Anulare act administrativ. Decizia nr. 1513/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii de contencios administrativ și fiscal / 2013

Decizia nr. 1513/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 05-04-2013 în dosarul nr. 69936/3/2011*

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

Dosar nr._

DECIZIA CIVILĂ NR. 1513

Ședința publică de la 05.04.2013

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: V. D.

JUDECĂTOR: U. D.

JUDECĂTOR: B. V.

GREFIER: B. C.

Pe rol soluționarea recursului formulat de recurenta reclamantă C. G., împotriva sentinței civile nr.4536/14.11.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX– a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. NAȚIONALĂ DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE- C. DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.

La apelul nominal făcut în ședință publică, în ordinea listei, a răspuns recurenta reclamantă, reprezentată de avocat B. D., care depune împuternicire avocațială la dosar, lipsind intimata pârâtă.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței faptul că procedura de citare este legal îndeplinită, că recurenta reclamantă nu a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 7 lei și a timbrului judiciar în valoare de 0,15 lei, mențiune cu care legal a fost citată conform rezoluției administrative de primire a dosarului și că s-a depus la dosar, prin intermediul Serviciului registratură al secției, la data de 28.03.2013, întâmpinare de către intimată, după care:

Reprezentanta recurentei depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 7 lei și timbru judiciar în valoare de 0,15 lei, Curtea, luând act de achitarea taxei de timbru și timbru judiciar, în cuantumul stabilit, declarându-se, astfel, legal învestită cu soluționarea prezentei cereri și procedează la comunicarea către reprezentanta recurentei a unui exemplar de pe întâmpinarea depusă de către pârâtă pentru acest termen de judecată.

La interpelarea instanței, reprezentata recurentei, învederează faptul că nu mai are alte cereri prealabile de formulat.

Nemafiind cereri de formulat, excepții de invocat și probe de administrat, Curtea, constată cercetarea judecătorească încheiată și acordă cuvântul pe cererea de recurs.

Reprezentanta recurentei reclamante, având cuvântul, solicită instanței admiterea recursului așa cum a fost formulat și să se dispună modificarea, în tot a sentinței instanței de fond, în sensul admiterii contestației astfel cum a fost completară și anularea în tot a deciziei de impunere și a dresei emise de intimată.

În susținerea cererii se arată că, instanța de fond a făcut o greșită aplicare a disp. art. 34 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate și a disp. art. 211 alin. 1 din Legea nr. 95/2006, reținând eronat că reclamanta trebuia să achite asigurările de sănătate pe teritoriul României.

Pe de altă parte, se susține că, în conformitate cu disp. art. 32 din Legea nr. 248/2005 raportat la art. 23 din HG nr. 94/2006, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 248/2005, cererea pentru eliberarea unui pașaport cu menționarea statului de domiciliu se face de către cetățeanul român care, deja, și-a stabilit domiciliul în străinătate. Or, dovada stabilirii domiciliului în străinătate se face cu documentele eliberate de către autoritățile străine competente, ci nu cu pașaportul eliberat în temeiul Legii nr. 248/2005 și nicidecum nu trebuie făcută o dovadă negativă, imposibilă a faptului că persoana respectivă nu mai are domiciliul în România cum eronat a reținut instanța de fond.

Se mai precizează de către reprezentanta recurentei că, în conformitate cu disp. art. 211 alin. 2 din Legea nr. 95/2006, calitatea contestatoarei de asigurat și drepturile de asigurare pe teritoriul României au încetat începând cu data de 08.01.2007, dată la care i s-a eliberat de către primăria din Civita Castellana cartea de identitate care atestă cetățenia română și domiciliul în Italia, situație confirmată și de atestatul de ședere permanentă pentru cetățenii Uniunii Europene eliberat la data de 01.06.2007 de aceeași primărie, prin care se certifică că este titulară a drepturilor de ședere permanentă în Italia.

O a altă critică adusă de către recurentă este aceea că în mod greșit instanța de fond a constatat că nu a făcut dovada că a achitat contribuția de sănătate în Italia pentru a reține că are calitatea de persoană asigurată în Italia.

Referitor la acest aspect, se susține de către reprezentanta recurentei că, urmează a se constata, atât conform înscrisurilor aflate la fila 55-61 dosar fond cât și conform înscrisurilor noi prezente în recurs, că a achitat contribuția de sănătate în Italia. Pe de altă parte, cardul de sănătate depus la filele 62-64 dosar fond, reprezintă documentul care dovedește că titularul acestuia este asigurat în sistemul de asigurări sociale de sănătate din țara respectivă, emiterea acestuia făcându-se doar condiționat de dovada plății la zi a contribuției de asigurări de sănătate, ci nu constituie numai un instrument necesar operațiunilor medicale sau farmaceutice pe teritoriul Italiei, cum în mod eronat a reținut instanța de fond.

