Anulare act administrativ. Decizia nr. 4156/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4156/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-10-2013 în dosarul nr. 1957/122/2012
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 4156
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 14.10.2013
CURTEA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: A. V.
JUDECĂTOR: M. M. P.
JUDECĂTOR: M. D.
GREFIER: R. B.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat împotriva Sentinței Civile nr. 498/C./31.10.2012 pronunțată de Tribunalul G. – Secția Civilă în dosarul nr._ de recurentul – pârât Serviciul Fiscal Orășenesc Mihăilești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice G., prin Direcția Regională a Finanțelor Publice Ploiești, în contradictoriu cu intimatul – reclamant I. M. și intimata – chemată în garanție Administrația F. pentru Mediu.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la ordine, nu se prezintă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței faptul că, prin serviciul registratură, s-a depus la dosar, cu data de 09.10.2013, de către Administrația județeană a finanțelor publice G., cerere, prin care solicită să se ia act de faptul că, urmare a HG nr. 520/2013 privind organizarea și funcționarea Agenția Națională de Administrare Fiscală, începând cu data de 01.08.2013 DGFP G. s-a reorganizat în Administrația Județeană a Finanțelor Publice G. și, pe cale de consecință, solicită introducerea în cauză, în calitate de pârâtă a Administrației Județene a Finanțelor Publice G., prin Direcția Regională a Finanțelor Publice Ploiești.
Curtea, având în vedere lipsa părților la prima strigare a cauzei, dispune lăsarea cauzei la sfârșitul listei de ședință.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la a doua strigare, nu se prezintă părțile.
Curtea, după deliberare, rectifică în conceptul de citare și în sistemul „ECRIS” denumirea recurentei – pârâte, în sensul că aceasta este Administrația Județeană a Finanțelor Publice G., prin Direcția Regională a Finanțelor Publice Ploiești.
De asemenea, verificând actele dosarului, Curtea constată faptul că recurenta - pârâtă a solicitat judecarea în lipsă prin cererea de recurs și, nemaifiind cereri prealabile de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat, constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului G. la data de 18.07.2012 sub nr._ reclamantul I. M. a chemat în judecată pe pârâta Administrația Finanțelor Publice Mihăilești și Administrația F. pentru Mediu, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună obligarea acestora la restituirea sumei de 7.481 lei cu titlu de taxă de poluare.
Prin Sentința civilă nr. 498/31.10.2012 Tribunalul G. – Secția civilă a respins excepția de necompetență generală a instanței, invocată de pârâta Administrația Finanțelor Publice a orașului Mihăilești prin D.G.F.P. G.. Pe fond, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul I. M. împotriva pârâtei Administrația Finanțelor Publice a orașului Mihăilești prin D.G.F.P. G. și în contradictoriu cu chemata în garanție Administrația F. pentru Mediu și a admis în parte cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu, formulată de pârâta Administrația Finanțelor Publice a orașului Mihăilești prin D.G.F.P. G.. Astfel, a obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 7.481 lei reprezentând taxă de poluare achitată pentru autoturismul marca Volkswagen Passat Variant cu nr. de identificare WVWZZZ3BZWE188739, cu chitanța . nr._ din 12.11.2009 plus dobânda legală de la data plății, respectiv 12.11.2009 și până la data plății efective. Totodată, a obligat chematul în garanție Administrația F. pentru Mediu să plătească pârâtei Administrația Finanțelor Publice a orașului Mihăilești suma de 7.481 lei reprezentând taxă de poluare plătită de reclamant, sumă ce s-a constituit venit la bugetul F. pentru mediu, conform art.1 alin.1 din OUG nr.50/2008, în vederea restituirii acesteia către reclamant. Prin aceeași hotărâre, a respins cererea pârâtei Administrația Finanțelor Publice a orașului Mihăilești prin D.G.F.P. G. de obligare a chematului în garanție la plata dobânzii legale, dar și capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
Astfel, reclamantul I. M. a achitat la data de 12.11.2009 suma de 7.481 lei cu titlu de taxă de poluare pentru înmatricularea în România a autoturismului marca Volkswagen Passat Variant, achiziționat de aceasta din Germania.
