Curtea arată că art. 110 TFUE reprezintă în cadrul Tratatului Comunităților Europene o completare a dispozițiilor privind eliminarea taxelor vamale si a taxelor cu efect echivalent. Aceasta dispoziție are drept obiectiv asigurarea liberei circulații a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricărei forme de protecție care poate decurge din aplicarea de impozite interne discriminatorii fata de produsele provenind din alte state membre (hotărârea din 15 iunie 2006, Air Liquide Industries Belgium, C-393/04 si C-41/05, R.., p. I-5293, pct. 55 și jurisprudența citată, precum și hotărârea Nadasdi si N., citată anterior, pct. 45).
Aceleași principii au fost menționate de Curtea de Justiție când aceasta a pronunțat Hotărârea din 17 iulie 2008 în cauza C-426/07, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 234 TCE de Wojewodzki Sad Administracyjny w Białymstoku (Polonia), prin Decizia din 27 iunie 2007, primită de Curte la 14 septembrie 2007, în procedura Dariusz Krawczynski împotriva Dyrektor Izby Celnej w Białymstoku.
Trebuie menționate în acest context și comunicatele Comisiei europene în legătură cu reglementarea română a taxei de poluare.
Comunicatul emis la data de 9 decembrie 2008 de Comisia Europeană – Direcția G. Impozitare și Uniune Vamală arată că, la nivelul Uniunii Europene, nu există o armonizare a taxei percepute pentru înmatricularea automobilelor. Așadar, statele membre pot decide unilateral în ce privește cuantumul taxei și modalitatea de calcul a acesteia, respectând în același timp principiul nediscriminării.
În urma modificărilor aduse la Ordonanța de Urgenta nr. 50/2008, prin O.U.G. nr. 208/2008 și 218/2008, inclusiv prin introducerea scutirii de la plata taxei de poluare a unor categorii de autovehicule noi, Comisia Europeana a emis un nou comunicat, înregistrată sub nr. IP/09/1012, la Bruxelles, 25 iunie 2009, prin care a solicitat României să își modifice legislația în ceea ce privește aplicarea taxei pe poluare pentru autoturisme.
Conform acestui comunicat: “Comisia Europeană a solicitat României informații în legătură cu legislația acesteia privind aplicarea unei taxe pe poluare pentru autoturisme. Comisia consideră că prevederile legislației românești, conform cărora taxa pe poluare se suspendă pentru anumite autovehicule, însă creste pentru anumite mașini de ocazie provenite din alte state membre, ar putea duce la discriminarea acestor mașini de ocazie, protejând industria națională a autovehiculelor noi”. Această solicitare a fost transmisă sub forma unei “scrisori de somare”, prima etapă a procedurii de încălcare a dreptului comunitar prevăzută la articolul 226 din Tratatul CE. Dacă nu primește un răspuns satisfăcător în termen de două luni, Comisia poate trece la a doua etapa a procedurii (emiterea unui aviz motivat) și, în final, poate prezenta cazul în fața Curții de Justiție.
Conform legislației românești în vigoare din februarie 2009, autovehiculele din categoria Euro 4, cu o capacitate cilindrică de cel mult 2000 cmc sunt scutite de plata taxei pe poluare în România dacă se înmatriculează pentru prima dată în orice stat din Uniunea Europeană în perioada 15 decembrie 2008-15 decembrie 2009. Aceeași legislație prevede totodată dublarea nivelului taxelor aplicabile altor autovehicule care fac obiectul acestei taxe”.
Comisia a arătat că sprijină masurile politice care urmăresc promovarea mașinilor mai puțin poluante, însă în calitate de gardian al tratatelor, ea trebuie să se asigure că aceste măsuri sunt compatibile cu dreptul comunitar. Din acest punct de vedere, modul în care este formulată legislația românească pare a avea un efect protecționist la nivelul industriei naționale a autovehiculelor noi.
Se mai menționează faptul că, în conformitate cu jurisprudența constantă a Curții de Justiție Europene, statele membre pot prevedea taxarea diferențiată a unor produse similare, cu condiția ca aceasta să se bazeze pe criterii obiective și să nu aibă ca efect protejarea producției naționale. În opinia Comisiei, criteriul “primei înmatriculări” nu este o cerință pe deplin obiectivă, deoarece nu ține seama de calitatea intrinsecă a mașinilor. În anumite cazuri, acesta ar putea duce la discriminarea mașinilor de ocazie provenite din alte state membre. Într-adevăr, în urma aplicării cerinței de “prima înmatriculare”, toate mașinile noi înmatriculate în perioada stabilită de legislația românească, care intră direct pe piața mașinilor de ocazie din această țară, circulă fără să fie supuse acestei taxe. Pe de altă parte, mașinile de o calitate asemănătoare, care urmează să fie înregistrate în România în aceeași perioadă, dar nu pentru prima dată și care intră în concurență directă cu produsele naționale, vor fi supuse unei taxe substanțiale.