Se mai susține de către reprezentanta recurentei că statutul contestatoarei, acela de cetățean român cu domiciliul în străinătate, rezultă din documentele depuse la dosar la filele 22-64, care trebuie analizate și interpretate și prin prisma disp. art. 2570 cod civil referitoare la determinarea și proba reședinței obișnuite, iar dispozițiile Regulamentului CE nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului privind coordonarea sistemelor de securitate socială precum și ale Regulamentului CE nr. 987/2009 al Parlamentului European și al Consiliului de stabilire a procedurii de punere în aplicare a Regulamentului, prevede că persoana care desfășoară în mod obișnuit o activitate salarială și o activitate independentă în state membre diferite se supune legislației statului membru în care desfășoară o activitate salarială. Se mai invocă de către reprezentanta recurentei și disp. art. 259 alin. 5 din Legea nr. 95/2006, text de lege potrivit căruia, pentru lucrătorii migranți care își păstrează domiciliul sau reședința în România, contribuția lunară la fond se calculează prin aplicarea cotei de 6,5% la veniturile obținute din contractele încheiate cu un angajator străin, caz în care nu mai aveau incidență disp. art. 257 alin. 1 și 2 lit. f) din Legea nr. 95/2006.

O altă critică adusă de către recurentă este aceea că în mod nelegal s-a apreciat de către instanța de fond că nu poate fi primită susținerea reclamantei în sensul că decizia de impunere nu este corectă nici sub aspectul sumelor pretins datorate, argumentându-se prin prisma faptului că decizia de impunere nu ar fi fost criticată pe acest aspect prin contestația administrativă.

La interpelarea instanței reprezentanta recurentei precizează că reclamantei i s-au calculat veniturile totale din cedarea folosinței bunurilor.

Curtea, în conformitate cu dispozițiile art. 150 C.pr.civ., declară dezbaterile închise și reține cauza spre soluționare.

CURTEA

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.4536/14.11.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX– a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._ a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta C. G., în contradictoriu cu pârâta C. Națională de Asigurări de Sănătate-C. de Asigurări de Sănătate a Municipiului București, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:

Prin decizia de impunere nr._/26.04.2011 (filele 11-12), pârâta CASMB a stabilit în sarcina reclamantei obligația de plată a sumei de_,85 lei, din care_ lei contribuție de asigurări de sănătate calculată asupra veniturilor obținute din cedarea folosinței bunurilor pentru perioada 2007-2010, și_,85 lei majorări de întârziere.

Împotriva acestei decizii, la data de 31.05.2011, reclamanta a formulat contestație administrativă (file 15-19), în legătură cu care tribunalul constată că a fost respinsă în mod întemeiat de pârâtă prin adresa nr._/09.08.2011 (file 20-21).

Astfel, nu poate fi primită susținerea reclamatei, în sensul că nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 211 alin. 1 din Legea nr. 95/2006 rap. la art. 2 alin. 1 din ordinul CNAS nr. 617/2007, întrucât este cetățean român cu domiciliul stabilit în străinătate, întrucât, potrivit legislației naționale, aceasta figurează în continuare ca având domicilul în România, în condițiile în care nu a urmat procedura prevăzută de art. 34 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate.

Potrivit acestui text legal, cetățeanul român care și-a stabilit domiciliul în străinătate poate solicita eliberarea unui pașaport simplu cu menționarea țării de domiciliu, în una dintre situațiile prevăzute la alin. 1 lit. a-e (în speță, reclamanta fiind titulara unui drept de ședere permanentă în Italia), și are obligația ca, la înmânarea pașaportului, să predea actul de identitate care atestă existența domiciliului în România, emis de autoritățile române.

Reclamanta a susținut că și-a pierdut calitatea de persoană asigurată pe teritoriul României din data de 08.01.2007, momentul eliberării cărții de identitate italiene, și că invocarea de către pârâtă a prevederilor art. 34 din Legea nr. 248/2005 nu poate fi primită, întrucât acest text nu prevede o obligație, ci doar posibilitatea, respectiv dreptul cetățeanului român care și-a stabilit domiciliul în străinătate să solicite eliberarea unui pașaport simplu cu menționarea țării de domiciliu.

Față de aceste apărări, tribunalul subliniază că pașaportul de cetățean străin cu domiciliul în străinătate (CDRS) poate fi obținut de persoanele care dovedesc că nu au o adresă de domiciliu în România. Or, deși în prezenta cauză a susținut constant că are domiciliul stabilit în Italia, totuși, în mod surprinzător, în actele încheiate în România cu puțin timp înainte de introducerea prezentei acțiuni, reclamanta însăși a menționat că are domiciliul în România, respectiv în București, . nr. 44 (procura autentificată sub nr. 25/06.05.2011, filele 99-100), această împrejurare fiind înscrisă și în evidențele oficiale naționale (adresa IEPABD din cadrul MAI nr._/25.07.2011, fila 94).

Pe de altă parte, interpretarea dată de reclamantă dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 248/2005 este eronată, întrucât legiuitorul nu a prevăzut un drept de opțiune, ci a reglementat în mod expres dreptul cetățeanului român care nu mai are domiciliul în România, întrucât și l-a stabilit în străinătate, de a solicita eliberarea unui pașaport în care să se menționeze țara de domiciliu, drept dublat de obligația ca, la înmânarea pașaportului respectiv, să predea actul de identitate care atesta existența domiciliului în România, emis de autoritățile române.

