Anulare act administrativ. Decizia nr. 3258/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3258/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 09-09-2013 în dosarul nr. 4891/1/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 3258
Ședința publică din data de 09.09.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: A. V.
JUDECĂTOR: M. M. P.
JUDECĂTOR: M. D.
GREFIER: R. B.
Pe rol soluționarea cauzei de contencios administrativ și fiscal privind recursul declarat de recurentul-reclamant V. M., împotriva sentinței civile nr. 1934/19.03.2012, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a C. administrativ și fiscal, în dosarul nr._ *, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR, I. S. - CHESTOR și B. C. – COMISAR ȘEF, având ca obiect „anulare act”.
Dezbaterile asupra recursului au avut loc în ședință publică din dată de 02.09.2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de astăzi, 09.09.2013, când în aceeași compunere, a pronunțat următoarea decizie:
CURTEA,
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1934/19.03.2012 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr._ * a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B. C. – Comisar Șef și respinsă în consecință acțiunea față de acest pârât. Totodată, a fost respinsă excepția tardivității acțiunii invocată de pârâtul S. I. - Chestor. Pe fondul cauzei, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul V. M. în contradictoriu cu pârâtul M. ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință, s-au reținut următoarele:
Excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul B. C., a fost admisă și respinsă acțiunea față de acesta, având în vedere că, emitentul dispoziției în litigiu este Secretarul General al Ministerului Administrației și Internelor, pârâtul S. I., iar nu pârâtul B. C. care, la data respectivă, deținea funcția de director general al Direcției Generale Resurse Umane din cadrul MAI, nefiind deci parte în raportul juridic dedus judecății, și prin urmare, nu poate avea nici calitate procesuală pasivă în litigiul de față.
Referitor la excepția tardivității acțiunii, astfel cum a fost invocată de pârâții persoane fizice S. I. și B. C., Curtea a respins-o având în vedere considerentele instanței de control judiciar care a reținut că răspunsul la plângerea prealabilă formulată de reclamant îl constituie adresa nr._ din data de 08.05.2009 ( fila 8 dosar), iar acțiunea a fost adresată instanței în data de 07.10.2009, deci, în interiorul termenului de 6 luni prevăzut de disp. art. 11 din Legea nr. 554/2004.
Pe fondul pricinii, analizând actele și lucrările dosarului, în raport de susținerile părților și de prevederile legale incidente, Curtea a apreciat că acțiunea promovată de reclamant este neîntemeiată, în considerarea următoarelor argumente:
Într-adevăr, din actele cauzei rezultă că, reclamantul a fost angajatul Centrului Cultural, din cadrul ministerului pârât, desfășurându-și activitatea în cadrul Serviciului Sport, iar din data de 15 martie, în baza Dispoziția nr. S/II/7093/23.03.2009 s-a dispus mutarea sa, la Clubul Sportiv Dinamo București.
Din cuprinsul actului administrativ contestat rezultă că, acesta a fost emis de Secretarul General al Ministerului Administrației și Internelor în conformitate cu disp. art. 46 lit. a) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, Hotărârii Guvernului nr. 416/2007 și Ordinelor ministrului nr. 300/2004, 600/2005, I/0517/2009 cu modificările și completările ulterioare, dispunându-se ca, începând cu data de 15.martie 2009, ofițerii de poliție nominalizați, printre care și reclamantul, din cadrul Centrului Cultural al Ministerului Administrației și Internelor să fie mutați, în interesul serviciului, la Clubul Sportiv Dinamo București, ca urmare a reorganizării unității, urmând a fi numiți în funcții, potrivit competenței.
La adoptarea acestei măsuri, ministerul pârât a avut în vedere prevederile HG nr. 266/2009 pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 416/2007 privind structura organizatorica și efectivele Ministerului Administrației și Internelor și a Hotărârii Guvernului nr. 1.678/2008 privind înființarea Institutului de Studii pentru Ordine Publica în subordinea Ministerului Administrației și Internelor și pentru completarea anexei nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 416/2007 privind structura organizatorica și efectivele Ministerului Administrației și Internelor, în temeiul căreia, această instituție a fost reorganizată, în sensul că, mai multe unități, din cadrul MAI, printre care și Centrul Cultural, au suferit modificări structurale.
