Pretentii. Decizia nr. 2494/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2494/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 03-06-2013 în dosarul nr. 66242/3/2011
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 2494
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 03.06.2013
CURTEA CONSTITUITĂ DIN :
PREȘEDINTE: C. M. F.
JUDECĂTOR: B. C.
JUDECĂTOR: V. H.
GREFIER: C. P.
Pe rol soluționarea recursului formulat de recurenta – pârâtă ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 1 prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, împotriva Sentinței civile nr. 4471/13.11.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX – a C. Administrativ și Fiscal, în contradictoriu cu intimata – reclamantă . SRL, intimatul – pârât S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și intimata-chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, având ca obiect „pretenții– taxa de poluare”.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă intimata – reclamantă, prin apărător ales A. V., care depune împuternicire avocațială . nr._, lipsind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței faptul că, la data de 16.05.2013, recurenta–pârâtă depune la dosar o copie a dovezii de comunicare a cererii de recurs către intimata– chemată in garanție; la data de 29.05.2013, intimata – reclamantă depune, prin fax-ul instanței, întâmpinare la dosar iar, la data de 30.05.2013, același document este depus și prin Serviciul Registratură al instanței.
Curtea interpelează partea prezentă dacă mai are de formulat alte cereri prealabile sau dacă mai solicită administrarea altor probe.
Intimata – reclamantă susține că nu mai are cereri noi de formulat și nici nu mai solicită administrarea altor probe.
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fondul recursului.
Intimata – reclamată, prin apărător ales, solicită respingerea recursului ca neîntemeiat pentru motivele dezvoltate pe larg în întâmpinare. De asemenea, solicită cheltuieli de judecată in cuantum de 1.000 lei, sens în care depune factura . nr. 36 din 29.05.2013.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
I. Prin sentința civilă nr.4471/13.11.2012, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul București - Secția a IX a C. Administrativ și Fiscal a dispus: respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a paratei AFP Sector 1 ca neîntemeiata; admite excepția lipsei calității procesuale pasive a paratului S. R. prin M.F.P. și respinge acțiunea formulata in contradictoriu cu acest parat ca fiind formulata împotriva unei persoane fara calitate procesuala pasiva; respinge excepția inadmisibilității acțiunii ca neîntemeiata; admite in parte cererea formulată de reclamanta . SRL în contradictoriu cu pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 1 PRIN D.G.F.P.M.B.; obliga parata AFP Sector 1 prin DGFPMB sa plătească reclamantei suma de 5.638 lei si dobânda legala fiscala calculata in condițiile art.124 cu raportare la art.117 al.2 C.p.fiscala; admite cererea de chemare in garanție a Administrației F. pentru Mediu; obliga chemata in garantie AFM sa plateasca paratei AFP Sector 1 prin DGFPMB suma de 5.638 lei, taxa pe poluare si dobanda legala fiscala calculata in conditiile art.124 cu raportare la art.117 al.2 C.p.fiscala; respinge cererea vizand obligarea paratei la plata beneficiului nerealizat ca neintemeiata; obliga parata AFP Sector 1 prin DGFPMB sa plateasca reclamantei suma de 539 lei, cheltuieli de judecata.
În considerentele hotărârii pronunțate, a reținut Tribunalul că, prin cererea înregistrată la data de 12.10.2011 reclamanta . SRL a solicitat în contradictoriu cu paratii S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 1 PRIN DGFPMB obligarea acestora la restituirea sumei de 5638 lei, achitata cu titlu de taxa pe poluare și a dobânzii legale, la plata beneficiului nerealizat in cuantum de 0,1%/zi de întârziere până la plata efectivă, precum și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată. In motivarea cererii, reclamanta a arătat ca, a achiziționat din Germania un autoturism second hand marca BMW tip X53 FB71 cu numar de identificare WBAFB71000LX71632, an de fabricatie 2006, inmatriculat pentru prima data la 21.09.2006, iar pentru inmatricularea in Romania, a fost nevoita sa plateasca o taxa de poluare in cuantum de 5638 lei, astfel cum rezulta din decizia de calcul a taxei de poluare pentru autovehicule nr._/18.08.2008 si OP nr.150/19.08.2008. A mai mentionat ca, a depus cererea nr._/17.05.2011 la pârâta AFP Sector 1 prin care a solicitat restituirea taxei pe poluare plătite insa aceasta a raspuns negativ prin adresa nr._/25.05.2011, fapt care ii incalca drepturile legitime, refuzul de restituire a sumei de catre parata fiind nejustificat. A apreciat totodată ca, taxa este contrara prevederilor art.90 alin.1 din TCE întrucât autoturismele fabricate in România sunt scutite de plata taxei de poluare, iar prin modul in care a fost reglementata, taxa de poluare diminuează sau încearcă sa diminueze introducerea in tara a unor autoturisme second-hand deja înmatriculate . membru al UE. Legat de decizia de calcul a arătat ca, acest act administrativ a fost emis in aplicarea unor norme de drept interne(OUG nr.50/2008 modificata) ce contravin dreptului comunitar(art.110 al Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, versiunea consolidata). In drept, reclamata si-a întemeiat acțiunea pe prev. art. 110 din Tratatul CE, art.7 din Legea nr. 554/2001, art. 274 C.p.civ., art. 1092, 992-997 C Civ., art.148 al.2 si al.4 din Constitutie
Pârâta Administrația Finanțelor Publice Sector 1 prin DGFPMB a depusîntâmpinare prin care a invocat exceptia lipsei calitatii procesuale pasive si exceptia inadmisibilitatii actiunii pentru neatacarea actului administrativ fiscal prin care a fost stabilita aceasta taxa. Parata arata ca prin exonerarea de la plata taxei speciale de prima înmatriculare, practic autovehiculul in cauza nu mai este înmatriculat având in vedere ca nu sunt respectate prevederile art. 7 alin. 1 lit. i) din Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr.1501 din 13.11.2006. Legat de fondul cauzei, practica instanțelor s-a conturat in sensul admiterii cererilor de restituire întrucât solicitarea plătii acesteia contravine prevederilor art.90 din Tratatul de Instituire a CE, insa aceasta practica contravine prevederilor art.16 din Constituție, întrucât creează privilegii nejustificate pentru o alta categorie de cetățeni, care sunt ținuți in continuare la plata taxei speciale de poluare. In drept s-au invocat prev. C.pciv., OG 92/2003 si OUG 50/2008. In subsidiar a formulat cerere de chemare in garantie a Administratiei F. de Mediu.