Or, reclamanta nu putea solicita eliberarea unui astfel de pașaport decât dacă dovedea că nu mai are domiciliul în România și preda cartea de identitate emisă de autoritățile române. Însă, din conținutul procurii autentificate sub nr. 25/06.05.2011 (filele 99-100), tribunalul reține că reclamanta este încă posesoarea cărții de identitate . nr._ eliberată la data de 10.06.2008 de către SPCEP S1 biroul 4, având domiciliul în București, . nr. 44, motiv pentru care, în baza art. 211 alin. 1 din Legea nr. 95/2006, îi incumbă obligativitatea plății contribuției de asigurări de sănătate în România, fiind un cetățean român cu domiciliul în țară.

Este neîntemeiată și susținerea reclamantei, în sensul că are calitatea de persoană asigurată în Italia, conform permisului european de asigurare de boală eliberat de Ministerul Sănătății din Italia, astfel încât nu mai are obligația de plată a asigurării de sănătate în România, întrucât reclamanta nu a făcut dovada că ar achita contribuția de sănătate în statul de reședință (Italia), depunând la dosar doar un card sanitar (tessera sanitaria, abreviat TS, fila 62), care reprezintă un instrument necesar oricărei operațiuni medicale sau farmaceutice pe teritoriul Italiei și care este accesibil oricărui cetățean rezident în Italia, obținându-se prin prezentarea la sediul ASL (Agenzia Sanitaria Locale) a unui document de identitate și a codului fiscal, nu însă și a dovezii plății contribuției de asigurări de sănătate.

Mai mult, chiar dacă reclamanta ar fi făcut dovada plății în Italia a contribuției pentru asigurarea de sănătate, în funcție de veniturile salariale realizate în acest stat, tribunalul reține că o atare contribuție nu reprezintă un impozit, astfel încât nu intră sub sfera convențiilor de evitare a dublei impuneri. Acesta este un motiv în plus pentru care reclamanta, în situația în care înțelegea să nu mai aibă domiciliul în România, să fi urmat procedura prevăzută de art. 34 din Legea nr. 248/2005, respectiv să fi solicitat eliberarea unui pașaport simplu cu menționarea Italiei ca țară de domiciliu și să fi predat cartea de identitate emisă de autoritățile române. Neefectuând aceste formalități, reclamanta continuă să figureze ca având domiciliul în România, una dintre consecințele acestui statut fiind obligația plății contribuției de asigurări de sănătate în țară.

Afirmația reclamantei că decizia de impunere nu este corectă nici sub aspectul sumelor pretins datorate, rezultând o diferență calculată în plus de_ lei (fără majorări de întârziere), nu poate fi primită în cauză, întrucât decizia de impunere nu a fost criticată sub acest aspect prin contestația administrativă. Chiar și în atare condiții, tribunalul constată că pârâta a calculat contribuția datorată prin raportare la relațiile comunicate de ANAF (fila 98), în baza protocolului nr._/30.10.2007 încheiat cu această instituție (filele 76-91), posibilitate reglementată expres prin art. 35 alin. 1 din ordinul CNAS nr. 617/2007, astfel cum a fost modificat prin ordinul nr. 509/2008.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal și motivat reclamanta C. G., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, arătând în esență următoarele:

Prin Decizia de impunere nr._/26.04.2011 emisă de C. NAȚIONALĂ DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE - C. DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și comunicată la data de 03.05.2011, s-a stabilit în sarcina contestatoarei obligația de plată a sumei de 98.891 lei -contribuție datorată la Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate pentru venituri realizate din cedarea folosinței bunurilor pe perioada 01.01._10 și 30.084,85 lei majorări.

Împotriva acestei decizii de impunere s-a formulat, în termen legal, în temeiul disp. art. 205 și urm. din O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, rap. la art. 7 alin.2 din Legea nr. 554/2004, contestația înregistrată sub nr._/31.05.2011 prin care s-a solicitat anularea deciziei de impunere.

Prin adresa nr._ din 09.08.2011 C.A.S.M.B. - Biroul de executări silite, i s-a răspuns contestatoarei că în raport de conținutul disp. art. 34 din Legea nr. 248/2005 precum și de faptul că figurează la Direcția pentru evidența persoanelor, cu domiciliul în România, iar conform art. 257 alin.2 lit.f din Legea nr. 95/2006 datorează contribuția pentru asigurări sociale de sănătate pentru veniturile obținute din cedarea folosinței bunurilor.

Contestația formulată la data de 01.11.2011 împotriva deciziei de impunere și a adresei nr._ din 09.08.2011 C.A.S.M.B. - Biroul de executări silite a fost respinsă ca neîntemeiată prin sentința civilă nr. 4536/14.11.2012 cu următoarele argumente nelegale:

1. Instanța de fond a făcut o greșită aplicare a disp. art. 34 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate și a disp. art. 211 alin.l din Legea nr. 95/2006.

Dispozițiile Legii nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate nu reglementează modul de stabilire a domiciliului în străinătate, singura consecință a lipsei mențiunii de stabilire a domiciliului în străinătate din pașaport este inaplicabilitatea prevederilor legale în materia repatrierii, ceea ce nu face obiectul prezentei cauze.