La data de 26 iunie 2009, autorităților române le-a fost comunicată scrisoarea de punere în întârziere prin intermediul căreia Comisia Europeană a declanșat împotriva României prima etapa a fazei precontencioase a acțiunii în constatarea neîndeplinirii obligațiilor, propunerea de clasare a plângerii intervenind în urma adoptării O.U.G. 117/2009.
Este important de menționat că și anterior, în anul 2007, Comisia a declanșat o procedură similară determinată la acel moment de prevederile Codului fiscal referitoare la taxa de prima înmatriculare. Astfel, Comisia Europeana a adresat în luna martie 2007 o scrisoare de punere în întârziere statului român in cuprinsul căreia se aprecia că taxa de primă înmatriculare contravenea Tratatului de aderare și jurisprudenței Curții Europene.
Examinând poziția Comisiei Europene, Guvernul a inițiat modificări legislative menite să modifice natura juridică a taxei auto, astfel că aceasta a primit o nouă denumire – taxa de poluare – și o nouă calificare juridică – taxa de mediu, prin adoptarea Ordonanței de Urgenta nr. 50/2008 privind taxa de poluare, care a intrat in vigoare la data de 1 iulie 2008.
Adoptarea de către Guvern a acestei ordonanțe a determinat retragerea de către Comisia Europeană a propunerii de decizie pentru sesizarea Curții de Justiție a Comunităților Europene.
În consecință, impunerea taxei de poluare pentru autovehiculele care urmează a fi înmatriculate în țară, în oricare dintre variantele legislative existente până în prezent (inclusiv O.U.G. nr. 117/2009), nu a eliminat caracterul discriminatoriu al acesteia. Aceasta, deoarece, pe de o parte, și în continuare, taxa urmează a fi achitată numai pentru unele categorii de autovehicule, iar pentru altele nu (cum sunt cele din categoria L, adică cele cu două sau trei roți, precum și autovehiculele de teren), iar, pe de altă parte, aceasta taxă se plătește numai pentru acele autoturisme care nu au fost până acum înregistrate, și nu pentru cele care rulează, poate de zeci de ani si care poluează, în continuare, fără nicio obligație de a răspunde pentru acest motiv (autovehicule care reprezintă, de fapt, majoritatea autovehiculelor). Principiul ”poluatorul plătește” este aplicat discriminatoriu, în sensul că doar ”unii poluatori plătesc”. Astfel, deși este evident că toate autoturismele și autovehiculele aflate în parcul auto din România poluează, doar o parte din autoturismele înmatriculate in România după data de 1.07.2008 plătesc o taxă considerată de legiuitor drept o taxă de mediu.
În aceste condiții, statul roman încurajează, în continuare, achiziționarea autoturismelor deja înregistrate în România, împiedicându-se, practic, introducerea în țară a unor mașini, care, probabil, ar polua mai puțin.
Totodată, analizând toate expunerile de motive ale legiuitorului, în contextul social și economic existent, rezultă că scopul introducerii (și menținerii) acestei taxe nu a fost și nu este acela de a găsi fonduri pentru remedierea prejudiciului cauzat de poluare, ci încasarea unui număr mai mare de taxe și dacă se poate, un cuantum mai mare.
În consecință, instanța de fond a stabilit în mod corect că taxa de poluare la plata căreia a fost obligat reclamantul este o taxă instituită de legislația internă contrar art. 110 TFUE, de natură a institui o discriminare indirectă între produsele interne și cele importate, discriminare nejustificată de criterii obiective.
