Refuz acordare drepturi persecutaţi politic D.L nr. 118/1990. Decizia nr. 616/2014. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 616/2014 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 26-02-2014 în dosarul nr. 1611/119/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL B.
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Decizia civilă nr.616/R Dosar nr._
Ședința publică din data de 26 februarie 2014
Completul constituit din:
PREȘEDINTE: L. P. – judecător
Judecător: M. R.
Judecător: I. T.
Grefier: M. F.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra soluționării recursului declarat de pârâta Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială C. împotriva sentinței civile nr.2513 din data de 14 octombrie 2013, pronunțată de Tribunalul C. – secția civilă în dosarul nr_, având ca obiect „refuz acordare drepturi persecutați politic”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din data de 12 februarie 2014, când partea prezentă a pus concluzii în sensul celor menționate în încheierea de ședință din acea zi, care parte integrantă din prezenta, iar instanța, în vederea deliberării, a amânat pronunțarea pentru 19 februarie 2014, apoi pentru 26 februarie 2014..
CURTEA:
Asupra recursului de față:
Constată că, prin sentința civilă nr. 2513 din data de 14 octombrie 2013, pronunțată de Tribunalul C. – secția civilă în dosarul nr_ a admis în parte contestația formulată de reclamantele D. I. în contradictoriu cu pârâta Agenția Județeană Pentru Plăți și Inspecție Socială C. și, în consecință, a anulat Decizia nr. 127/13.05.2013 și Decizia nr. 83/29.03.2013 privind pe reclamanta D. I., a anulat decizia Decizia nr. 128/13.05.2013 și nr. Decizia nr. 81/29.03.2013 privind pe reclamanta G. I., a anulat Decizia nr. 129/13.05.2013 și Decizia nr. 80/29.03.2013 emise cu privire la partea reclamantă G. E., a stabilit că părțile reclamante sunt beneficiare ale drepturilor prevăzute de Decretul Lege 118/1990 pentru perioada 02.07._55 ca urmare a persecuțiilor politice constând în stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea Chiuruș, jud. C. în acest interval de timp, iar pârâta a fost obligată să acorde aceste drepturi părților reclamante începând cu data de 01.05.2013 – în temeiul art. 1 alin.1 lit. d din DL 118/1990.
S-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că, în fapt, reclamantele sunt D. I., G. I. și G. E. sunt fiicele defuncților S. Janos jr. și S. E..
Prin deciziile 127,128 și 129 emise de pârâta Agenția Județeană Pentru Plăți și Inspecție Socială C. le data de 13.05.2013 au fost respinse cererile formulate de reclamante prin care s-a solicitat să li se stabilească în speță calitatea de beneficiar al Decretului Lege nr. 118/1990 în sensul că în perioada 02.07._55 au a avut stabilit domiciliul obligatoriu în loc. Chiuruș, județul C., reținându-se în esență că din înscrisurile depuse rezultă situația de mai sus nu rezultă că acestea ar fi fost supuse măsurii domiciliului obligatoriu pentru perioada solicitată.
Împotriva acestor decizii reclamantele au formulat în termen legal contestații în conformitate cu dispozițiile art.10 alin.5 din DL 118/1990, contestații având natura juridică a plângerii prealabile reglementată de art. 7 din Legea 554/2004, acestea fiind respinse prin Deciziile nr. 80,81 și 83/29.03.2013 reținându-se că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 alin.1 lit. d din DL 118/1990 pentru perioada solicitată.
Împotriva deciziilor de soluționare a recursului grațios a fost promovată în termen legal prezenta acțiune în contencios administrativ în conformitate cu art. 1 din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ.
În soluționarea acțiunii, față de motivele invocate în susținerea acesteia și de temeiul de drept al acțiunii, instanța reține că, în perioada 02.07._55 părinții părților reclamante și întreaga familie a acestora au fost calificați drept chiaburi, împrejurare ce rezultă din certificatul nr. 216/2010 emis de CNSAS (f.28), conform căruia la data de 02.07.1952 a fost întocmit primul tabel în care tatăl reclamantelor a fost înscris ca și chiabur iar șa 20.04.1955 a mai fost întocmit un tabel de către Secțiunea Financiară a Raionului Tg. S. în care s-a arătat că, începând cu luna ianuarie - februarie 1955 numitul S. Janos jr. a fost scos din categoria chiaburilor.