Paratul S. R. prin Min. Finanțelor Publice a depus întâmpinareprin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive ca urmare a inexistentei raporturilor juridice directe cu reclamanta si pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiata. In drept s-au invocat prev. C.pr.civ., OG 92/2003 si OUG 50/2008.
Tribunalul arată că excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta A.F.P sector 1 este respinsa ca neîntemeiata, fata de împrejurarea că există raporturi juridice intre reclamanta si aceasta parata generate de faptul încasării taxei de aceasta.
În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a paratului S. R. prin Min. F., Tribunalul o admite, față de împrejurarea că nu există raporturi juridice intre reclamant și acest parat generate de faptul stabilirii si încasării taxei de către acesta, motiv pentru care va respinge acțiunea formulată in contradictoriu cu acesta ca fiind formulata împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasiva.
Excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâta AFP sector 1 pentru neatacarea actului administrativ fiscal prin care a fost stabilita aceasta taxa, este respinsă de Tribunal ca neîntemeiată, întrucâtreclamanta avea posibilitatea de a solicita direct restituirea acestei taxe independent de atacarea deciziei de calcul prin care a fost stabilita taxa pe poluare (având in vedere si Decizia nr.24/2011 a ICCJ pronunțata in aceasta materie).
Pe fondul cauzei, în motivarea efectivă a soluției pronunțate, prima instanță constată că reclamanta a achiziționat dintr-un stat membru UE un autoturism second hand marca BMW tip X53 FB71 cu număr de identificare WBAFB71000LX71632, an de fabricație 2006, înmatriculat pentru prima data la 21.09.2006, iar pentru înmatricularea in România, a fost nevoit sa plătească o taxa de poluare in cuantum de 5638 lei, astfel cum rezulta din decizia de calcul a taxei de poluare pentru autovehicule nr._/18.08.2008 si din OP nr.150/19.08.2008. Aceasta a formulat cererea de restituire nr._/17.05.2011 a taxei de poluare pentru autovehicule achitate, înregistrata la pârâta AFP Sector 1, la care aceasta a răspuns negativ prin adresa nr._/25.05.2011.
Ca urmare, prima instanța apreciază ca aceasta s-a adresat corect autorității emitente a deciziei de calcul a taxei, care este si instituția care a încasat contravaloarea taxei pe poluare si ca prin măsura impunerii acestei taxe in legislația interna i s-a produs reclamantei o vătămare, in condițiile in care aceste norme incalca legislatia comunitara, astfel ca avea interes sa uzeze de prevederile Legii 554/2005.
Totodată, prima instanță constată ca reclamanta a formulat in termenul legal, prev. de art.11 din același act normativ, acțiune in instanța, atât fata de refuzul de soluționare a cererii din partea autoritatii administrative care a emis decizia de calcul a taxei, cat si pentru restituirea sumei platite.
In privinta cererii de restituire a sumei achitate, tribunalul retine ca plângerea prealabila nu era necesara conform art.7 al. 5 din Legea nr.554/2005 raportat la art.2 al.2 din Legea nr.554/2005 fata de Decizia nr.24/2011 a ICCJ pronuntata in aceasta materie.
Nesolutionarea cererii de catre pârâta AFP Sector 1 de restituire catre reclamanta a sumei solicitate, reprezentand contravaloarea taxei de poluare auto incasata potrivit chitantei . nr._/16.04.2009 este nejustificata. Potrivit art.3 din O.U.G. nr.50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, se datorează această taxa pentru autovehiculele din categoriile M(1)-M(3) si N(1)-N(3), astfel cum sunt acestea definite în Reglementările privind omologarea de tip si eliberarea cărții de identitate a vehiculelor rutiere, precum si omologarea de tip a produselor utilizate la acestea, aprobate prin Ordinul ministrului lucrărilor publice, transporturilor și locuinței nr.211/2003. Autorismul achizitionat de reclamanta nu intră in categoriile exceptate de la plata taxei pe poluare prevăzute de art.3 alin.2 si art 9 alin.1.
Obligația de plată a taxei intervine cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România conform art.4 lit.a din O.U.G. nr.50/2008, fără ca textul să facă distincția nici între autoturismele produse in România și cele în afara acesteia, nici intre autoturismele noi și cele second - hand.
Deoarece actul normativ menționat a intrat în vigoare la data de 1 iulie 2008, așa cum se prevede la art.14 alin.1, rezultă că taxa pe poluare este datorată numai pentru autoturismele pentru care se face prima înmatriculare în România, nu și pentru cele aflate deja in circulație, înmatriculate în țara. Așadar, se creează o diferență de tratament fiscal între autovehiculele înmatriculate în România înainte și după . O.U.G. nr. 50/2008.