Ulterior, considerând nelegală perceperea acestei taxe, reclamantul s-a instanței de judecată cu prezenta acțiune, problema invocată și care se pune în speța de față, este de a se stabili dacă norma internă în baza căreia s-a perceput taxa de poluare, respectiv OUG nr.50/2008 este contrară normei comunitare reprezentată de art.110 (fost art.90) din Tratat.
Tribunalul a reținut că taxa specială pentru autoturisme și autovehicule a fost introdusă în Codul fiscal prin Legea nr.343/2006 sub forma unui nou impozit, cu aplicabilitate de la 1 ianuarie 2007, inițial pentru toate autovehiculele, iar după modificarea Legii nr.343/2006 prin OUG nr.110/2006, a fost restrânsă la toate autoturismele și autovehiculele, inclusiv cele comerciale, prevăzându-se categorii de persoane exceptate.
Ulterior, prin adoptarea OUG nr.50/2008 a fost instituită taxa de poluare pentru autovehicule, actul normativ conținând reguli cu privire la autovehiculele ce intră sub incidența acestei taxe cât și a condițiilor de percepere a acesteia.
Potrivit reglementării în vigoare la data importului autoturismului de către reclamant și a plății taxei de poluare, respectiv art.4 lit. a din OUG nr.50/2008 „Obligația de plată a taxei intervine: a) cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România…”
Prin urmare, taxa de poluare pentru autovehicule se datorează cu ocazia primei înmatriculări în România a unui autovehicul. Tribunalul observă că această taxă nu este percepută pentru autovehiculele deja înmatriculate în România, fiind percepută numai pentru autoturismele înmatriculate în celelalte state comunitare și reînmatriculate în România, după aducerea lor în țară.
Potrivit dispozițiilor art.148 alin.2 din Constituția României, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, transpunându-se astfel în legislația internă principiul aplicării directe și al supremației dreptului comunitar.
Conform dispozițiilor art.110 (fost art.90) paragraful 1 din Tratatul Comunității Europene, aplicabil prezentei spețe, nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre, impozite interne de orice natură, mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare, fiind interzise, astfel, taxele discriminatorii și protecționiste.
Aceste dispoziții au făcut obiectul unei largi jurisprudențe a Curții de Justiție a Comunităților Europene, care a decis ca fiind esențial în stabilirea caracterului unei taxe ca fiind discriminatorie, aspectul că aceasta este determinată de traversarea graniței de către bunul supus taxei, dintr-o țară comunitară în alta.
Rezultă din aceste dispoziții legale, că taxa de poluare impusă autoturismului reclamantului, autoturism cumpărat dintr-un stat membru al Uniunii Europene și care era înmatriculat într-un stat comunitar este determinată de traversarea graniței de către acesta dintr-o altă țară comunitară în România, astfel încât această taxă impusă de autoritățile române este una discriminatorie, fiind interzisă de dispozițiile art.110 (fost art.90) din Tratatul Comunității Europene.
Este unanim admis atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară internă și cea a C.J.C.E. că art.110 (fost art.90) din Tratat produce efecte directe și ca atare creează drepturi individuale pe care jurisdicțiile statelor membre ale Uniunii le pot proteja.
Judecătorul național, ca prim judecător comunitar, are competența atunci când dă efect direct dispozițiilor art.110 (fost art.90) din Tratat să aplice procedurile naționale de așa manieră ca drepturile prevăzute de Tratat să fie deplin și efectiv protejate.
Astfel, pentru a aprecia asupra incidenței acestui text în privința taxei de poluare, astfel cum a fost aceasta reglementată în legislația națională, se impune mai întâi analiza jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene în cauze privind reglementări similare ale altor state membre (Cauza C-345/93 Nunes Tadeu, Cauza C-393/98 Gomez Valente).
Că o taxă internă impusă autoturismelor second-hand este discriminatorie și, prin urmare interzisă la impunere în statele membre, în sensul art.90 paragraful 1 din Tratat, s-a decis, între altele, în cauzele C-290/05 și C-333/05 Ákos Nádasdi și Németh I. unde Curtea de Justiție a arătat că o taxă de înmatriculare este interzisă atâta timp cât această taxă este percepută asupra autoturismelor second-hand puse pentru prima dată în circulație pe teritoriul unui stat membru.