Aceste înscrisuri se coroborează în parte cu declarația martorilor Csorja E. și Vajna Irma. audiați nemijlocit de instanță, martori care au cunoscut bine familia și care au luat cunoștință în mod direct de cele declarate.
Astfel, potrivit declarațiilor date de martori, părinții și întreaga familie au avut in perioada 1952-1955 stabilit domiciliul obligatoriu în localitatea Chiuruș, jud. C.,aceștia neputând să părăsească localitatea decât cu acordul expres al organelor de stat și doar pentru situații speciale, instituirea acestei măsuri fiind o consecință directă a statului social mai sus arătat.
S-a reținut de asemenea că pe poarta casei era inscripționat textul “aici locuiește chiabur, să nu ai încredere în el”, text care exprima stigmatul dat acestora de autoritățile vremii.
De asemenea aceștia erau marginalizați, nefiind primiți spre a participa la evenimentele sociale si culturale din localitate, iar copii erau tratați in mod diferențiat fața de ceilalți colegi, excluși din instituțiile de învățământ, întreaga familie trăind in lipsuri și umilință și fiind marcată pentru întreaga viața de acea perioadă.
În sfârșit instanța a reținut că amploarea măsurilor luate de regimul comunist începând cu anul 1949 este evidențiată și de Nota de studiu nr._/14.12.1967 a Consiliului Securității Statului – Serviciul C potrivit căreia măsura administrativă a domiciliului obligatoriu a fost luată in anii 1949-1961 pentru un număr de 60.000 de persoane ca urmare a aplicării Decretului nr. 83/03.03.1949 privind naționalizarea pământurilor moșierești rămase în urma Reformei Agrare din anul 1945, măsura vizând foștii moșieri și familiile acestora care „prezentau pericol pentru securitatea statului”.
Aceasta Notă de studiu evidențiază de asemenea faptul ca potrivit HCM nr. 1154/26.10.1950 modificata ulterior prin HCM nr. 344 din 15 martie 1951 - categoriei sociale a chiaburilor le-a fost stabilit domiciliul obligatoriu în localitățile în care aceștia aveau stabilit domiciliul de drept comun.
În drept, tribunalul a avut în vedere că potrivit dispozițiilor art. 1 din Decretul Lege 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri ,,constituie vechime în muncă și se ia în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice: …d) a avut stabilit domiciliu obligatoriu”.
Față de situația de fapt reținută instanța a constatat că în speță este îndeplinită condiția prevăzută de această dispoziție legală, membrii familiei părții reclamante fiind calificați drept chiaburi în perioada mai sus arătată,interval de timp în care aceștia au avut stabilit domiciliul obligatoriu în localitatea arătată, domiciliul obligatoriu fiind impus de autoritățile vremii pentru ca aceste persoane să nu se poată eschiva de onorarea obligațiilor impuse în sarcina lor si pentru a se evita posibilitatea organizării și desfășurării unor activități dușmănoase, reacționare și de propagandă împotriva noului regim instaurat în România, calitatea de chiabur atrăgând după sine aceasta măsură administrativă, fiind totodată de observat că potrivit dispozițiilor art. 11 din Constituția României din 1952, o gospodărie chiaburească era considerată la vremea respectivă ca fiind o „formațiune capitalistă in Republica Populară Română bazată pe exploatarea muncii salariate”, așa zisul stat democrat popular ducând ca atare o politică „consecventă de îngrădire si eliminare a elementelor capitaliste”.