Așadar, se vrea ca taxa pe poluare, al cărei scop este, în principiu, corect – „poluatorul plătește”, să aibă ca efect imediat diminuarea introducerii în România a unor autoturisme second - hand deja înmatriculate într-un alt stat membru.
Însă, în conformitate cu art.110 (fost art.90 par.1) din Tratatul de Instituire a Comunității Europene, „Niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare”.
Normele comunitare au caracter prioritar în raport cu cele naționale, ceea ce rezultă din Constituția României, din jurisprudența Curții de Justiție Europene, precum și din prevederile Legii nr. 157/2005. Astfel, potrivit art.11 alin.1 și 2 din Constituție, „S. român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”. Art.148 alin.2 și 4 din Constituție statuează: „Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare…Parlamentul, președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului 2”.
Din prevederile constituționale citate și față de Legea nr.157/2005 de ratificare a Tratatului de aderare a României și Bulgariei la Uniunea Europeană, rezultă că, urmare a aderării României la Uniune, Tratatul de Constituire a Uniunii Europene are caracter obligatoriu pentru statul român.
Dispozițiile dreptului comunitar au prioritate față de dreptul național, în temeiul principiului supremației dreptului comunitar. Conform acestui principiu, orice normă comunitară are forță juridică superioară normelor naționale, chiar și atunci când acestea din urmă sunt adoptate ulterior normei comunitare, regula aplicându-se indiferent de rangul normei în ierarhia sistemului juridic național și de acela al normei comunitare.
Potrivit considerentelor CEJ, la . Tratatului, acesta a devenit parte integrantă a ordinii juridice a Statelor Membre, instanțele din aceste state fiind obligate să îl aplice. Curtea a reținut că „o instanță națională ce este chemată, în limitele competenței sale, să aplice prevederi ale dreptului comunitar are obligația de a aplica aceste prevederi, dacă este necesar chiar refuzând să aplice legislația națională, inclusiv cea adoptată ulterior, nefiind necesar ca instanța să ceară sau să aștepte abrogarea prevederilor contrare de către puterea legislativă sau Curtea Constituțională”. Aceeași obligație a judecătorilor naționali rezultă și din prev. art.10 din Tratat.
Este evident că normele interne ce reglementează obligația de plată a taxei de poluare contravin dispozițiilor Tratatului de Instituire a Uniunii Europene, normele interne dispunând cu privire la o taxă discriminatorie și care încalcă principiul liberei circulații a mărfurilor.
Analizând dispozițiile O.U.G. nr.50/2008 cu modificările ulterioare, rezultă că pentru un autoturism produs în România sau în alte state membre UE nu se percepe la o noua înmatriculare taxa de poluare, dacă a fost anterior înmatriculat tot în România, dar se percepe această taxă de poluare la autoturismul produs în țară sau în alt stat membru UE, dacă este înmatriculat pentru prima dată în România. Reglementată în acest mod, taxa pe poluare diminuează sau este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second - hand deja înmatriculate într-un alt stat membru: cumpărătorii sunt orientați din punct de vedere fiscal să achiziționeze autovehicule second - hand deja înmatriculate în România.
O.U.G. nr.50/2008 este deci contrară art.90 din Tratatul de Instituire a Comunității Europene, întrucât este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second-hand deja înmatriculate într-un alt stat membru UE, precum cel pentru care s-a achitat taxa de poluare în acest litigiu, favorizând astfel vânzarea autoturismelor second - hand deja înmatriculate în România și, mai recent, vânzarea autoturismelor noi produse în România. Or, după aderarea României la UE, acest lucru nu este admisibil când produsele importate sunt din alte țări membre ale UE, atât timp cât norma fiscală națională diminuează sau este susceptibilă să diminueze, chiar și potențial, consumul produselor importate, influențând astfel alegerea.
In acest sens s-a pronunțat și Curtea Europeană de Justiție in cauza C‑402/09 (cauza T.) având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul art. 234 CE de Tribunalul Sibiu (România). Astfel, prin decizia din 07.04.2011 Curtea a stabilit ca „Articolul 110 TFUE (fost art.90) trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
Pe cale de consecință, tribunalul constată că refuzul pârâtei Administrația Finanțelor Publice Sector 1 de a restitui taxa este nejustificat, astfel că sunt îndeplinite cerințele art. 1 alin.1 si 2 alin.2 și art.8 alin.1 din Legea nr.554/2001, republicată, pentru ca reclamanta să se adreseze instanței de contencios administrativ, în vederea recunoașterii dreptului pretins și reparării pagubei.
Pentru considerentele de fapt și de drept mai sus expuse, văzând și prevederile art.18 alin. 1 din Legea nr.554/2001 republicată, tribunalul admite in parte cererea, obliga pârâta la restituirea către reclamanta a sumei de 5638 lei, reprezentând taxa pe poluare si a dobânzii legale calculate in condițiile art.124 cu raportare la art.117 al.2 C.p.fiscala si nu de la data plații efective a taxei.
F. de dispozițiile art.60 C.p.civ., Tribunalul admite si cererea de chemare in garantie a Administratiei F. de Mediu formulata de parata si obliga chemata in garantie la plata catre parata AFP sector 1 a sumei de 5638 lei, taxă de poluare și a dobânzii legale calculate in conditiile art.124 cu raportare la art.117 al.2 C.p.fiscala, intrucat suma achitata paratei cu titlul de taxa pe poluare a fost virata de parata in contul AFM, suma constituindu-se venit la bugetul F. pentru Mediu si fiind gestionata de chemata in garantie, potrivit art.1 al.1 si art.5 al.4 din OUG nr.50/2008.