Pentru a verifica compatibilitatea reglementării naționale în materie cu prevederile art.90 alin.1 din Tratat, prin prisma jurisprudenței CJCE, trebuie, în concret, să se compare valoarea întreagă a taxei cu valoarea reziduală a aceleiași taxe după trecerea unei perioade de depreciere a autovehiculului.
Or, la o simplă comparație se poate observa că taxa de poluare, astfel cum este stabilită potrivit legislației române, nu doar că nu descrește odată cu deprecierea ei în timp, ci ea crește direct proporțional cu aceasta, ceea ce o face nevalabilă.
Această taxă de poluare nu este percepută pentru autoturismele deja înmatriculate în România, stat comunitar de la 01.01.2007, fiind percepută exclusiv, pentru autoturismele înmatriculate în celelalte state comunitare și reînmatriculate în România, după aducerea lor în țară. Pentru autovehiculele deja înmatriculate în România, taxa nu se mai percepe cu ocazia vânzării ulterioare, ceea ce demonstrează că această taxă se aplică doar ca urmare a achizițiilor intracomunitare și este o taxă cu echivalent taxelor vamale la import.
Din această perspectivă, reclamantul are dreptul la restituirea integrală a taxei încasată în temeiul unor dispoziții legale contrare normelor comunitare, în astfel de situații, Curtea de Justiție decizând că statele membre trebuie să asigure rambursarea taxelor colectate cu încălcarea prevederilor art.110 (fost art.90) din Tratat, cu respectarea principiilor ce guvernează autonomia procedurală și îmbogățirea fără justă cauză.
Potrivit dispozițiilor art.21 alin.4 din Codul de procedură fiscală în măsura în care plata sumelor reprezentând impozite, taxe, contribuții și alte venituri ale bugetului general consolidat se constată că a fost fără temei legal, cel care a făcut astfel plata are dreptul la restituirea sumei respective.
Cu privire la excepția de necompetență generală invocată de pârâta A.F.P. G., pe motiv că ar fi incident art.12 din Legea nr.9/2012, respectiv că, la solicitarea contribuabilului, organul fiscal competent, în măsura în care constată că suma plătită cu titlu de taxă de poluare este mai mare decât taxa rezultată din aplicarea prevederilor acestui act normativ, dispune restituirea diferenței, tribunalul a respins-o.
În speța de față, obiectul judecății de față este reprezentat de pretenția restituirii integrală a sumei de bani plătită cu titlu de taxă de poluare, reclamanta invocând și considerând că însăși impunerea taxei, indiferent de cuantum este contrară dispozițiilor art.110 (fost art.90) din Tratatul Comunității Europene, în timp ce Legea nr.9/2012 invocată de pârâtă în susținerea excepției se referă la restituirea diferenței de taxă plătită conform OUG nr.50/2008, aprobată prin Legea nr.140/2011, cu modificările și completările ulterioare și taxa rezultată din aplicarea Legii nr.9/2012, după un algoritm de calcul stabilit, astfel că, față de aceste aspecte și obiectul litigiului astfel stabilit, în mod evident competența aparține instanțelor judecătorești.
Pentru toate considerentele expuse, tribunalul a obligat pârâta să restituie reclamantei suma de 7.481 lei reprezentând taxă de poluare achitată pentru autoturismul marca Volkswagen Passat variant cu chitanța . nr._ din 12.11.2009 plus dobânda legală de la data plății, respectiv 12.11.2009 și până la data plății efective, în vederea reparării integrale a prejudiciului încercat de către reclamantă.
Conform art.1 din OUG nr.50/2008 taxa de poluare pentru autovehicule constituie venit la bugetul fondului pentru mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu în vederea finanțării programelor și proiectelor pentru protecția mediului.
Potrivit art.5 din același act normativ, taxa se calculează de către autoritatea fiscală competentă și se plătește de către contribuabil într-un cont distinct deschis la unitățile trezoreriei statului pe numele Administrației F. pentru Mediu, fapt ce impune admiterea cererii de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu.