Dispozițiile art. 34 din Legea nr. 248/2005 prevede posibilitatea, respectiv dreptul cetățeanului român care și-a stabilit domiciliul în străinătate, să solicite eliberarea unui pașaport simplu, temporar cu menționarea țării de domiciliu, ci nu obligația de a solicita eliberarea unui astfel de document de călătorie.

Deci acest text de lege instituie o normă supletiva, lăsând posibilitatea subiecților de drept de a-și alege o anumita conduită în anumite limite. În consecință acest text de lege nu este imperativ onerativ, respectarea sa nefiind obligatorie sub amenințarea vreunei sancțiunii și nu prevede în mod expres obligațiile de săvârșire a unei acțiuni. Atât în alin.l cât și alin. 2 al art. 34 din Legea nr. 248/2005 se prevede că cetățeanul român care și-a stabilit domiciliul în străinătate poate solicita eliberarea unui pașaport cu menționarea țării de domiciliu în acel stat.

Pe de altă parte, conform disp. art. 32 din Legea nr. 248/2005 rap. la art. 23 din HG nr. 94/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 248/2005, cererea pentru eliberarea unui pașaport cu menționarea statului de domiciliu se face de către cetățeanul român care, deja, și-a stabilit domiciliul în străinătate. Or, dovada stabilirii domiciliului în străinătate se face cu documentele eliberate de către autoritățile străine competente, ci nu cu pașaportul eliberat în temeiul Legii nr. 248/2005 și, nu trebuie făcută o dovadă negativă, imposibilă - a faptului că persoana respectivă nu mai are domiciliul în România - cum eronat reține instanța de fond.

O norma imperativă pentru cetățeanul român care și-a stabilit domiciliul în străinătate intervine numai în situația în care, dacă a solicitat pașaportul simplu, electronic sau temporar cu menționarea țării de domiciliu, la înmânarea acestuia trebuie să predea actul de identitate care atestă existența domiciliului în România, emis de autoritățile române. Or, contestatoarea, neînțelegând să opteze, respectiv să-și exercite dreptul de a solicita eliberarea unui astfel de pașaport, nu are nici obligația predării actului de identitate.

Ca atare, conform disp. art. 211 alin.2 din Legea nr. 95/2006, calitatea contestatoarei de asigurat și drepturile de asigurare pe teritoriul României au încetat începând cu data de 08.01.2007, dată la care i s-a eliberat de către Primăria din Civita Castellana (VT) Cartea de Identitate nr. AN_ care atestă că are cetățenia română și domiciliul în Italia, Civita Castellana (VT), Via Giovanni XXIII.4, situație confirmată și de Atestatul de ședere permanentă pentru cetățenii Uniunii Europene eliberat la 01.06.2007 de Primăria din Civita Castellana, Provincia Vitterbo - Departamentul Socio-Cultural și Servicii Demografice prin care se certifică că este titulară a drepturilor de ședere permanentă în Italia, cu domiciliul în Civita Castellana (VT), atestat acordat în conformitate cu Directiva 2004/38/CE privind dreptul cetățenilor Uniunii și membrii familiilor acestora la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre.

2. In mod greșit instanța de fond a constatat că reclamanta nu a făcut dovada că a achitat contribuția de sănătate în Italia pentru a reține că are calitatea de persoană asigurată în Italia.

Referitor la acest aspect, urmează a constata, atât conform înscrisurilor aflate la filele 55-61 dosar fond cât și conform înscrisurilor noi prezentate în recurs, că reclamanta a achitat contribuția de sănătate în Italia.

Pe de altă parte, cardul de sănătate reprezintă documentul care dovedește că titularul acestuia este asigurat în sistemul de asigurări sociale de sănătate din țara respectivă, emiterea acestuia făcându-se numai condiționat de dovada plății la zi a contribuției de asigurări de sănătate, ci nu constituie numai un instrument necesar operațiunilor medicale sau farmaceutice pe teritoriul Italiei, cum în mod eronat reține instanța de fond.

De asemenea, urmează a constata că nu s-a susținut de către reclamantă că plata acestor contribuții ar intra sub sfera convențiilor de evitare a dublei impuneri, ci s-a susținut că nu se datorează această contribuție argumentat de:

a) Statutul contestatoarei, acela de cătățean român cu domiciliul în străinătate, aspect ce rezultă din documentele depuse la dosar la filele 22-64 care trebuie analizate și interpretate și prin prisma disp. art. 2570 alin.l C.civ. referitoare la determinarea și proba reședinței obișnuite.

Or, potrivit acestui text de lege, invocat la fond, reședința obișnuită a persoanei fizice este în statul în care persoana își are locuința principală, chiar dacă nu a îndeplinit formalitățile legale de înregistrare. Reședința obișnuită a unei persoane fizice acționând în exercițiul activității sale profesionale este locul unde această persoană are stabilimentul său principal, pentru ca alin.2 al aceluiași text de lege să prevadă că pentru determinarea locuinței principale vor fi avute în vedere acele circumstanțe personale și profesionale care indică legături durabile cu statul respectiv sau intenția de a stabili asemenea legături, ceea ce reiese din înscrisurile depuse la dosar.