Petitul vizând obligarea paratei la plata beneficiului nerealizat de 0,1%/zi de intarziere va fi respins ca neintemeiat fata de imprejurarea ca, reclamantei nu i se poate acorda pentru perioada in care a fost lipsita de folosinta sumei in cauza o dubla despagubire pecuniara si sub forma dobanzii fiscale care deja i-a fost acordata si sub forma beneficiului nerealizat.
Prima instanta obligă parată și la plata sumei de 539 lei (taxa timbru și onorariu avocat), cheltuieli de judecată către reclamant, pârâta fiind partea care a cazut in pretenții.
II. Împotriva acestei sentințe, ce i-a fost comunicată la 14.12.2012, a declarat recurs, înregistrat la data de 20.12.2012, partea pârâtă A. F. PUBLICE SECTOR 1 BUCURESTI prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii.
În motivare, a susținut pârâta – recurentă că hotărârea primei instanțe este dată cu aplicarea greșită a legii – art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
În primul rând, recurenta a arătat că înțeleg să reitereze excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Finanțelor Publice Sector 1 București.
În acest sens, a învederat că în conformitate cu dispozițiile O.U.G. nr.50/2008, privind taxa de poluare, se arată cărui buget se face venit taxa de poluare încasata, astfel că instituția căreia ii revine obligația administrării si gestionarii acestui buget, in calitate de titular este Administrația F. pentru Mediu. A mai arătat și că actul normativ in baza căruia a fost achitată taxa de poluare de către reclamanta (respectiv O.U.G nr.50/2008, prin normele sale de aplicare H.G. nr. 686/2008) arata si expune pe larg in cadrul art.3 alin. 5-8 modalitatea in care se transfera suma încasata cu titlu de taxa de poluare de către Trezoreria Statului către destinatarul acestei taxe de poluare - Administrația F. Pentru Mediu.
Astfel, având in vedere că taxa de poluare achitata de către reclamant nu se face venit la bugetul de stat aflat in administrarea organului fiscal Administrația Finanțelor Publice Sector 1, conform dispozițiilor art.16 din O.G. nr. 92/2003, prin achitarea taxei de poluare de către petent, intre instituția recurentă si reclamant nu exista niciun raport juridic fiscal, privind încasarea acestei taxe pe poluare.
Cu privire la netemeinicia sentinței privind obligarea AFP Sector 1 la restituirea către petentă a sumei 5.638 lei, achitata de către aceasta cu titlu taxă pe poluare, recurenta – pârâtă arată că plata efectuata de reclamant a fost legal încasata de către Trezoreria statului sector 1 pentru Administrația F. pentru mediu, la data plații fiind in vigoare O.U.G. nr.50/2008, privind taxa de poluare si H.G. nr. 686/2008, privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 50/2008.
Susținerile reclamantului ca taxa de poluare, așa cum aceasta era reglementata in legislația interna a României la data plații, ar contraveni art.90 paragraful 1 din Tratatul instituind Comunitățile Europene, sunt neîntemeiate întrucât valorile sociale a căror ocrotire au fost avute in vedere de legiuitorul național atunci când a edictat norma juridica in temeiul căreia a fost încasata taxa respectiva sunt diferite fata de cele avute in vedere legiuitorul comunitar când a edictat textul art.90 paragraful 1 din T.C.E.
Instanța de fond trebuia sa circumstanțieze corect si legal cadrul legislativ, atunci când a dispus analizarea dispozițiile legale prevăzute de O.G. nr. 50/2008, precum si susținerile reclamantului care susține ca perceperea taxei de poluare ar încălca dispozițiile din Tratatul Institutiv al Comunității Europene, instanța de fond in mod greșit pronunțând o sentința fără a dispune o abordare cu particularizare stricta la speța, prin administrarea probatoriului propus de către părți și fără sa constate ca exista diferența de regim juridic intre taxa de poluare si fosta taxa de prima înmatriculare.
Potrivit legislației naționale in vigoare la data plații taxei de poluare, aceasta taxa speciala trebuie achitata cu ocazia primei înmatriculări in România, atât pentru autovehiculele noi, indiferent de proveniența acestora, producție interna sau achiziții din afara tarii, cat si pentru autovehicule la mana a doua, achiziționate dintr-un stat membru al Uniunii Europene sau din afara spațiului comunitar, chiar daca acel autovehicul a mai fost înmatriculat in circulație in tara de proveniența.
Comisia Europeana a recomandat reașezarea acesteia pe alte principii, astfel încât nivelul taxei să se reducă pe măsura ce se diminuează valoarea autovehiculului, păstrându-se totuși principiul poluatorul plătește, ceea ce s-a si întâmplat prin abrogarea dispozițiilor Codului fiscal art.214/1-214/3 si . dispozițiilor art. 14 din OUG nr. 50/2008.
De asemenea, nu se poate face o abordare globală a judecații prezentei cauze fără particularizarea stricta la speța dedusa judecații și fără administrarea probatoriului.
Prin urmare, până nu se stabilește dacă s-a născut raportul juridic în temeiul căruia bugetul de stat al României să fie obligat la restituirea către plătitor a sumei legal plătite cu titlul de taxa de poluare și nu se poate reține ca plata făcută de reclamant, cu titlu de taxa de poluare ar fi nedatorată și încasată ilegal, astfel că instanța de fond nu putea pronunța in mod temeinic si legal sentința recurată.