Tribunalul a constatat că, întrucât chemata în garanție a perceput o taxă fără a presta serviciul echivalent, această taxă nu era datorată și ca urmare, în conformitate cu art.60 Codul procedură civilă a admis cererea de chemare în garanție, obligând Administrația F. pentru Mediu la plata către pârâtă a sumei de 7.481 lei reprezentând taxă de poluare, în vederea restituirii acesteia către reclamantă.
Tribunalul a respins cererea pârâtei de obligare a chematului în garanție la plata dobânzii legale, având în vedere faptul că virarea sumelor în bugetul F. pentru mediu se face în temeiul OUG nr.50/2008, neputând fi reținută vreo culpă a chematului în garanție. Suma aferentă taxei pe poluare este virată în contul instituției de către organul fiscal care calculează și încasează taxa în temeiul legii, aceasta nefăcând nicio operațiune legată de acestea.
Prin urmare, Administrația F. pentru Mediu nu este titulara vreunei obligații în raport de contribuabil, astfel încât nu poate fi obligată la plata dobânzii legale.
Instanța a respins totodată și cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, cu motivarea că nu se poate reține culpa procesuală a pârâtei care să fi determinat efectuarea cheltuielilor de judecată pretinse de către reclamantă.
Astfel, pârâta nu a făcut altceva decât să aplice dispozițiile OUG nr.50/2008 acesta neavând posibilitatea de opțiune, fiind obligată să aplice legea în vigoare, nefiind un act care să emane de la aceasta în virtutea unei posibilități de apreciere, în condițiile în care actul normativ îi impune obligația de a calcula și percepe taxa de poluare pentru autovehiculele vizate de actul normativ.
Numai instanța de judecată, lucru care s-a și întâmplat, este îndreptățită în a analiza conformitatea legii interne cu dreptul comunitar și jurisprudența CEJ, concluzia fiind neconformitatea Legii nr.9/2012 cu Tratatul C.E. și ca atare nelegalitatea taxei de poluare, fapt ce nu echivalează însă cu o culpă a pârâtului care să atragă obligarea sa la suportarea unor cheltuieli de judecată care, oricum, în raport de actul procedural îndeplinit, respectiv redactarea cererii de chemare în judecată, apar ca nejustificate.
Împotriva acestei sentințe civile, DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI G. a formulat recurs în numele ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE MIHĂILEȘTI prin care a solicitat casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare organului fiscal.
Invocând dispozițiile art. 304 pct. 3 C.pr.civ., recurenta a criticat sentința atacată pentru nelegalitate deoarece instanța fără niciun temei legal a respins excepția necompetenței generale a instanței, deși ar fi trebuit să o admită și să decline competența în favoarea organului fiscal competent să restituie taxa pe poluare, respectiv AFP Mihăilești având în vedere că la data de 10.01.2012 a fost publicată în Monitorul Oficial Legea nr. 9/2012.
Având în vedere dispozițiile art. 12 alin. 1 și 2 din Legea nr. 9/2012 și principiul aplicării imediate a legii noi, recurenta a apreciat că revine organului fiscal competența de soluționare a cauzei.
Recurenta a mai menționat că în subsidiar solicită ca în baza prevederilor art. 304 pct. 9 C.pr.civ. să fie modificată sentința atacată în sensul admiterii în parte a acțiunii ținând cont de dispozițiile art. 12 din Legea nr. 9/2012.
În temeiul dispozițiilor art. 242 C.pr.civ. recurenta pârâtă a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.
Intimații nu au formulat întâmpinare în cauză prin care să invoce eventuale apărări, deși au fost legal citați, inclusiv cu această mențiune și cu copie a motivelor de recurs.
În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe noi.
La termenul de judecată din 14.10.2013 Curtea, având în vedere dispozițiile OUG nr. 74/2013 și ale HG nr. 520/2013, a luat act de denumirea actuală a recurentei – pârâte, respectiv Administrația Județeană a Finanțelor Publice G., prin Direcția Regională a Finanțelor Publice Ploiești.