Art. 110 TFUE nu interzice introducerea unui impozit de natură internă, așa cum s-a arătat mai sus, ci numai aplicarea lui discriminatorie, și numai în măsura în care discriminarea afectează produsele altor state membre ale Uniunii Europene. Astfel, în paragraful 47 din Hotărârea Curții de Justiție a Comunităților Europene din 5 decembrie 2006 – dată în cauzele reunite C-290/05 și C-333/05, Akos Nadasdi se statuează “Conform unei jurisprudențe bine stabilite, art. 90 par. 1 este încălcat atunci când taxa aplicată produselor importate și taxa aplicată produselor naționale similare sunt calculate diferit pe baza unor criterii care conduc, chiar dacă numai în anumite cazuri, la un nivel al taxei mai mare în cazul produselor importate (a se vedea cauza Weigel, par. 67, precum și jurisprudența acolo citată). Totuși, chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile pentru existența unei asemenea discriminări, impozitarea poate fi discriminatorie în mod indirect, datorită efectelor pe care le produce”. În mod similar a decis Curtea de Justiție a Comunităților Europene și în hotărârea dată la 18 ianuarie 2007 în cauza C-313/05, Maciej Brzezinski împotriva Dyrektor Izby Celnejw Warszawie (paragraful 27), Hotărârea din 17 iulie 2008 în cauză C-426/07, în procedura Dariusz Krawczynski împotriva Dyrektor Izby Celnej w Białymstoku (paragraful 30-32 )
Problematica impozitării este una complexă în cadrul dreptului comunitar, legislația primară acordând un grad ridicat de autonomie statelor în acest domeniu, însă aceasta autonomie este totuși supusă unor restricționări impuse de prevederi ale Tratatului, în speță interesând prevederile care limitează libertatea statelor în materie fiscala din punctul de vedere al liberei circulații a mărfurilor, iar aceste prevederi sunt reprezentate de art. 110 TFUE, text comunitar care interzice taxele discriminatorii și protecționiste, alineatul 1 interzicând discriminarea fiscală între produsele importate și cele provenind de pe piața internă de natură similară, iar alineatul 2 interzicând regimurile de protecție împotriva produselor concurente, ca parte constitutivă dintr-un sistem general de impozite percepute în cazul produselor importate și al celor care provin de pe piața internă.
Se constată că art. 110 TFUE acordă statelor membre o libertate considerabilă pentru determinarea propriilor politici de impozitare, respectiv ce produs sa fie impozitat, pe ce bază, la ce nivel etc., iar atunci când nu este vorba despre produse similare, impozitarea diferențiată nu contravine art. 90 (110) paragraful 2, dacă are la baza criterii obiective și dacă avantajele fiscale acordate servesc unor scopuri legitime.
Taxa de poluare la plata căreia a fost obligat reclamantul încalcă însă toate principiile și dispozițiile comunitare astfel cum au fost expuse mai sus.
Semnificativă în acest sens este și intenția legiuitorului în ce privește adoptarea actului normativ, în expunerea de motive ce a însoțit O.U.G. nr. 50/2008, precizându-se că „existența acestei taxe și consecințele aplicării ei conduc la întinerirea parcului auto și stimulează producția autohtonă de autoturisme”.
La rândul său, Curtea Constituțională, prin decizia nr. 802 din 19 mai 2009, a constatat că natura juridică a taxelor instituite prin O.U.G. nr. 50/2008 și Legea nr. 343/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal este identică. S-a precizat că „art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008 nu cuprinde dispoziții de natură a duce la concluzia că instituie o nouă taxă, ci doar redefinește taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, astfel cum rezultă din prevederile art. 4 și art. 14 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008. Redefinirea unei taxe printr-un act normativ distinct față de cel inițial nu echivalează cu instituirea unei noi taxe, atât timp cât natura juridică a celor două taxe este identică”.
Prin urmare, atâta vreme cât taxa de primă înmatriculare instituită prin Codul fiscal a fost apreciată ca fiind în contradicție cu Tratatul de aderare și jurisprudența Curții Europene de către Comisia Europeană, astfel cum s-a arătat anterior, nici taxa de poluare ce a înlocuit-o, având o natură juridică identică, nu poate fi conformă cu dispozițiile comunitare.
Trebuie amintit și răspunsul avocatului Curții Europene de Justiție, Eleanor Sharpston, din data de 27 ianuarie în Cauza C-402/09, pe post de propunere ce va fi adresată juraților, unde se menționează că „în ceea ce privește reflectarea valorii vehiculului importat, grila prevăzută în anexa nr. 4 la OUG nr. 50/2008 se bazează exclusiv pe vechimea vehiculului. Cu toate acestea, potrivit articolului 6 alineatul (3) din OUG nr. 50/2008, cota de reducere prevăzută în grila în cauză este stabilită astfel încât să permită luarea în considerare nu numai a vechimii, ci și a rulajului mediu anual, a stării tehnice și a nivelului de dotare al autovehiculului. Alte dispoziții care reflectă aceste aspecte sunt cuprinse în normele metodologice, iar nu în OUG nr. 50/2008. În opinia noastră acești parametri nu sunt suficienți având în vedere cerințele stabilite în jurisprudența Curții”. Se arată în continuare că lista stabilită în Hotărârea Gomes Valente include și metoda de propulsie și marca sau modelul vehiculului printre factorii care trebuie luați în considerare, listă ce nu este exhaustivă, fiind foarte posibilă adăugarea altor elemente de referință și/sau schimbarea acestor elemente de referință înlocuindu‑le cu altele fără a încălca cerința generală ca indicatorii utilizați să reflecte (în măsura în care se poate face acest lucru prin utilizarea unei grile fixe) valoarea reală a vehiculului importat.