Astfel fiind, prin Ordinul MAI nr. I/0517 din 15.03.2009, funcțiile prevăzute în statul de organizare al Centrului Cultural au fost radiate, ca urmare a reorganizării, acestea fiind prevăzute în statutul de organizare al Clubului Sportiv ”Dinamo” București, situație în care, funcționarii publici cu statut special din cadrul centrului respectiv au fost mutați în cadrul clubului respectiv.
Prin urmare, situația reclamantului este cea prevăzută de disp. art. 100 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarului public, potrivit cărora „În caz de reorganizare a autorității sau instituției publice, funcționarii publici vor fi numiți în noile funcții publice sau, după caz, în noile compartimente”, ceea ce s-a întâmplat și în cazul său.
În consecință, susținerile reclamantului potrivit cărora ar fi fost încălcate dispozițiile art. 90 alin. 3 și 91 alin 2 din legea mai sus citată referitoare la inexistența acordului său privind transferul/mutarea în cadrul Clubului Sportiv „Dinamo” București, nu sunt aplicabile, întrucât, în realitate, mutarea s-a produs ca urmare a reorganizării unităților din structura MAI, situație în care, acordul persoanei astfel numite, nu este necesar.
Astfel fiind, pentru considerentele arătate, Curtea a reținut că actul administrativ atacat a fost emis în condiții de deplină legalitate și temeinicie, situație în care, a respins atât capătul de cerere privind anularea dispoziției atacate, și pe cale de consecință și capătul de cerere privind plata daunelor morale.
Împotriva acestei hotărâri reclamantul V. M. a formulat recurs solicitând desființarea în tot a acesteia, iar pe fond admiterea cererii astfel cum a fost formulată pentru următoarele motive:
În fapt, prin cererea de chemare în judecată a solicitat anularea Dispoziției nr. S/11/7093/23.03.2009 a Secretarului General prin care a fost dispusa modificarea unilaterala a raporturilor de serviciu ale reclamantului și obligarea pârâților la plata de daune morale. A formulat acțiunea motivat de faptul că a fost angajat al centrului Cultural, desfășurându-și activitatea în cadrul Serviciului Sport, iar în această situație de fapt, la data de 23.03.2009 a fost emisă de către Secretarul General al Ministerului Administrației, Dispoziția nr. S/II/7093/23.03.2009, prin care s-a dispus modificarea raportului său de serviciu, începând cu data de 15.03.2009, prin transfer din cadrul Centrului Cultural, în cadrul Clubului Sportiv Dinamo București
A apreciat recurentul reclamant soluția pronunțată de prima instanță ca fiind netemeinica și nelegala, fiind data cu încălcarea sau neobservarea prevederilor legale, pentru mai multe motive:
1. Sub un prim aspect, prima instanța admițând excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B. C..
Astfel, instanța retine că emitentul actului contestat este Secretarul General al Ministerului Administrației și Internelor, iar pârâtul B. C. deținea funcția de director general al Direcției Generale Resurse Umane din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, fără a observa că, în această calitate, pârâtul a avizat actul administrativ, în nexul cauzal al emiterii acestuia, avizul pârâtului având un rol decisiv.
2. De asemenea, prima instanța a comis o grava eroare de drept, formându-și o reprezentare deformata asupra situației faptico juridice a spetei, departe de realitatea concreta.
Astfel, instanța apreciază că în realitate a fost vorba, de o reorganizare a unor structuri ale Ministerului Administrației și Internelor, iar nu de o mutare individuală forțată, întemeindu-și soluția pe prevederile unor hotărâri de guvern și ordine ale ministrului, așadar acte de nivel secundar și terțiar, care nu pot prevala în fața unor prevederi legale de nivel primar.