De asemenea, disp. art. 2570 alin.5 C.civ. prevăd că dovada reședinței obișnuite se poate face cu orice mijloace de probă.

În consecință, statutul recurentei de cetățean român cu domiciliul în străinătate rezultă din următoarele documente depuse la dosar la filele 22-64, respectiv:

- Certificatul de rezidență eliberat de Primăria din Civita Castellana Provincia Viterbo - Serviciul Relații Externe la data de 19.05.2011 din

care rezultă că sunt rezidentă în Civita Castellana (VT), Via Giovanni XXIII.4 din data de 10.12.2001;

-Cartea de identitate nr. AN_ emisă de Primăria din Civita Castellana (VT) la data de 08.01.2007 atestă că am cetățenia română și domiciliul în Civita Castellana (VT), Via Giovanni XXIII.4;

-Contractul de închiriere cu scop de locuință din data de 01.08.2001 pentru locuința din Civita Castellana (VT), Via Giovanni XXIII.4;

-Atestatul de ședere permanentă pentru cetățenii Uniunii Europene eliberat la 01.06.2007 de Primăria din Civita Castellana, Provincia Vitterbo -Departamentul Socio-Cultural și Servicii Demografice prin care se certifică că sunt titulară a drepturilor de ședere permanentă în Italia, cu domiciliul în Civita Castellana (VT);

-Certificat de atribuire de număr de Cod fiscal eliberat de Ministerul Finanțelor al Republicii Italia la data de 30.10.2000;

-Declarație contract de muncă domestică nr._ din 15.03.2005;

-Contractul de ședere eliberat de Biroul Unic pentru imigrația din Viterbo din 03.01.2005;

-Dovada achitării impozitelor de către angajator către statul italian;

-Permisul european de asigurare de boală eliberat de Ministerul Sănătății din Italia valabil până la 02.05.2013.

b) Dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului privind coordonarea sistemelor de securitate socială precum și ale Regulamentul (CE) nr. 987/2009 al Parlamentului European și al Consiliului de stabilire a procedurii de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială, unde în ART 13 (3) se prevede că persoana care desfășoară în mod obișnuit o activitate salariată și o activitate independentă în state membre diferite se supune legislației statului membru în care desfășoară o activitate salariată.

Deci, recurenta, deținând asigurare socială de sănătate pe teritoriul unui alt stat membru UE urmare a activității salariale desfășurată în Italia, nu mai trebuie să achite contribuția la asigurările sociale de sănătate în România.

De asemenea, conform disp. art. 5 alin.l din Regulamentul (CE) nr. 987/2009 al Parlamentului European și al Consiliului de stabilire a procedurii de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială referitoare la valoarea juridică a documentelor și a documentelor justificative eliberate într-un alt stat membru - documentele eliberate de către instituția unui stat membru care fac dovada statutului unei anumite persoane în scopul aplicării regulamentului de bază și a regulamentului de punere în aplicare, precum și documentele justificative pe baza cărora au fost eliberate documentele, sunt acceptate de către instituțiile celorlalte state membre atât timp cât aceste documente nu au fost retrase sau declarate nule de către statul membru în care au fost emise.

Or, contestatoarea a făcut dovada că este asigurată în sistemul de asigurări de sănătate din Italia, cu valabilitate până la data de 02.05.2013.

c) Neincidența disp. art. 211 alin.l din Legea 95/2006 rap. la art.2 alin.l din Ordinul CNAS nr.617/2007 potrivit cărora "calitatea de asigurați, potrivit prezentei legi, o au toți cetățenii români cu domiciliul în țară", text lege aplicat nelegal de către instanța de fond.

Urmează a constata că, față de probele administrate în cauză, contestatoarea nu are calitate de persoană asigurată în România și, deci nu are nici obligația de a se asigura în sistemul național de asigurări sociale de sănătate întrucât este cetățean român cu domiciliul în străinătate, astfel că nu-i sunt aplicabile disp. art. 257 alin.l și alin.2 lit.f din Legea 95/2006.

3. In mod nelegal s-a apreciat de către instanța de fond că nu poate fi primită susținerea reclamantei în sensul că decizia de impunere nu este corectă nici sub aspectul sumelor pretins datorate, argumentându-se prin prisma faptului că decizia de impunere nu ar fi fost criticată pe acest aspect prin contestația administrativă.

Referitor la acest aspect urmează a reține că obiectul acțiunii privind anularea unui act administrativ fiscal este determinat de Legea contenciosului administrativ, procedura judecătorească de soluționare a litigiilor fiscale fiind completată de prevederile Legii contenciosului administrativ, ci nu de dispozițiile Codului de procedură fiscală care reglementează procedura contestației administrative.

Prevederile art. 218 C.proc.fisc, în acord cu care împotriva deciziei de soluționare a contestației administrative se poate formula acțiune în fața instanței de contencios administrativ, nu delimitează obiectul acțiunii de contencios fiscal, ci stabilesc calea de atac care poate fi exercitată împotriva acestui act. De altfel, art. 218 alin. (2) C.proc.fisc. menționează în mod expres faptul că dreptul la acțiune se exercită în "condițiile legii", ceea ce trimite direct la cerințele Legii contenciosului administrativ.