Pentru aceste considerente, reținându-se că între declarațiile de martori și înscrisurile depuse la dosar nu există contradicție, ci acestea se coroborează și se completează, declarațiile venind să completeze acel hiat pe care îl lasă lipsa documentelor, rațiunea pentru care Decretul Lege 118/1990 permite audierea martorilor fiind exact aceea a complinirii lipsei documentelor care să ateste persecuțiile la care au fost supuse aceste persoane, iar caracterul abuziv al măsurii administrative care le-a fost aplicată rezultând chiar și prin prisma faptului că nu au existat întotdeauna înscrisuri, acte care să ateste respectivele situații, tribunalul a constatat că deciziile atacate sunt nelegale si netemeinice, motiv pentru care, acțiunea fiind întemeiată în parte (perioada pentru care s-a solicitat de reclamante a se constata aplicarea măsurii domiciliului obligatoriu fiind mai mare decât s-a dovedit în speță), aceasta a fost admisă în parte, dispunându-se conform art. 18 alin.1 din Legea 554/2004 anularea actelor atacate stabilindu-se că reclamantele au suferit persecuții politice în sensul stabilirii domiciliului obligatoriu în condițiile de mai sus, constatându-se conform art. 1 alin.1 lit. d din DL 118/1990 de asemenea că partea reclamantă este beneficiară a drepturilor prevăzute de acest act normativ pentru perioada arătată și fiind obligată pârâta să acorde aceste drepturi începând cu data de întâi a lunii următoare depunerii cererii în conformitate cu art. 15 din DL. 118/1990.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Agenția Județeană pentru Prestații Sociale C. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în baza art. 304 pct. 9 și 3041 Cod procedură civilă.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta a arătat că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii și că în mod eronat a fost obligată să recunoască părților reclamante drepturi ca urmare a persecuțiilor politice suferite de familia lor, deoarece nu sunt documente oficiale cu privire la această situație. Instanța de fond a tratat în mod superficial dispozițiile art. 1 alin. 1 lit. d din Decretul-lege nr. 118/1990 în sensul în care s-a mărginit să constate că părțile reclamante și familia lor au fost considerați chiaburi, fiind persecutați politic datorită acestui fapt. Recurenta a mai arătat că tribunalul s-a mărginit să constate în baza unor declarații de martor că părțile reclamante sunt îndreptățite să beneficieze de drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, întrucât au avut domiciliu obligatoriu în perioada respectivă, nesocotind în acest sens dispozițiile art. 1191 alin. 2 din Codul civil. A apreciat că soluția pronunțată de comisie este legală și întemeiată, a fost emisă în baza probelor depuse la dosar și cu stricta interpretare și aplicare a Decretul-lege nr. 118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, republicat cu modificările și completările ulterioare.
Analizând actele și lucrările dosarelor, sentința civilă recurată raportat la motivele de recurs invocate, Curtea de Apel B. constată că recursul este nefondat.
Analizând motivele invocate în susținerea acțiunii și temeiul de drept al acesteia, curtea de apel constată că soluția adoptată de prima instanță este legală și temeinică deoarece în speță sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru acordarea drepturilor solicitate.
Astfel, potrivit art. 1 alin. 1 lit. d din Decretul-lege nr. 118/1990, constituie vechime în muncă și se ia în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice, a avut stabilit domiciliu obligatoriu.
Din probele administrate rezultă că reclamantele D. I., G. I. și G. E. sunt fiicele def. S. Janos jr. și S. E..
Prin deciziile 127,128 și 129 emise de pârâta Agenția Județeană Pentru Plăți și Inspecție Socială C. la data de 13.05.2013 au fost respinse cererile formulate de reclamante prin care s-a solicitat să li se stabilească în speță calitatea de beneficiar al Decretului Lege nr. 118/1990 în sensul că în perioada 02.07._55 au a avut stabilit domiciliul obligatoriu în localitatea Chiuruș, județul C., reținându-se în esență că din înscrisurile depuse rezultă situația de mai sus nu rezultă că acestea ar fi fost supuse măsurii domiciliului obligatoriu pentru perioada solicitată.
Împotriva acestor decizii reclamantele au formulat în termen legal contestații în conformitate cu dispozițiile art. 10 alin. 5 din Decretul-lege 118/1990, respinse prin Deciziile nr. 80,81 și 83/29.03.2013 reținându-se că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 alin. 1 lit. d din Decretul-lege 118/1990 pentru perioada solicitată.
Împotriva acestor decizii, reclamantele au promovat în termen legal prezenta acțiune în contencios administrativ în conformitate cu art. 1 din Legea 554/2004.
Din probele administrate rezultă că, în perioada 02.07._55, părinții părților reclamante și întreaga familie a acestora au fost calificați drept chiaburi, împrejurare ce rezultă din certificatul nr. 216/2010 emis de CNSAS, conform căruia, la data de 02.07.1952, a fost întocmit primul tabel în care tatăl reclamantelor a fost înscris ca și chiabur, iar la 20.04.1955 a mai fost întocmit un tabel de către Secțiunea Financiară a Raionului Tg. S. în care s-a arătat că, începând cu luna ianuarie - februarie 1955, numitul S. Janos jr. a fost scos din categoria chiaburilor.