Reamintește reclamantul, în acest sens, că prevederile Legii 188/1999, care în art. 90 alin 3 condiționează transferul funcționarului de acordul acestuia „Transferul în interesul serviciului se poate face numai cu acordul scris al funcționarului public transferat. În cazul transferului în interesul serviciului în altă localitate, funcționarul public transferat are dreptul la o indemnizație egala cu salariul net calculat la nivelul salariului din luna anterioară celei în care se transferă, la acoperirea tuturor cheltuielilor de transport și la un concediu plătit de 5 zile”.
De asemenea, și mutarea definitiva este condiționala, potrivii în art.91 alin 2 din aceeași lege de acordul funcționarului:
„Mutarea definitivă în cadrul altui compartiment poate avea loc în următoarele situații:
a) când se dispune de către conducătorul autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea funcționarul public, pe o funcție publică vacantă de aceeași categorie, clasă și grad profesional sau cu repartizarea postului corespunzător funcției publice deținute, cu respectarea pregătirii profesionale a funcționarului public și a salariului acestuia, (aspect încălcat, deoarece coeficientul de ierarhizare a funcție a scăzut de la 4,80 la 4,7). În acest caz este necesar acordul scris al funcționarului public;
b) la solicitarea justificată a funcționarului public, cu aprobarea conducătorului autorității sau instituției publice, pe o funcție publică de aceeași categorie, clasă și grad profesional, cu respectarea pregătirii profesionale a funcționarului public”.
Or în cazul de fata, nu numai ca funcționarul nu și-a dat acordul în vederea mutării, dar și-a manifestat expres opoziția la mutare.
3. Sub un alt aspect, în ciuda celor reținute în considerentele hotărârii, instanța nu și-a îndeplinit rolul activ prescris de Codul de procedura civila și nu a oferit posibilitatea formulării unui probatoriu concret, . adecvat.
Astfel, instanța, dacă ar fi avut dubii, în ceea ce privește solicitările reclamantului ori situația faptico juridică dedusă judecății avea posibilitatea și obligația de a solicita precizarea cererii și de a administra toate mijloacele de probă necesare clarificării situației și calificării cererii, ceea ce prima instanță nu a făcut.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 299-316 Cod proc.civ., dispozițiile Legii 188/1999, ale Legii 360/2002, ale OG 38/2003, precum și pe dispozițiile celorlalte texte legale menționate în cuprinsul cererii de recurs și a celorlalte cereri formulate.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția contencios administrativ și fiscal însă, în contextul intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 și pentru considerentele expuse în încheierea de ședință din data de 25.02.2013, a fost preschimbat din oficiu termenul de judecată din 10.01.2014, scoasă cauză de pe rol și trimis dosarul pe cale administrativă la Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
În consecință, cauza a fost reînregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._ cu prim termen de judecată la 02.09.2013.
La data de 20.08.2013 intimatul pârât M. Afacerilor Interne a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și pe cale de consecință menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile nr. 1934/ 19.03.2012 a Curții de Apel București, pentru următoarele considerente:
Conform prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 266 din 11.03.2009 pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 416/2007 privind structura organizatorică și efectivele Ministerului Administrației și Internelor și a Hotărârii Guvernului nr. 1.678/2008 privind înființarea Institutului de Studii pentru Ordine Publică în subordinea Ministerului Administrației și Internelor și pentru completarea anexei nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 416/2007 privind structura organizatorică și efectivele Ministerului Administrației și Internelor, instituția noastră a fost reorganizată, astfel încât mai multe unități, printre care și Centrul Cultural al Ministerului Administrației și Internelor (actual M. Afacerilor Interne), au suferit modificări structurale.
În aceste condiții, prin Ordinul M.A.I. nr. 1/0517 din data de 15.03.2009, funcțiile prevăzute în statul de organizare al Centrului Cultural pentru 9 (nouă) ofițeri de poliție și 2 (doi) agenți de poliție au fost radiate; practic, funcționarii publici cu statut special care încadrau aceste funcții au fost mutați, ca urmare a reorganizării unității, la Clubul Sportiv "Dinamo" București.