In consecință, legea de procedură fiscală stabilește obiectul contestației administrative și condițiile de exercitare a acestei proceduri, însă în niciun caz nu se poate susține că această lege delimitează regimul juridic al obiectului acțiunii de contencios fiscal. Ca atare, nicio dispoziție legală nu prevede obligația contestatorului de a folosi aceleași argumente și critici în contestația administrativă și în acțiunea adresată instanței de contencios administrativ, cu atât mai mult cu cât, contestarea cuantumului sumei pretins a fi datorată s-a făcut în urma relațiilor primite de la AFP Sector 1 ulterior promovării acțiunii în contencios, respectiv la 05.12.2011, iar relațiile de la ANAF, invocate de către instanță le-au fost comunicate odată cu depunerea întâmpinării.

Pe de altă parte, urmează a reține, astfel cum a statuat Curtea Constituțională, că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile, obligatorii, fără caracter jurisdicțional nu îngrădește dreptul de acces liber la justiție, atât timp cât decizia organului administrativ poate fi atacată în fața unei instanțe judecătorești, procedura prealabilă reglementată de lege nu este de natură să afecteze dreptul de acces liber la justiție ori dreptul la un proces echitabil. Contestația este o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condițiile legii ( dec. CC nr. 1224/2011).

In consecință, în mod nelegal, instanța de fond a refuzat să analizeze acest motiv al contestației și să constate, conform documentelor depuse, unele chiar în concordanță cu relațiile ANAF invocate, că nici sub aspectul cuantumului sumelor pretins datorate, decizia de impunere nu este corect și legal emisă, rezultând o diferență calculată în plus, nelegal, de 28.321 lei, fără majorări, respectiv 70.570 lei lei, față de 98.891 lei cât s-a reținut în decizie.

Astfel, deși în întâmpinarea pârâtei se precizează că decizia de impunere a avut la bază informațiile primite de la ANAF, conform adeverinței de venit pe anul 2007 nr._/05.12.2011 eliberată de AFP Sector 1 rezultă că reclamanta nu figurează în evidențele fiscale cu venituri impozabile, însă în decizia de impunere s-a aplicat, nelegal, coeficientul de 6,50 la un venit de bază, nereal, de 68.581 lei.

Conform adeverinței de venit pe anul 2009 nr._/05.12.2011 eliberată de AFP Sector 1 rezultă că reclamanta a realizat venituri totale din cedarea folosinței bunurilor în sumă de 528.038 lei, iar în decizia de impunere s-a aplicat coeficientul de 6,50 la un venit de bază de 450.385 lei.

Conform adeverinței de venit pe anul 2010 nr._/05.12.2011 eliberată de AFP Sector 1 rezultă că reclamanta a realizat venituri totale din cedarea folosinței bunurilor în sumă de 659.055 lei, însă în decizia de impunere s-a aplicat, nelegal, coeficientul de 5,50 la un venit de bază, nereal, de 1.184.690 lei.

Sumele din anii fiscali 2009 și 2010, corect indicate de recurentă, sunt evidențiate în același cuantum inclusiv în fișa ANAF depusă la dosar de către pârâtă, iar sumele indicate pentru anul 2007 sunt eronate, în contradicție cu adeverința de venit pe anul 2007 nr._/05.12.2011 eliberată de AFP Sector 1 din care rezultă că reclamanta nu figurează în evidențele fiscale cu venituri impozabile.

În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art.20 din Legea nr. 554/2004.

Legal citată, intimata C. de Asigurări de Sănătate a Municipiului București a depus întâmpinare la dosar, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând în esență următoarele:

În ceea ce privește capătul de cerere privind anula «a deciziei de impunere, s-a apreciat că instanța de fond în sentința civilă nr.4536/14.11.2012, în mod corect a reținut pe de o parte că, recurenta are domiciliul în România, așa cum reiese din procura autentificată sub nr.25/06.05.2011 (fiind astfel asigurată în sistemul asigurărilor sociale de sănătate potrivit art.211 alin 1 din Legea 95/2006), pe de altă parte, faptul că legiuitorul prin dispozițiile art. 34 din Legea 248/2005 a reglementat în mod expres dreptul cetățeanului român care si-a stabilit domiciliul în străinătate, să solicite eliberarea unui pașaport în care să se menționeze tara de domiciliu, având astfel obligația de a preda actul de identitate care atestă existența domiciliului în România emis de autoritățile române.

Tot corect a apreciat instanța de fond că, recurenta nu putea să solicite un astfel de pașaport întrucât este deținătoarea cărții de identitate cu . nr._ emisă de autoritățile române la data de 10.06.2008, având domiciliul în București, . nr.44 așa cum reiese din conținutul procurii autentificate sub nr.25/06.05.2011.