Martori Csorja E. și Vajna Irma confirmă aceleași împrejurări, în sensul că părinții și întreaga familie au avut in perioada 1952-1955 stabilit domiciliul obligatoriu in localitatea Chiuruș, jud. C.,aceștia neputând să părăsească localitatea decât cu acordul expres al organelor de stat și doar pentru situații speciale, instituirea acestei măsuri fiind o consecință directă a statului social mai sus arătat. Pe poarta casei era inscripționat textul “aici locuiește chiabur, să nu ai încredere în el”, text care exprima stigmatul dat acestora de autoritățile vremii. De asemenea aceștia erau marginalizați, nefiind primiți spre a participa la evenimentele sociale si culturale din localitate, iar copii erau tratați in mod diferențiat fața de ceilalți colegi, excluși din instituțiile de învățământ, întreaga familie trăind in lipsuri și umilință și fiind marcată pentru întreaga viața de acea perioadă.
Prin urmare, analiza întregului material probatoriu administrat duce la concluzia că în speță sunt incidente prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, reclamantele putând beneficia de drepturile recunoscute de acest act normativ. Fiind membre ale familiei și gospodărind împreună cu părinții, reclamantele au avut și el de suferit persecuțiile politice și restricțiile stabilite pentru părinții lor, astfel că nu putea participa la evenimentele organizate în . la orice fel de activitate și suferind oprobriul public. Astfel de restricții corespund stabilirii domiciliului obligatoriu, chiar dacă în acte nu se menționa expres această interdicție.
Amploarea măsurilor luate de regimul comunist cu privire la persoanele considerate ca fiind chiaburi este evidențiată și de Nota de studiu_/14.12.1967 a Consiliului Securității Statului – Serviciul C, potrivit căreia măsura administrativă a domiciliului obligatoriu a fost luată in anii 1949-1961 pentru un număr de 60.000 de persoane ca urmare a aplicării Decretului nr. 83/03.03.1949 privind naționalizarea pământurilor moșierești rămase în urma Reformei Agrare din anul 1945, măsura vizând foștii moșieri și familiile acestora care „prezentau pericol pentru securitatea statului”. Aceasta Notă de studiu evidențiază de asemenea faptul că, potrivit HCM nr. 1154/26.10.1950, modificata ulterior prin HCM nr. 344 din 15 martie 1951, categoriei sociale a chiaburilor le-a fost stabilit domiciliul obligatoriu în localitățile in care aceștia aveau stabilit domiciliul de drept comun.
Recurenta nu a produs probe contrare celor susținute de reclamante și apreciate ca reale de către prima instanță.
Potrivit art. 10 alin.1 din Decretul-lege nr. 118/1990, dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 se face, de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
În cauza de față, în urma demersurilor întreprinse de reclamante, s-au depus la dosar înscrisuri cu privire la încadrarea în categoria chiaburilor a familiei reclamantelor, astfel cum s-a arătat anterior. Nu s-au putut prezenta toate actele solicitate de recurenta pârâtă care să prezinte situația pe întreaga perioadă, deși reclamantele au întreprins demersuri în acest sens, astfel că, în mod corect, în această situație s-a apelat la depoziții de martori. Înscrisurile depuse se coroborează cu celelalte probe administrate, faptul că nu există alte documente oficiale nu exclude existența persecuției.
De asemenea, conform art. 129 alin 5 Cod procedură civilă, „judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc.”
Prin urmare, din analiza probelor administrate în cauză rezultă că reclamantele îndeplinesc toate condițiile cerute de Decretul-lege nr. 118/1990 pentru acordarea drepturilor recunoscute de acest act normativ.
În consecință, acțiunea este admisibilă, tribunalul constatând corect că aceasta este întemeiată și obligând pârâta la acordarea drepturilor prevăzute de actul normativ analizat.
Pentru aceste motive, în baza art. 496 alin. 1 Noul Cod de Procedură Civilă raportat la art. 488 pct. 8 Noul Cod de Procedură Civilă, curtea urmează a respinge recursul declarat și a menține sentința atacată ca legală și temeinică.
Văzând și dispozițiile art. 451 Noul Cod de Procedură Civilă și faptul că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată în recurs,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta pârâtă Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială C. împotriva sentinței civile nr. 2513/14.10.2013 pronunțată de Tribunalul C..
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 26 februarie 2014.
Președinte Judecător, Judecător
L. PopaMirena RaduIoana T.
Grefier,
M. F.
Red.: L.P./18.03.2014
Tehnored.: M.F./ 18.03.2014/6 ex.
Jud. fond :M.D.V.
| ← Obligaţia de a face. Hotărâre din 09-01-2014, Curtea de Apel... | Anulare act de control taxe şi impozite. Decizia nr. 894/2014.... → |
|---|