Temeiul de drept avut în vedere la numirea în noua funcție publică a recurentului este statuat de art. 100 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, articol care nu condiționează această numire de obținerea acordului prealabil al persoanei în cauză.
Astfel, în mod corect instanța de fond a reținut că „susținerile reclamantului potrivit cărora ar fi fost încălcate dispozițiile art.90 alin.3 și 91 alin.2 din legea mai sus citată, referitoare la inexistența acordului său privind transferul/mutarea în cadrul Clubului Sportiv Dinamo București, nu sunt aplicabile, întrucât, în realitate, mutarea s-a produs ca urmare a reorganizării unităților din structura MAI, situație în care, acordul persoanei astfel numite, nu este necesar”.
Având în vedere considerentele expuse, este pe deplin justificată susținerea instanței potrivit căreia „actul administrativ atacat a fost emis în condiții de deplină legalitate și temeinicie”.
În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe noi.
Examinând recursul declarat derecurentul reclamant, raportat la dispozițiile art. 304 și 3041 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
Referitor la motivul de recurs privind greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive, aceasta este neîntemeiat urmând a fi înlăturat pentru următoarele considerente:
Ceea ce se contestă este Dispoziția nr. S/II/7093/23.03.2009 (desecretizată) emisă de Secretarul General al Ministerului Administrației și Internelor.
Într-un litigiu de contencios administrativ, inclusiv într-un litigiu vizând raportul de serviciu al unui funcționar public, calitate procesuală pasivă are emitentul actului contestat și/sau beneficiarul acestuia.
În ceea ce îl privește pe pârâtul B. C., Comisar șef, acesta nu are niciuna din calitățile menționate, corect reținând instanța de fond lipsa calității procesuale pasive.
De altfel nici recurentul reclamant nu justifică calitatea acestei persoane, neformulând nicio pretenție concretă împotriva acestuia.
Împrejurarea că acest pârât ar fi avizat dispoziția criticată nu îi conferă calitate procesuală pasivă în prezenta speță, cu atât mai mult cu cât nu a fost formulată o cerere și împotriva funcționarului în condițiile art. 16 din Legea contenciosului administrativ.
În ce privește motivul de recurs privind legalitatea dispoziției de mutare a reclamantului în interesul serviciului condiționat de acordul său, Curtea constată cu prioritate că speței nu îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 188/1999, ci dispozițiile Legii nr. 360/2002 privind Statutul polițistului.
Este foarte adevărat că potrivit art. 78 alin. 1 din acest act normativ „Dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, cu modificările și completările ulterioare, și ale altor acte normative în vigoare aplicabile funcționarului public, în situația în care domeniile respective nu sunt reglementate în legislația specifică polițistului”.
Legea nr. 188/1999 este incidentă, deci, numai în situația în care domeniul nu este reglementat de legislația specifică polițistului. per a contrario, dacă un anumit domeniu este reglementat de legea specială (nr. 360/2002), aceasta se va aplica, iar nu legea generală (nr. 188/1999).
Se constată că în speță este vorba de un domeniu reglementat de Legea nr. 360/2002, iar dispoziția nr. S/II/7093/23.03.2009 (desecretizată) a fost emisă chiar în baza acestui act normativ, respectiv art. 46 lit. a.
Conform acestui text de lege: „Polițistul poate fi mutat într-o altă unitate, aflată în aceeași localitate sau în altă localitate decât cea de domiciliu, în următoarele situații: a) în interesul serviciului”.
Nici acest text legal și niciun alt text din legislația specifică polițistului nu prevede acordul polițistului în cazul mutării în interesul serviciului.
Nefiind prevăzută o atare condiție, instanța nu poate reține nelegalitatea dispoziției pentru inexistența acordului.