Referitor la obligarea pârâtei AFP Sector 1 la plata dobânzii fiscale legale aferente, recurenta – pârâtă susține că soluția instanței de fond este nelegală, calculul dobânzii putând începe după expirarea termenului de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii de restituire a taxei, conform 24 alin.1 din Legea 554/2004. Astfel, obligația AFP Sector 1 de plată a dobânzii legale nu este născută, întrucât nu a expirat termenul legal în care aceasta poate restitui taxa de poluare reclamantului. De asemenea, instanța de fond nu a reținut că AFP Sector 1 a acționat în baza unui act normativ cu putere de lege, emis conform dispozițiilor Constituției de către autoritățile publice abilitate. Pentru aceste motive, s-a solicitat admiterea recursului cu consecința modificării sentinței recurate în sensul înlăturării obligației AFP Sector 1 de la plata dobânzii fiscale legale.
Cu privire la solicitarea privind obligarea instituției la plata cheltuielilor de judecată, recurenta - pârâtă consideră că în raport de situația prezentată mai sus, solicitarea petentei este neîntemeiata, organul fiscal încasând aceasta suma in temeiul prevederilor legale si virând-o destinatarului acestei sume, Administrația F. pentru Mediu, motiv pentru care solicită respingerea cererii de obligare la plata cheltuielilor de judecată.
In temeiul dispozițiilor art. 312 pct.3 C.pr.civ., pentru motivele arătate mai sus, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței civile nr. 4471/27.11.2012 în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a AFP Sector 1, cu consecința obligării Administrației F. pentru Mediu la plata sumei de 5.638 lei către petenta . SRL reprezentând taxa pe poluare, respingerea cererii privind obligarea AFP Sector 1 la restituirea acestei taxe pe poluare.
In drept, s-au invocat dispozițiile art.304 indice 1 C.pr.civ., OUG nr.50/2008, HG nr.686/2008, Legea nr.554/2004,OMFP nr.1899/2004. A solicitat și judecata în lipsă în temeiul art. 242 alin. 2 C.pr.civ.
Cererea de recurs este scutită de plata taxei de timbru și a timbrului judiciar potrivit art. 17 din Legea nr. 146/1997 rap. la art. 229 din OG nr. 92/2003.
La data de 29.05.2013, intimata – reclamantă . SRL a depus la dosar întâmpinare la cererea de recurs, solicitând respingerea acestuia ca nefondat; cu cheltuieli de judecată.
În motivare, intimata – reclamantă a arătat că în mod corect prima instanță a aplicat prevederile art. 110 TFUE, sens în care se invocă și hotărârile CJUE pronunțate în cauzele T. și N., subliniindu-se că instanța de la Luxemburg a respins cererea Guvernului de limitare a efectelor în timp a hotărârii Curții. Contestă intimata – reclamantă temeinicia argumentelor primului motiv de recurs, arătând că taxa a fost achitată în baza titlului de creanță emis de AFP Sector 1, motiv pentru care acel raport juridic există cu acest pârât. Cu privire la criticile de la punctul 2, arată că probatoriul a fost administrat în totalitate, iar instanța de fond a analizat speța în raport de obiectul acesteia. A fost acordată dobânda legală spre a se repara prejudiciul suferit de reclamantă, iar cheltuielile de judecată întrunesc condițiile art. 274 C.pr.civ.
În drept, s-au invocat disp. art. 115 – 118 C.pr.civ.
A atașat intimata – reclamantă la dosar jurisprudență.
Deși legal citați, intimatul – pârât și intimatul – chemat în garanție nu au formulat întâmpinare.
Asupra recursului formulat, constatând că este competentă să procedeze la soluționare în condițiile art. 3 pct. 3 și art. 299 C.pr.civ.(1865) rap. la art. 10 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, Curtea analizând sentința civilă recurată, prin prisma criticilor formulate și observând disp. art. 3041 C.pr.civ.(1865), reține următoarele:
Din analiza înscrisurilor atașate la dosar (filele 15 și 46 din dosarul tribunalului), Curtea constată că taxa litigioasă a fost stabilită și percepută la data de 18.08.2008, respectiv 20.08.2008, fiind achitată cu ordin de plată pentru un autoturism a cărui primă înmatriculare a intervenit în anul 2006 într-un alt stat membru al Uniunii Europene.
Curtea arată astfel că perceperea taxei pe poluare s-a făcut sub incidența OUG nr. 50/2008, publicată în M.Of. nr. 327/25.04.2008 și care a intrat în vigoare la 01.08.2008.
Astfel, Curtea apreciază că în mod legal instanța de fond a instituit în sarcina pârâtei A.F.P. Sector 1 București obligația de restituire, întrucât reglementarea națională a taxei pe poluare, reprezentată de O.U.G. nr. 50/2008, cu modificările și completările ulterioare, este contrară art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, prin regimul discriminatoriu instituit pentru vehiculele de ocazie importate în România dintr-un stat membru al Uniunii Europene și reînmatriculate pe teritoriul României, față de vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul național și pentru care, cu ocazia reînmatriculării, taxa pe poluare nu se percepe.
În acest sens, a statuat Curtea de Justiție prin hotărârea pronunțată la 7 aprilie 2011, în cauza C-402/09, T., confirmată prin Hotărârea pronunțată la 7 iulie 2011, în cauza C-263/10, N., prin care a decis că art. 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că impunerea unei taxe fiscale (taxa pe poluare) doar pentru autovehiculele înmatriculate pentru prima dată în România, după . O.U.G. nr. 50/2008, creează un efect protecționist pe piață, descurajând importul de mașini de ocazie, fără a descuraja în egală măsură și cumpărarea de autovehicule similare existente pe piața națională anterior O.U.G. nr. 50/2008.
Astfel, în hotărârea N., instanța din Luxemburg a arătat că „(26) (…) o reglementare precum O.U.G. nr. 50/2008 are ca efect faptul că autovehiculele de ocazie importate și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri mari a cuantumului taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. Nu se poate contesta că, în aceste condiții, reglementarea națională menționată are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre. (27). Aceleași considerații se impun în ceea ce privește regimul de impozitare prevăzut de O.U.G. nr. 50/2008, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 208/2008, O.U.G. nr. 218/2008, O.U.G. nr. 7/2009 și, respectiv, O.U.G. nr. 117/2009. Astfel, din dosarul cauzei rezultă că toate versiunile de modificare a OUG nr. 50/2008 mențin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr‑o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală. Pe de altă parte, cu ocazia ședinței, care a avut loc după pronunțarea Hotărârii T., citată anterior, guvernul român nu a susținut că ar exista o diferență relevantă, în scopul examinării compatibilității cu articolul 110 TFUE a unei taxe precum cea reglementată de OUG nr. 50/2008, între versiunea inițială a OUG nr. 50/2008 și versiunile ulterioare ale acesteia. (28) În sfârșit, trebuie amintit că obiectivul protecției mediului, care se materializează în faptul, pe de o parte, de a împiedica, prin aplicarea unei taxe disuasive, circulația în România a unor vehicule deosebit de poluante, precum cele care corespund normelor Euro 1 și Euro 2 și care au o capacitate cilindrică mare, și, pe de altă parte, de a folosi veniturile generate de această taxă pentru finanțarea unor proiecte de mediu, ar putea fi realizat mai complet și mai coerent aplicând taxa pe poluare oricărui vehicul de acest tip care a fost pus în circulație în România. O astfel de taxare, a cărei punere în aplicare în cadrul unei taxe anuale rutiere este perfect posibilă, nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plătește”. Astfel, considerentele CJUE susțin în mod evident concluzia efectului descurajant al taxei pe poluare instituită prin O.U.G. nr. 50/2008, relativ la importul și punerea în circulație în România a autovehiculelor de ocazie cumpărate din alte state membre.
Or, disp. art. 117 alin. 1 lit. (d) din Codul de procedură fiscală prevăd că „Se restituie, la cerere, debitorului următoarele sume: … d) cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale; …”. De principiu, instanța nu poate fi legată de temeiul de drept indicat de parte în cererea de chemare în judecată, dacă acesta este eronat sau incomplet indicat, întrucât judecătorul este cel chemat să realizeze încadrarea în drept corectă, având la dispoziție obiectul și motivele de fapt, în condițiile în care reclamantul nu insistă cu privire la o anumită cale procesuală (principiul iura novit curia).
În plus, referitor la efectul hotărârilor pronunțate de CJUE, se impun a fi amintite disp. art. 19 alin. 3 lit. (b) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în care se arată: „Curtea de Justiție a Uniunii Europene hotărăște în conformitate cu tratatele: (…) b) cu titlu preliminar, la solicitarea instanțelor judecătorești naționale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituții”, dar și pe cele ale art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene unde s-a prevăzut: „Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii; În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. …”.
Totodată, art. 148 alin. 2 și 4 prevede că „urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”, respectiv „Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului (2)”.
De asemenea, relativ la jurisprudența instanței din Luxemburg, se impun a fi amintite, cu titlu exemplificativ, cauza V. Gend & Loos, hotărârea din 5 februarie 1963, unde CJCE a judecat că „… faptul că tratatul, în articolele menționate anterior, permite Comisiei și statelor membre să sesizeze Curtea despre fapta unui stat care nu și-a îndeplinit obligațiile nu înseamnă că persoanele de drept privat nu pot invoca aceste obligații, după caz, în fața unei instanțe naționale …”, sau cauza The Queen și Secretary of S. for Transport, Ex parte: Factortame LTD și alții, hotărârea din 19 iunie 1990, în care s-a statuat că „Dreptul comunitar trebuie să fie interpretat în sensul că instanța națională care, sesizată într-un litigiu privind dreptul comunitar, consideră că singurul obstacol care se opune ca aceasta să dispună măsuri provizorii este o normă de drept național, trebuie să înlăture aplicarea acestei norme”. Totodată, potrivit hotărârii pronunțate la data de 9 martie 1978 în cauza Administrazione delle finanze dello stato c. Simmenthal S.p.a., „[i]nstanța națională însărcinată cu aplicarea, în cadrul competenței sale, a dispozițiilor dreptului comunitar, are obligația de a asigura deplina aplicare a acestor norme, în cazul în care este necesar refuzând aplicarea, din oficiu, a oricărei dispoziții contrare din legislația națională, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta abrogarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional”.
Mai constată Curtea de apel că prin Decizia nr. XXIV din data de 14 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 01 din data de 3 ianuarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile în interesul legii formulate de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel Iași și Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj și a stabilit că procedura de contestare prevăzută la art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205 - 218 din Codul de procedură fiscală, nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. d) din același cod.