În concluzie, se consideră „că fără o referire la metoda de propulsie și la marca și/sau la modelul vehiculului ori un echivalent satisfăcător, această grilă fixă nu poate oferi o aproximație suficient de precisă a valorii reale a autovehiculului de ocazie importat în cauză. În cazul în care reglementarea națională face trimitere la o grilă care nu îndeplinește cerința generală ca grila să ofere o aproximație suficient de precisă a valorii unui vehicul de ocazie importat, considerăm că faptul că se prevede un drept de contestare nu va fi suficient pentru ca această reglementare să fie compatibilă cu dreptul UE”.
Mai mult, la data de 7 aprilie 2011, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în cauza aflată pe rolul său, cauza C-402/09 – T. contra România și a decis că “taxa pe poluare instituită prin reglementarea română și care se aplică vehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru este contrară dreptului Uniunii. Astfel, această reglementare are ca efect să descurajeze importul și punerea în circulație a vehiculelor de ocazie cumpărate în alte state membre”. Reglementarea română avută în vedere de Curte este cea stabilită prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008 din 21 aprilie 2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008), în versiunea sa inițială, fără modificările ulterioare. Reglementarea menționată nu face distincție între vehiculele fabricate în acest stat membru și cele produse în străinătate. De asemenea, aceasta nu face distincție între vehiculele noi și vehiculele de ocazie. Curtea a constatat că reglementarea română are ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante sunt supuse – în pofida aplicării unei reduceri substanțiale a valorii taxei care ține seama de deprecierea lor – unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. În aceste condiții, reglementarea respectivă are ca efect descurajarea importului și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre. Or, chiar dacă dreptul Uniunii nu împiedică statele membre să introducă impozite noi, acesta obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor și să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare. În consecință, Curtea a apreciat că dreptul Uniunii se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
De altfel, prin soluția pronunțată în cauza N., C-263/10, CJUE a confirmat, o dată în plus, că și modificările aduse OUG 50/2008, nu sunt conforme normelor dreptului european.
În concluzie, față de toate aceste considerente din care rezultă că legislația națională, astfel cum a fost analizată mai sus, încalcă prevederile art. 110 TFUE, față de împrejurarea că reclamantul s-a adresat pârâtei pentru a obține restituirea taxei plătite, cerere care i-a fost respinsă, că reclamantul are dreptul la restituirea integrală a taxei speciale încasată în temeiul unor dispoziții legale contrare normelor comunitare (potrivit principiului potrivit căruia este obligatorie restituirea unei taxe percepute prin încălcarea dreptului comunitar atunci când un stat membru a impus sau aprobat o taxă contrară acestuia), luând în considerare faptul că în astfel de situații, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis că statele membre trebuie să asigure rambursarea taxelor colectate cu încălcarea prevederilor art. 110 TFUE, cu respectarea principiilor ce guvernează autonomia procedurală și îmbogățirea fără justă cauză, Curtea de Apel B. constată că tribunalul a procedat în mod corect admițând acțiunea, aceasta fiind întemeiată și dispunând obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei achitate cu titlu de taxă de poluare.
De asemenea, cu privire la cheltuielile de judecată, art. 274 Cod procedură civilă prevede că partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, astfel că, în mod corect, prima instanță a obligat pârâta la plata acestor cheltuieli de judecată dovedite.
Achitarea voluntară a taxei de către reclamant este lipsită de relevanță juridică, deoarece înmatricularea autoturismului era condiționată de efectuarea acestei plăți, întrucât, în caz contrar, reclamantul nu ar fi putut folosi un bun pe care-l are în proprietate.
Cheltuielile de judecată au fost dovedite, fiind acordate de prima instanță prin raportare la taxele judiciare plătite de reclamant ca urmare a necesității introducerii cererii de chemare în judecată.
Pentru aceste motive, în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă raportat la art. 304 pct. 7, 9, art. 3041 Cod procedură civilă, curtea urmează a respinge recursul declarat și a menține sentința atacată ca legală și temeinică.
Văzând prevederile art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă, față de împrejurarea că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată în recurs,
Pentru aceste motive
În numele legii
DECIDE :
Respinge recursul declarat de recurentul pârât Serviciul Fiscal Orășenesc V. (fosta Administrația Finanțelor Publice V.) – Administrația Județeană a Finanțelor Publice B., reprezentat de Direcția G. Regională a Finanțelor Publice B. împotriva sent. civ. nr. 1123/CA/07.04.2014 a Tribunalului B..
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 11 iunie 2014.
Președinte Judecător Judecător
I. ȚărmureLaura P. M. R.
Grefier
R. P.
Red.L.P./4.07.2014
Dact.C.C./4.07.2014
Jud. Fond:A.T.V.
2 ex.
| ← Anulare act de control taxe şi impozite. Decizia nr. 894/2014.... | Pretentii. Decizia nr. 582/2014. Curtea de Apel BRAŞOV → |
|---|