Singurul caz în care legea impune acordul polițistului este acela al detașării, în condițiile art. 47 alin. 2 din Legea nr. 360/2002. Per a contrario, în celelalte cazuri de schimbare a locului de muncă, nu este necesar un asemenea acord.
Pe de altă parte, și dacă s-ar reține incidența dispozițiilor Legii nr. 188/1999, Curtea observă că dispozițiile art. 90 alin. 3 și art. 91 alin. 2 din Legea privind Statutul funcționarilor publici, republicată, prin care se instituie ca și condiții de legalitate (ad validitatem) acordul scris al funcționarului public transferat în interesul serviciului, respectiv mutat definitiv în interesul serviciului, nu pot fi avute în vedere izolat la soluționarea cauzei, deci la dezlegarea problemei de drept dedusă judecății.
Aceasta întrucât în speță nu este vorba de un caz unic de transfer al unui funcționar public în interesul serviciului ori de o situație exclusivă de mutare definitivă în cadrul unui alt compartiment, ci de un proces complex de reorganizare în care a fost implicată instituția pârâtă.
Distincția esențială între normele legale, respectiv art. 90 și art. 91 pe de o parte, și art. 100 pe de altă parte, este reprezentată de aceea că în prima ipoteză menționată (modificare a raportului de serviciu prin transfer în interesul serviciului și respectiv mutare în cadrul altui compartiment) postul și funcția continuă să existe în organigrama instituției publice, situație pe care însă nu o regăsim în cazul reorganizării autorității sau instituției publice prev. de art. 100 din Legea nr. 188/1999.
În speță, nu putem vorbi de un simplu transfer/o simplă mutare în ce privește pe recurentul reclamant, ci de un transfer/mutare intervenit/intervenită în contextul reorganizării instituției pârâte și deci al dispariției postului anterior ocupat de reclamant.
Că este vorba de un veritabil proces de reorganizare, că desființarea postului anterior deținut a fost efectivă, având o cauză reală și serioasă, rezultă în primul rând din prevederile HG nr. 266/2009 pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 416/2007 privind structura organizatorică și efectivele Ministerului Administrației și Internelor și a Hotărârii Guvernului nr. 1.678/2008 privind înființarea Institutului de Studii pentru Ordine Publică în subordinea Ministerului Administrației și Internelor și pentru completarea anexei nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 416/2007 privind structura organizatorică și efectivele Ministerului Administrației și Internelor.
Astfel, analizând dispozițiile acestui act normativ, deci structura organizatorică a Ministerului Administrației și Internelor, respectiv instituțiile și structurile aflate în subordinea/coordonarea Ministerului Administrației și Internelor, se observă că începând cu data de 15.03.2009 Centrul Cultural al Ministerului Administrației și Internelor nu mai există.
Dispoziția contestată pune deci în executare prevederile unui act normativ cu forță juridică superioară, fiind vădit neîntemeiată susținerea recurentului reclamant că reorganizarea a fost invocată ca și pretext al mutării sale.
Odată constatată incidența dispozițiilor art. 100 din Legea nr. 188/1999, în mod corect a conchis prima instanță că nu era necesar acordul funcționarului public ca și condiție de validitate a deciziei de mutare, textul de lege în discuție neinstituind o astfel de cerință.
Astfel, conform art. 100 în forma în vigoare la data emiterii dispoziției contestate:
„(1) În caz de reorganizare a autorității sau instituției publice, funcționarii publici vor fi numiți în noile funcții publice sau, după caz, în noile compartimente în următoarele cazuri:
a) se modifică atribuțiile aferente unei funcții publice mai puțin de 50%;
b) sunt reduse atribuțiile unui compartiment;
c) este schimbată denumirea fără modificarea în proporție de peste 50% a atribuțiilor aferente funcției publice;
d) este schimbată structura compartimentului.