Instanța supremă a reținut în considerentele deciziei că acțiunea judiciară având ca obiect restituirea taxei de poluare nu poate fi condiționată de parcurgerea procedurii de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cele două proceduri fiind distinct reglementate de Codul de procedură fiscală. S-a menționat că existența art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală nu ar mai avea nicio justificare logică dacă restituirea sumelor nelegal plătite nu s-ar putea obține decât atacând direct decizia de calcul al taxei de poluare. Totodată, s-a arătat că nu trebuie ignorate obiectul și finalitatea celor două proceduri care vizează, pe de o parte, anularea deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecința înlăturării acesteia din realitatea juridică, iar, pe de altă parte, cenzurarea refuzului nejustificat de soluționare a cererii de restituire a taxei de poluare și obligarea la restituirea sumei încasate cu acest titlu.
Înalta Curte a reținut că procedura prealabilă reglementată de dispozițiile legale amintite anterior este obligatorie numai în cazul primei categorii de acțiuni, în timp ce, pentru a doua, ea nu mai are un astfel de caracter în baza art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.
În opinia instanței supreme soluția admisibilității unor asemenea acțiuni se impune mai ales prin prisma jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care recunoaște contribuabilului dreptul de a solicita rambursarea unei taxe plătite cu încălcarea dreptului european, independent de orice contestare a actului administrativ prin care această taxă a fost stabilită.
În fine, s-a reținut că această soluție se impune și prin prisma Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, respectiv a art. 13, potrivit căruia statele trebuie să asigure un recurs efectiv, prin care o persoană să se poată plânge de încălcarea drepturilor sale.
Or, a apreciat ÎCCJ că parcurgerea procedurii administrative de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecința previzibilă a respingerii contestației, fie ca tardiv formulată, fie ca nefondată, nu poate constitui un remediu național efectiv în sensul Convenției, ci, dimpotrivă, reprezintă un obstacol în calea recuperării prejudiciului cauzat particularilor prin aplicarea unor norme naționale incompatibile cu dreptul european, obstacol interpus chiar de autoritățile fiscale naționale aflate în culpă.
Curtea de apel reține că, potrivit dispozițiilor art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă, deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțele de judecată de la data publicării acestora în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Arată Curtea că, în plus, unele dintre apărările expuse de partea recurentă au caracter generic și lipsit de substanță, fiind limitate la afirmații cu caracter general, pretextându-se că prima instanță nu ar fi circumstanțiat „corect și legal cadrul legislativ”, fără a se detalia în concret ce a avut recurenta – pârâtă în vedere în acest sens, cu atât mai mult cu cât AFP Sector 1 prin DGFPMB este cea care ignoră principii esențiale și elementare rezultate din dreptul Uniunii Europene și jurisprudența CJUE în materie.
Cât despre calitatea procesuală pasivă a pârâtei AFP Sector 1 București, Curtea arată, în esență, că pârâta este o autoritate publică, în sensul art. 2 alin. 1 lit. b din Legea nr. 554/2004, care a perceput taxa și a emis actele administrativ-fiscale pentru perceperea acesteia, neavând relevanță în privința răspunderii sale modul de utilizare ulterioară a banilor în stabilirea calității procesuale. Pe cale de consecință, nu se poate reține că pârâta nu ar avea calitate procesuală în cauză, iar faptul că suma a fost virată în beneficiul AFM implică un raport juridic distinct stabilit între AFP și AFM, indiferent din perspectiva pretenției părții reclamante.
În ce privește criticile părții recurente - pârâte sub aspectul dobânzii fiscale, Curtea arată că și acestea sunt lipsite de temei.
Prevederile art. 124 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală reglementează dobânzile în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget, respectiv nivelul și modul de calcul al acestora. Astfel, textul menționat prevede că „(1) Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) și (2^1) sau la art. 70, după caz, până la data stingerii prin oricare dintre modalitățile prevăzute de lege. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor. (2) Nivelul dobânzii este cel prevăzut la art. 120 alin. (7) și se suportă din același buget din care se restituie ori se rambursează, după caz, sumele solicitate de plătitori”.
În acest sens, se observă că acordarea dobânzii nu se face prin raportare la disp. art. 24 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, după cum pretinde partea recurentă – pârâtă. În plus, teza pretinsei curgeri a dobânzilor odată cu expirarea unui termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii de restituire a sumei este infirmată și de jurisprudența CJUE în materie. Curtea de apel are în vedere hotărârea CJUE din 18 aprilie 2013 pronunțată în cauza M. I., C-565/11, în care s-a arătat că „Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim național, precum cel în discuție în litigiul principal, care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe”; a reținut instanța de la Luxemburg în paragraful 26 al hotărârii că „În ceea ce privește principiul efectivității, acesta impune, într‑o situație de restituire a unei taxe percepute de un stat membru cu încălcarea dreptului Uniunii, ca normele naționale care privesc în special calculul dobânzilor eventual datorate să nu aibă ca efect privarea persoanei impozabile de o despăgubire adecvată pentru pierderea suferită prin plata nedatorată a taxei (a se vedea Hotărârea Littlewoods Retail și alțiii…, punctul 29)”.
Pe cale de consecință, fiind formulată cerere de restituire a taxei pe poluare și fiind admis capătul principal privind restituirea acesteia, apare și raportul de accesorietate cu privire la dobânda prevăzută de Codul de procedură fiscală.