Astfel potrivit art. 211 alin 1 și 2 din Legea 95/2006 coroborat cu art. 2 alin. 1 și 2 din Ordinul 617/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice privind stabilirea documentelor justificative pentru dobândirea calității de asigurat, respectiv asigurat fără plata contribuției, precum și pentru aplicarea măsurilor de executare pentru încasarea sumelor datorate la Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate, așa cum a fost modificat prin Ordinul CNAS nr. 509/2008, calitate de asigurat și drepturile de asigurare încetează odată cu pirderea dreptului de domiciliu în România.

Or reclamanta la data obținerii venitului supus contribuției de asigurări sociale de sănătate, avea domiciliul în România, dovadă fiind datele din adresa Ministerului de Interne nr._/25.07.2011 înregistrată la registratura CASMB cu nr._/01.08.2011.

În anul 2010 recurenta a realizat și venituri din exercitarea de profesii libere și comerciale declarate de aceasta la ANAF pentru care potrivit art. 257 alin 2 lit. b din Legea 95/2006 datora contribuția la asigurările sociale de sănătate.

Recurenta nu se află în niciuna din situațiile de scutire de la plata contribuției prevăzute de art. 213 din Legea 95/2006, cât timp legea specială care reglementează obligația de plată a contribuției bănești lunare pentru asigurările sociale de sănătate prevede, pe de o parte, că această contribuție vizează veniturie obținute din cedarea folosinței bunurilor ( art. 257 alin 2 lit.f), iar pe de altă parte, dispozițiile art. 257 alin 7 din Lg.95/2006 precizează că, obligația virării contribuției revine asiguraților pentru veniturile prevăzute la alin 2 lit f al aceluias articol.

Potrivit informațiilor primite electronic de la ANAF, CASMB a calculat contribuția la sănătate la veniturile realizate din profesii libere și comerciale, declarate la ANAF chiar de recurentă. Prin urmare, sumele indicate în Decizia de impunere sunt certe, lichide și exigibile .

Decizia de impunere, îndeplinește cerințele prevăzute de OG nr. 92/2003(art.46. 141 din OG nr.92/2003). Baza de impunere reprezintă venitul realizat de recurentă. Astfel, decizia de impunere emisă a avut la bază informațiile primite de la ANAF(în format electronic) cu privire la veniturile declarate la această instituție de către recurentă.

La baza deciziei de impunere s-au aflat tocmai declarațiile fiscale depuse de recurentă către ANAF, în condițiile în care aceasta și-a încălcat obligația legală față de CASMB, prevăzută de art. 215 din Legea nr. 95/2006, privitoare la obligativitatea depunerii declarațiilor de către persoanele care obțin venituri impozabile referitor la obligațiile ce le revin față de fondul de sănătate.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 205 Cod de Procedură Civilă.

Examinând sentință prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu, în conformitate cu prevederile art. 304 indice 1 Cod pr. civ., Curtea a reținut următoarele:

Prin Decizia de impunere nr._/26.04.2011 emisă de C. NAȚIONALĂ DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE - C. DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și comunicată la data de 03.05.2011, s-a stabilit în sarcina recurentei obligația de plată a sumei de 98.891 lei -contribuție datorată la Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate pentru venituri realizate din cedarea folosinței bunurilor pe perioada 01.01._10 și 30.084,85 lei majorări.

Deci acest text de lege instituie o normă supletiva, lăsând posibilitatea subiecților de drept de a-și alege o anumita conduită în anumite limite. În consecință acest text de lege nu este imperativ onerativ, respectarea sa nefiind obligatorie sub amenințarea vreunei sancțiunii și nu prevede în mod expres obligațiile de săvârșire a unei acțiuni. Atât în alin.1 cât și alin. 2 al art. 34 din Legea nr. 248/2005 se prevede că cetățeanul român care și-a stabilit domiciliul în străinătate poate solicita eliberarea unui pașaport cu menționarea țării de domiciliu în acel stat.

Pe de altă parte, conform disp. art. 32 din Legea nr. 248/2005 rap. la art. 23 din HG nr. 94/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 248/2005, cererea pentru eliberarea unui pașaport cu menționarea statului de domiciliu se face de către cetățeanul român care, deja, și-a stabilit domiciliul în străinătate. Or, dovada stabilirii domiciliului în străinătate se face cu documentele eliberate de către autoritățile străine competente, ci nu cu pașaportul eliberat în temeiul Legii nr. 248/2005 și, nu trebuie făcută o dovadă negativă - a faptului că persoana respectivă nu mai are domiciliul în România - cum a reținut instanța de fond.

Ca atare, conform disp. art. 211 alin.2 din Legea nr. 95/2006, calitatea recurentei de asigurat și drepturile de asigurare pe teritoriul României au încetat începând cu data de 08.01.2007, dată la care i s-a eliberat de către Primăria din Civita Castellana (VT) Cartea de Identitate nr. AN_ care atestă că are cetățenia română și domiciliul în Italia, Civita Castellana (VT), Via Giovanni XXIII.4, situație confirmată și de Atestatul de ședere permanentă pentru cetățenii Uniunii Europene eliberat la 01.06.2007 de Primăria din Civita Castellana, Provincia Vitterbo - Departamentul Socio-Cultural și Servicii Demografice prin care se certifică că este titulară a drepturilor de ședere permanentă în Italia, cu domiciliul în Civita Castellana (VT), atestat acordat în conformitate cu Directiva 2004/38/CE privind dreptul cetățenilor Uniunii și membrii familiilor acestora la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre.