Examinând recursul declarat depârâtaAdministrația Finanțelor Publice a județului G., în prezent Administrația Județeană a Finanțelor Publice G., prin Direcția Regională a Finanțelor Publice Ploiești, raportat la dispozițiile art. 304 și 3041 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
Motivul de recurs privind nelegalitatea soluției primei instanțe asupra excepției necompetenței generale este vădit neîntemeiat.
Împrejurarea că cererea de chemare în judecată a fost formulată de reclamant ulterior publicării în Monitorul Oficial a Legii nr. 9/2012, dispozițiile art. 12 din acest din urmă act normativ și principiul aplicării imediate a legii noi nu determină necompetența instanței de judecată față de principiul fundamental al liberului acces la justiție – art. 21 din Constituția României. Determinarea legii aplicabile unei spețe, cu toate consecințele juridice aferente, constituie un aspect de esența activității instanțelor judecătorești în general.
Pe de altă parte, așa cum corect a statuat și prima instanță de altfel, importantă este și determinarea obiectului cererii de chemare în judecată în raport de dispozițiile legale invocate de recurenta pârâtă, respectiv reclamantul apreciază că însăși impunerea taxei este contrară dispozițiilor art. 110 (fost art. 90) din Tratatul Comunității Europene, aspect față de care, având în vedere și scopul Legii nr. 9/2012, competența este a instanțelor judecătorești.
Soluția de respingere a excepției de necompetență este deci corectă din perspectiva poziției reclamantului intimat care nu contestă cuantumul taxei pe poluare calculată în sarcina sa, ci însăși necesitatea achitării unei astfel de taxe în vederea înmatriculării autoturismului său. Așadar, problema este una de drept, ce excede competențelor organului fiscal.
În sfârșit, se mai observă că recurenta nu a formulat o critică concretă în ce privește soluția primei instanțe.
În ce privește cererea formulată în subsidiar de admitere în parte a acțiunii ținând cont de dispozițiile art. 12 din Legea nr. 9/2012 deoarece instanța de fond nu a ținut cont de aceste prevederi legale la pronunțarea sentinței, aceasta nu poate fi primită, neexistând niciun temei legal pentru aceasta.
Se observă de altfel că respectiva critică nu este însoțită de nicio argumentație, nefiind vorba de un veritabil motiv de recurs, fiind în același timp și nedovedită.
Nu poate fi reținută respectiva solicitare pe de o parte întrucât nu s-a arătat ce sumă ar trebui restituită și respectiv pentru care acțiunea ar trebui respinsă și nici nu a fost prezentat un algoritm de calcul al taxei, potrivit dispozițiilor art. 12 invocate.
În sfârșit, soluția nu poate fi primită nici în raport de considerentele expuse de prima instanță și pentru care a fost admisă cererea reclamantului de restituire în tot a taxei pe poluare, astfel cum a fost calculată în temeiul disp. OUG nr. 50/2008, potrivit Deciziei nr._/12.11.2009, aflată în copie la dosar.
Pentru aceste considerente, reținând și motivele expuse în sentința recurată, întrucât nu există în cauză niciunul dintre motivele prev. de art. 304 coroborat cu art. 3041 C.pr.civ., Curtea constată că recursul pârâtei este nefondat, astfel că, în temeiul art. 312 C.pr.civ. acesta va fi respins ca atare, menținându-se hotărârea atacată ca fiind legală și temeinică.
Pentru aceste motive,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat împotriva Sentinței Civile nr. 498/C./31.10.2012 pronunțată de Tribunalul G. – Secția Civilă în dosarul nr._ de recurentul – pârât Serviciul Fiscal Orășenesc Mihăilești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice G., prin Direcția Regională a Finanțelor Publice Ploiești cu sediul în G., ., jud. G. în contradictoriu cu intimatul – reclamant I. M. cu domiciliul în .. G. și intimata – chemată în garanție Administrația F. pentru Mediu cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 294, sector 6, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 14.10.2013.
Președinte Judecător Judecător Grefier
A. V. M. M. P. M. D. R. B.
Red./Tehnored. M.M.P./2 ex./22.10.2013
Tribunalul G. – jud. fond M. Z. U.
| ← Pretentii. Decizia nr. 2337/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Litigiu cu Curtea de Conturi. Legea Nr.94/1992. Decizia nr.... → |
|---|