Și critica privind acordarea cheltuielilor de judecată de prima instanță este nefondată, căci, potrivit art. 274 alin. 1 C.pr.civ. (1865) „Partea care cade în pretențiuni va fi obligată la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”. În cauză, prin admiterea cererii, pârâta a căzut în „pretențiuni”, fiind astfel în culpă procesuală pentru declanșarea și desfășurarea unui litigiu finalizat prin infirmarea apărărilor emise. Pe cale de consecință, AFP Sector 1 București este ținută în cond. art. 274 C.pr.civ. să despăgubească partea adversă pentru prejudiciul suferit ca urmare a desfășurării procesului, adică să plătească echivalentul cheltuielilor de judecată suportate de reclamant cu litigiul purtat la Tribunalul București, respectiv sumele achitate cu titlu de taxă de timbru și timbru judiciar pentru legala învestire a primei instanțe, astfel cum erau impuse de art. 3 din Legea nr. 146/1997 și art. 3 din OG nr. 32/1995, în cuantum fix indiferent de pretenția formulată, precum și onorariul de avocat aferent asistenței juridice și reprezentării de care a beneficiat. Curtea subliniază, pe de o parte, că prin soluția de față, câștigă procesul în mod irevocabil partea reclamantă, iar, pe de altă parte, art. 274 C.pr.civ.(1865) asigura părții care câștigă procesul într-o anumită etapă procesuală posibilitatea de a-și recupera cheltuielile de judecată aferente, efectiva lor recuperare depinzând de măsura în care hotărârea care i le recunoaște rămâne sau nu irevocabilă.
Față de cele arătate în precedent, în raport de disp. art. 312 alin. 1 C.pr.civ. (1865), Curtea va respinge recursul ca nefondat.
Totodată, referitor la cererea intimatei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs, reprezentate de onorariu de avocat, Curtea urmează a o admite în parte, față de disp. art. 274 alin. 3 C.pr.civ., respectiv în limita sumei de 500 lei.
Pentru a hotărî în acest sens, Curtea are în vedere că, față de disp. art. 24 din Constituția României și art. 3 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 51/1995 rep., părțile la procedură au dreptul de a fi asistate sau reprezentate de un avocat. În consecință, în cond. art. 30 alin. 1 din Legea nr. 51/1995 rep. avocatului i se datorează onorariu pentru activitatea sa profesională. Cum raportul juridic se stabilește între avocat și client, stabilirea acestui onorariu este rezultatul un ansamblu de factori implicând atât considerente de ordin obiectiv, cum ar fi complexitatea cauzei, amploarea activității de asistență și reprezentare ce se impune a fi prestată de avocat, dar și considerente de ordin subiectiv cum ar fi, cu titlu exemplificativ, măsura în care beneficiarul poate sau este dispus să negocieze onorariul ce i se solicită.
În cauza de față, intimatul și-a exercitat dreptul incontestabil de a beneficia de asistența juridică de specialitate a unui avocat ales. Astfel, instanța constată că activitatea efectiv desfășurată de avocatul ales al intimatului - reclamant, astfel cum este reflectată în înscrisurile atașate și lucrările dosarului, a constat în prezentarea în fața Curții la un singur termen de judecată, pentru a exercita drepturile procesuale în numele intimatului, respectiv în depunerea unei întâmpinări.
Mai reține Curtea și disp. art. 274 alin. 3 C.pr.civ.(1865), text cu valoare de drept comun în materie de procedură contencioasă, în sensul că judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. Desigur, cenzura instanței de judecată aplicată în ce privește cheltuielile vizează exclusiv raportul procesual de judecată stabilit între părți, fără a aduce atingere raportului contractual stabilit de client și avocatul ales, raport juridic liber consimțit de părțile acestuia cât privește onorariul de avocat acceptat de beneficiarul serviciului juridic prestat.
Or, în concret, raportat la cauza de față, vizând un recurs exercitat pentru motive având un caracter vădit nefondat față de jurisprudența existentă în materie, obligarea părții recurente la plata unei sume de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată apare ca fiind lipsită de caracter rezonabil, nefiind proporțională cu scopul vizat prin prisma activității de care a beneficiat efectiv intimatul. Tot în acest sens, instanța mai constată, recurgând la un alt element obiectiv, respectiv Protocolul încheiat de Ministerul Justiției și Uniunea Națională a Barourilor din România privind stabilirea onorariilor avocaților pentru furnizarea serviciilor de asistență juridică, că nivelul onorariilor este net și semnificativ inferior celui reclamat de intimat de la partea recurentă.
Astfel, pentru motivele arătate, Curtea va obliga partea recurentă la plata sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, onorariu avocat redus conform art. 274 alin.3 C.pr.civ. (1865), către intimata-reclamantă, înscrisurile atașate la dosar – factura ./36/29.05.2013 și chitanța nr. Av/36/29.05.2013 - justificând plata efectivă din partea intimatului către avocatul său, cel puțin în limita sumei reținute de Curte.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurenta – pârâtă ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 1 prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, în contradictoriu cu intimata – reclamantă . SRL, intimatul – pârât S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și intimata - chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, împotriva Sentinței civile nr. 4471/13.11.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX – a C. Administrativ și Fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta către intimata reclamantă la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, conform art. 274 alin. 3 C.pr.civ. (1865) .
Irevocabilă.
Pronunțată in ședință publică azi, 03.06.2013.
Președinte, Judecător Judecător,
F. C. M. C. B. V. H.
Grefier,
C. P.
Red.tehnored.jud.BC/2ex./iulie 2013
Jud.fond: D.C., TB-S9CAF.
| ← Pretentii. Decizia nr. 1040/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Anulare act administrativ. Decizia nr. 3258/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