(2) Aplicarea prevederilor alin. (1) se face cu respectarea următoarelor criterii:
a) categoria, clasa și, după caz, gradul profesional ale funcționarului public;
b) îndeplinirea criteriilor specifice stabilite pentru funcția publică;
c) pregătirea profesională;
d) să fi desfășurat activități similare.
(3) În cazul în care există mai mulți funcționari publici, se organizează examen de către autoritatea sau instituția publică.
(4) Reducerea unui post este justificată dacă atribuțiile aferente acestuia se modifică în proporție de peste 50% sau dacă sunt modificate condițiile specifice de ocupare a postului respectiv, referitoare la studii.
(5) În cazul reorganizării activității prin reducerea posturilor, autoritatea sau instituția publică nu poate înființa posturi similare celor desființate pentru o perioadă de un an de la data reorganizării”.
Analizând textul legal anterior redat, se observă că nu este instituită cerința acordului funcționarului public, astfel că autoritatea publică nu avea obligația solicitării și obținerii acordului ca și condiție de legalitate. În consecință, neexistând o astfel de obligație, emiterea unui act în lipsa acordului funcționarului public nu poate fi apreciat ca nelegal, cu consecință anulării cu această motivare.
Că aceasta este interpretarea corectă rezultă și din aceea că în cazurile în care legiuitorul a intenționat a proteja pe funcționarul public impunând cerința acordului acestuia pentru modificarea raportului de serviciu, a instituit expres cerința obținerii consimțământului, ceea ce nu este cazul însă în situația reorganizării, conform art. 100 anterior redat.
Susținerea recurentului reclamant nu poate fi primită întrucât, dacă interpretarea sa ar fi corectă, în lipsa acordului funcționarului, instituția publică nu s-ar mai putea reorganiza, fiind nevoită să mențină Centrul Cultural al Ministerului Administrației și Internelor sau cel puțin postul recurentului reclamant (caz în care nu ar fi puse în executare dispozițiile hotărârii de guvern) sau ar trebui să pună la dispoziție pe ofițerul de poliție care nu este de acord cu noul post, ceea ce evident nu poate constitui o alternativă pentru recurentul reclamant.
În ceea ce privește susținerea recurentului reclamant în sensul că măsura mutării sale ar fi una abuzivă și ilegală, refuzând categoric mutarea la Clubul Sportiv Dinamo București, solicitând mutarea sa la pe una din funcțiile eventual libere din cadrul Direcției Formare Inițială și Continuă a Personalului sau readucerea în cadrul acestei structuri a funcției mutate în data de 15.02.2007 (formulată în concluzii scrise depuse la data de 05.03.2012 – f. 50 ds. fond), aceasta este vădit neîntemeiată.
Pe de o parte, de moment ce recurentul reclamant și-a desfășurat anterior activitatea în cadrul Centrului Cultural al Ministerului Administrației și Internelor, este firească alegerea angajatorului de numire a sa la Clubul Sportiv Dinamo București.
Pe de altă parte, cât timp măsura nu este una vădit abuzivă, având deci o justificare obiectivă, instanța de judecată nu poate decât să constate că este vorba de o chestiune de oportunitate, iar nu de legalitate, dar și exercitarea de către intimata pârâtă a prerogativelor sale legale în limitele marjei de apreciere.
În ceea ce privește susținerea că pentru ceilalți ofițeri de poliție s-a solicitat și obținut acordul, doar recurentul reclamant nefiind de acord cu măsura dispusă în ceea ce îl privește, această împrejurare nu poate fi reținută ca și motiv de nelegalitate a dispoziției atacate, în lipsa unei obligații legale a autorității/instituției publice a obține acordul în cazul transferului.
Referitor la faptul că dispoziția nr. S/II/7093/23.03.2009 (desecretizată) a fost emisă în perioada în care recurentul reclamant era în concediu medical, Curtea nu poate reține acest aspect ca și motiv de nelegalitate a actului contestat, reținând ca și situație de fapt emiterea dispoziției în data de 23.03.2009, anterior internării medicale a recurentului reclamant, din cursul aceleiași zile (astfel cum rezultă din scrisoarea medicală depusă la dosarul de fond – f. 53).
Deși este foarte adevărat că potrivit art. 36 din Legea nr. 188/1999 „În perioada concediilor de boală, a concediilor de maternitate și a celor pentru creșterea și îngrijirea copiilor, raporturile de serviciu nu pot înceta și nu pot fi modificate decât din inițiativa funcționarului public în cauză”, Curtea apreciază că acest text de lege nu este incident în speță, nefiind deci reținut ca și motiv de nulitate.
Textul face vorbire de perioada concediilor de boală, ceea ce nu este cazul în speță, întrucât recurentul reclamant s-a internat în aceeași zi în care a și fost emisă dispoziția, mai precis în seara aceleiași zile.
Faptul că este vorba de o internare medicală pro causa rezultă din ora la care recurentul reclamant a fost supus investigațiilor medicale, ora 23.54, moment la care dispoziția fusese deja emisă, nefiind deci afectată de vreun viciu de nelegalitate, fiind evident că recurentul reclamant s-a internat în cursul aceleiași zile tocmai pentru a putea invoca această împrejurare ca și motiv de nulitate a actului pe care-l contestă.
În sfârșit, referitor la pretinsa neexercitare a rolului activ de către instanța de fond, și acest motiv este nefondat.
Nu a precizat recurentul reclamant în mod concret în ce sens instanța de fond nu și-a exercitat rolul activ, ce probe pertinente, concludente și utile soluționării cauzei au fost propuse în condițiile legii și respinse nejustificat de instanța de fond și în ce sens situația de fapt nu ar fi fost corect sau complet reținută, astfel că ar mai fi fost necesare și alte dovezi.
Constată prezenta instanță că situația de fapt a fost corect reținută, de altfel neexistând nicio critică în acest sens, probele corect au fost încuviințate și administrate, susținerile și apărările părților au fost temeinic analizate, iar soluția pronunțată în cauză corespunde adevărului, fiind legală și temeinică.
Pentru aceste considerente, reținând și motivele expuse în sentința recurată, întrucât nu există în cauză niciunul dintre motivele prev. de art. 304 coroborat cu art. 3041 C.pr.civ., Curtea constată că recursul reclamantului este nefondat, astfel că, în temeiul art. 312 C.pr.civ. acesta va fi respins ca atare, menținându-se hotărârea atacată ca fiind legală și temeinică.
Aceeași este desigur soluția și în ceea ce privește cererea recurentului reclamant de obligare a intimaților pârâți la plata cheltuielilor de judecată.
Pe de o parte, cheltuielile menționate la ultimul termen de judecată nu constituie cheltuieli de judecată în sensul disp. art. 274 C.pr.civ.
Pe de altă parte, fiind nefondat recursul exercitat, recurentului îi revine culpa procesuală, astfel că, întrucât a căzut în pretențiile formulate, cererea de obligare la plata cheltuielilor trebuie respinsă ca fiind neîntemeiată.
Pentru aceste motive,
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurentul reclamant V. M. (cu domiciliul în București, .. 61, ., ., sector 6) împotriva sentinței civile nr. 1934/19.03.2012 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosar nr._ în contradictoriu cu intimații pârâți M. ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR (cu sediul în București, Piața Revoluției nr. 1A, sector 1), I. S. - CHESTOR (citat în București, Piața Revoluției nr. 1A, sector 1 și la sediul Inspectoratului Județean V. – Rm. V., Calea lui T. nr. 95, jud. V.) și B. C. – COMISAR ȘEF (cu domiciliul în București, .. 37, ., ., sector 3) ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 09.09.2013.
Președinte Judecător Judecător
A. V. M. M. P. M. D.
Grefier
R. B.
Red./Dact. MMP
2 ex. – 13.09.2013
Curtea de Apel București – Secția a VIII - C.
Jud. fond R. C.
| ← Pretentii. Decizia nr. 2494/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretentii. Decizia nr. 1814/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