Recurenta a făcut dovada că a achitat contribuția de sănătate în Italia pentru a reține că are calitatea de persoană asigurată în Italia.

Referitor la acest aspect, atât conform înscrisurilor aflate la filele 55-61 dosar fond cât și conform înscrisurilor noi prezentate în recurs, reiese că recurenta a achitat contribuția de sănătate în Italia.

Statutul contestatoarei, acela de cătețean român cu domiciliul în străinătate, aspect ce rezultă din documentele depuse la dosar la filele 22-64 care trebuie analizate și interpretate și prin prisma disp. art. 2570 alin.l C.civ. referitoare la determinarea și proba reședinței obișnuite.

De asemenea, disp. art. 2570 alin.5 C.civ. prevăd că dovada reședinței obișnuite se poate face cu orice mijloace de probă.

În consecință, statutul recurentei de cetățean român cu domiciliul în străinătate rezultă din următoarele documente depuse la dosar la filele 22-64, respectiv: Certificatul de rezidență eliberat de Primăria din Civita Castellana Provincia Viterbo - Serviciul Relații Externe la data de 19.05.2011 din care rezultă că sunt rezidentă în Civita Castellana (VT), Via Giovanni XXIII.4 din data de 10.12.2001; Cartea de identitate nr. AN_ emisă de Primăria din Civita Castellana (VT) la data de 08.01.2007 atestă că are cetățenia română și domiciliul în Civita Castellana (VT), Via Giovanni XXIII.4; Contractul de închiriere cu scop de locuință din data de 01.08.2001 pentru locuința din Civita Castellana (VT), Via Giovanni XXIII.4; Atestatul de ședere permanentă pentru cetățenii Uniunii Europene eliberat la 01.06.2007 de Primăria din Civita Castellana, Provincia Vitterbo -Departamentul Socio-Cultural și Servicii Demografice prin care se certifică că sunt titulară a drepturilor de ședere permanentă în Italia, cu domiciliul în Civita Castellana (VT); Certificat de atribuire de număr de cod fiscal eliberat de Ministerul Finanțelor al Republicii Italia la data de 30.10.2000; Declarație contract de muncă domestică nr._ din 15.03.2005; Contractul de ședere eliberat de Biroul Unic pentru imigrația din Viterbo din 03.01.2005; Dovada achitării impozitelor de către angajator către statul italian; Permisul european de asigurare de boală eliberat de Ministerul Sănătății din Italia valabil până la 02.05.2013.

Dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului privind coordonarea sistemelor de securitate socială precum și ale Regulamentul (CE) nr. 987/2009 al Parlamentului European și al Consiliului de stabilire a procedurii de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială, unde în ART 13 (3) se prevede că

persoana care desfășoară în mod obișnuit o activitate salariată și o activitate independentă în state membre diferite se supune legislației statului membru în care desfășoară o activitate salariată.

Or, contestatoarea a făcut dovada că este asigurată în sistemul de asigurări de sănătate din Italia, cu valabilitate până la data de 02.05.2013.

Neincidența disp. art. 211 alin.l din Legea 95/2006 rap. la art.2 alin.l din Ordinul CNAS nr.617/2007 potrivit cărora "calitatea de asigurați, potrivit prezentei legi, o au toți cetățenii români cu domiciliul în țară", text lege aplicat nelegal de către instanța de fond.

Având în vedere faptul că instanța de recurs a reținut că recurenta nu are calitate de persoană asigurată în România și nici obligația de a se asigura în sistemul național de asigurări sociale de sănătate, nu vor mai fi analizate celelalte critici invocate în recurs cu privire la susținerea acesteia, în sensul că decizia de impunere nu este corectă nici sub aspectul sumelor pretins datorate.

Față de considerentele de fapt și de drept învederate anterior, Curtea reține că recursul este fondat, astfel că îl va admite, va modifica sentința. Va admite acțiunea. Va anula Decizia de impunere nr._/26.04.2011 emisă de C. Națională de Asigurări de Sănătate - C. de Asigurări de Sănătate a Municipiului București. Va obliga pârâta să plătească reclamantei suma de 15,75 lei cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul formulat de recurenta reclamantă C. G., împotriva sentinței civile nr.4536/14.11.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX– a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. NAȚIONALĂ DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE- C. DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.

Modifică sentința.

Admite acțiunea.

Anulează Decizia de impunere nr._/26.04.2011 emisă de C. Națională de Asigurări de Sănătate - C. de Asigurări de Sănătate a Municipiului București.

Obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 15,75 lei cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi 05.04.2013.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

V. D. U. D. B. V.

GREFIER

B. C.

Red. jud. V.D /2 ex./2013

Tribunalul București – S.9

Judecător fond: D. D. M.

← Obligaţia de a face. Decizia nr. 4252/2013. Curtea de Apel...		Rectificare carte funciară. Sentința nr. 1220/2013. Curtea de... →

Anulare act administrativ. Decizia nr. 1513/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Anulare act administrativ. Decizia nr. 1513/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI